Arhiva

Archive for Septembrie 2010

Despre „academii” şi „academic”

30 Septembrie 2010 22 comentarii

Orice stat civilizat are un “For Suprem de Cultură şi Ştiinţă”, unde se adună, de obicei, profesioniştii reprezentativi pentru cultura şi ştiinţa ţării. Această reprezentativitate este dată de performanţa recunoscută şi testată naţional şi internaţional, nu de o notorietate publică sau politică! Spre exemplu, în SUA, „National Academy of Sciences”, este un astfel de for de prestigiu şi de reprezentare. Ştiu că în România, echivalentul pentru „National Academy of Sciences” (academia naţională din SUA) este Academia Română (academia naţională din România). Până aici toate corecte instituţional.

Nu cu mult timp în urmă am aflat că, surprinzător, în România există un număr mult mai mare de academii (cu caracter general şi de ramură); nu mă refer aici la „academii de fotbal”, ci la academii de ştiinţă, declarate de utilitate publică, susţinute din bugetul de stat. Că există aceste academii, nu este încă, în sine, o problemă atât de mare. Există mai multe academii de profil şi în alte ţări, deşi nu au statutul de academie naţională; dar, ca să fim corecţi în această analiză, nici la noi aceste academii nu au statutul Academiei Române, membrii lor spre exemplu, neputându-se numi academicieni. Problema majoră este însă că, în ţară, aceste academii sunt finanţate din bugetul de stat. Altfel spus, o Românie săracă îşi permite să susţină financiar, nu doar o academie naţională (Academia Română), ci încă 4-5 academii, fapt care nu se întâmplă nicăieri în lumea civilizată! Nu mai discut cum s-a ajuns aici, deşi ştiu toată istoria; important este ce facem de acum încolo pentru a corecta această anormalitate care nu ne face bine ca imagine internaţională (şi asta mă deranjează).

Nu mă îndoiesc că există un număr mare de profesionişti buni şi în celelalte academii (pe unii îi cunosc personal), după cum nu mă îndoiesc că există un număr mare de profesionişti buni în universităţi şi institute de cercetare. Este însă nelalocul său ca, pentru faptul că eşti membru în aceste academii, să primeşti indemnizaţii şi susţinere financiară de la buget. În timp ce este de înţeles că susţii academia naţională (Academia Română), cum se întâmplă şi în alte ţări, este greu de înţeles de ce susţii de la buget, ceea ce nu se întâmplă nicăieri, restul academiilor. Nu aşa au fost gândite aceste academii, nu acesta este rolul lor şi nu este normal ce se întâmplă cu ele. Chiar nu este normal! Rolul lor este să mobilizeze pentru cercetare resurse financiare din granturi (prin competiţie) şi/sau din mediul socio-economic (prin contracte), nu de la bugetul de stat. Am mulţi cunoscuţi şi prieteni, oameni valoroşi, implicaţi în unele din aceste academii. Ştiu că nici ei nu se simt confortabil cu acest statut, cunoscând cum stau lucrurile în ţările civilizate. Aşadar, hai să nu exagerăm şi să nu-i umilim, oferindu-le ceva ce oricărui om îi este greu să refuze (mai ales în condiţii de criză), chiar dacă ştie că nu este corect să-l obţină astfel, (ex. bani), cu atât mai mult cu cât aceste resurse ar putea fi utilizate pentru a susţine educaţia şi cercetarea într-o ţară atât de săracă ca România. În plus, banii s-ar putea întoarce corect la aceste academii, dacă sunt câştigaţi prin competiţie, nu incorect, prin alocare. Nu mă îndoiesc că multe academii sunt capabile să îi atragă prin competiţie ştiinţifică.  

Dacă acest punct de vedere este un truism în ţările civilizate, probabil că în România va stârni controverse. Mi le asum, în numele unor valori în care cred, şi haideţi totuşi să arătăm că, deşi nu suntem vârful de lance al Europei în educaţiei şi cercetare, mai avem onoare şi simţul măsurii. Ştiu că mulţi membri şi conducători ai acestor academii gândesc ca mine, şi sunt oameni de onoare care nu vor să se facă de râs şi nici să compromită ideea de „academie” (prin comentariile internaţionale referitoare la această situaţie anormală); îi rog însă să spună cu voce tare acest lucru, în beneficiul tuturor şi a normalităţii şi însănătoşirii mediului de educaţie şi cercetare din această ţară. Membrii responsabili ai acestor academii au şansa să dea tonul acestei însănătoşiri. Au sau nu au anvergura academică necesară să facă ceea ce ştiu că este corect? Ca să folosesc o logică kantiană pe care ei o înţeleg: pot să facă ce trebuie făcut, fiindcă aşa trebuie făcut?

Anunțuri
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Precizări privind articolul: “SOS: Inteligenţa românilor are probleme!”

28 Septembrie 2010 4 comentarii

Am fost surprins de ecoul articolului “SOS: Inteligenţa Românilor are Probleme!”.

Nu am dorit nicidecum să evidenţiez doar faptul că suntem pe ultimele locuri în ceea ce priveşte nivelul de inteligenţă generală, ci soluţiile la această situaţie. Faptul că suntem pe ultimele locuri este ceva de aşteptat (măcar posthoc; sic!) dacă analizezi lucrurile raţional (chiar dacă generează un sentiment neplăcut). Astfel, ştim din literatura de specialitate că inteligenţa generală corelează cu performanţa educaţională. Ştim, de asemenea, din analize europene, că în ceea ce priveşte educaţia, România se află, la mai mulţi indicatori cheie, pe ultimele locuri în Europa (de exemplu, testele educaţionale „PISA”, cercetarea, formarea continuă etc.). Aşadar, faptul că suntem pe ultimele locuri şi la inteligenţă generează nu atât surpinză cât neplăcere. În plus, cred sincer că acest lucru nu trebuie ascuns (ascunzând lucruri nu rezolvăm situaţia şi nu ne facem un bine!), ci trebuie discutat non-defensiv, raţional şi ponderat, căutând soluţii, nu vinovaţi.

Având în vedere întrebările şi reacţiile cititorilor la acest articol, fac câteva completări:

(1)   Prezint mai jos un grafic comparativ, ca să avem şi câteva date care s-au discutat la simpozionul din Austria; am primit aceste date de la coordonatorul studiului în România, conf. univ. dr. Anca Dobrean (din prezentarea Dusica Boben & Jean Raven, 2010). Nu prezint toate rezultatele – ele fiind analizate detaliat la simpozionul amintit şi urmând probabil a fi publicate în reviste de specialitate – ci doar o parte din ele, pentru a ilustra analiza pe care am făcut-o. Am oferit şi un exemplu de interpretare (bold) deoarece forma de reprezentare a datelor pe care o folosim în psihologie, cu referire la inteligenţă (ex., percentile), este diferită de cea utilizată în discursul de interfaţă (ex., coeficient de inteligenţă, medie).

 

 

 

 

 

 

Exemplu de interpretare: la vârsta de zece ani, cei mai slabi 5% dintre români rezolvă aproximativ 12 itemi la testul de inteligenţă generală (RAVEN), în timp ce cei mai slabi 5% dintre britanici rezolvă aproximativ 22 de itemi (eşantionul românesc a fost compus din 2800 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 6 şi 80 de ani).

(2)   Afirm clar că nu este nimic în neregulă cu potenţialul intelectual al acestui popor; în neregulă este că factorul social (mai ales educaţia) nu este bine organizat, astfel încât să permită valorizarea maximală a acestui potenţial! În articolul anterior am dat câteva soluţii referitor la ce trebuie să facem în educaţie.

(3)   Atunci când discutăm despre oameni şi performanţele lor, trebuie să ţinem cont de două lucruri importante. Primul, că nivelul de inteligenţă al “pământeanului” prototip este în jurul unui coeficient de inteligenţă (IQ) de aproximativ 90-100. Al doilea, studiile experimentale arată că în disputa dintre Descartes [când primim informaţii noi, parcurgem la nivel mental următorii paşi: (1) înţelegem informaţia, iar apoi (2) decidem dacă este adevărată sau falsă] şi Spinoza [când primim informaţii noi, parcurgem mental următorii paşi: (1) înţelegem informaţia şi o considerăm automat adevărată, iar apoi (2) decidem dacă chiar este adevărată sau dacă este falsă], a avut dreptate ultimul. Aşadar, orice informaţii primim, ele sunt codate în primă instanţă în mintea noastră ca fiind adevărate; abia apoi le analizăm critic şi decidem dacă chiar sunt adevărate sau sunt false. Evident, dacă primeşti multă informaţie, dacă eşti stresat, dacă eşti mai puţin inteligent, dacă eşti prins în sarcini multiple etc., nu mai apuci să parcurgi pasul doi şi consideri adevărată orice prostie care ţi se serveşte! Ca să faci ştiinţă şi/sau să înţelegi ştiinţa este nevoie (1) de un IQ de aproximativ 120 (studenţii doctoranzi de la universităţile din „Ivy League” din SUA au un IQ mediu de 130!) şi (2) de gândire critică. Aşadar, să nu ne mire că mulţi oameni au o înclinaţie spre pseudoştiinţe şi non-ştiinţe, care le servesc pseudoadevăruri simplu de înţeles. Cei mai mulţi pământeni au dificultăţi în a înţelege ştiinţa şi/sau a tolera necunoscutul (lucru greu când ai o nevoie psihologică înnăscută de predictibilitate!). Ştiinţa trebuie să fie mai activă în spaţiul public, printr-un discurs care să nu vizeze doar indivizii care au un IQ de peste 120, adică mai puţin de 10% din populaţie; ea trebuie să ajungă la fiecare individ care are nevoie de ea şi aici este provocarea şi umanismul unui om de ştiinţă!

