Arhiva

Archive for Noiembrie 2010

Despre cunoaşteri. Pro şi contra TEDTalks!

27 Noiembrie 2010 18 comentarii

1. Despre cunoaşteri

            Într-o definiţie de lucru, cunoştinţele sunt informaţii cărora le asignăm prin cercetare, în mod corect, valoarea de adevăr. Uneori asignarea valorii de adevăr prin cercetare poate fi greşită şi atunci vorbim de cunoştinţe false. Unele cunoştinţe pot fi descoperite prin întâmplare, dar apoi sunt incluse şi organizate în sistem prin cercetare; alteori cunoştinţele pornesc de la convingeri/credinţe – informaţii cărora le asignăm valoarea de adevăr adesea prin experienţă -, verificate însă prin cercetare sub aspectul asignării valorii de adevăr.

            Ştiinţa (cunoaşterea ştiinţifică) se referă la cunoştinţe a căror valoare de adevăr este asignată prin cercetare ştiinţifică – utilizând mijloace raţionale/logico-matematice şi/sau empirice/experimentale; asignarea valorii de adevăr prin această metodă reduce riscul generării cunoştinţelor false. Cunoaşterea religioasă se referă la cunoştinţe a căror valoare de adevăr este asignată prin cercetarea care implică revelaţie, dublată uneori de mijloace raţionale şi/sau empirice; dacă apar discrepanţe între cele două, revelaţia bate raţionalitatea şi empiricul! Cunoaşterea de simţ comun, din cauza (1) unei cercetări mai puţin riguroase şi controlate şi/sau (2) angajării experienţei ca mijloc major de cunoaştere, implică adesea o asignare a valorii de adevăr lipsită de validitate; adică generează cunoştinţe false, respectiv multe convingeri/credinţe neverificate care, la o verificare prin cercetare, se dovedesc adesea false. Spre exemplu, pe baza unor observaţii şi experienţe necontrolate de simţ comun, oamenii au crezut sute de ani că pământul este plat, că într-un obiect compact (de exemplu, în piatră) există mai mult spaţiu ocupat decât spaţiu gol şi au elaborat sisteme complexe prin care să inducă sens şi semnificaţie în lumea în care trăiau: unde sunt zeii olimpieni de altădată sau elefantul care sprijină Pământul? Din această cunoaştere de simţ comun au derivat apoi pseudoştiinţele (spre exemplu, horoscopul, psihoenergiile) şi/sau nonştiinţele (spre exemplu, vrăjitoria, ghicitul viitorului), mai sistematizate, dar care oferă cunoaştere tot la fel de puţin validă, deoarece lipsesc controlul şi rigoarea în asignarea valorii de adevăr. Unii autori vorbesc şi despre o cunoaştere artistică. Astăzi, o astfel de sintagmă este considerată adesea desuetă în epistemologie. Cunoaşterea implică informaţii evaluate prin prisma valorii de adevăr. Producţiile artistice, pe de altă parte, sunt evaluate prin prisma valorilor estetice (spre exemplu, frumosul, măreţia etc.). Produsul artistic poate conţine informaţii importante, iar asupra lui se poate aplica un demers ştiinţific pentru a surprinde acele informaţii prin prisma valorilor de adevăr; produsul artistic poate fi input pentru cunoaşterea ştiinţifică sau mijloc de diseminare a ei. Nu valorile de adevăr sunt însă importante pentru artă, în evaluarea produselor sale, ci valorile estetice.

            Cunoaşterea ştiinţifică este sistematizată în publicaţii şi în şcoli/universităţi. Cunoaşterea religioasă este sistematizată în publicaţii şi biserici. Această sistematizare permite o diseminare mai bună a cunoaşterii. Cunoaşterea de simţ comun nu este bine sistematizată, deşi există o modalitate de sistematizare a ei sub forma pseudoştiinţelor şi nonştiinţelor în publicaţii şi organizaţii de profil. Această lipsă de sistematizare serioasă a cunoaşterii de simţ comun este un lucru excelent, deoarece de cele mai multe ori ea este, aşa cum am arătat mai sus, falsă; simţul comun poate genera mai ales morală adecvată, dar ratează des când generează cunoaştere! Cunoaşterea de simţ comun nu poate fi nu trebuie să fie oprită, dar nu cred că trebuie sistematizată şi diseminată programatic!

2. Despre TEDTalks

            Odată cu apariţia TEDTalks (Talks about Technology Entertainment and Design) se creează contextul sistematizării cunoaşterii de simţ comun. Sigur, seriile TEDTalks nu îşi propun asta. Ele îşi propun să disemineze idei care merită auzite! S-a început cu aspecte riguroase de tehnologie şi design, iar apoi subiectele s-au extins la ştiinţă şi cultură. Adesea sunt invitaţi experţi în diverse domenii, care oferă cunoaşterea ştiinţifică în formate accesibile majorităţii populaţiei, ceea ce este un lucru bun. Aşa cum am mai spus în scrierile mele, informaţiile ştiinţifice complexe pot fi înţelese doar de cei cu un IQ de peste 120, care reprezintă aproximativ 10% din populaţia globului. În plus, în condiţiile în care în România spre exemplu, doar 15% din populaţie este alfabetizată ştiinţific, avem nevoie de acest demers ca de aer!

            Partea negativă este că adesea sunt invitaţi ca vorbitori în seriile TEDTalks nu doar experţi, aşa cum s-a început iniţial, ci şi “oameni de succes” fără o pregătire ştiinţifică şi/sau culturală adecvată. Sigur, dacă ei ar vorbi doar despre evenimentele şi strategiile care i-au dus la succes şi/sau despre valorile lor, lucrurile ar fi în regulă. Merită să aflăm cum au reuşit şi în ce lucruri cred. Din păcate însă, cei mai mulţi nu se mulţumesc cu atât, nu stau aproape de fapte, ci doresc să devină şi “profesori” pentru alţii, alunecând în analize teoretice şi interpretări. Vor să-şi generalizeze succesul prin teorii. Astfel, ei îşi teoretizează experienţele şi realizările şi ne vând aceste teorii (adesea banalităţi sau falsuri ordinare) ca şi cunoştinţe; fac asta din poziţia de “coach” (antrenor de oameni), în baza succesului de viaţă pe care îl au. Fiind ambalate cu proceduri de success şi cu valori (care nu sunt în sine adevărate sau false), teoriile sunt considerate valide de cei care ascultă seriile TEDTalks, care uneori nu au o gândire critică, ştiinţifică şi/sau culturală, adecvată. Suntem astfel contaminaţi psihologic (vezi aici articolul despre contaminarea psihologică). Ştiinţa are însă alte reguli şi rigori! Iată un exemplu care reliefează unele din aceste reguli şi rigori, şi anume faptul că dacă o procedură/tehnică este eficientă, nu înseamnă că teoretizarea din spatele ei, adesea naivă, este corectă.

