Arhiva

Archive for Iunie 2011

Scurte consideraţii despre ce este un intelectual

Motto: Un intelectual este persoana a cărei minte se veghează pe ea însăşi (Albert Camus)

După ce am publicat articolul “Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor” am primit o avalanşă de comentarii şi întrebări (din păcate, nu toate reproductibile), referitoare la conceptul de “intelectual”. Despre acest concept s-au scris multe lucrări, unele serioase şi de referinţă (vezi, spre exemplu, Jean-Paul Sartre: „Qu’est-ce qu’un intellectuel?„), aşa că nu am de gând să-l discut aici într-un mod intelectualist (sic!). Fac însă câteva consideraţii punctuale, cu rol clarificator, asupra acestui concept. Aşadar, ce este un intelectual?

Pentru mine a fi intelectual înseamnă:

(1)   a avea o profesie în domeniul ştiinţelor/tehnologiei sau artelor (ex. educaţie, cercetare, servicii în aceste domenii);

(2)   a avea o cultură generală bine pusă la punct. Este greu astăzi, în epoca exploziei informaţionale, să mai fii o personalitate enciclopedică, cu o cultură generală completă. Vremea omului enciclopedic a trecut! Eu cred că astăzi cultură generală solidă (om cult) înseamnă:

  1. cunoştinţe de logică şi teoria argumentării (incluzând retorică şi gramatică);
  2. cunoştinţe de istorie universală şi a României;
  3. cunoştinţe de literatură universală şi română;
  4. cunoştinţe de filosofie (incluzând obligatoriu filosofia analitică, epistemologia/filosofia ştiinţei şi filosofia minţii).

Toate aceste lucruri (1-4) trebuie cunoscute şi stăpânite măcar la un nivel mediu de analiză (ex. fundamente, actori/autori principali, curente principale şi opere programatice pentru fiecare curent), iar câteva lucruri punctuale (ex. curente, actori/autori, teorii) din fiecare categorie trebuie ştiute în profunzime (în funcţie de interesele şi afinităţile personale); categoria lucrurilor punctuale se va expanda, în funcţie de timpul şi pasiunea fiecăruia dintre noi. În plus, este fundamental astăzi, pentru un om cult, să ştie unde şi cum să caute informaţia şi, mai ales, să o evalueze critic.

Aşadar, dragă cititorule, dacă îndeplineşti criteriul 1 eşti un intelectual minimal, calitatea ta principală fiind faptul că eşti membru al unei clase prin profesia pe care o practici. Dacă îndeplineşti cumulativ criteriile 1 şi 2 atunci eşti un intelectual standard. Dacă vrei însă să fii un intelectual de marcă, lucrurile se complică. Un intelectual de marcă este cel care (a) în legătură cu criteriul 1, excelează în profesia sa şi este recunoscut şi validat ca atare la nivel naţional şi internaţional; (b) în legătură cu criteriul 2, are contribuţii culturale proprii, cu impact (cultura este înţeleasă aici în sens larg)  şi (c) în plus, este implicat activ şi pragmatic la nivel social, contribuind la buna organizare şi funcţionare socială. Termenul de cultură, în sens larg, se referă la un ansamblu de valori îmbrăţişate de un grup social; aşadar, crearea, promovarea şi/sau stimularea implementării acestor valori, prin diverse „instituţii” necesare (ex. prin scris), în mod explicit şi/sau dincolo de un domeniu profesional ţintă, pot reprezenta contribuţii culturale proprii. În legătură cu implicarea socială, Sartre spunea că un intelectual trebuie să se implice mai ales în lucrurile care nu-l privesc. Aşadar, un intelectual de marcă trebuie să aibă atât un limbaj elevat cât şi unul de interfaţă, prin care, în principiu, poate ajunge la orice grup social. Asta nu înseamnă că trebuie să intri în discuţii cu oricine; dacă nu există bună credinţă şi un cod comun (cultural şi logic), nu are sens să intri în discuţii, fie ele şi nepolemice. Alte combinaţii (criteriul 2 fără criteriul 1, criteriul 1 atins la nivel de excelenţă fără criteriul 2), fascinante pentru o analiză psihologică, generează categoria mixtă a intelectualilor nereuşiţi. Restul combinaţiilor posibile reprezintă situaţii tranzitorii între categoriile descrise mai sus; spre exemplu, criteriul 1, atins la nivel de excelenţă, şi criteriul 2, atins minimal, fără contribuţii culturale proprii, sugerează o situaţie tranzitorie între un intelectual standard şi unul de marcă.