În ţările occidentale există pârghii (de exemplu, meritocraţia pragmatică) prin care se selectează valorile, astfel încât societatea să fie condusă de oameni cu caracter, bine pregătiţi şi cât mai inteligenţi. Se asigură astfel progresul şi civilizaţia unui popor, în beneficiul tuturor. La noi aceste pârghii lipsesc şi de aceea ajung, uneori, în poziţii cheie oameni care nu sunt competenţi (nu pot face faţă cerinţelor situaţiei). Soluţia la nivel de societate este să creştem rolul meritocraţiei, aşa cum am definit-o mai sus.

Chemarea la datorie!

28 Septembrie 2010 2 comentarii

M-am întors recent de la Conferinţa “Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică şi Învăţământul Superior din România”, unde am condus Workshop-ul “Psihologie şi Tehnologie”, împreună cu Dr. Adrian Stoica (NASA), şi de la Conferinţa Asociaţiei Psihologilor din România (Iaşi), unde am prezentat o temă legată de “Roboterapie şi Psihoterapie prin Realitate Virtuală”. Iată câteva concluzii şi idei cu care am rămas:

Pentru Psihologi:

(1)   Relaţia cu tehnologia este una cheie, influenţa fiind bidirecţională [aplicaţii ale psihologiei (ex., memorie, decizie etc.) în robotică şi aplicaţii ale roboticii în psihoterapie (ex., roboterapie)];

(2)   Avem încă, în psihologie, prea multe programe şi paradigme de cercetare regresive (în termenii lui Lakatos şi Kuhn) astfel încât, prin raportare la dezvoltările din genomică şi tehnologie, unii psihologi sunt anacronici, depăşiţi de vremuri;

(3) Trebuie continuată în ţară „evanghelizarea” (sic!), acolo unde psihologia modernă şi ştiinţifică este în faşă, şi trecut la „catehizare” (sic!), acolo unde ea a pătruns deja.

Pentru „Diasporişti” (până mai ieri şi eu eram unul dintre ei):

(1)   Cei mai mulţi sunt oameni foarte bine pregătiţi şi de caracter; ei sunt o resursă extraordinară pentru România! Există şi unii care cred că vin în “no man’s land” şi vorbesc cu un aer de superioritate nejustificată, fără să se documenteze, dar sunt foarte puţini, iar acest stil trădează nesiguranţă sau frustrări iraţionale. Chiar şi ei cedează însă atunci când află că şi în ţară se fac lucruri “tari” şi când pricep că simplul fapt de a fi studiat afară nu te face, în sine, mai bun decât unul care a studiat în ţară; trebuie să confirmi acest lucru prin competiţie şi output ştiinţific.

(2)   Nu cred că trebuie să mizăm doar pe întoarcerea „diasporiştilor” în ţară; unii au deja o viaţă în altă parte, astfel încât această strategie este una nerealistă pentru ei. O alternativă complementară aceleia de a-i atrage în ţară (care trebuie menţinută) este aceea de a colabora cu ei acolo unde sunt, cu beneficiu reciproc.

(3)   Cei care doresc să se întoarcă acum în ţară trebuie să înţeleagă că nu se întorc la “masa pusă”. Ei vin aici în plin “război” paradigmatic şi de mentalităţi, la care trebuie să participe activ! Ideile şi stigmatele descrise într-o Scrisoare mai veche, adresată de mine diasporei ştiinţifice româneşti, sunt încă de luat în calcul. Dacă va câştiga perspectiva occidentală, urmează o altă perioadă grea, de reconstrucţie. Aşadar, nu este loc pentru cei comozi sau pentru cei care aşteaptă să li se dea totul de-a gata. Este loc şi este nevoie de cei buni, care au toleranţă la frustrare şi care sunt gata să dea bătălii şi să ia parte la reconstrucţii, adesea nu din poziţia de “general”, ci din cea de “soldat” (având însă în raniţă bastonul de general, ca să parafrazez o vorbă celebră). Într-o ţară în care patru universităţi de stat (UBB, UB, UAIC, UPB), din cele peste 90 de universităţi şi zeci de institute de cercetare, generează peste 33% din producţia ştiinţifică a ţării (de tip Web of Science) şi aproximativ 60% din producţia tuturor universităţilor de stat şi/sau private, nu putem vorbi de normalitate, ci putem spune că este de lucru! Există însă satisfacţia că poţi contribui direct la crearea unui nou sistem de educaţie şi cercetare, care va ajuta această ţară şi poporul din care faci parte. În acest context, motto-ul conferinţei, „chemarea la naţională”, ar trebui schimbat cu „chemarea la datorie”!