  • Numele de “malarie” provine de la “aer rău” Mult timp oamenii au controlat boala prin închiderea uşilor şi ferestrelor când apăreau primele semne de malarie în comunitate, evident, pentru a împiedica circulaţia aerului rău (sic!). Aparent, această abordare s-a dovedit destul de utilă! Aşadar, dacă la un TEDTalk vine un „om de succes” care a nu s-a îmbolnăvit şi nu a murit ca ceilalţi datorită faptului că a închis uşile şi geamurile, stând în casă când a apărut boală, acestă persoană poate fi utilă în comunitatea sa, prin împărtăşirea unei experienţe de succes. Dacă însă începe să-şi “teoretizeze” experienţa şi să-mi spună că boala este cauzată de aerul rău şi că de aceea trebuie să stăm în casă cu geamurile şi uşile închise, alunecă în penibil şi îmi insultă inteligenţa (asta dacă o am!). Abia atunci când am înţeles, pornind de la cercetări ştiinţifice, nu de la intuiţii de simţ comun, că malaria este cauzată de un agent infecţios purtat de ţânţar, am reuşit să controlăm boala pe scară largă şi, în plus, am înţeles de ce închizând uşile aveam un oarecare efect: nu opream circulaţia aerului rău, ci opream intrarea ţânţarilor (sic!). Din păcate, unele TEDTalks ne învaţă cu fermitate ceva de genul: malaria este produsă de aerul rău şi pentru a o controla trebuie să închidem geamurile şi uşile, menţinându-ne astfel în ignoranţă şi într-o iluzie a cunoaşterii penibile; dar cum se spune, puţine cunoştinţe înseamnă multe certitudini şi puţine îndoieli…

3. Concluzii

            TEDTalks au un rol cheie în diseminarea informaţiilor ştiinţifice şi culturale către populaţie. Este extraordinar că au apărut şi trebuie susţinute! Organizatorii TEDTalks trebuie însă să fie atenţi să nu transforme aceste evenimente în diseminatori de cunoştinţe false de simţ comun, de pseudoştiinţe şi nonştiinţe. Atunci când la TEDTalks vorbesc “oameni de succes”, fără o cultură ştiinţifică, şi nu sunt abordate teme ştiinţifice sau culturale, organizatorii trebuie să le ceară să se menţină în proximitatea a ceea ce au făcut şi a valorilor în care cred (adică să prezinte ceea ce ştiu să facă şi unde excelează). Vorbitorii trebuie să se abţină de la a-şi împărtăşi teoretizările reuşitelor, de la a fi “profesori” şi “antrenori de oameni”, deoarece cele mai multe “descoperiri” sunt absurde, banale şi caraghioase; ele fac astfel foarte mult rău deoarece trebuie apoi ca ştiinţa să facă eforturi să decontamineze minţile oamenilor, în loc să se focalizeze pe dezvoltarea cunoaşterii. Iar procesul de „decontaminare psihologică” este mult mai dificil ca cel de „contaminare psihologică„! Ştiinţa funcţionează după alte reguli şi rigori, iar succesul se stabileşte altfel, prin cercetare, nu prin convingere, vot şi carismă! Teoriile trebuie să rămână în sarcina ştiinţei, deoarece, pe termen lung, aşa cum se ştie în filosofia ştiinţei, cel mai practic lucru pentru o civilizaţie este o teorie bună (vezi şi exemplu “malariei” discutat mai sus). 

Note:

  • Nu am intrat în nuanţele legate de definirea cunoştinţelor şi în disputa epistemologică legată de “justified true beliefs” (vezi „problema Gettier„, dar şi soluţia lui Robert Nozick). Conceptualizarea prezentată aici este una de lucru, utilizată în disciplinele şi domeniile care se ocupă de generarea cunoaşterii, accentul dorind să fie pus pe TEDTalks ca modalitate de diseminare a cunoaşterii, cu implicaţiile aferente.
  • Termenul de “empiric” este utilizat în sensul său internaţional din ştiinţele experimentale, şi anume “bazat pe dovezi”, nu în sensul său din DEX.
Anunțuri

Omenesc, mult prea omenesc!*

13 Noiembrie 2010 34 comentarii

Natura umană reprezintă un amalgam complex de pozitiv şi negativ, slăbiciuni şi puncte tari, normalitate şi elemente accentuate (uneori chiar patologice). Pentru a avansa, o societate îşi creează însă din caracteristicile pozitive, atâtea câte pot genera sau câte există în membrii speciei, un model cultural ideal, spre care îşi stimulează membrii să tindă. Acest model cultural ideal vizează zona proximei dezvoltări şi trage societatea şi civilizaţia înainte ca un magnet. 

Modelul cultural ideal trebuie să conţină obligatoriu două componente cheie: morala şi ştiinţa. Morala, prin regulile de comportament pe care le aduce, transformă o „ceată de homo sapiens” într-o societate, iar ştiinţa, prin cunoaşterea pe care o aduce, transformă o societate într-o civilizaţie umană avansată. Societatea fără morală (morală adesea de inspiraţie religioasă şi/sau atee) nu poate exista, iar fără cunoaşterea adusă de ştiinţă devine primitivă şi oarbă.

Pentru a avea o funcţie pozitivă, liderii unei societăţi trebuie să promoveze şi să tindă spre modelul cultural ideal. Sigur, prin însăşi natura lor umană, şi ei au slăbiciuni şi preocupări uneori (prea) omeneşti, asemenea tuturor. Acestea trebuie ţinute însă în regim privat (chiar aici trebuind civilizate maximal), public manifestându-se caracteristicile constructive şi pozitive care susţin modelul cultural ideal. Asta înseamnă „Lider” sau, în registru politic, „Om de Stat”, care mişcă oameni şi popoare!

Mă uit cu îngrijorare astăzi la marile democraţii şi văd lideri care pun civilizaţia umană pe o cale periculoasă. Acestora, spre deosebire de vechii lideri ai societăţilor democratice, le place prea mult să exacerbeze slăbiciunile omeneşti din ei, exprimând public mai degrabă un „model prototip” al comunităţii pe care o reprezintă decât un „model cultural ideal” spre care societatea şi membrii acesteia să tindă. Altfel spus, ei cantonează societatea în prezent, fără să o orienteze spre viitor. Astfel, văd lideri cărora le place să se ştie că au succes la femei, care beau şi participă apoi la întâlniri privind viitorul lumii, care îşi expun viaţa privată (ex. ce câine au, cum dorm, cum se distrează) în mod public, pentru a deveni mai simpatici şi a arăta că au natură omenească, (deşi ştim cu toţii că o au, prin simplu fapt că sunt oameni). Unii promovează sau par deschişi spre (asta părându-li-se o „chestie avansată spiritual„; sic!) practici obscurantiste de genul pseudo-ştiinţelor (ex. horoscop, psihoenergii etc.) şi non-ştiinţelor (ex. vrăjitorie, ghicitul viitorului etc.) sau spre banalităţile ambalate solemn ale simţului comun (simţul comun generează morală adecvată, dar ratează adesea când vorbim de cunoaştere!). Astfel de atitudini rezultă dintr-o nevoie psihologică, determinată genetic, de predictibilitate. Mintea umană poate pune mult mai multe întrebări decât răspunsurile pe care le poate oferi ştiinţa la momentul respectiv, astfel că uneori nu avem răspunsuri ştiinţifice la întrebările pe care le ridicăm; ştiinţa se dezvoltă continuu şi va avea răspunsuri, dar câteodată nu le are exact când le cerem. În această situaţie, unii, cu „minţi mai slabe” (nicidecum mai „sofisticate” sau mai „avansate spiritual„; sic!) dar cu pretenţii mari, nu pot tolera incertitudinea şi alunecă în explicaţii şi (pseudo)răspunsuri iluzorii oferite de pseudo-ştiinţe, non-ştiinţe sau de intuiţiile adesea banale (ex. de factura celor generate de „o vecină cu experienţă bogată de viaţă”) ale simţului comun. Acestea devin un fel de „fast food” pentru minte şi nu ne fac bine deoarece satisfac momentan nevoia de predictibilitate, prin sens şi semnificaţie, dar nu şi prin cunoaştere ştiinţifică (ceea ce pe termen lung ne „îmbolnăveşte” civilizaţia şi o împiedică să se dezvolte). Tot ceea ce înseamnă cunoaştere, adevăr ştiinţific, (ex. vezi informaţiile/povestirile despre cucerirea Daciei de către romani) ne dă şi sens şi semnificaţie, dar nu tot ceea ce are sens şi semnificaţie (vezi informaţiile/povestirile despre zeii olimpieni) conţine şi informaţii adevărate. Nu am inclus în această analiză religia; relaţia dintre religie şi ştiinţă am discutat-o în alte articole (vezi aici).

Prin acest gen de atitudini (prea) omeneşti omorâm idealul, în numele unui populism ieftin, cu consecinţe asupra evoluţiei civilizaţiei umane. Marii conducători care au schimbat lumea în bine au avut şi ei slăbiciuni, dar, de regulă, nu le-au ridicat la rang de valoare şi/sau nu le-au promovat public. Asta nu înseamnă însă a nu opta pentru sinceritate sau naturaleţe în ceea ce simţi, gândeşti, crezi, spui şi faci, ci înseamnă a-ţi asuma rolul unui lider responsabil, mişcător de popoare şi creator de civilizaţie. Ţine-ţi slăbiciunile acasă, în regim privat, fără a le nega (poate încercând să le civilizezi maximal), dar şi fără a le expune public, în mod demonstrativ! Dacă ţii neapărat, le poţi expune public în memorii, când nu mai ai funcţii în stat sau societate, şi/sau te poţi asigura că devin publice postmortem.

Ce putem face, ca intelectuali, pentru  a avea lideri care să se înscrie într-un model cultural ideal?

  • Intelectualii trebuie să educe populaţia, astfel încât aceasta să înţeleagă nevoia de lideri care promovează un model progresist (care dezvoltă civilizaţia umană) şi nevoia de a-i penaliza (prin vot) pe cei care promovează un model populist (care practic ne opreşte din evoluţie). Un lider trebuie să aibă (1) deschidere spre cunoaşterea ştiinţifică, dublată de toleranţă la frustrare, ca să nu cadă în practici obscurantiste sau de simţ comun, atunci când vorbim de cunoaştere şi (2) o morală care corespunde unui model cultural ideal.
  • Intelectualii trebuie să expună aceste mecanisme şi rolul modelului cultural ideal într-un limbaj accesibil publicului larg. Să nu uităm că informaţiile complexe (ex. ştiinţifice) pot ajunge direct şi uşor doar la cei cu un coeficient de inteligenţă de peste 120, iar aceştia reprezintă aproximativ 10% din populaţia pământului; aşadar, pentru educarea şi salvarea restului, intelectualii au de lucru, traducând informaţia complexă în formate simple, uşor de înţeles de cei mai mulţi.
  • Intelectualii trebuie să susţină ei înşişi, în mod direct, lideri care corespund modelului cultural ideal (chiar cunoscându-le slăbiciunile) şi să devină adversarii direcţi ai populismului ieftin şi obscurantismului.

Notă: Articolul apare scris în limbaj „R-prime”. Pentru a afla ce înseamnă limbajul R-prime vezi aici.

 

Despre limbajul R-prime*

10 Noiembrie 2010 20 comentarii

Am scris acest articol cu scopul de a mă angaja public la un demers nu tocmai uşor, dar, cred eu, necesar în lumea de azi, când logica şi raţionalitatea par învinse de sofisme.

Voi încerca să scriu anumite articole într-un limbaj pe care îl voi numi „R-prime„; voi semnaliza acele articole cu o steluţă în titlu sau voi menţiona explicit că articolul apare scris în limbajul R-prime. R-prime reprezintă varianta românească a lui „E-prime”. Aşa cum E-prime se referă la varianta prescurtată a lui „English-prime”, R-prime se referă, aşa cum văd eu lucrurile, la varianta prescurtată a lui „Romanian-Prime” (R-română).

Limbajul E-prime a fost dezvoltat în asociere cu Semantica Generală a lui Alfred Korzybski (lucrarea sa „Science and Sanity” din 1933 face parte din lucrările clasice care trebuie citite de orice om de ştiinţă), dar utilizare lui nu se leagă în mod necesar de asumarea completă a teoriei şi principiilor Semanticii Generale. Nu intru aici în detalii privind Semantica Generală sau punctele tari şi slabe ale acesteia (pentru discutii critice, pro şi contra, vezi referinţele bibliografice de mai jos). Spun doar că, văzută nuanţat, atât ea cât şi limbajul de tip “prime” au o contribuţie importantă la „igiena mintală”, stimulând gândirea critică şi raţională, cu impact asupra clarităţii discursului. Unul din mentorii mei în psihologie, profesorul american Albert Ellis, şi-a rescris câteva lucrări ştiinţifice din limbajul standard în limbajul E-prime; mesajul transmis a devenit mult mai clar decât în limbajul standard. Vezi aici câteva comentarii ale lui Albert Ellis în acest sens.

Limbajul E-prime a fost introdus de D. David Bourland Junior într-un articol intitulat “A Linguistic Note: Writing in E-Prime”(publicat în 1965 în “General Semantics Bulletin”). Simplu spus, el a argumentat ca verbul „a fi” (to be) generează ambiguităţi atunci când exprimă „identitate” sau „predicaţie”, putând stimula în mod gratuit interpretări eronate, divergenţe false şi conflicte în argumentare. Să analizăm câteva exemple.

  • Predicaţie
    • Limbaj standard “Ana este frumoasă
    • Limbaj R-prime „Ana mi se pare frumoasă
  • Identitate
    • Limbaj standard “Ana este frumoasa clasei
    • Limbaj R-prime: “Mie îmi place Ana”

Sigur că verbul „a fi” (to be) are mai multe funcţii (ex. existenţă, locaţie etc.) care nu generează probleme din punct de vedere logic şi comunicaţional. Pentru a evita însă complicaţiile şi pentru simplitate, autorii conceptului de limbaj „prime” propun eliminarea oricărei forme a verbului „a fi” din limbaj. Iată cum ar apărea astfel de restructurări în:

(a) formulări celebre (Shakespeare)

  • Limbaj standard: “A fi sau a nu fi. Aceasta-i întrebarea
  • Limbaj R-prime “A exista sau a nu exista. Acest lucru mă întreb

(b) poezii (Eminescu)

  • Limbaj standard: “Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe
  • Limbaj R-prime (DD): “Eu consider viitorul şi trecutul ca a filei două feţe”  sau „Viitorul şi trecutul îmi par a filei două feţe”
  • Limbaj standard: „Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e
  • Limbaj R-Prime (DD):  „Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Exista când n-o vedeam, Azi când o văd ea nu există

(c) definiţii

  • Limbaj standard: “Frica este o reacţie emoţională şi psiho-comportamentală care constă în modificări exprimate prin…”
  • Limbaj R-prime: “Frica se referă la o serie de modificări emoţionale şi psiho-comportamentale exprimate prin…”

(d) dezbateri

  • Limbaj standard: “Beethoven este mai bun decât Mozart
  • Limbaj R-prime: “Eu, în baza a ceea ce ştiu, îl consider pe Beethoven mai bun decât Mozart

(e) texte religioase

  • Vezi aici o variantă a Bibliei, care scoate în evidenţă câteva lucruri interesante pentru cunoscători!

Analizând aceste exemple (vezi mai multe aici), chiar dacă efectul poetic apare uneori modificat (în rău/diminuat sau în bine/amplificat) şi chiar dacă există perspective critice asupra filosofiei E-primeeu cred ferm că logica discursului şi claritatea mesajului devin mai riguroase prin utilizarea acestui tip de limbaj. Sigur, limbajul de tip „prime” nu este standardizat. Ca în limbajul natural, în limbajul de tip „prime” se poate scrie mai bine sau mai prost, cu talent sau fără talent, cu stil sau fără stil, în funcţie de autor. Aşadar, limbajul R-prime merită utilizat dacă nu constant, ca mijloc de igienă mintală cotidiană, măcar atunci când ai texte a căror interpretare corectă contează!

Referinte selective:

Despre Semantica Generală

  • Institute of General Sematics 
  •  Despre perspective critice asupra semanticii generale vezi: Keith, A. (1972). General semantics. The encyclopedia of language and linguistics. 4. Oxford: Elsevier. pp. 758–759.