Elementul critic şi autocritic, constructiv şi elegant, colorează toate caracteristicile unui intelectual de marcă. Într-o formulare popperiană a raţionalismului critic, dacă crezi în ceva, încearcă să-l sabotezi sistematic (caută contraexemple) şi dacă acel ceva rezistă încercării tale continue de a-l sabota înseamnă că este ceva care merită! Încercarea de validare (căutarea de exemple), adesea defensivă, a ceva în care crezi este semnul intelectualului minimal, standard sau nereuşit. Un intelectual de marcă nu ţine să-şi valideze crezurile în afara logicii, fie că ele au implicaţii aletice (valori de adevăr în discursuri teoretice) sau sociale (valori pragmatice în discursurile practice).

Fără a intra detaliat în efectele pozitive şi negative pe care le pot genera intelectualii – s-au scris atâtea lucruri despre asta (vezi şi bibliografia selectivă) -, voi concluziona spunând că:

(1)     un intelectual minimal, neimplicat social, are adesea efecte nule, rar pozitive (ex. uneori încurajează oamenii spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă însăşi existenţa sa); implicat social, face bine (mai rar) sau rău (mai rar), în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte (mai des);

(2)     un intelectual standard, neimplicat social, poate avea efecte pozitive (ex. educă populaţia şi/sau o încurajează spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă existenţa sa); implicat social, poate face bine sau rău, în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte;

(3)     un intelectual de marcă este, prin definiţie, implicat social. Dacă este implicat prosocial poate face extrem de mult bine; dacă însă nu promovează valori şi comportamente care corespund unui model cultural-ideal, poate face ravagii. Aşadar, rareori acţiunile sale rămân fără efecte;

(4)     un intelectual nereuşit nu face decât lucruri intelectuale nereuşite (sic!), chiar dacă uneori poate avea cele mai bune intenţii! Aşadar, rar îi reuşeşte ceva cu implicaţii sociale pozitive, iar când totuşi acest lucru are loc, el se datorează mai ales întâmplării şi/sau conjuncturii.

La intelectualii de marcă, orientaţi prosocial, mă refeream când spuneam că pot schimba ţara saturniană într-una modernă! Restul este reprezentat de intelectualii – minimali, standard sau nereuşiţi – adesea gălăgioşi şi/sau cu pretenţii, fără efecte (ex. spun şi promovează banalităţi solemne) sau chiar cu efecte negative (ex. pot justifica postfactum orice, inclusiv mizerii). Dwight Eisenhover spunea, sintetizând aspectele negative ale conceptului de „intelectual” că „…intelectualul este o persoană care foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare pentru a spune mai mult decât ştie…”. Problema noastră este că, deşi avem intelectuali, puţini sunt de marcă! Ai noştri intelectuali strălucesc mai ales prin caracterul minimal, standard sau nereuşit. Intelectualii de marcă trebuie însă căutaţi şi promovaţi, dacă dorim să trăim într-o ţară civilizată şi modernă.

Bibliografie selectivă:

  • Raymond Aron. L’opium des intellectuels, 1955.
  • Noam Chomsky. The Responsibility of Intellectuals, 1967. http://www.chomsky.info/articles/19670223.htm
  • Jean-Paul Sartre. Plaidoyer pour les intellectuels, 1972.
  • Thomas Sowell. Intellectuals and Society, 2009.
Anunțuri
Categorii:Social şi Politic Etichete:

Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor

Despre ce vorbim?

Orice ţară sănătoasă încearcă să creeze un mediu în care valorile şi excelenţa să iasă la lumină, să fie repere şi să ocupe poziţiile cheie în societate. Numai aşa putem ajunge dintr-un grup de Homo Sapiens o civilizaţie avansată, cu un nivel de trai ridicat, într-un proces continuu de evoluţie. România este parcă blestemată! Nu poate crea acest mediu, menţinându-se astfel într-un prezent stătut. România îşi înghite (îndepărtează sau murdăreşte) valorile atât de eficient, încât Cronos însuşi ar păli de invidie.

Unde suntem?