Aşadar, îi aşteptăm în ţară sau să colaborăm pe cei ce cred încă că România merită mai mult!

Când în viaţă “pozitivul” devine “negativ”

28 Septembrie 2010 10 comentarii

Am discutat, într-un articol anterior din această secţiune, situaţia în care emoţiile negative sunt, de fapt, utile şi funcţionale (“negativul” este „pozitiv”). Am promis atunci că voi aborda şi situaţia inversă, “pozitivul” ca „negativ”, când voi avea puţin răgaz. Iată, pe scurt, cum stau lucrurile când emoţii pe care le considerăm “bune” (pozitive) sunt de fapt “rele” (negative).

Noi credem adesea că emoţiile cu valenţă pozitivă (de exemplu, bucuria, mulţumirea, optimismul) ne fac bine. Deşi au valenţă pozitivă, ele pot fi funcţionale sau disfuncţionale, afectându-ne sănătatea mintală şi interacţiunile sociale. Caracterul lor funcţional sau disfuncţional este determinat de mai mulţi factori. Haideți să îi discutăm pe scurt! (vezi şi David, 2006/2012; Ellis, 1994).

Primul factor se referă la momentul apariţiei emoţiilor pozitive. Raportat la scopurile pe care le avem, emoţiile pozitive pot să apară înainte de atingerea lor (“pre-goal emotions”) sau după ce ele au fost atinse (“post-goal emotions“). Emoţiile pozitive “pre-goal” funcţionale sunt cele care măresc capacitatea memoriei de lucru şi a altor funcţii executive, stimulându-ne să ne mobilizăm în vederea atingerii scopului propus; din această categorie fac parte trăiri precum optimismul, speranţa, încrederea și nerăbdarea. Emoţiile “post-goal“ funcţionale sunt cele care stabilizează în memorie informaţiile obţinute după atingerea scopului; aici intră emoţii precum bucuria, mulţumirea, satisfacţia și relaxarea. Ei bine, dacă emoţiile “post-goal“ apar înaintea atingerii scopului propus, ele devin disfuncţionale, reducând capacităţile noastre executive. În mod similar, dacă emoţiile “pre-goal“ apar după atingerea scopului, ele devin disfuncţionale, deoarece nu asigură perioada de “linişte” necesară pentru sedimentarea informaţiilor obţinute, ci ne pregătesc şi mobilizează rapid pentru o altă sarcină. Abia ieşiţi dintr-o sarcină, nu suntem pregătiţi la capacitate maximă pentru una nouă.

Al doilea factor se referă la intensitatea emoţiilor pozitive. Orice emoţie iniţial pozitivă, dacă devine foarte intensă, ne afectează capacitatea de a rezolva sarcini, mai ales sarcini complexe. Un exemplu cunoscut este acela al trăirilor emoţionale pozitive care apar în episoadele (hipo)maniacale. Fiind foarte intense, ele ne fac să credem că avem resurse extraordinare, că putem rezolva sarcini foarte grele, că nimeni nu se poate compara cu noi, că nimeni nu ne poate sta în cale. Ele devin un factor de risc comportamental, prin faptul că ne angajăm în situaţii la care nu putem face faţă (se reduce capacitatea executivă de a evalua critic riscul şi problemele pe care vrem să le rezolvăm).

Al treilea factor se referă la procesele cognitive care cauzează aceste emoţii pozitive. Astfel, dacă emoţiile pozitive derivă din cogniţii iraţionale (inflexibile şi absolutiste, exprimate în termeni de “trebuie cu necesitate”) de genul: “Trebuie neapărat să fiu apreciat de toţi“, ele sunt disfuncţionale. Se poate întâmpla uneori ca unele cogniţii iraţionale (care afirmă lucruri puţin plauzibile) să fie confirmate de evenimente şi să trăim astfel emoţii pozitive. Pe termen mediu şi lung însă, este puţin probabil să fii mereu apreciat de toată lumea. Atunci când acest lucru nu se va mai întâmpla, vei cădea de pe soclu (sic!), dacă gândeşti în acest fel. Altfel spus, vei trăi emoţii negative disfuncţionale (de ex., de tip depresiv) care nu permit apariţia concomitentă sau alternativă a emoţiilor pozitive şi funcţionale, care definesc şi jalonează calitatea vieţii. Dacă emoţiile pozitive derivă din cogniţii raţionale (flexibile, exprimate în termeni “preferenţiali”) de genul: “Mi-ar plăcea foarte mult să fiu apreciat de toţi şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar pot accepta faptul că unii nu mă vor aprecia indiferent ce aş face“, ele sunt funcţionale. Dacă cogniţia raţională este confirmată, vei experienţia emoţii pozitive funcţionale, iar dacă nu este confirmată, vei experienţia emoţii negative funcţionale, care însă permit apariţia simultană sau alternativă şi a emoţiilor pozitive funcţionale.

Aşadar, pentru ca pozitivul să fie cu adevărat pozitiv, el trebuie: (1) să derive din cogniţii raţionale (fii motivat, dar flexibil, în stabilirea scopului); (2) să nu aibă o intensitate exagerată (controlează stările de activare fiziologică exagerată) şi (3) să fie consistente, din punct de vedere temporal, cu scopul (nu te bucura înainte de a-ţi atinge scopul şi nu uita să iei o pauză după atingerea lui, pentru a „savura” reușita).

Coroborând cele două articole pe această temă, atunci când situaţiile de viaţă îţi invalidează aşteptările, este sănătos să trăiești emoţii negative funcţionale. Atunci când situaţiile de viaţă îţi validează aşteptările, este sănătos să experienţiezi emoţii pozitive funcţionale. Este întotdeauna bine să-ţi formulezi aşteptările în termeni flexibili şi preferenţiali. Succes!

Referinţe selective:

David, D (2006/2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Iaşi.

Ellis, A. (1994). Reason and Emotion in Psychotherapy: Comprehensive Method of Treating Human Disturbances : Revised and Updated. New York, NY: Citadel Press.

Categorii:Despre Viaţă Etichete:

SOS: Inteligenţa românilor are probleme!

19 Septembrie 2010 87 comentarii

UPDATE 2015: Observând că după 5 ani redevine un articol de interes, am făcut câteva actualizări, în baza informaţiilor ştiinţifice care au apărut între timp.

Mă obişnuisem cu imaginea în care România era mereu în coada clasamentelor în ceea ce priveşte performanţa educaţională şi de cercetare (fapt care se menţine şi în 2015). Explicaţia că resursele financiare sunt limitate şi că o universitatea românească care are un sfert din bugetul celor din Top-500 nu are cum să ajungă la performanţa acestora este una de acceptat. În plus, contraexemplele legate de performanţa olimpicilor români, dublate de ideea larg acceptată în ţară privind „inteligenţa nativă” a românilor, îmi dădeau un strop de curaj: cu o reformă adecvată şi finanţare pe măsură putem, în principiu, ieşi din coada clasamentelor.

Am început să am o îndoială când studiul STISOC (vezi şi AICI), coordonat de profesorul Lazăr Vlăsceanu de la Universitatea din Bucureşti, a arătat că doar aproximativ 15% din populaţia României este „alfabetizată ştiinţific”, majoritatea fiind un amestec eterogen de neştiutori, superstiţioşi şi/sau fanatici ai pseudo şi/sau non-ştiinţelor. Ilustrativă şi tragico-comică a fost o discuţie la un post de televiziune (cu anvergură naţională) în care invitaţii experţi, chemaţi să comenteze asupra lipsei de alfabetizare ştiinţifică, erau, prin argumentele aduse, adepţi ai astrologiei pe care o prezentau ca o ştiinţă. Lipsa unei educaţii ştiinţifice serioase şi atractive în şcoli – dacă elevii se tem încă de matematică şi fizică în şcoli, cum să nu alerge spre astrologie? – poate fi cauza acestui analfabetism ştiinţific. Rămânea speranţa că dacă s-ar face educaţie în mod adecvat, inteligenţa acestui neam ne-ar scoate din calitatea de „analfabeţi ştiinţifici”.

Şi acest licăr de speranţă s-a prăbuşit recent când colega mea, conf. univ. dr. Anca Dobrean, a prezentat rezultatele comparative asupra inteligenţei în mai multe ţări de pe suprafaţa planetei (în acest sfârşit de săptămână aceste rezultate s-au discutat la un simpozion în Viena). Şi atunci s-a stins un mit…şi aici românii sunt pe ultimele locuri!!! (ultimul loc în Europa, având cei mai mulţi oameni cu performanţe foarte scăzute la testele de inteligenţă). Da, am scris corect. Repet, suntem pe ultimele locuri şi în ceea ce priveşte Inteligenţa! Inteligenţa evaluată cu Testul RAVEN – unul din cele mai riguroase şi mai utilizate teste de inteligenţă la nivel internaţional – se referă la inteligenţa generală nonverbală (factorul G). Inteligenţa are o structură complexă, simplificat spus, potenţialul de inteligenţă (sau inteligenţa generală) exprimându-se mai ales în inteligenţa fluidă (asociată mai ales operaţiilor mintale) şi în inteligenţa cristalizată (asociată mai ales cunoştinţelor şi utilizării acestora).

Capacităţile intelectuale, inclusiv inteligenţa, reprezintă un rezultat al interacţiunii unor factori genetici cu cei de mediu. Deoarece factorii genetici sunt relativ egal distribuiţi în populaţia globului, diferenţele în inteligenţă se datorează factorilor de mediu, care, în interacţiune cu cei genetici, pot potenţa sau inhiba expresia şi dezvoltarea acestora. În cazul nostru, al românilor, mediul socio-cultural existent nu se ridică la nivelul potenţialului intelectual pe care îl avem, potential comparabil cu cel al popoarelor occidentale (ex. după testul TEDE 6), şi astfel acest potenţial nu este valorizat ca în cazul societăţilor occidentale.

Ce soluţii avem? Iată câteva uşor de aplicat:

(1) Programe intensive de educaţie timpurie şi de formare continuă. Acestea vor activa potenţialul intelectual al românilor, care este comparabil cu al altor popoare vestice, şi vor duce la dezvoltarea operaţiilor intelectuale (şi astfel la inteligenţa fluidă) şi la acumularea unui volum de cunoştinţe (exprimat în sporirea inteligenţei cristalizate).

(2) Alfabetizarea ştiinţifică a populaţiei. Manualele de ştiinţe trebuie regândite astfel încât ele să fie atractive şi utile. Este anormal ca în liceele din ţară să se înveţe lucruri care se învaţă în universităţile de top din SUA. Asta duce, la asimilarea materiei doar de câţiva olimpici, şi refuzul ei de marea majoritate a elevilor, majoritate care este astfel împinsă spre pseudo şi non-ştiinţe. Manualele de ştiinţe trebuie regândite prin colaborarea specialiştilor în diverse ştiinţe cu psihologia, astfel încât să nu ofere doar cunoştinţe ştiinţifice riguroase, ci şi un stil ştiinţific şi critic de gândire, în care logica şi teoria argumentării să fie bine reprezentate (cu impact pozitiv asupra inteligenţei cristalizate).

(3) Reorganizarea învăţământului superior şi a cercetării pentru a promova standarde minimale internaţionale la nivel de masă şi standarde de excelenţă internaţionale la nivel de „elită” (să nu ne mai raportăm doar noi la noi!), cu impact asupra dezvoltării inteligenţei cristalizate la cei mai tineri. Am inclus această componentă aici, deoarece reformarea mediului academic românesc poate stimula reformarea întregului sistem de învăţământ din România, cu impact pozitiv asupra utilizării potenţialului intelectual pe care îl avem. Este inacceptabil să avem în corpul academic oameni – profesori, dar şi studenţi – care nu au cunoştinţe minime de logică şi epistemologie, cunoştinţe care fac parte din fondul comun de cunoaştere necesar oricărui intelectual, mai ales dacă activează şi în domeniul academic. Dar pentru a putea schimba serios mediul academic, trebuie în mod necesar concentrate resursele prin reducerea numărului de universităţi (am ajuns să avem mai mulţi profesori universitari ca meseriaşi bine calificaţi, în orice orăşel găsind profesori universitari, unii abia vorbind corect româneşte).

Dacă reforma educaţiei şi cercetarii nu implementează aceste mecanisme, nu avem cum, cu o populaţie (1) mai puţin alfabetizată ştiinţific, (2) superstiţioasă şi (3) cu o inteligenţă manifestă aşa cum este, să ieşim din acest impas naţional. În plus, aşa cum am spus adesea în intervenţile mele publice, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna pentru a salva această naţiune. Ştiinţa trebuie să creeze oameni performanţi în punerea şi rezolvarea de probleme, cu impact asupra civilizaţiei şi a  nivelui de trai, iar religia trebuie să creeze oameni cu morală şi atitudini proactive, cu impact asupra valorilor şi normelor sociale. Altfel vom deveni nişte curiozităţi europene superstiţioase, cu o cultura horoscopică de tip asiro-babilonian, care însă au o imagine distrosionată asupra lor, percepându-se ca (1) inteligenţi şi capabili (deşi potenţialul intelectual nu este valorizat), (2) nedreptăţiţi în recunoaşterea performanţei lor ştiinţifice (mereu alţii ne-au furat ideile) şi (3) urmând „dreapta credinţă”  (dar mergând în acelaşi timp la astrologi şi vrăjitori)! Lăsăm spaţiul public la îndemâna pseudo-ştiinţei şi non-ştiinţei prostind această naţiune? Sau facem ceva? Cine este dispus să înceapă această „cruciadă” de repunere a raţionalităţii la locul ei, şi, fără a fi o sintagmă mare, practic de salvare a acestei naţiuni?

Pentru detalii, nuanţe şi pentru a se evita înţelegeri semidocte ale acestui articol vezi AICI.

 

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Când în viaţă “negativul” devine “pozitiv”

19 Septembrie 2010 9 comentarii

Am fost întrebat recent de mai mulţi cunoscuţi şi clienţi/pacienţi dacă este normal (adică sănătos psihologic) (1) să avem emoţii negative (ex. tristeţe puternică, îngrijorări, stări de nemulţumire intensă, regrete puternice) şi/sau (2) să fim frustraţi.

Am hotărât să „postez” un scurt comentariu despre acest lucru, deoarece exact aceasta a fost tema pe care am prezentat-o la Conferinţa Europeană de Psihologia Sănătăţii din această lună şi, aşadar, o am proaspătă în minte.

Sănătatea mintală este definită ca o stare de bine fizic, psihic şi social (OMS). Acest „bine” nu trebuie însă echivalat cu „pozitivul”, aşa cum facem adesea (vezi şi Ellis, 1994).

Uneori a fi „normal” înseamnă a reacţiona la confruntarea cu evenimente stresante (negative) cu emoţii negative funcţionale. Spre exemplu, atunci când te părăseşte persoana iubită este „normal” să fii foarte trist, teribil de îngrijorat, poate să ai regrete şi/sau să fii foarte nemultumit; toate acestea sunt un semn de normalitate, şi te fac să fii om. În plus, aceste emoţii sunt funcţionale deoarece te ajută să te confrunţi cu situaţia negativă şi să cauţi soluţii creative de ieşire din impas. Nu este normal însă să reacţionezi la un astfel de eveniment stresant (negativ) cu emoţii negative disfuncţionale. Dacă eşti deprimat (nu trist), panicat/anxios (nu îngrijorat), furios/agresiv (nu nemulţumit), şi/sau copleşit de vinovăţie (nu de regrete), aluneci în psihopatologie, deoarece aceste stări afective nu te ajută să găseşti soluţii adecvate la situaţiile negative cu care te confrunţi; un depresiv, un anxios, un om furios, sau un om copleşit de vinovăţie nu mai caută şi/sau nu poate găsi uşor soluţii creative de ieşire din impas, deoarece aceste emoţii ne reduc capacitatea motivaţională şi ne afectează resursele mintale. Similar, nu este normal să reacţionăm la evenimente negative cu stări emoţionale pozitive (ex. bucurie, calm şi relaxare), ele neajutându-ne nici psihologic nici biologic să trecem peste trauma suferită (este şi contraintuitiv). Aşadar, în anumite situaţii „negativul” este „pozitiv”, adică este bun!

Cât priveşte frustrarea, lucrurile sunt nuanţate. Frustrarea poate fi şi ea raţională sau iraţională. Dacă cineva „calcă” obraznic şi cu tupeu munca, idealurile şi dorinţele tale, pentru care ai depus efort, vei fi frustrat (dorinţele nu s-au realizat). Dacă frustrarea rezultă dintr-o formulare/conceptualizare raţională, preferenţială şi flexibilă, a dorinţelor (ex. „Mi-aş dori teribil de mult şi fac tot ce depinde de mine să…dar pot accepta faptul, chiar dacă nu îmi place, că uneori lucrurile nu stau cum vreau eu”) şi este urmată de emoţii funcţionale şi negative (ex. tristeţe şi/sau îngrijorare şi/sau nemulţumire şi/sau regrete), atunci frustrarea este una raţională, şi este pentru noi un semn de normalitate. Dacă frustrarea rezultă dintr-o formulare/conceptualizare iraţională, dogmatică (în termeni de „trebuie cu necesitate”), a dorinţelor (ex. „Trebuie cu necesitate să…şi nu pot concepe altfel”) şi este urmată de emoţii disfuncţionale şi negative (stări depresive şi/sau panică/anxietate şi/sau furie şi/sau vinovăţie) care te împiedică în atingerea scopurilor, atunci frustarea este una iraţională. Aşadar, în anumite condiţii, când dorinţele (neîndeplinite) sunt flexibile şi reacţiile emoţionale sunt negative dar funcţionale, a fi frustrat este un semn de normalitate!

În multe situaţii negative mi se spune şi mie de către unii colegi: „Dane, tu eşti psiholog. Nu trebuie să fii aşa de nemulţumit”. Lumea înţelege prost normalitatea. A fi psiholog nu înseamnă că nu eşti om şi că nu trebuie să reacţionezi normal! Cum ar trebui să reacţioneze un om atunci când alţii îi calcă în picioare dorinţele, munca etc.? Cu emoţii pozitive? Calm şi relaxat? Păi asta nu este normalitate mintală…Ar trebui să reacţioneze cu emoţii negative funcţionale (ex. nemulţumire) care îl fac să găsească soluţii (ex. să confrunte în mod asertiv şi corect agresorul); nu trebuie însă să reacţioneze cu emoţii negative disfuncţionale (ex. furie), deoarece ele doar complică situaţia.

Aşadar, aminteşte-ţi cititorule că uneori „negativul” este „pozitiv”, iar în următoarea postare voi discuta despre cum „pozitivul” poate deveni „negativ”. Până atunci fii normal: dă-ţi voie să experienţiezi în situaţii problematice emoţii negative funcţionale, iar atunci când este cazul poţi să fii şi frustrat, dar să fie o frustrare raţională!

Note: Pentru detalii privind aceste distincţii vezi lucrările psihologului american Albert Ellis, iar în limba română lucrările proprii (David, D (2006). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Iaşi). Pentru uşurinţa discursului adresat publicului am folosit aici termenul de „emoţii” sinomim cu cel de „stări afective”.

Categorii:Despre Viaţă Etichete:

Psihologie şi Tehnologie: Roboterapie şi Realitate Virtuală la Conferinţa Diasporei Româneşti în Cercetare şi Educaţie

19 Septembrie 2010 Lasă un comentariu

Săptămâna viitoare începe un eveniment special pentru comunitatea ştiinţifică românească, şi anume, Conferinţa „Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică şi Învăţământul Superior din România” (22-23 septembrie 2010, Bucureşti).

Psihologia va fi reprezentantă prin Workshop-ul “Roboterapie, Tehnologii Virtuale si Informatice: Implicatii şi Aplicatii în Ştiinţele Cognitive Clinice” (Chair: Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea Babeş-Bolyai/Mount Sinai school of Medicine; Co-chair: Dr. Adrian STOICA, Advanced Robotic Controls Group. NASA Jet Propulsion Laboratory).

Workshop-ul va explora dezvoltările interdisciplinare de frontieră privind relaţia dintre Psihologie şi Tehnologie, mai precis între robotică, tehnologii virtuale şi informatice pe de o parte şi ştiinţele cognitive clinice (ex. psihodiagnostic, psihologie clinică/psihoterapie) pe de altă parte. Implicaţiile vor fi discutate atât la nivelul mecanismelor etiopatogenetice ale sănătăţii şi bolii, cât şi la nivelul tehnologiilor psihologice de tratament (inclusiv reabilitare psihomotorie), de promovare a sănătăţii mintale şi de optimizare psihologică a (minţii) subiectului uman (ex. optimizarea memoriei, învăţării, deciziei, autocontrolului emoţional şi comportamental, calităţii vieţii şi funcţionării sociale). Abordarea va fi una interdisciplinară, la Workshop participând psihologi, informaticieni, ingineri, medici, biologi, precum şi alţi specialişti implicaţi în domeniu. Vom ţinti şi crearea unei reţele internaţionale în domeniu, care să susţină aplicaţii de granturi şi colaborări. Vom prezenta Platforma de excelenţă în roboterapie şi psihoterapie prin realitate virtuală existentă în ţară – Platform for Robotherapy and Virtual Reality Psychotherapy – şi vom analiza cum poate fi ea utilizată pentru cercetări, servicii şi activităţi didactice internaţionale.

Locatie eveniment: Academia Română, Institutul de Filosofie şi Psihologie
Adresa: Casa Academiei, Calea 13 Septembrie nr. 13, Sector 5, 050711, Bucureşti

Pentru mai multe detalii vezi programul Conferinţei şi al Workshop-ului.

Categorii:Despre Psihologie