Despre Limbajul E-prime

Cum să fim fericiţi. Un scurt ghid de bune practici!

10 Noiembrie 2010 48 comentarii

Motto: Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm

M-am gândit în acest vremuri tulburi să scriu un articol mai altfel, care să meargă direct la cei în nevoie, iar pentru ceilalţi, care nu au neapărat nevoie de acest Ghid, să fie un exemplu de cum se aplică astăzi psihologia ştiinţifică la viaţa cotidiană!

Aşadar, cum să fim fericiţi? Fericirea este un lucru bun şi simplu de atins în viaţă, prin interpretarea adecvată a evenimentelor pe care le trăim. Haideţi să vedem cum putem ajunge să experienţiem/să trăim această stare cât mai des de acum înainte (chiar în situaţii de criză economică!).

I. Ce este fericirea?

Fericirea a primit de-a lungul evoluţiei omenirii înţelesuri diferite. Fără a intra în detalii, menţionez doar că în filosofiile şi culturile occidentale au apărut următoarele înţelesuri (vezi pentru detalii vezi McMahon, 2006): (1) fericirea ca expresie a norocului (homerică) şi/sau a virtuţii în diversele ei forme (Grecia clasică, cu accent pe abordările epicurienilor şi stoicilor, dar şi ale lui Socrate, Platon, Aristotel etc.) – în Antichitate; (2) fericirea în asociere cu paradisul – în Evul Mediu; (3) fericirea prin activităţile care îţi produc plăcere – în Epoca Modernă. În perioada postmodernă, înţelegerea fericirii s-a diversificat în prea multe abordări pentru a le discuta aici. Conform  filosofiilor şi culturilor estice, fericirea poate fi atinsă în această viaţă, prin virtute, în diversele ei forme, dar va fi desăvârşită în etapele următoare ale vieţii (ex. Nirvana).

În perioada contemporană, mai ales în psihologie, fericirea a primit un înţeles pragmatic şi a început să fie studiată ştiinţific (prin studii riguroase de psihologie experimentală, clinică şi pozitivă). Astfel, fericirea este definită ca o trăire emoţională pozitivă faţă de propria viaţă. Evident, când vorbeşti de propria viaţă te referi la trecut, prezent şi viitor. Aşadar, pentru a fi fericit, trebuie să fii (1) mulţumit de trecut, (2) (cât mai) bucuros în prezent şi (3) optimist faţă de viitor.

II. De ce este importantă fericirea?

Din punct de vedere evoluţionist fericirea nu este un scop. Ea devine însă un mijloc în atingerea scopului. Fericirea favorizează acele comportamente (adaptative) şi structuri mintale (ex. funcţii executive, stil de gândire) care au funcţie evolutivă. În plus, fericirea poate creşte speranţa de viaţă cu aproximativ 10 ani (susţinând stări de sănătate fizică şi psihologică). O scurtă precizare aici: fumatul reduce speranţa de viaţă cu aproximativ 3 până la 10 ani (depinde de vârstă şi sex); aşadar, aviz fumătorilor: dacă fumaţi, încercaţi măcar să fiţi fericiţi! Există discuţii în literatură dacă nu cumva performanţa unui guvernări ar trebui să fie exprimată nu în produsul intern brut, ci în nivelul de fericire al poporului guvernat (mai ales că avem instrumente cu calităţi psihometrice riguroase ca să măsurăm nivelul de fericire); o singură ţară face asta oficial la nivel internaţional, şi anume Bhutan.

III. Cum este generată fericirea? (Scurtă incursiune în teoriile fericirii)

Cauzele fericirii – susţinute de multe cercetări din literatura de specialitate – sunt complexe. Într-o scurtă sumarizare ele pot si sintetizate astfel (pentru detalii vezi aici şi Lyubomirsky, 2008):

(1) Factorii genetici – aproximativ 50%

(2) Circumstanţele de viaţă (ceea ce ţi se întâmplă) – aproximativ 10%

(3) Factori psihosociali – aproximativ 40%:

  • Sănătatea şi un stil de viaţă sănătos
  • Reţelele sociale:
    • Lipsa reţelelor sociale (ex. familie, prieteni) poate fi compensată de un venit anual de aproximativ 50000 USD (date obţinute pe polulaţia americană)
    • Căsătoria creşte speranţa de viaţă cu aproximativ 7 ani la bărbaţi şi cu aproximativ 4 ani la femei
  • Religia/Cultura (care îţi dau sens şi semnificaţie)
  • Banii:
    • Banii sunt importanţi până la un nivel mediu-superior; după acest nivel mai mulţi bani nu aduc mai multă fericire, dar pot aduce mai multe necazuri (ex. vecinul are o maşină mai nouă decât a ta care are deja doi ani…)

Înţelegând aceste cercetări, ideile simţului comun că fericirea ar fi asociată mai ales cu evenimentele de viaţă, banii/venitul, clima, vârsta, etc. sunt, aşa cum se întâmplă adesea cu cunoaşterea generată de simţul comun, false; simţul comun este bun în a genera morală, nu cunoaştere.

Psihologul american Martin Seligman arată – pe baza studiilor de specialitate – că fericirea are trei componente („fericiri”) diferite (Seligman, 2006):

(1)   Fericirea produsă de ceea ce faci (ex. faci sport, gândeşti, ieşi cu prietenii etc.) – Viaţă Plăcută („Pleasant Life”)

(2)   Fericirea produsă de îndeplinirea/satisfacerea dorinţelor personale care exprimă punctele tari pe care le avem ca indivizi (ex. realizarea unui proiect dacă eşti un om de ştiinţă etc.) – Viaţă Bună („Good Life”)

(3)   Fericirea produsă de îndeplinirea/satisfacerea dorinţelor transpersonale (ex. norme şi valori asumate de noi şi comunitate) – Viaţă cu Sens („Meaningful Life”)

Toate cele trei componente sunt importante pentru o viaţă fericită, dar cea mai stabilă şi puternică este Viaţa cu Sens!

IV. Un Scurt Ghid pentru Fericire

Aşa cum spuneam mai sus, fericirea este o trăire emoţională pozitivă faţă de propria viaţă: (1) trebuie să fii mulţumit de trecut, (2) (cât mai) bucuros în prezent şi (3) optimist faţă de viitor. Sintetizând discuţiile de mai sus, să vedem în continuare cum putem deveni fericiţi şi, astfel, trăi probabil cu 10 ani în plus (sic!).

IV.A. Cum poţi să fii mulţumit de trecut?

            Dacă trecutul tău este ceva de care eşti mulţumit deja, lucrurile sunt în ordine. Dacă trecutul nu te mulţumeşte, trebuie să faci nişte schimbări.Evident, trecutul este greu de schimbat (sic!). Sunt însă patru lucruri pe care le poţi face pentru a ajunge să-l accepţi şi să fii mulţumit de el (vezi pentru detalii www.thefourthings.org/ şi Byock, 2004):

(a) Iartă-ipe cei care ţi-au greşit; dacă se poate, spune-le asta. Cuvântul/gândul cheie este: TE IERT!

(b) Recunoaşte greşelile pe care le-ai făcut; dacă se poate, cere-ţi iertare de la persoanele cărora le-ai greşit. S-ar putea ca unele să nu te ierte, dar vei rămâne împăcat că ai făcut tot ce depinde de tine în acest sens. Cuvântul/gândul cheie este: IARTĂ-MĂ!

(c) Fii recunoscător celor care te-au ajutat; dacă se poate, multumeşte-le. Cuvântul/gândul cheie este: MULŢUMESC!

(d) Iubeşte-i pe cei care contează; dacă se poate, spune-le asta. Cuvântul/gândul cheie este: TE IUBESC! 

IV.B. Cum poţi să fii bucuros în prezent?