Într-o analiză dihotomică, uşor forţată logic dar susţinută empiric, se pare că în tot ce este bun (ex. cercetare, educaţie, inovaţie, cunoaştere, inteligenţă, nivel de trai etc.) suntem pe ultimele locuri în Europa, iar în tot ce este rău (ex. corupţie, mortalitate din cauza AVC, trafic de persoane, risc de faliment etc.) suntem pe primele locuri.

Văzând asta, nu poţi să nu te întrebi: totuşi, de ce românii de vârf reuşesc şi se exprimă performant în afara ţării, dar nu în ţară? Şi nu este vorba doar de un marketing mai bun, ci de realizări efective! Îmi vin rapid în minte exemple clasice ca Brâncuşi, Cioran, Eliade şi mulţi alţii, care au atins culmile succesului în afara ţării, deşi ei sunt produsul ştiinţelor socio-umane din ţară. Apoi, mai aproape de timpul nostru, diaspora ştiinţifică românească, împrăştiată pe la Cambridge, Oxford, Harvard, etc., arată că şcoala românească poate produce valori, deşi nu reuşeşte să ajungă în topul primelor 500 din lume. Sportivii şi artiştii români urcă pe culmile gloriei şi devin repere pentru alţii mai ales când ajung în străinătate (poate cu excepţia Nadiei şi a altor câţiva sportivi care au reuşit când erau ţară, însă ei au fost susţinuţi programatic de stat, într-o altă lume). Sunt atât de multe exemple de acest gen, faţă de contraexemple (care nu lipsesc, dar sunt puţine), încât ele devin argumente foarte puternice pentru teza că potenţialul de excelenţă al românilor se exprimă maximal în afara ţării şi este inhibat în ţară.

Un fapt interesant este că, atâta timp cât aceste valori stau afară şi nu ne încurcă interesele locale, ne lăudam cu ei şi se pare că îi chiar apreciem. Spunem despre ei că sunt mari români şi modele de urmat. Dacă însă se întorc în ţară, nu pregetăm să-i desfiinţăm. De ce se întâmplă asta? Cred că este vorba de un context, poate chiar complex, saturnian (vezi legenda lui Cronos). Prezenţa lor în apropierea noastră ne arată, prin comparaţie, nivelul la care suntem, iar asta nu ne place sau face bine. E greu de tolerat şi ne sperie că ne-am putea pierde poziţiile! Aşadar, în loc să încercăm să creştem noi, încercăm să-i nimicim pe ei, cu calomnii, denigrări, înjurături, ameninţări, reinterpretări minimizatoare ale performanţelor lor etc. Spre exemplu, la un moment dat mi s-a spus despre un cercetător foarte bun şi un om cu bun simţ, cu comportament şi mentalitate modernă, pe care am încercat cu greu să-l aduc în ţară, faptul că „prea iese în faţă” şi că ar trebui „să stea mai liniştit în banca sa”; omul nu făcea altceva decât să se comporte, din punct de vedere profesional, şi în ţară, ca în SUA, făcând însă prin asta diferenţe. Ameninţarea (şi critica) către el era că „nu se poate să nu fi greşit şi el cu ceva şi vom afla noi cu ce”. Cred ca asta spune tot. Evident, după o experienţă de câteva luni în ţară s-a reîntors în SUA, iar pe producţiile lui ştiinţifice, multe de top, scrie acum SUA, nu România! Toate acestea nu fac decât să îi sperie pe oamenii care pot atinge excelenţa, să-i scârbească şi să-i facă să-şi dorească să plece din ţară, adesea plini de ură şi frustrare. De aceea diaspora românească nu este una care să ne ajute în măsura în care o fac alţii, care au plecat din ţările lor în alte condiţii. Şi nu poţi să nu le dai adesea dreptate!

Cum am ajuns aici?

