Prima pagină > Despre Psihologie, Despre Viaţă > Onoarea – Calea Sfântului, Eroului şi Geniului. Dar noi?

Onoarea – Calea Sfântului, Eroului şi Geniului. Dar noi?

În primul rând doresc să vă spun La Mulţi Ani, vouă cititorilor acestui blog.

Încep primul articol din acest an (2013) cu o temă în legatură cu care am primit multe, extrem de multe întrebări de-a lungul timpului (ex. în conferinţele publice pe care le-am susţinut). Eu am mai scris despre această temă (vezi aici), acest articol fiind însă o completare şi o dezvoltare absolut necesare în vremurile în care trăim. Pentru a arăta importanţa psihologică şi moral-socială a acestei valori, eu voi pune anul 2013 sunt semnul Onoarei!

Socrate spunea ca „Onoarea” înseamnă să fii ceea ce pretinzi că eşti! Atenţie însă, aceasta nu înseamnă să pretinzi că eşti ceea ce eşti, ci să fii (şi anume să faci) ceea ce pretinzi că eşti, şi asta este un lucru complet diferit.

Într-adevăr, a pretinde că eşti ceea ce în fapt eşti este un lucru bun, care îţi conferă congruenţă psihologică (prerechizită pentru o oarecare linişte sufletească). A fi însă în comportament ceea ce pretinzi că eşti este un lucru diferit, măreţ, eroic, mai ales atunci când ceea ce pretinzi că eşti este altceva decât ceea ce eşti; în acest caz poţi experienţia bucurie/plăcere în unele momente, dar nu cu necesitate şi pace sufletească. Sigur că pacea sufletească vine pe măsură ce, fâcând ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci. Să analizăm puţin unele variante ale acestei idei şi implicaţiile lor:

(1)   Fie A, B, X, Y şi Z modele culturale; Fie A un model cultural-ideal de dorit, iar B un model cultural-ideal neutru sau negativ.

(2)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim A, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Există aici o congruenţă deplină, stabilă, fără mecanisme defensive, care implică o autocunoaştere şi o morală extrem de avansate! Cred însă că, în termenii lui Petre Ţuţea, acest model este accesibil cu adevărat doar „Sfântului”.

(3)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim B, X, Y sau Z, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Aici cred (mai ales dacă la bază eşti B) că dorea Socrate să reliefeze forţa şi măreţia omului, atunci când, de dragul oamenilor şi al societăţii, omul se transformă pe sine! Poate că nu are încă linişte/pace sufletească, dar are bucuria faptului că ceilalţi cresc şi de dezvoltă în jurul său, folosindu-l ca model. Probabil că „Geniul” şi „Eroul”, ca să stăm în paradigma lui Petre Ţuţea, pot face asta relativ constant. Cu timpul, „Geniul” şi „Eroul” se pot transforma în „Sfânt”; asta se întâmplă, aşa cum spuneam mai sus, atunci când, fâcând repetat ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci, iar cu asta poate veni şi liniştea sufletească (pentru cei care o doresc).

(4)   Normalitatea obişnuită este aceea în care eşti X, pretinzi că eşti când X, când Y, când Z şi te comporţi când ca un X, când ca un Y, când ca un Z. Adică eşti variabil, în funcţie de context. Acest lucru este omenesc, extrem de omenesc! (pentru o discuţie asupra „omenescului” din noi vezi aici). Sigur că acest model al omului obişnuit are în el potenţialul pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”, dar el nu se exprimă în formele de instanţiere a acestor categorii, ci în forme de instanţiere extrem de omeneşti, cum ar fi spre exemplu cele de mai jos:

  1. Eşti X, pretinzi că eşti X şi te comporţi ca un Y
  2. Eşti X, pretinzi că eşti Y şi te comporţi ca un X sau Z

Onoarea, aşadar, în sensul ei tare, nu face parte din normalitatea obişnuită, ea aparţinând cu adevărat doar „Sfântului”, „Eroului” şi „Geniului”. Oamenii obişnuiţi pot avea „momente de Onoare”, dar este bine să tindă constant spre ea, deoarece,  aşa cum spuneam într-un articol anterior cu referire la „Onoare” (vezi aici), aceasta ne conferă sens şi semnificaţie, asigurându-ne o independenţă lăuntrică faţă de lumea înconjurătoare, independenţă care ne permite apoi echilibru şi ponderare în comportament şi în judecăţile evaluative pe care le facem. Toate acestea pot deveni ulterior prerechizite pentru o viaţă fericită (împăcare cu trecutul; satisfacţii în prezent; optimism faţă de viitor), în folosul personal şi al comunităţii.

În concluzie, să încercăm, ca oameni obişnuiţi, ca prin „Onoare”, să tindem spre „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Mă rog, în cazul „Geniului” este mai greu, că a fi geniali nu depinde de noi (sic!). Probabil că cea mai accesibilă calea pentru început este calea „Eroului”! Cum putem face acest lucru? Ei bine, poate voi discuta asta într-un articol viitor, deoarece, deşi am utilizat aici paradigma lui Petre Ţuţea, am utilizat-o cu rol instrumental, fără a angaja cu necesitate şi complet în referinţele mele personale şi/sau conceptuale distincţiile şi conceptualizările sale cu referire la „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Până atunci pot fi găsite câteva sugestii utile aici.

Închei aceste articol de început de an spunând: Onoarea să fie cu noi!

P.S. Acesta este un articol dificil. Unii s-ar putea să nu-şi dea timp să-l înţeleagă în profunzime, ci să vadă doar discrepanţe de suprafaţă care îi poate duce la gândul că unele atitudini descrise spre exemplu la punctul 3 (ex. în cazul „Eroului” şi „Geniului” discrepanţa iniţială între ceea ce eşti şi ceea ce pretinzi că eşti) se pot intersecta cu ceea ce numim ipocrizie. Este fals! Într-adevăr, ipocrizia presupune o discrepanţă (ex. între ceea ce eşti şi ce pretinzi că eşti), dar ea este obligatoriu asociată cu un comportament care are în spate un interes egoist, local şi personal, care nu vizează un bine social, ci doar avantaje personale. În plus, pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu” comportamentul corespunzând unui model cultural-ideal este relativ constant, pe când pentru un ipocrit acesta este conjunctural şi variabil.

Anunțuri
  1. 14 Ianuarie 2013 la 6:18 pm

    Sa va expun cazul meu: eu ma comport cred eu tot timpul la fel:cand sunt singura ca si cand sunt cu cei apropiati ca si cu strainii ca si la serviciu ca si cu elevii. Spun „sunt un om vulnerabil” din primele ore elevilor de la scoala, spun „am o mie si una de defecte”, si chiar le am , nu numai „pretind” 🙂 .
    Spun „am facut o gramada de greseli ” , „nu trece ora sa nu gresesc” spun chiar ” daca ar fi dupa merit, nu as merita nici macar sa respir” . Chiar cred ce spun, dar mai cred si ca viata nu e dupa merit si ca primim atat de multe daruri in fiecare zi incat ne putem uimi constant si neintrerupt de cat suntem de binecuvintati si de iubiti.
    Dansez cand imi vine sa dansez, cant cand imi vine sa cant, plang cand imi vine sa plang, urlu cand imi vine sa urlu. Oricum, credeti-ma asta nu e un model privit bine din punct de vedere al societatii romanesti, numai pentru ca imi asigura mie o bunastare psihico-emotionala eu am ales sa nu ma mai cenzurez. Oricum, lumea nu crede ca chiar asa de „sincer” esti , crede ca e pur si simplu o „imagine” mai trasnita decat a celorlalti. Si toti incearca sa te „corecteze” numai ca asta e chestia ca nu ai ce sa corectezi daca esti tu insuti.
    Schimbarile apar si in profunzime si in exterior exact in acelasi moment. Nu esti „sfant”, nici macar nu poti imagina asa ceva. Modelul crestin iti spune ce „tinzi sa fii” niciodata ce esti. Sunt ” cea dintai dintre pacatosi” asta nu este un standard greu de atins, ci realitatea pe care o simti daca te cunosti cu adevarat.

    • 20 Ianuarie 2013 la 10:52 pm

      Interesant! In acest context eu cred ca:
      (1) Modelul angajat de noi trebuie sa corespunda unui model cultural-ideal (pentru a putem vorbi de morala/etica si onoare);
      (2) Da, este bine sa ne cunoastem limitele si sa le asumam, dar acceptarea neconditionata trebuie sa priveasca propria persoana, nu ceea ce facem (au din start aceste limite)!
      Asadar, eu cred ca este bine sa ne acceptam neconditionat ca persoana, sa angajam valoric un model cultural-ideal, sa incercam sa-l exprimam in ceea ce facem si sa schimbam/imbunatatim aspectele noastre comportamentale care nu corespund acestui model.

  2. Bonom
    20 Ianuarie 2013 la 6:52 pm

    Cea mai frumoasa poveste despre viata este aceia in care ipocritul da lectii altora despre ipocrizie.

    • 20 Ianuarie 2013 la 9:46 pm

      Atunci cand ipocritul ajunge nu doar sa vorbeasca (sa dea lectii), ci sa si faca ceea ce spune, in momentul acela a scapat de ipocrizie! Da, acestea sunt povesti de viata minunate care arata tranformarile de care sunt capabili oamenii (unele sunt descrise si in Biblie sau alte carti te tip revelatii, intr-un cadru religios, dar ele se pot intampla si simplu, in viata cotidina).

  3. irina
    2 Februarie 2013 la 6:27 pm

    Buna ziua,

    Stimate dle. Profesor, va urmaresc cu multa admiratie activitatea profesionala. Cu permisiunea dvs, vin cu rugamintea de a va exprima opinia asupra unui documentar. Acesta explica cum DSM-ul este fondat pe baza implicatiilor politice si ale sistemului farmaceutic, cum sunt platiti psihiatrii pentru a inventa boli pentru care sa se poata vinde pastile. Explica cum psihiatria reprezinta un canal de marketing si ce prejudicii a adus asupra institutiilor precum: guvernul, justitiea, sistemul militar, scoala si familia. Sunt mai multi psihiatrii care explica timp de 1 ora si 20 min. cum tulburarile din DSM nu au dovezi concrete si nu au fost testate persoanele care au primit diagnostic.

    Acesta este link-ul la care am regasit documentarul:

    Daca veti gasi timpul necesar urmaririi, va astept cu interes opinia si va multumesc anticipat.

    • 2 Februarie 2013 la 8:13 pm

      Este o poveste veche! Nu stiu documentarul acesta specific si acum cand scriu acest text nu l-am vazut (dar am vazut altele pe aceeasi tema/idee). Sigur ca exista limite ale DSM, dar mereu sunt exagerate de conspirationisti. Limitele trebuie atacate corect (stiintific), echilibrat (stiinta nu este perfecta/absoluta, dar asta nu inseamna ca orice alternativa este mai buna) si propuse solutii rationale (nu naive).

  4. Codruta V.
    21 Februarie 2013 la 1:35 am

    Stiu ca nu este legat de subiectul acestui articol postat, dar as dori sa va dresez o intrebare. Care este opinia dumneavoastra despre urmatorul subiect? In ultima vreme (de ex. la Timisoara), se tot promoveaza in mediul online formari din aria Psihologiei Transpersonale de genul linkului atasat mai jos. Nu vreau sa critic ceva ce nu am incercat niciodata, dar pentru mine e suficient sa citesc descrierea acestor metode ca sa imi dau seama ca nu prea au o baza stiintifica. Sunt folositi tot felul de termeni nedefiniti inca stiintific , precum energii, chakre, spirit, vieti anterioare etc. si nu imi lasa decat impresia ca ar fi opera unui oarecare “guru” care, la nivelul lui de simt comun, a descoperit “calea spre bunastare si sanatate psihica”. In pofida acestora, ele sunt acreditate de Colegiul Psihologilor, iar, ce mi se pare ingrijorator, este numarul mare de psihologi/psihoterapeuti practicieni care participa si le promoveaza. Care este aplicabilitatea practica a acestora? In aceasta directie se indreapta psihologia si psihoterapia? Intr-adevar, psihologia ca stiinta si neurologia au limitele lor in acest moment, dar, pas cu pas, se fac progrese vizibile, insa, adeptii acestor metode, indoielnice din punctul meu de vedere, sunt tot mai multi. Pot sa percep mecanismele intereselor de ordin financiar, si respect dreptul fiecaruia de a-si etala credintele, insa, nu ar trebui sa fie stabilite totusi niste limite atunci cand vine vorba de practicarea psihoterapiei? http://arpt.ro/Pneuma.html