(1)   Trebuie să faci lucruri care îţi produc plăcere („pleasant life”). Mulţi oameni, dacă sunt întrebaţi, nu sunt capabili să menţioneze imediat zece activităţi care le produc plăcere. Unii pot face lista, dar numai după un timp de gândire. Foarte mulţi, deşi pot genera lista, nu implementează aceste activităţi. Aşadar, sumarizând, puţini oameni sunt conştienţi de activităţile care le produc plăcere (aşa cum ştim cum ne cheamă, ce înălţime avem etc.) şi le implementează sistematic în viaţa de zi cu zi.

(2)   Trebuie să-ţi formulezi dorinţe realiste, care corespund punctelor tari pe care le ai ca individ, în termeni raţionali („good life”). Altfel spus, o dorinţă se formulează în termeni „preferenţiali” nu în termeni „absolutişti/rigizi” (de „trebuie cu necesitate”). Semnificaţiile iraţionale sunt exprimate de: (1) Eu trebuie să…; (2) Ceilalţi trebuie să…; (3) Viaţa trebuie să… Semnificaţiile raţionale sunt exprimate de: (1) Eu prefer să…; (2) Aş prefera ca ceilalţi să…; (3) Ar fi bine ca viaţa să… (pentru detalii vezi la http://www.albertellis.org).

Exemple:

Cu referire la propria persoană:

(a)   „Trebuie cu necesitate să reuşesc în această sarcină şi nu pot concepe şi accepta altceva.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult să reuşesc în această sarcină şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Cu referire la ceilalţi:

(a)    „Ceilalţi trebuie (cu necesitate) să mă aprecieze şi nu pot concepe şi accepta altceva.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult ca ceilalţi să mă aprecieze şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Cu referire la viaţă:

(a)    „Viaţa trebuie (cu necesitate) să fie uşoară (dreaptă/frumoasă) şi nu o pot concepe şi accepta altfel.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult ca viaţa să fie uşoară (dreaptă/frumoasă) şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Dorinţele formulate raţional pot fi: (a) cât mai multe şi mai diverse – stil care potriveşte cultura modernă/occidentală sau (b) prudente – îţi doreşti doar ceea ce ştii că poţi obţine sau (c) minimale – îţi doreşti doar ceea ce ai deja. Într-o variantă budistă, poţi renunţa la dorinţe, dar atunci nu vei fi fericit în sensul descris aici, ci poate, vorbind în termeni budişti, „eliberat/iluminat” (sic!).

(3)   Trebuie să ai o grilă de valori explicite care să susţină dezvoltarea unor relaţii transcendente (ex. Dumnezeu, umanitate, fiinţe superioare, univers). Mulţi oameni, dacă sunt întrebaţi, nu sunt capabili să menţioneze imediat valorile cardinale şi centrale pe care le au în viaţă. Unii pot face o listă cu ele, dar numai după un timp de gândire. Foarte mulţi, deşi pot genera lista de valori, nu implementează aceste valori în viaţa de zi cu zi. Aşadar, puţini oameni au şi/sau sunt conştienţi de valori care să le marcheze viaţă (aşa cum ştim cum ne cheamă, ce înălţime avem etc.) şi le implementează sistematic în cotidian.  

IV.C. Cum poţi să fii optimist cu privire la viitor?

Ce este optimismul? Optimismul derivă din latinescul „optimum” care înseamnă „cel mai bun”. Aşadar, optimismul este un stil cognitiv care te determină ca în orice situaţie să vezi şi/sau să aştepţi/să prezici cel mai bun rezultat. În contrapondere, pesimismul derivă din latinescul „pessimus” care înseamnă “cel mai rău”. Aşadar, pesimismul este un stil cognitiv care te determină ca în orice situaţie să vezi şi/sau să aştepţi/să prezici cel mai rău rezultat. În ciuda înţelesurilor etimologice, studiile de specialitate arată că optimismul şi pesimismul nu sunt concepte bipolare: optimism crescut nu înseamnă pesimism scăzut sau invers. Cineva care nu este optimist poate să fie realist (din latinescul „realis” adică „real”) sau dezinteresat de a face predicţii/a aştepta ceva. Nu orice formă de optimism este însă bună. Trebuie să avem un „optimism realist”. Pesimismul susţine stări emoţionale negative (ex. tristeţe), făcându-ne să pierdem oportunităţi. Optimismul susţine stări emoţionale pozitive, dar ne poate reduce capacităţile de a identifica pericole şi vulnerabilităţi. Realismul, în sensul său profund, este greu de atins dată fiind complexitatea lumii în care trăim, raportată la limitele minţii umane. Putem miza însă pe un „optimism realist”, adică un optimism dublat şi controlat de gândire raţională (care are suport logic, empiric şi/sau pragmatic). Aşadar, cum poţi să fii optimist? (1) Fixează-ţi scopuri pro-sociale, care corespund unui ideal cultural din mediul din care faci parte, iar apoi (2) elaborează planuri pentru atingerea lor şi (3) încearcă să le implementezi, urmând aceste planuri şi aşteptându-te să obţii rezultatele dorite.

V. Ghidul pentru Fericire în Reţete, Pastile şi Exerciţii

Unii oamenii au nevoie de o descriere implementaţională a Ghidului prezentat mai sus, pentru a-l înţelege bine şi a beneficia de pe urma lui. Iată aşadar o astfel de formă a Ghidului descris mai sus.

1. Reţeta Ştiinţifică a Fericirii

  • A face frecvent comportamente care ne produc plăcere („pleasant life”), dar care nu au costuri majore pe termen mediu şi lung (lista lor variază de la un individ la altul). Iată câteva exemple (dar fiecare om trebuie să-şi stabilească lista proprie):
    • A face sport, a bea moderat, a ieşi cu prietenii etc. (adaptative)
    • A consuma droguri, a face sex neprotejat etc. (dezadaptative-de evitat)
  • A avea dorinţele personale şi transpersonale:
    • Corect orientate
      • Dorinţele personale orientate asupra („good life”):
        • Sănătăţii şi a unui stil de viaţă sănătos
        • Dezvoltării unor relaţii interumane satisfăcătoare
        • Implicării active în diverse proiecte profesionale şi/sau de viaţă care exprimă punctele tari pe care le ai ca persoană
      • Dorinţele transpersonale orientate asupra („meaningful life”):
        • Dezvoltării unor relaţii transcendente (ex. Dumnezeu, fiinţe superioare, umanitate, univers)
        • Asumării unei grile de valori explicite şi ierarhizate, active. Lista acestora variază de la un individ la altul. Iată câteva exemple:
          • 1-2 cardinale (ex. excelenţă, cunoaştere)
          • 2-4 centrale (ex. altruism, onoare, corectitudine, inteligenţă)
          • 4-6 principale (ex. tradiţie, respect pentru valoare, familie, umor, distracţie)
          • >6 secundare (ex. protecţia mediului etc.)
    • Corect formulate
      • Preferenţial, acceptând raţional că s-ar putea să nu se îndeplinească mereu

2. Pastila Psihologică a Fericirii

  1. Fă ceea ce îţi place, dar care nu-ţi face rău!
  2. Fii implicat în proiecte personale!
  3. Construieşte-ţi o reţea socială minimală!
  4. Construieşte-ţi sens şi semnificaţie prin asumarea unor valori şi a unor relaţii transpersonale!
  5. Schimbă ceea ce nu îţi place!
  6. Acceptă ceea ce nu poţi schimba!
  7. Fă diferenţa între 5 şi 6!