Încerc o scurtă analiză psihosocială (vezi şi lucrările lui Constantin Rădulescu-Motru despre profilul poporului român). Cred că evoluţia socio-istorică în această regiune şi-a pus amprenta asupra ethosului şi psihologiei/mentalităţii acestui popor. Presaţi mereu de imperiile din zonă, scopul nostru era supravieţuirea în orice condiţii. Şi am supravieţuit, dar vai, cu ce costuri. Profilul nostru psihosocial manifest (de suprafaţă) este astăzi unul de risc. Nu ştim să apreciem vârfurile; supravieţuirea implică uneori un profil scăzut, gri, fără încurajarea vârfurilor care să atragă atenţia, vezi şi vorba populară care spune că „să lăudăm pe alţii nu pentru cinstea lor, ci ca să primim noi cinste de la ei”. Nu ştim să cultivăm valori de la care să nu facem rabat (onoarea); vezi vorba populară „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Nu ştim să avem cultul excelenţei şi al năzuinţei spre perfecţiune; vezi vorba populară „las’ că merge şi aşa”. Nu credem că lucrurile se pot face prin noi înşine şi prin muncă, ci trebuie să ni se întâmple din noroc; când ciocnim un pahar noi spunem „noroc”, în timp ce americanii spun „bucurie” (cheers), iar francezii „sănătate” (sante). Şmecheria şi descurcăreala bat inteligenţa, expertiza şi bunul simţ; sintagma „băieţi deştepţi” nu se referă la ultimele atribute, ci la primele două (sic!). Sigur că avem şi proverbe şi valori care exprimă înţelepciune şi valori pozitive (ex. „norocul şi-l face omul”), dar contextul saturnian din ţară le ţine adesea în adormire, într-un profil psihosocial de adâncime. Ele se trezesc în contexte favorabile, iar acestea sunt acum, din păcate, mai ales în afara ţării.

Ce este de făcut?

Greu de spus. Poate că valorile, acelea puţine câte mai sunt în ţară, ar trebui să intre într-o „reţea de salvare” a ţării; nu cred că, în starea în care suntem, acestea sunt cuvinte mari. Valorile trebuie să lase deoparte sau să pună pe locul doi luptele şi orgoliile dintre ele. Însă oamenii de valoare trebuie să aibă şi nervii tari, pentru a face faţă urâtului care se va revărsa asupra lor. Practic, trebuie să fie gata să poarte un război la nivel de mentalităţi, pentru a impune în spaţiul public valori şi mentalităţi care pot sta la temelia unei civilizaţii avansate. Da, mental trebuie să te pregăteşti ca pentru un război, deoarece adversarul (ex. incultura, setul valoric şi mentalităţile actuale etc.) nu va avea milă, revărsând asupra ta toată muniţia (ex. calomnii, ameninţări, denigrări, distorsiuni etc.) pe care o are. Oamenii de valoare trebuie să încerce, cu orice preţ, să ancoreze ţara în practici internaţionale de succes. Poate că sintagma „pe aici nu se trece!” ar putea inspira şi într-un război de mentalităţi. În plus, se poate miza pe o alianţă cu diaspora românească care ar putea fi mai deschisă să onoreze o colaborare cu oameni de valoare din ţară, reuniţi într-o reţea de modernizare a României. Cred că este nevoie de această alianţă în mod imperativ. Să ne amintim că România a fost serios modernizată de un rege neamţ şi de o „armată” de funcţionari germani care au venit în ţară cu valori şi mentalităţi moderne. Românii au trebuit fie să se integreze în sistemul adus de ei, fie să nu facă parte din sistem. Şi, treptat, România s-a modernizat, deoarece mulţi români au vrut să facă parte din sistem şi au avut forţa şi resursele să se schimbe, având modele bune şi un context care le-a permis exprimarea potenţialului de excelenţă, care nu lipseşte din profilul nostru psihosocial de adâncime.

În loc de concluzii

Aşa cum am spus mereu în scrierile mele, cred, în acord cu mulţi istorici, că existenţa acestui popor este un miracol al istoriei. Într-adevăr, ţara a fost creată, în vremuri de cumpănă, de intelectualii care au ştiut să mobilizeze, la momentul oportun, populaţia în direcţia corectă. Acum suntem din nou într-un punct critic. Este din nou timpul intelectualilor! Aceştia trebuie – un „trebuie” în sens kantian, etic, imperativ – să găsească soluţii pentru a crea România europeană, orientată către excelenţă şi autodepăşire, cu riscul de a-şi sacrifica imaginea şi liniştea personală. Doar ei pot şi trebuie să trezească fondul bun al acestui popor – profilul psihosocial de adâncime – adormit de contextul saturnian din ţară, şi, eventual, chiar să-l completeze cu valenţe moderne. Altfel, şi ştiu ce spun, degeaba am creat o ţară care devine antiexcelenţă, condamnată mereu la ultimul loc în tot ce este bun. Cred că acest angajament ar trebui să însemne astăzi patriotism pentru intelectualii acestei ţări. Acum sunt vremurile şi oportunităţile intelectualilor! Vom şti să le folosim?  Cine are curaj?

Categorii:Social şi Politic Etichete: