Arhiva

Archive for Aprilie 2012

A 10-a Conferinţă Mondială a „Association for Contextual Behavioral Science”, Washington, SUA

19 Aprilie 2012 3 comentarii

Scriu acest articol cu gândul de a stimula şi în grupul de profesionişti din ţară discuţii de frontieră în domeniul nostru (psihologie/psihologie clinică/psihoterapie), ancorându-ne astfel mai uşor în aria internaţională a cercetării şi practicii în domeniu.

Aşa cum probabil se ştie în grupul specialiştilor, în familia terapiilor cognitiv-comportamentale (CBT), cele mai reprezentative astăzi în psihologie/psihologie clinică şi psihoterapie, a apărut al „treilea val” de strategii clinice. „Acceptance and Commitment Therapy” (ACT) este unul din vârfurile de lance ale acestui al treilea val, probabil cea mai dinamică psihoterapie CBT din al treilea val. În luna iulie (22-25) a acestui an va avea loc „A 10-a Conferinţă Mondială” a asociaţiei de specialitate – „Association for Contextual Behavioral Science” (ACBS Annual World Congress 10; vezi aici), în Washington, SUA.

Eu am fost invitat să particip la conferinţă ca expert într-un Panel (de 4 experţi în domeniu), pentru a discuta problema „a-ontology” în ACT. Va fi o discuţie încinsă şi, cred eu, o experienţă interesantă, deoarece experţii din Panel au păreri diferite (aşa cum rezultă din lucrările lor), iar sala, evident, va fi una pro-ACT. Într-adevăr, ACT  pune în paranteză asumpţiile filosofice clasice legate de ontologie, asumpţii care ghidează elaborarea şi evaluarea teoriilor şi modelelor terapeutice tradiţionale (şi ştiinţa în general), fără a le nega; de aici termenul de „a-ontology” şi nu cel de „anti-ontology”. Aşadar, ACT este bazată pe abordări de tip pragmatic, contextul şi funcţional (ex. cunoaşterea este validată în contextul efectelor ei); aceste abordări fundamentează practic întreaga paradigmă ACT, de aceea clarificarea lor este fundamentală. Sincer, eu cred că am fost invitat ca „avocat al diavolului” (sic!). Comunitatea ACT ştie că sunt un simpatizant al acestor noi abordări, dar sunt unul sceptic şi critic, ancorat în abordările clasice şi în ontologia filosofiei analitice (cu nuanţele ei); sunt însă un sceptic constructiv. ACT nu este interesată de un discurs teoretic (în termeni filosofici) de genul: ce este adevărat (true) şi cine are dreptate (who is right). ACT este fundamentată de un discurs practic (în termeni filosofici): ce funcţionează (work), când/unde (when/where) şi pentru cine (who). Pentru mine, evident, este important să aflăm dacă ceva funcţionează, dar imediat trebuie apoi să aflăm şi de ce funcţionează ceva, deoarece numai astfel vom putea dezvolta acel ceva. Altfel spus, eu cred, alături de mulţi alţi oameni de ştiinţă, accentuând lucrurile pentru a reliefa ideea, că „…cel mai practic lucru este o teorie bună…”! Am explicat cândva implicaţiile negative ale ignorării unei astfel de perspective, cu exemplificare pe cercetarea europeană (vezi aici). Similar, eu cred că ACT, prin poziţia “a-ontology” prea rigidă şi asumarea contextualismului funcţional ca fundament central, face o eroare care o va cost pe termen lung (ex. în termenii lui Lakatos: va deveni un program de cercetare regresiv, acum fiind încă unul progresiv). Dar vom vedea ce are de spus şi cealaltă parte…

Comentariile informate sunt binevenite!

Anunțuri
Categorii:Despre Psihologie Etichete:

De la cercetător şi cadru didactic universitar la om de ştiinţă (savant). Diferenţe şi nuanţe

17 Aprilie 2012 5 comentarii

În ultimul timp am fost întrebat adesea de cei care îmi citesc textele, despre diferenţa dintre cercetător, cadru didactic universitar şi om de ştiinţă (savant). Cititorii îmi spuneau că nu înţeleg clar aceste diferenţe, importante pentru ei în a analiza critic prezentări care se fac unor persoane în spaţiul social.

Ei bine, întrebarea este complexă şi, sincer spus, răspunsul este diferit în funcţie de cel/cea care îl oferă. Iată, sintetic, cum văd eu această problemă.

Faţă de cunoaşterea ştiinţifică putem avea trei perspective. Prima se referă la generarea de cunoaştere ştiinţifică relevantă pentru a rezolva probleme teoretice şi/sau practice (probleme existente sau generate/puse de cercetător). Generarea de cunoaştere se face prin cercetare, iar atunci când cercetarea este ştiinţifică (sistematică), făcută de cercetători, cunoaşterea generată este, la rândul ei, ştiinţifică. Uneori, cunoaşterea relevantă poate fi produsă şi din întâmplare, dar apoi este organizată sistematic, devenind astfel parte a cunoaşterii ştiinţifice. A doua perspectivă relevantă se referă la diseminarea cunoaşterii ştiinţifice. Ea este făcută de cadre didactice (sau persoane asimilate acestora – „formatori”, „traineri” etc.), în învăţământul formal sau informal. A treia perspectivă se referă la utilizarea cunoaşterii ştiinţifice pentru a rezolva probleme teoretice şi/sau practice. Ea este asumată de specialişti (psihologi, medici, ingineri etc.) în practicarea profesiei lor.

Revenind la problema iniţială, detaliez răspunsul în continuare. Cercetătorul este profesionistul care se ocupă de generarea de cunoaştere prin cercetare ştiinţifică. Cadrul didactic universitar este profesionistul care diseminează cunoaşterea ştiinţifică, dar nu o face doar prin predarea a ceea ce se ştie (după modelul dominant al cadrelor didactice din învăţământul preuniversitar sau al celor „asimilaţi” lor), ci prin gândire critică şi cercetare ştiinţifică care, în procesul predării, (1) reproduce procesul generării cunoaşterii şi/sau (2) generează cunoaştere nouă, astfel încât studenţii învaţă prin cercetare.

Acestea fiind spuse, când apare omul de ştiinţă (savantul) în acest peisaj?

Cunoaşterea ştiinţifică este instanţiată în contribuţii ştiinţifice ca publicaţii (cărţi, articole), brevete şi/sau produse inovative. Orice cercetător/cadru didactic universitar încearcă să genereze cât mai multă cunoaştere, exprimată în contribuţii ştiinţifice cât mai importante. Adesea acest demers devine un automatism şi/sau o „producţie de serie” (fără a avea aici un sens peiorativ). La începutul carierei este chiar nevoie de un astfel de demers, pentru a produce un capital ştiinţific şi a intra în circuitul academic, lucruri care te ajută apoi la obţinerea unei poziţii academice cât mai bune şi/sau la promovarea academică. Asta nu înseamnă că nu există şi entuziasm şi motivaţie intrinsecă în acest demers, dar trebuie recunoscut că o mare parte din dorinţa de a avea cât mai multe contribuţii ştiinţifice provine iniţial şi din presiunea factorului administrativ şi de carieră. Dacă eşti reflexiv, vine însă o vreme când te întrebi: şi ce am realizat prin aceste (mai multe sau mai puţine) contribuţii ştiinţifice? Care au fost, în final, inovaţiile aduse de ele? Ce probleme majore, teoretice şi/sau practice, am rezolvat? Am reuşit să impun o paradigmă în domeniu sau am lucrat doar în paradigmele stabilite de alţii, rezolvând astfel doar probleme de tip „puzzle” (cum le numea Thomas Kuhn în „Structura revoluţiilor ştiinţifice”)? Când începi să-ţi pui aceste întrebări probabil că eşti pregătit să treci de la statutul de cercetător şi/sau cadru didactic universitar – poate chiar valoros – la cel de om de ştiinţă (savant), adică cercetător/cadru didactic universitar valoros şi reflexiv, care creează paradigme şi medii de cercetare noi. Dacă nu-ţi pui aceste întrebări, vei rămâne un cercetător/cadru didactic universitar, poate valoros, dar nu vei deveni niciodată un om de ştiinţă (savant)! În acest context trebuie însă acceptat şi faptul că unii cercetători foarte buni sau unele cadre didactice universitare valoroase s-ar putea să nu dorească sau să nu poată să devină oameni de ştiinţă (savanţi)… Dacă ai şi răspunsuri adecvate la întrebări (ex. ai contribuţii inovative importante), înseamnă că poţi face trecerea! Dacă încă nu ai răspunsuri adecvate, ştii că poate ar fi bine să le cauţi, dacă doreşti să devii om de ştiinţă (savant), şi îţi înţelegi poziţia în comunitate.

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

O nouă paradigmă în sănătatea mintală. Roboţii din AVALON!

13 Aprilie 2012 7 comentarii

În preajma sărbătorilor, cititorii textelor mele se aşteaptă, de obicei, să abordez teme psihologice (ex. despre fericire, sănătate mintală etc.), cu implicaţii pentru publicul larg.  Aceasta prin prisma activităţii mele de om de ştiinţă prezent în spaţiul social, prezenţă inevitabilă prin formarea mea socio-umană. Voi face şi acum acest lucru, dar altfel. Într-o perioadă când vremurile sunt mai negre şi grele (ex. economic, social, politic etc.) şi parcă te cuprinde disperarea şi pesimismul, cred că prezentarea unor proiecte altfel, cu implicaţii sociale şi de interes larg (ex. din domeniul sănătăţii mintale), în care există şi o contribuţie românească, dă speranţa că se poate face ceva serios şi în România!

Haideţi să facem un exerciţiu. Imaginaţi-vă că aveţi o problemă/tulburare emoţională (cel puţin 30% din populaţia lumii suferă în fiecare moment de o tulburare psihologică).

Cum este acum? Dacă aveţi noroc să ajungeţi rapid la specialişti, vi se prescrie un tratament psihoterapeutic şi/sau unul medicamentos. Tratamentele, mai ales cel psihoterapeutic, necesită adesea efort financiar şi de timp consistent (ex. şedinţele de psihoterapie se fac de aproximativ două ori pe săptămână, fiecare şedinţă durând aproximativ o oră, la care se adaugă încă două ore din zi asociate drumului dintre şi de la cabinetul de psihoterapie). Luând toate acestea în calcul, nu este de mirare că, deşi există tratmente eficiente, un număr mare de persoane nu le accesează, trăind astfel cu suferinţa psihologică, ce are consecinţe negative pentru individ, familie şi societate.

Haideţi să gândim mai altfel. Cum ar putea să fie? Imaginaţi-vă că aveţi acasă un sistem de inteligenţă artificială (IA) – robot sau agent virtual – care vă monitorizează reacţiile psihologice şi psiho-fiziologice. Astfel, la nivel subiectiv, vă evaluează trăirile emoţionale şi urmăreşte evoluţia acestora. La nivel cognitiv, sistemul de IA vă evaluează gândurile şi urmăreşte apariţia gândurilor iraţionale/negative care susţin comportamente problematice (ex. agresivitate, suicid, evitarea interacţiunilor sociale etc.). La nivel comportamental, vă măsoară o serie de reacţii relevante clinic (ex. agitaţia, mersul etc.). La nivel fiziologic, sistemul de IA vă monitorizează unii parametri importanţi (ex. rata respiraţiei, somnul etc.). Apoi, toţi aceşti parametri sunt integraţi şi, dacă apar probleme, – indicatorii individuali sau integraţi depăşesc un anumit prag critic stabilit de clinician – sistemul de IA intervine imediat, prin comunicare directă cu dvs., (1) prescriindu-vă comportamente adaptative (ce să faceţi) şi/sau (2) făcându-vă restructurări ale gândurilor negative/iraţionale (cum să gândiţi pentru a vă controla reacţiile emoţionale, comportamentale şi psihofiziologice negative). Practic vă poate administra ceea ce noi am numit „pastile psihologice”! Simultan, toate aceste date sunt transmise către un centru dintr-o Clinică de specialitate, astfel încât, dacă intervenţia sistemului de IA de acasă nu duce la rezultatele dorite şi/sau apar situaţii de criză, sistemul de IA anunţă Clinica pentru o intervenţie de urgenţă. În această nouă abordare, aveţi sistemul dvs. de inteligenţă artificială – robot şi/sau agent virtual – personalizat, pentru protecţia şi promovarea sănătăţii mintale! 

Credeţi că aşa ceva este legat de „science fiction” (vezi lucrarea lui Isaac Asimov: Roboţii de pe Aurora) sau de un viitor îndepărtat? Nu, este un proiect în plină derulare, susţinut prin programele de finanţare ale Comisiei Europene, implementat de o echipă internaţională multidisciplinară (coordonată de Universitatea Edinburgh). În cazul nostru, schema generală prezentată mai sus, schemă care fundamentează programele de acest tip, este focalizată pe tulburările de tip depresiv. Pentru detalii privind echipa internaţională şi proiectul vezi aici. Grupul de la Cluj (Universitatea Babeş-Bolyai), format din mai mulţi colegi din cadrul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie (condus de conf. univ. dr. Aurora Szentagotai – coordonator local – şi de subsemnatul, prof univ. dr. Daniel David – managerul clinic al grantului) este parte a echipei interdisciplinare internaţionale. Sperăm sincer ca la sfârşitul acestui proiect să producem o mutaţie în modul în care se fac astăzi tratamentul tulburărilor mintale şi promovarea sănătăţii psihice. Aşadar, viitorul, cel puţin în anumite componente ale sale, poate suna bine şi în ţară!

Paste fericit tuturor!

P.S. În luna mai a acestui an vom avea o întâlnire cu toată echipa internaţională, pe Platforma de Roboterapie şi Psihoterapie prin Realitate Virtuală din Clădirea AVALON a Departamentului, pentru a discuta evoluţia proiectului. Cei interesaţi de evoluţia acestui proiect vor putea urmări detalii pe Blogul personal.