Prima pagină > Educaţie şi Cercetare > Preţul excelenţei sau De ce în România eşti nevoit să fugi de excelenţă ca de dracu’!

Preţul excelenţei sau De ce în România eşti nevoit să fugi de excelenţă ca de dracu’!

Recent (2014), editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca a publicat volumul 5 al lucrării profesorului Petre Frangopol, membru de onoare al Academiei Române: „Mediocritate şi Excelenţă. O Radiografie a Ştiinţei şi Învăţământului din România. Academicianul Octavian Popescu a scris prefaţa lucrării.

Publicarea acestei lucrări mi-a trezit amintiri dragi, cunoscându-i, aş spune, destul de bine atât pe Petre Frangopol (am scris, în anul 2005, prefaţa volumului 2 al acestei serii de lucrări) cât şi pe Octavian Popescu (cu care am avut o serie de colaborări ştiinţifice). Mi-am amintit că adesea ne-am scos săbiile (sic!) şi am stat împreună (alături de alţi colegi) de partea excelenţei. Nu am fost noi (profesorul Frangopol şi cu mine) întotdeauna de acord, dar la mize mari ne-am trezit mereu de aceeaşi parte a baricadei. Am crezut că în ultimii ani le-au mai ruginit săbiile! Iată însă că apariţia acestui volum ne arată că nu este cazul. Aşadar, în spiritul critic al volumului şi de dragul „vechilor lupte” duse pentru promovarea excelenţei, m-am hotărât şi eu să scriu un text despre excelenţa în mediul academic românesc, în acest context introducând mai bine şi lucrarea mai sus menţionată. Textul reia idei pe care le-am prezentat în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), cu ocazia unui discurs invitat din 2013 în faţa conducerii şi colegilor UBB-işti, ca parte a decernării diplomelor de doctor în ştiinţe, un eveniment solemn, organizat de UBB în Aula Magna a universităţii.

Eu cred că despre excelenţă este dificil de vorbit astăzi în România. Asta pentru că, deşi în realitate suntem deficitari la acest capitol, am compensat psihologic complexul şi astfel, în imaginea proprie, am ajuns să ne considerăm extraordinari. În consecinţă, suntem extrem de defensivi, reactivi/agresivi şi suspicioşi la orice comentariu legat de excelenţă, mai ales dacă acesta este critic, fie el şi constructiv, şi ne ameninţă compensarea şi imaginea fals creată. Practic am reuşit în ţară, vai, să demonetizăm până şi conceptul de excelenţă! Asta este, chiar şi pentru un psiholog clinician ca mine, care a văzut multe, fascinant! Iată câteva observaţii:

  1. Nu avem universităţi de top internaţional, dar toate sunt pline de programe, şcoli şi centre de excelenţă.
  2. Nu avem premii Nobel sau un corp consistent de cercetători în Highly Cited Researchers, dar suntem înconjuraţi numai de profesionişti cu realizări măreţe, autoapreciate ca atare (e drept, adesea nerecunoscuţi de răul Occident” sic!).
  3. Nenumăraţi cercetători români au nevoia să fie mereu primii la ceva. Motivaţia aceasta nu este rea în sine, dimpotrivă, dar realizarea este adesea jalnică. Astfel, unii se autoprezintă ca primii din România care au introdus „studiul urechilor verzi” (sic!). Dacă cineva din ţară s-a ocupat deja de asta, atunci se vor prezenta ca primii care au introdus „studiul urechilor verzi alungite” etc., anuntând asta triumfalist în mass-media românească, care, mai puţin informată şi/sau foarte dornică de senzaţional, preia ideea şi o ridică la niveluri ameţitoare. Astfel, tot felul de teme marginale şi/sau revolute sunt trâmbiţate şi populează riscant universităţile româneşti, nu pe baza unor publicaţii majore, ci pe baza zgomotului de presă sau al unor modele marginale din alte universităţi internaţionale (mai mult sau mai puţin obscure). Ca ridicolul să fie complet, alţii inventează în România, pentru prima dată (sic!), lucruri deja ştiute în străinătate (ex. „fondatorul teoriei relativităţii în România”). Sigur, acest demers este asumat mai ales de oameni mai putin valoroşi ştiinţific sau cu o operă subţire – rareori vom găsi cercetători foarte buni în acest demers -, dar descurcăreţi social şi cu priză la mass-media. Îmi amintesc aici ce bine a formulat Paul Feyerabend mecanismul acesta în mediul academic: „Legea celui care strigă cel mai tare.”! Ca să fiu clar înţeles: eu cred că o operă serioasă trebuie promovată în mass-media, poate chiar zgomotos uneori, pentru a atrage atenţia unei societăţi bombardată cu informaţii psedo- şi/sau non-ştiinţifice. Dar a face acest lucru cu pseudoştiinţa şi cu rezultatele ştiinţifice triviale asociate unor teme fără anvergură este detrimental pentru toată lumea!
  4. Mulţi vor să fie, academic, nu administrativ vorbind, „şefi de ceva”, adesea, dacă se poate, de Şcoală (că de grup de cercetare este prea puţin…). Am văzut „şefi de şcoli” autodefiniţi, care, atenţie, nu au avut nici măcar un absolvent la doctorat şi/sau postdoctorat (condiţie minimală pentru a te gândi că poate vei avea cândva o şcoală în domeniul tău, lucru care presupune multe multe alte criterii). Ajung astfel nişte strălucitoare „stele de iarmaroc”, cum superb exprima Florian Pittiş în cântecul său (vezi aici). Unele „stele de iarmaroc” pot avea, aparent, chiar susţinere internaţională, că, deh, şi acolo există „stele de iarmaroc” Avem în ţară atâţia „creatori de şcoli de excelenţă”, încât este greu să mai găseşti profesori obişnuiţi. Se denaturează astfel fundamentele mediului academic, şi anume cele de Şcoală şi de Excelenţă. Când excepţionalul devine regula, este clar că mediul este anormal!