3. Exerciţii pentru Fericire

  • Elaboraţi o listă de 10 comportamente care vă produc plăcere şi pe care le veţi face în următoarea lună
  • Stabiliţi-vă ca scopuri personale:
    • Îmbunătăţirea sănătăţii – ce veţi face?
    • Întărirea/dezvoltarea unor reţele sociale (inclusiv interacţiuni mai frecvente în familie) – ce veţi face?
    • Implementarea unor proiecte realiste (care pot aduce şi venituri) – ce veţi face?
  • Stabiliţi-vă scopuri transpersonale şi o grilă de valori:
    • Dezvoltaţi sens şi semnificaţie prin religie şi/sau cultură – ce veţi face?
    • Precizaţi-vă grila de valori şi să o ştiţi precum propriul nume

VI. Referinţe şi conexiuni

Teme asociate în acest blog:

 Referinţe selective:

  • Referinţe:

Byock, I. (2004). The four things that matter most. A book about living. New York: Atria Books.

Ellis, A. (1994) Reason and Emotion in Psychotherapy: Comprehensive Method of Treating Human Disturbances : Revised and Updated. New York, NY: Citadel Press.

Lyubomirsky, S. (2008). The how of happiness. A New Approach to Getting the Life You Want. New York: Penguine Books.

McMahon, D. (2006). Happiness: A history. New York: Grove Press.

Seligman, M.E.P. (2002). Authentic Happiness: Using the New Positive Psychology to Realize Your Potential for Lasting Fulfillment. New York, NY: Free Press.

  • Site-uri:

–        http://www.authentichappiness.org

–        http://www.worlddatabaseofhappiness.eur.nl

–        http://www.albertellis.org; http://www.REBT.org

  • Autori:

–        Albert Ellis şi colaboratorii:

  • A guide to personal happiness
  • A guide to rational living

–        Martin Seligman şi colaboratorii:

  • Authentic happiness

–        Ed Diener şi colaboratorii:

  • Rethinking happiness

Notă. Am utilizat mai des textul scris cu „bold” deoarece articolul este mai lung şi am vrut să punctez idei care sintetizează mesajul. De asemenea, unele concepte apar în articol atât în limba română cât şi în limba engleză (adesea în ghilimele), deoarece ele nu au fost încă adaptate în literatura română de specialitate şi am vrut astfel să las cititorilor libertatea de a le citi şi din surse originale, nu doar prin prisma traducerilor mele.

UBB si universităţile româneşti în clasamente internaţionale – SCImago Institutions Ranking

6 Noiembrie 2010 17 comentarii

            Foarte recent a fost publicat un clasament internaţional important al universităţilor şi instituţiilor de cercetare, atât global cât şi pe domenii – SCImago Institutions Ranking (http://www.scimagoir.com).   

            Clasamentul ia în calcul publicaţiile internaţionale indexate în baza de date internaţională SCOPUS şi are mai mulţi indicatori:

  • (1) numărul de publicaţii;
  • (2) colaborările internaţionale (ex. calculate în funcţie de numărul de lucrări în colaborare cu autori din străinătate);
  • (3) impactul în domeniu/literatura internaţională;
  • (4) publicaţii în reviste de top/calitate (top 25% reviste).

Indicatorul de referinţă este primul indicator, dar clasamentul poate fi analizat nuanţat, prin prisma tuturor indicatorilor sau a combinaţiei lor pe baza unor ponderi stabilite de actorii interesaţi. Aşa cum spuneam, clasamentul include, pe lângă universităţi, şi organizaţii guvernamentale şi academii naţionale. Din ţară apar în clasament două astfel de instituţii: Academia Română (AR; cu toate institutele din structura sa) şi Institutul de Fizică Atomică (IFA; cu toate institutele din structura sa).

În ceea ce priveşte universităţile româneşti, clasamentul reflectă ceea ce spuneam şi în celelalte analize prezentate pe acest blog, şi anume că pe primele locuri se situează aceleaşi universităţi, care îşi schimbă locul între ele în funcţie de nuanţele introduse în criteriile şi indicatorii utilizaţi în clasament.

I. EVALUAREA GLOBALĂ A UNIVERSITĂŢILOR ROMÂNEŞTI – SCImago RANKING

            În evaluarea globală apar 16 universităţi din România vizibile la nivel internaţional (din peste 100 de stat şi private câte există acum!). Ordinea universităţilor româneşti – aflate în primele 2000 de universităţi ale lumii – în ţară este următoarea (în paranteză este trecută poziţia la nivel internaţional):

(1)   Universitatea Politehnica din Bucureşti (UPB; 762)

(2)   Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj (UBB; 1121)

(3)   Universitatea din Bucureşti (UB; 1218)

(4)   Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi (UAIC; 1502)

(5)   Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi (UTGA; 1646)

(6)   Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca (UTCN; 1760)

(7)   Universitatea Politehnica din Timişoara (UPT; 1813)

Note:

  • Celelalte universităţi româneşti vizibile în acest ranking internaţional (în număr de 9) apar după poziţia 2000. Acestea sunt cele din clusterul medical tradiţional (Bucureşti-2504, Cluj-2579, Timişoara-2775), din Braşov (Universitatea Transilvania din Braşov-2753), Bucureşti (Academia de Studii Economice-2827), Constanţa (Universitatea Ovidius din Constanţa-2716), Craiova (Universitate din Craiova-2293), Galaţi (Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi-2797) şi Timişoara (Universitatea de Vest din Timişoara-2455).
  • Institutul de Fizică Atomică (reunind mai multe institute de fizică) şi Academia Română (cu institutele subiacente) ocupă poziţiile 916, respectiv 1115 la nivel internaţional.
  • Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj depăşeşte Universitatea Politehnica din Bucureşti la toţi indicatorii de calitate (colaborările internaţionale; impactul în literatura internaţională; publicaţii în reviste de calitate), dar este depăşită la numărul de publicaţii (acest indicator poate depinde de numărul de angajaţi).

II. EVALUAREA UNIVERSITĂŢILOR ROMÂNEŞTI PE DOMENII SPECIFICE  – SCImago RANKING

1. Ştiinţele Socio-Umane – „Social sciences and humanities” – (Arts and Humanities, Decision Sciences, Social Sciences, Psychology, Economics, Econometrics and Finance Business, Management and Accounting)

  • Universitatea Babeş-Bolyai este pe primul loc în ţară (761 la nivel internaţional), singura universitate din România inclusă şi vizibilă în clasament.

2. Ştiinţele Vieţii – „Life sciences” – (Agricultural and Biological Sciences, Neuroscience, Biochemistry, Genetics and Molecular Biology, Pharmacology, Toxicology and Pharmaceutics, Immunology and Microbiology)

  • Universitatea Babeş-Bolyai este pe primul loc în ţară (1802 la nivel internaţional). Ea este urmată de Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1872 la nivel internaţional) şi de Universitatea din Bucureşti (2016 la nivel internaţional). Academia Română (cu institutele din structura sa) ocupă locul 4 în ţară (2068 la nivel internaţional).

3. „Ştiinţele Fizice” – „Physical sciences” – (Chemistry, Environmental Science, Chemical Engineering, Materials Science, Physics and Astronomym, Energy, Earth and Planetary Sciences, Mathematics, Computer Science, Engineering)

  • Universitatea Babeş-Bolyai se află pe locul trei în ţară (725 la nivel internaţional), după Universitatea Politehnica din Bucureşti (472 la nivel internaţional) şi Universitatea din Bucureşti (705 la nivel internaţional). UBB are însă indicatorul de colaborări internaţionale şi pe cel de impact în domeniu mai ridicat ca UPB şi UB. În clasament mai apar Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, pe locul 4 în ţară (945 la nivel internaţional), şi încă 10 universităţi situate peste poziţia 1000 la nivel internaţional. IFA (cu institutele componente) se află pe poziţia 491 la nivel internaţional, iar Academia Română (cu institutele din structura sa) pe poziţia 636.

4. Ştiinţele SănătăţiiHealth sciences” – (Health Sciences, Medicine Dentistry, Nursing, Health Professions, Veterinary)

  • În clasament apar trei universităţi din ţară, în această ordine: (1) Universitatea de Medicină şi Farmacie “Iuliu Haţieganu” din Cluj (1458 la nivel internaţional); (2) Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” din Bucureşti (1466 la nivel internaţional) şi (3) Universitatea de Medicină şi Farmacie “Victor Babeş” din Timişoara (1594 la nivel internaţional).

III. IMPLICAŢII ALE CLASAMENTULUI UNIVERSITĂŢILOR – SCImago RANKING

Implicaţii pentru Universitatea Babeş-Bolyai:

  • UBB ocupă poziţii de frunte între universităţile din ţară. Totuşi, ea trebuie să-şi amelioreze poziţia la nivel internaţional. Această ameliorare se poate face prin:
    • Creşterea numărului de publicaţii ştiinţifice indexate SCOPUS (aici ne aflăm pe locul 2 în ţară, după UPB, deşi depăşim UPB la toţi indicatorii de calitate din clasament).
    • Creşterea numărului publicaţiilor cu colaborări internaţionale; deşi ne aflăm pe primul loc în ţară la acest indicator, trebuie stimulat numărul de publicaţii cu colaborări internaţionale pentru a ne îmbunătăţii poziţia internaţională.
    • Creşterea numărului de publicaţii în reviste de top; deşi acest indicator este, aşa cum spuneam mai sus, mai bun ca al universităţii aflate acum pe primul loc în ţară, el trebuie îmbunătăţit pentru a ne ameliora poziţia la nivel naţional şi internaţional.
    • Creşterea numărului de publicaţii innovative pentru a atrage un număr mai mare de citări şi a avea un impact mai mare în domeniu; deşi acest indicator este mai bun ca al universităţii aflate acum pe primul loc în ţară, el trebuie îmbunătăţit pentru a ne ameliora poziţia la nivel naţional şi internaţional (mai ales pentru a ieşi din „zona roşie”).
    • UBB ocupă locul 1 în ţară în ştiinţele socio-umane (761 la nivel internaţional) şi ale vieţii (1802 la nivel internaţional), dar cea mai bună poziţie internaţională o are în „ştiinţele fizice” (725). Acest lucru arată că dacă la nivel internaţional poziţiile ştiinţelor socio-umane şi ale „ştiinţelor fizice” de la UBB sunt relative apropiate (761 versus 721), în ţară ştiinţele socio-umane nu sunt acum la nivelul celor de la UBB, fapt exprimat în prima poziţie a UBB în acest domeniu în ţară (şi unica din ţară în clasamentul acestui domeniu). Aşadar, în ştiinţele socio-umane, UBB trebuie să se raporteze direct la standarde (benchmarks) internaţionale.
    • În „ştiinţele fizice” UBB trebuie să-şi amelioreze poziţia atât internaţional cât şi naţional. La nivel naţional, trebuie crescută productivitatea (numărul de publicaţii), UBB fiind depăşită de UPB doar la acest indicator, în timp ce la ceilalţi indicatori de calitate UBB se află în faţa UPB. În comparaţie cu UB, UBB are un număr de publicaţii mai mic şi un scor uşor mai scăzut în ceea ce priveşte publicaţiile în reviste de top (31 versus 28.29), dar depăşeşte UB la indicatorii privind colaborările internaţionale (53.40 versus 46,62) şi impactul în domeniu (0.85 versus 0.73).

      Programul de Excelenţă demarat în acest an (2010) la UBB urmăreşte tocmai îmbunătăţirea indicatorilor la care UBB nu stă încă foarte bine la nivel internaţional, deşi în ţară este una din universităţile de top.

 Implicaţii pentru mediul academic românesc:

            Coroborând acest clasament cu alte clasamentele naţionale (CNCSIS) şi internaţionale (ex. ARWU/Shanghai, HEEACT/Taiwan, QS-WUR, THE-WUR) este evident că Universitatea Babeş-Bolyai, Universitatea din Bucureşti şi Universitatea Politehnica din Bucureşti (în ordine alfabetică) ocupă primele poziţii ale podiumului (locul ocupat depinde de nuanţele introduse în criteriile şi indicatorii de clasificare). La acestea se mai adaugă Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi care, atunci când se ia în calcul cu pondere mai mare productivitatea în comparaţie cu producţia ştiinţifică, poate intra pe podium. Următoarele “clustere” sunt reprezentate de universităţile tehnice (Cluj, Iaşi, Timişoara) şi de cele medicale (Bucureşti, Cluj, Timişoara), la care se adaugă, pe poziţii variate, unele din universităţile descrise în clasamentul global prezentat mai sus. Trebuie menţionat că nicio universitate privată din România nu este vizibilă la nivel internaţional prin prisma acestui ranking (fapt consistent şi cu celelalte ranking-uri internaţionale majore).

          Pentru ameliorarea poziţiei României în clasamentele internaţionale ale educaţiei şi cercetării, toate universităţile româneşti care se consideră de top şi de cercetare trebuie să aibă ca misiune nu doar creştere outputului ştiinţific – misiune obligatorie -, ci, mai ales, creşterea calităţii outputului ştiinţific. Spre exemplu, în prezent, rankingul SCImago arată că prea multe universităţi româneşti se află în” zona roşie” a indicatorului privind impactul şi citările internaţionale ale outputului ştiinţific românesc. În acest sens vezi politica nouă de la CNCSIS de a nu premia la fel orice publicaţie internaţională (ISI) – cum a fost în prima etapă când am dorit să creştem vizibilitatea cercetării româneşti; acum premierea se face în funcţie de factorul de impact al revistei în care se publică – pentru a creşte indicatorii de calitate ai publicaţiei legaţi de impact/citări şi valoarea revistei. În plus, trebuie spus răspicat: nu se poate face performanţă sau excelenţă în universităţile româneşti fără o reformă de fond a mediul socio-cultural românesc. Mă refer aici la normalizarea grilei de valori a acestei ţări şi la implementarea meritocraţie democratice. Sigur că universităţile au ele însele un rol în acest proces, dar ele la rândul lor pot benefia de proces, fiind astfel o situaţie în care cauza şi efectul îşi schimbă locul, potenţându-se reciptoc.

            Probabil că, şi aşa ar trebui să fie, aceste clasamente vor ghida tipul de universitate pe care îl vom avea în ţară (ex. de cercetare versus de educaţie şi cercetare versus de educaţie) şi finanţarea lor diferenţiată şi adecvată (absolut obligatorie pentru atât pentru atingerea standardelor minimale cât şi pentru performanţă şi excelenţă).

Notă finală:

Analizând performanţa actorilor non-universitari din cercetare, care apar în acest clasament, (Academia Română şi IFA),  cred ca performanţa lor, ca în cazul primelor universităţi, este foarte bună pentru ceea ce le oferă România acum, dar, ca universităţile, “more have to be done…” ca sa ajungem la excelenţă internaţională (“trend setters in research” pentru institutele de cercetare, respectiv “world-class universities”, pentru universităţi). Comparaţia lor cu universităţile nu se poate face direct. Activitatea de cercetare este “full time” (sau aproape 100%) în aceste unităţi de cercetare (institute), în timp ce în universităţi activitatea de cercetare acoperă, în cele mai multe universităţi, 25% din norma profesorilor, restul fiind focalizat pe educaţie/didactic, servicii inovative etc. Sigur, cineva ar spune că atunci outputul universităţilor ar trebui înmulţit cu 4 atunci cand se compară cu instituţii care sunt doar de cercetare (fără componentă didactică); aceasta este o abordare simplistă, dar care conţine un dram de adevar. El trebuie însa distilat într-o abordare mai avansată şi integrativă, şi nu este cazul aici.

Despre contaminarea psihologică şi cum să ne protejăm de ea

3 Noiembrie 2010 39 comentarii

UPDATE (6.08.2015)

Am observat că articolul a devenit extrem de accesat în aceste zile. Aşadar, în articolul iniţial de mai jos (scris în urmă cu 5 ani), am inclus link-uri către câteva articole de referinţă (incluse în lucrarea mea din 2004), care între timp au devenit însă accesibile gratuit şi full text.

Noi oamenii înţelegem foarte bine riscurile contaminării fizice, cum ar fi contaminarea cu pesticide, otrăvuri, radiaţii etc. Înţelegând acest risc, suntem atenţi şi încercăm să ne protejăm, evitând astfel (în anumite limite) contaminarea fizică. Suntem însă naivi în ceea ce priveşte contaminarea psihologică, care are costuri psihologice şi sociale imense, afectând aşadar atât individul cât şi societatea!

Scriu acest articol ca un tribut al psihologului către comunitatea din care face parte, într-o vreme în care omul simplu este supus unei manipulări politice şi socio-economice agresive, adesea prin mass-media. Este ceea ce pot face eu, ca psiholog, pentru a ajuta omul simplu care trăieşte astfel de vremuri să se protejeze şi să ia decizii corecte, evitând (în anumite limite) contaminarea psihologică. Aşadar să începem…(vezi pentru detalii David, 2004 şi studiile citate în lucrare).

I. Despre contaminarea psihologică

Contaminarea psihologică se referă la faptul că informaţiile despre care ştim că sunt false şi/sau irelevante ne influenţează reacţiile emoţionale şi comportamentale, chiar dacă noi nu dorim acest lucru şi/sau nu credem că acest lucru se întâmplă (pentru detalii vezi Wilson şi Brekke, 1994 – AICI).

Această contaminare psihologică apare din iluzia omului că poate controla eficient informaţia. Având această iluzie, omul nu este preocupat să controleze contaminarea psihologică şi devine astfel vulnerabil la manipulare. Spre exemplu, în psihologie ştim foarte clar că dacă ni se prezintă informaţii negative despre o persoană X, informaţii despre care aflăm apoi că sunt false şi/sau irelevante, acestea continuă să ne influenţeze inconştient (ex. prin memoria implicită) – ca şi cum ar fi încă adevărate şi/sau relevante – modul în care simţim şi ne raportăm la persoana X . Altfel spus, informaţia falsă şi/sau irelevantă ne influenţează ca şi cum ar fi adevărată, fără ca noi să dorim sau să ştim despre această influenţă. Acesta este mecanismul utilizat în cazul proceselor – când avocatul uneia dintre părţi oferă intenţionat informaţii negative despre cealaltă parte, chiar dacă ştie că aceste informaţii vor fi descoperite/etichetate apoi ca false şi/sau irelevante de alţii – şi/sau al campaniilor de denigrare – când denigratorul produce cât mai multe informaţii negative, chiar dacă sunt false, ştiind că ceva va rămâne; mizând pe acest mecanism, şeful propagandei naziste spunea (citez aproximativ): “O minciună spusă de o mie de ori se transformă în adevăr”.

A existat în filosofie o controversă celebră între poziţia lui Descartes şi cea a lui Spinoza cu referire la înţelegere (comprehensiune).

Descartes a propus următorul model de funcţionare a minţii umane, cu referire la comprehensiune:

Pasul 1: atunci când mi se transmite o informaţie, trebuie iniţial să o înţeleg; evident, dacă aceasta este într-o limbă pe care nu o cunosc, comprehensiunea se opreşte aici;

Pasul 2: după ce înţeleg mesajul, decid, prin analize conştiente sau automate, dacă acesta este adevărat sau fals.

Spinoza a propus următorul model de funcţionare a minţii umane, cu referire la comprehensiune:

Pasul 1: atunci când mi se transmite o informaţie, iniţial o înţeleg, dar odată cu înţelegerea, o consider, din start, ca fiind adevărată;

Pasul 2: analizez informaţia pe care am primit-o şi decid, prin analize conştiente şi/sau automate, dacă aceasta este chiar adevărată sau dacă este falsă.

Studiile moderne de psihologie cognitivă/socială experimentală (vezi David, 2004 şi studiile citate în lucrare) au arătat clar că Spinoza a avut dreptate (pentru detalii vezi rezultatele grupului lui Gilbert şi colab. – AICI şi AICI).

Aşadar, orice informaţie pe care o “pricepem” (înţelegem) este codată în mintea noastră ca fiind adevărată (adesea acest lucru se face prin procesări automate/implicite/inconştiente). Aceasta este o slăbiciune majoră a speciei noastre! Dacă nu reuşim să parcurgem Pasul 2, informaţia falsă/irelevantă rămâne în mintea noastră ca adevărată. Pasul 2 nu este parcurs atunci când: (1) primim prea multe informaţii deodată şi nu le putem analiza critic (resursele cognitive ale minţii umane sunt limitate); (2) suntem prea stresaţi sau obosiţi (nu avem resurse cognitive executive/atenţionale care să funcţioneze adecvat pentru a parcurge această etapă); (3) informaţia este transmisă subliminal; (4) avem iluzia că avem controlul propriei minţi şi nu facem efortul să analizăm/controlăm informaţia căreia i-am permis să ne intre în minte cu statutul de informaţie adevărată. În plus, să nu uităm că informaţiile complexe (ex. ca cele de tip ştiinţific) pot fi generate, pricepute şi analizate critic, direct şi uşor, doar de cei cu un coeficient de inteligenţă de peste 120, iar aceştia reprezintă aproximativ 10% din populaţia pământului…; aşadar, restul populaţiei este foarte vulnerabil la falsurile transmise prin mijloace manipulative complexe!

Marii manipulatori (oameni şi/sau instituţii) cunosc aceste mecanisme psihologice şi slăbiciuni ale minţii umane şi se prevalează de acestea sistematic, cel mai puternic mediu prin care îşi trimit mesajul fiind adesea mass-media. Mass-media poate deveni însă un vehicul la fel de puternic al “antidotului” pentru contaminarea psihologică. Vă prezint în continuare un “antidot” la contaminarea psihologică, bazat pe studii recente de (neuro)ştiinţe cognitive.

II. Reţetă psihologică pentru a evita contaminarea psihologică

• Evită sursele care ştii că oferă informaţii false şi/sau irelevante;

• Dacă totuşi te expui sau eşti expus la astfel de surse, uneori din motive independente de tine, fii atent să nu fii obosit, stresat sau neatent;

• Fii atent la informaţia pe care o primeşti (ex. nu asculta în timp ce mânânci sau vorbeşti cu altcineva) şi analizeaz-o critic;

• Dacă îţi dai seama că informaţia este falsă şi/sau irelevantă, pentru a bloca contaminarea psihologică indusă automat de ea (mai ales dacă înainte ai crezut sincer că este adevărată):

o Neagă explicit (în limbaj extern sau intern) informaţia pe care ai descoperit-o ca fiind falsă şi/sau irelevantă şi afirmă explicit (în limbaj extern sau intern) informaţia alternativă adevărată;

 “Ştiu că este fals şi/sau irelevant că…/Nu este adevărat că…Adevărul este că…”

o Anticipează modul în care te-ar putea influenţa infomaţia falsă şi/sau irelevantă în ceea ce simţi, gândeşti şi faci;

o Anticipează modul în care ar trebui să te influenţeze informaţia alternativă, adevărată, în ceea ce simţi, gândeşti şi faci;

o Monitorizează ceea ce simţi, gândeşti şi modul în care te comporţi faţă de persoanele şi/sau situaţiile despre care ai aflat informaţii false şi/sau irelevante; atunci când vezi că simţi, gândeşti şi/sau te comporţi ca şi cum informaţia falsă şi/sau irelevantă ar fi adevărată/relevantă, implementează intenţionat, imediat, comportamentele susţinute de informaţia alternativă adevărată.

III. Referinţe selective

• David, D. (2004). Prelucrări inconştiente de informaţie. Contaminarea psihologică în mass-media, practica clinică şi juridică. Editura Tritonic, Bucureşti.