  5. 10 Martie 2013 la 4:44 pm

    Fiecare dintre noi avem o conceptie unica, proprie, despre lume, despre felul cum stau lucrurile, despre cum se comporta oamenii, despre propria noastra experienta. Aceasta perceptie este doar un punct de vedere asupra acestor lucruri, o interpretare si nu o reprezentare exacta a realitatii…http://psiholistic.ro/2013/03/06/fiecare-persoana-este-unica/

  6. 13 Martie 2013 la 6:38 pm

    „Atunci cand ipocritul ajunge nu doar sa vorbeasca (sa dea lectii), ci sa si faca ceea ce spune, in momentul acela a scapat de ipocrizie! ” Bine spus, draga domnule!

  7. ceva in plus
    9 Aprilie 2013 la 1:18 pm

    Desi uneori este mai greu, incerc totusi sa tin cont de o veche povata: „nu uita cine ESTI atunci cand esti inconjurat de ceea ce NU esti”.

  8. ceva in plus
    9 Aprilie 2013 la 3:23 pm

    Din ce am citit domnule profesor, dvs,spuneti ca Onoarea este calea spre a deveni Sfant, Erou sau Geniu. Si ca este bine sa tindem spre Onoare, deoarece ea ne da sens si semnificatie. Din punctul meu de vedere, Onoarea, este intr-un anumit sens, doar un simplu concept. Poti sa stii ca esti de onoare/onorabil, dar, daca nu faci ceva prin care sa iti arati onoarea, nu ai decat un concept. Poti sa stii ca esti un Erou, dar, daca nu faci ceva pentru cineva, nu ai decat o idee despre tine insuti. Astfel, eu consider ca indiferent despre ce concept ar fi vorba, el trebuie transformat in experienta. Pana cand Onoarea nu devine experienta (sau cel putin un moment de onoare sa devina un moment de experienta :)), totul este speculatie. Si, in cele din urma, nu poti sa traiesti experienta ta ca ceea ce esti (ex. de onoare), pana cand nu ai intalnit ceea ce nu esti. Noi toti suntem definiti prin ceea ce nu suntem. Intr-un anumit sens, trebuie mai intai, „sa nu fii de onoare”, ca sa poti fii de onoare.

  9. Dumitru
    22 Ianuarie 2014 la 6:24 am

    Bună ziua, domnule profesor!
    „Nu mai există respect!”
    „Nu mai există bun simţ.”
    „Nu mai există onoare şi cinste.”
    Deseori auzim acestea. Dar cine este responsabil de educaţia morală? Sau care ar fi resursele pentru a face educaţie morală (cărţi, reviste, web, documentare etc.)? Sunt tatăl a trei băieţi şi am considerat important să dau o educaţie morală bună copiilor. Sunt un om simplu şi nu sunt foarte priceput. De aceea am căutat educaţia morală din diferite surse. Nu am găsit. Sau am găsit foarte puţin. Mai mult despre metode, paşi, scopul educaţiei morale. Dar educatie morală concretă: nimic. Vă citesc articolele şi nu vreau să răpesc din timp, dar poate vreodată vă veţi gândi şi la acest aspect al vieţii. Şi poate veţi avea timp să faceţi câteva recomandări privind educaţia morală.
    Vă mulţumesc!

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: