Prima pagină > Despre Psihologie, Educaţie şi Cercetare, Social şi Politic > Despre vârsta de pensionare în mediul academic

Despre vârsta de pensionare în mediul academic

Recent a fost publicat în “American Psychologist” – “revista fanion” a psihologiei internaţionale – un articol care analizează performanţele ştiinţifice ale “seniorilor” în mediul universitar [Stroebe, W. (2010). The graying of academia. Will it reduce scientific productivity? American Psychologist, 65, 660-673]. Articolul analizează, pe date, problema vârstei de pensionare a celor din mediul academic. După cum se ştie, în SUA şi Canada, precum şi în unele ţări europene, nu există o limită privind vârsta de pensionare. În alte ţări europene, vârsta este stabilită la 65 sau 67 de ani.

            Sintetic spus, articolul arată că:

(1)   În ciuda a ceea ce se credea anterior, vârsta înaintată nu afectează performanţa intelectuală şi academică. Acest fapt este rezultatul: (a) abolirii pensionării forţate (în SUA şi Canada), ceea ce motivează performanţa academică; (b) schimbării statutului publicării ştiinţifice (publicaţiile contează nu doar pentru promovare, ci şi pentru prestigiu); (3) creşterii speranţei de viaţă şi a sănătăţii la vârste înaintate;

(2)   cel mai bun predictor al performanţei la vârste înaintate este performanţa anterioară; cei care au fost performanţi când erau tineri sunt performanţi şi ca “seniori”, iar cei care nu au fost performanţi când erau tineri, nu sunt performanţi nici ca “seniori”;

(3)   pensionarea nediscriminatorie la o anumită vârstă (ex. 65) înseamnă, de fapt, risipă şi irosire de resurse.

            Iată cum stau lucrurile, în cuvintele autorului:

“…Thus, rather than asking whether the abolition of compulsive retirement lowers the competitiveness of the American university system, one has to ask whether a rule forcing even their most productive researchers to retire at age 65 does not constitute a waste of human capital that lowers the competitiveness of university systems in Europe. If one considers (a) the financial costs to a society of training a scientist, (b) the fact that half of these individuals trained at high costs will later be relatively unproductive, and (c) that by the time these individuals reach age 60 there is more than enough information to identify the top half of the population who are responsible for 90% of publications, it seems wasteful to prevent those productive researchers from continuing to make major scientific contributions…” (pp. 671-672)

            În România lucrurile în această privinţă au fost mereu neclare, conduse mai ales de interese şi toane, nu de date ştiinţifice. În actualul proiect de lege a învăţământului se preconizează ca toţi profesioniştii din mediul universitar să fie pensionaţi la 65 de ani. Sigur, ideea este să creştem calitatea corpului profesoral, prin scoaterea din sistem a celor care nu mai produc ştiinţă. De acord cu ideea, dar nu aceasta este soluţia! Prin astfel de decizii elimini în mod nediscriminativ oameni de valoare, care au creat şi care susţin încă şcoli ştiinţifice prin care România este competitivă internaţional. Mai apropiaţi mie, îmi vin automat în minte profesionişti de excepţie ca profesorii Burzo (fizică), Haiduc (chimie) etc., de care UBB are nevoie şi nu trebuie să se dispenseze (nu mai insist asupra cazului profesorului Benga).

            Eu cred ferm, în baza experienţei mele din SUA şi a studiilor de specialitate ca cel de mai sus, că soluţia raţională este următoarea: se stabileşte statutul de “Profesor Emeritus”, pentru care se poate aplica cu un an înaintea sau la atingerea vârstei de pensionare. Cei care dobândesc acest statut, pe baza unor standarde de performanţă clare, pot funcţiona în mediul academic, cu toate drepturile, până la 70 de ani. Eu i-aş lăsa şi mai mult pe cei care fac faţă la nivel internaţional, dar asta ţine de nuanţe; spre exemplu, şeful meu de departament de la Mount Sinai School of Medicine este un “senior”, încă activ şi performant, şi nimeni nu-l vrea pensionat. Aceasta este o soluţie raţională între variantele mai primitive de totul – toţi sunt pensionaţi la 65 de ani, indiferent de performanţă – sau nimic – nu se stabileşte vârstă limită de pensionare; aşadar, trebuie lucrat cu inteligenţă şi responsabilitate, nu dat cu ciomagul/bâta sau tăiat cu barda.  

            Am avut această poziţie în toate acţiunile mele, încă dinaintea definitivării proiectului actual de lege a învăţământului, şi în cadrul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării din România; aşadar această poziţie nu este incongruentă cu documentul Comisiei Prezidentiale unde sunt coautor şi reflectă o opţiune pe care o am ca expert neangajat politic, opţiune informată ştiinţific şi umanist. Apariţia acestui articol, cu date recente, m-a făcut să reiau public discuţia. Cred sincer că valoarea nu are vârstă şi că un stat civilizat trebuie să fie atent la selecţia, promovarea şi păstrarea valorilor. Oare de ce Europa pierde în competiţia ştiinţifică cu SUA? Abolirea pensionării forţate în SUA ar putea fi una din cauzele principale. Spre exemplu, la Universitatea Harvard, după abolirea pensionării forţate, numărul profesorilor de peste 70 de ani de la unele facultăţi a crescut de la 0% în 1992 (când pensionarea forţată era regula în SUA) la 9.1% (după abolirea regulii), iar de câţiva ani buni Harvard-ul este mereu pe primul loc între universităţile lumii. Mai specific (sic!), răspunsul ar putea fi ilustrat şi de faptul că şeful meu de la Mount Sinai School of Medicine, activ şi performant în SUA, nu ar putea lucra în ţară (Europa), la UBB spre exemplu, din cauza vârstei…Este un lucru inteligent?

Anunțuri
  1. Simona
    4 Octombrie 2010 la 11:32 am

    O analiza corecta si o solutie de bun-simt. Imi place, domnule profesor. Simona

  2. OvidiuS
    12 Octombrie 2010 la 11:39 pm

    „Oare de ce Europa pierde în competiţia ştiinţifică cu SUA? Abolirea pensionării forţate în SUA ar putea fi una din cauzele principale.”

    Posibil!
    Cred ca marile probleme ale Europei sunt mai degraba 1) birocratia absolut insuportabila (in comparatie cu USA) si 2) o legislatie a muncii cvasi-socialista.
    Iar daca ma uit la pensionabilii ingaduiti in departamentele din jurul meu, ma tem ca singura concluzie la care pot ajunge este: such a waste!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: