Arhiva

Archive for Ianuarie 2013

Onoarea – Calea Sfântului, Eroului şi Geniului. Dar noi?

13 Ianuarie 2013 12 comentarii

În primul rând doresc să vă spun La Mulţi Ani, vouă cititorilor acestui blog.

Încep primul articol din acest an (2013) cu o temă în legatură cu care am primit multe, extrem de multe întrebări de-a lungul timpului (ex. în conferinţele publice pe care le-am susţinut). Eu am mai scris despre această temă (vezi aici), acest articol fiind însă o completare şi o dezvoltare absolut necesare în vremurile în care trăim. Pentru a arăta importanţa psihologică şi moral-socială a acestei valori, eu voi pune anul 2013 sunt semnul Onoarei!

Socrate spunea ca „Onoarea” înseamnă să fii ceea ce pretinzi că eşti! Atenţie însă, aceasta nu înseamnă să pretinzi că eşti ceea ce eşti, ci să fii (şi anume să faci) ceea ce pretinzi că eşti, şi asta este un lucru complet diferit.

Într-adevăr, a pretinde că eşti ceea ce în fapt eşti este un lucru bun, care îţi conferă congruenţă psihologică (prerechizită pentru o oarecare linişte sufletească). A fi însă în comportament ceea ce pretinzi că eşti este un lucru diferit, măreţ, eroic, mai ales atunci când ceea ce pretinzi că eşti este altceva decât ceea ce eşti; în acest caz poţi experienţia bucurie/plăcere în unele momente, dar nu cu necesitate şi pace sufletească. Sigur că pacea sufletească vine pe măsură ce, fâcând ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci. Să analizăm puţin unele variante ale acestei idei şi implicaţiile lor:

(1)   Fie A, B, X, Y şi Z modele culturale; Fie A un model cultural-ideal de dorit, iar B un model cultural-ideal neutru sau negativ.

(2)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim A, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Există aici o congruenţă deplină, stabilă, fără mecanisme defensive, care implică o autocunoaştere şi o morală extrem de avansate! Cred însă că, în termenii lui Petre Ţuţea, acest model este accesibil cu adevărat doar „Sfântului”.

(3)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim B, X, Y sau Z, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Aici cred (mai ales dacă la bază eşti B) că dorea Socrate să reliefeze forţa şi măreţia omului, atunci când, de dragul oamenilor şi al societăţii, omul se transformă pe sine! Poate că nu are încă linişte/pace sufletească, dar are bucuria faptului că ceilalţi cresc şi de dezvoltă în jurul său, folosindu-l ca model. Probabil că „Geniul” şi „Eroul”, ca să stăm în paradigma lui Petre Ţuţea, pot face asta relativ constant. Cu timpul, „Geniul” şi „Eroul” se pot transforma în „Sfânt”; asta se întâmplă, aşa cum spuneam mai sus, atunci când, fâcând repetat ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci, iar cu asta poate veni şi liniştea sufletească (pentru cei care o doresc).

(4)   Normalitatea obişnuită este aceea în care eşti X, pretinzi că eşti când X, când Y, când Z şi te comporţi când ca un X, când ca un Y, când ca un Z. Adică eşti variabil, în funcţie de context. Acest lucru este omenesc, extrem de omenesc! (pentru o discuţie asupra „omenescului” din noi vezi aici). Sigur că acest model al omului obişnuit are în el potenţialul pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”, dar el nu se exprimă în formele de instanţiere a acestor categorii, ci în forme de instanţiere extrem de omeneşti, cum ar fi spre exemplu cele de mai jos:

  1. Eşti X, pretinzi că eşti X şi te comporţi ca un Y
  2. Eşti X, pretinzi că eşti Y şi te comporţi ca un X sau Z

Onoarea, aşadar, în sensul ei tare, nu face parte din normalitatea obişnuită, ea aparţinând cu adevărat doar „Sfântului”, „Eroului” şi „Geniului”. Oamenii obişnuiţi pot avea „momente de Onoare”, dar este bine să tindă constant spre ea, deoarece,  aşa cum spuneam într-un articol anterior cu referire la „Onoare” (vezi aici), aceasta ne conferă sens şi semnificaţie, asigurându-ne o independenţă lăuntrică faţă de lumea înconjurătoare, independenţă care ne permite apoi echilibru şi ponderare în comportament şi în judecăţile evaluative pe care le facem. Toate acestea pot deveni ulterior prerechizite pentru o viaţă fericită (împăcare cu trecutul; satisfacţii în prezent; optimism faţă de viitor), în folosul personal şi al comunităţii.

În concluzie, să încercăm, ca oameni obişnuiţi, ca prin „Onoare”, să tindem spre „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Mă rog, în cazul „Geniului” este mai greu, că a fi geniali nu depinde de noi (sic!). Probabil că cea mai accesibilă calea pentru început este calea „Eroului”! Cum putem face acest lucru? Ei bine, poate voi discuta asta într-un articol viitor, deoarece, deşi am utilizat aici paradigma lui Petre Ţuţea, am utilizat-o cu rol instrumental, fără a angaja cu necesitate şi complet în referinţele mele personale şi/sau conceptuale distincţiile şi conceptualizările sale cu referire la „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Până atunci pot fi găsite câteva sugestii utile aici.

Închei aceste articol de început de an spunând: Onoarea să fie cu noi!

P.S. Acesta este un articol dificil. Unii s-ar putea să nu-şi dea timp să-l înţeleagă în profunzime, ci să vadă doar discrepanţe de suprafaţă care îi poate duce la gândul că unele atitudini descrise spre exemplu la punctul 3 (ex. în cazul „Eroului” şi „Geniului” discrepanţa iniţială între ceea ce eşti şi ceea ce pretinzi că eşti) se pot intersecta cu ceea ce numim ipocrizie. Este fals! Într-adevăr, ipocrizia presupune o discrepanţă (ex. între ceea ce eşti şi ce pretinzi că eşti), dar ea este obligatoriu asociată cu un comportament care are în spate un interes egoist, local şi personal, care nu vizează un bine social, ci doar avantaje personale. În plus, pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu” comportamentul corespunzând unui model cultural-ideal este relativ constant, pe când pentru un ipocrit acesta este conjunctural şi variabil.

Anunțuri