Am zâmbit trist când, în zona în care locuiesc, am văzut o pensiune numită, evident, Excelentia, care avea, atenţie, două stele din cinci! Cred ca asta ilustrează multe, mai ales discrepanţa dintre cum credem că suntem (5 stele) şi cum suntem de fapt (2 stele). În acest context oamenii responsabili au ajuns să fugă de eticheta de excelenţă ca de dracu’! De ce ar dori să valideze, prin prezenţa lor, o astfel de stare anormală? Spre exemplu, eu chiar nu mai doresc să fiu primul la ceva în România! Sigur, îmi doresc să fiu validat astfel în străinătate (dacă voi merita), în domenii importante, nu triviale, de oameni/instituţii de referinţă. Dar în ţară sunt mereu anxietizat şi chiar circumspect când mi se oferă o astfel de onoare. Poţi accepta o astfel de onoare, doar atunci când ea este dublată de recunoaşterea internaţională de referinţă. Altfel rişti şi validezi şi „stelele de iarmaroc”.

Lucrarea profesorului Petre Frangopol vine şi încearcă să repună lucrurile pe făgaşul normal. Ea reuneşte lucrări anterioare ale autorului, care adunate în acest volum, ne dau o imagine integrată asupra a ceea ce este excelenţa şi cum ar trebui ea prezentată, tratată şi dezvoltată.

Toţi ştim că excelenţa este rară (sic!). Într-o distribuţie gaussiană, aceasta este operaţionalizată, de obicei, ca maximum 10% din populaţie, adesea cu delimitări mai dramatice (ex. aproximativ. 0.1% în Higly Cited Researchers). Fiind atât rară, eu cred că excelenţa trebuie tratată special.

  1. Excelenţa trebuie încurajată. Psihologic vorbind, de obicei, oameni caută o stare de echilibru psihologic; dintre aceştia, cei mai mulţi pot iniţia uneori o mişcare progresistă pentru spargerea minimală a echilibrului, dar doar în zona de confort psihologic, fără o reechilibrare superioară. Foarte puţini sunt cei dispuşi să depăşească zona confortului şi a proximei lor dezvoltări, pentru a ajunge la un echilibru superior. Da, puţini au „foc în suflet şi lumină’n ochi”, vorba cântecului (vezi aici)! Or tocmai asta presupune excelenţa! Un echilibru superior este însă precedat de o stare de dezechilibru, caracterizată prin muncă, efort, stres şi incertitudine. Când în mediul academic vezi că cei din jurul tău sunt nededicaţi performanţei, vin rar la serviciu (ex. doar când au ore) etc., de ce ai fi interesat să vii la serviciu, să munceşti mult (poate chiar in week-end), să faci cercetare etc.? Dacă ţi se cere asta în grupul tău, te uiţi în jur şi ţi se poate părea nedrept. Ba poate chiar simţi că trebuie să protestezi şi să te revolţi, spunând că eşti nedreptăţit. La Universitatea Harvard nu trebuie nimeni să te încurajeze pentru excelenţă, deoarece acolo majoritatea face acest lucru, astfel că ai modelele în jurul tău; dacă nu ţii pasul cu ele, eşti exclus în mod natural.
  2. Excelenţa trebuie protejată. Este foarte riscant să promovezi excelenţa într-un mediu academic ca cel din România. Excelenţa cere ca într-un grup care şi-o asumă ca valoare şi obiectiv, atunci când unii colegi nu se ridică la nivelul acesteia şi/sau interferează cu realizarea excelenţei, să intervii (din calitatea managerială pe care o ai) ferm, administrativ. Dacă vrei să fii ca Universitatea Harvard, trebuie să te comporţi ca Universitatea Harvard! Universitatea Harvard este însă în SUA, astfel că în ţară, ca manager, dacă vrei să implementezi un model din SUA, trebuie să fii nu doar corect, ci mult mai rezistent, de dragul şi în numele unor valori fiind chiar dispus să-ţi asumi inamici şi/sau insulte/calomnii! Într-adevăr, deoarece mediul academic din ţară, în general, nu susţine excelenţa, unii dintre cei care sunt sancţionaţi corect în numele excelenţei – mai ales dacă nu au onoarea să-şi asume eşecul – îşi găsesc rapid susţinători mulţi şi puternici în multe zone mediocre care domină spaţiul academic, întorcându-se frustraţi şi uneori mult mai puternici pentru a se răzbuna că „au fost nedreptăţiţi şi/sau nu li s-a recunoscut măreţia autoatribuită”. Uneori, şi asta este chiar foarte trist, cei mediocri îşi găsesc alianţe puternice chiar în grupuri de excelenţă, deoarece acestea se pot afla într-o competiţie românească de care pe care (ori/sau în loc de şi/sau) cu grupul de excelenţă din care au fost excluşi cei mediocri. Nu se înţelege aici că victoria mediocrităţii asupra grupului de excelenţă competitor, este, pe termen mediu şi lung, şi victoria asupra grupului de excelenţă care a susţinut mediocritatea în obţinerea acestei triste victorii. Şi astfel universităţile ajung să fie influenţate tocmai de cei care nu ar trebui să mai fie acolo! Este paradoxal, interesant, caraghios şi trist în acelaşi timp…

Spunând aceste lucruri, trebuie însă înţeles că nu toţi colegii dintr-un grup academic trebuie şi/sau pot să fie de excelenţă. Dacă cei care fac excelenţă sunt trataţi corect şi dacă ceilalţi colegi îşi duc cu seriozitate şi onoare rolul lor, la un standard decent, combinaţia poate duce la excelenţa/performanţa întregului grup. Eu văd lucrurile în metafora fotbalului. Nu este nimic neonorabil, dacă îţi place fotbalul, să joci în ligi mai mici; şi ele au rolul lor. Nu toţi joacă în Liga Campionilor! Dacă joci într-o echipă de Liga Campionilor, trebuie însă să te ridici la anumite standarde, altfel eşti imediat transferat. Într-adevăr, la o echipă de top trebuie ca toţi, în rolul pe care îl au, să aibă calităţi peste nivelul calităţilor celor din roluri corespondente de la echipe mai slabe. Sigur, aceste standarde sunt diferite în funcţie de poziţia pe care joci. Spre exemplu, dacă un fundaş se apucă să dribleze în propriul careu, deoarece vrea să fie ca Mesi, este grav, deoarece echipa poate pierde (într-un astfel de scenariu, acesta va fi avertizat, iar dacă nu se schimbă, va fi inclus la transferuri); fundaşul are alte calităţi necesare echipei, care trebuie apreciate. Sigur, şi echipele mari au diferenţierile şi vedetele (excelenţa) lor! Ele performează însă deoarece excelenţa este susţinută de un corp de colegi, în care fiecare îşi ştie şi îşi joacă foarte bine rolul. Pentru cei mai puţini sportivi putem folosi şi metafora orchestrei. Într-o orchestră nu toţi sunt vioara întâi! Este nevoie de mai mulţi pentru un concert de calitate. Dar, într-o orchestră mare,  şi cei care nu sunt vioara întâi sunt printre cei mai buni în rolul pe care îl au. Iată cum fotbalul performant şi cultura performantă funcţionează după aceeaşi lege (sic!)! Şi marile universităţi ale lumii funcţionează în această logică!

Ce facem noi? Noi suntem în faza în care coechipierii îl sabotează pe Mesi, fundaşii se apucă să dribleze în propriul careu, îşi dau autogol şi/sau se transformă în vârfuri de atac, cei din orchestră nu mai urmăresc dirijorul şi doresc toţi să fie vioara întâi, cântând fiecare cât mai tare, după propriul interes…Fiecare încearcă să obţină un rol dorit, nu prin performanţă şi merite, ci prin presiuni şi pile la antrenor şi/sau dirijor.

Ce rezultă? Uitaţi-vă în jur: oamenii de excelenţă sunt adesea marginalizaţi, poziţiile de influenţă sunt ocupate adesea de mediocrităţi zgomotoase care se autoprezintă ca reprezentanţi ai excelenţei şi, apoi, ca să-şi prezerveze această poziţie, încep să-i afecteze pe cei care chiar sunt de excelenţă şi-i încurcă prin însăşi existenţa/prezenţa lor. Imaginea ar fi de cascadorii râsului şi/sau ridicolă, dacă asta nu ar fi un atentat la siguranţa şi viitorul unui popor, ştiut fiind faptul că educaţia şi cercetarea sunt fundamentele civilizaţiei şi progresului!

Acestea fiind spuse, acolo unde mai există o minimă raţionalitate, excelenţa trebuie încurajată şi protejată. Ea trebuie organizată cu oameni de valoare. Luând modelul din SUA, am crezut şi am spus la un moment dat că un om valoros academic nu trebuie să caute poziţiile administrative de conducere. Îi laşi pe alţii – care au ajuns la o anumită vârstă şi/sau care au anumite abilităţi şi scopuri de carieră administrativă – să facă munca administrativă, pentru ca tu să ai timp pentru munca de creaţie. Am învăţat şi mi s-a confirmat mereu că acestă regulă nu se aplică în România! Dimpotrivă, este chiar riscant să pariezi pe ea. În ţară, cei din poziţiile de conducere, în loc să genereze – aşa cum spune fişa postului – contextul ca cei valoroşi să poată crea, ajung şi/sau încearcă să-i încurce. Mai mult, unii aflaţi în poziţii de conducere, în loc să se bucure de reuşitele celor cărora le-au generat în mod performant contextul reuşitei – şi astfel să fie un win-win -,  se iau la întrecere cu aceştia, distorsionând însă competiţia prin faptul că beneficiază de resursele puterii. Asta deoarece se autodefinesc ei, în mod administrativ, ca fiind de excelenţă, fapt care duce automat la încurcarea celor cu adevărat de excelenţă, care, prin prezenţa lor, le afectează statutul autoatribuit. Aşadar, acum nu pot spune celor de excelenţă decât să nu accepte impostura şi, dacă au ocazia, să accepte poziţiile de conducere academică în ţară.

În acest demers împotriva imposturii cei de excelenţă pot pierde, deoarece sunt puţini, neconectaţi între ei, nu au puterea şi nu sunt perfecţi, având limite/vulnerabilităţi şi/sau greşeli normale/omeneşti. Într-adevăr, dacă ridică vocea li se vor reproşa lucruri şi greşeli omeneşti, ca şi cum lor nu le sunt permise limitele/greşelile acceptate celor care îi critică. Dar să nu aibă împresia că dacă nu se bagă, vor fi feriţi de jugul imposturii. Nu, doar  că vor fi călcaţi în picioare un pic mai încolo. Aşadar, dacă tot urmează să fii doborât şi călcat în picioare de forţa imposturii, măcar să cazi ca la Termopile, ca alţii să se ridice mai târziu acolo unde tu ai căzut şi să o învingă. Când spun că un om valoros academic trebuie să caute poziţiile de conducere  ştiu că este contraintuitiv faţă de bunele practici internaţionale. Dar este o strategie de supravieţuire, într-o ţară în care excelenţa nu este înţeleasă! Aceste insule de excelenţă trebuie să se conecteze apoi în reţele de prestigiu, care vor organiza mediul academic pe principii raţionale, în care fiecare, ca să păstrez metafora fotbalului, îşi găseşte poziţia pe care joacă, echipa adecvată şi liga corespunzătoare. Ar fi un mediu corect, în care nimeni nu este exclus şi nimeni nu trebuie să rămână acolo de unde începe; fiecare poate ajunge în Liga Compionilor, atunci când are performanţa necesară! Dar nu prin (auto)numire, ci prin performanţă! Astăzi, în mediul academic trăim într-o lume kafkiană, în care prea multe grupuri se cred ca Barcelona şi prea mulţi se cred Mesi. Este trist sau caraghios, depinde cum te uiţi! Şi ar fi aşa de simplu să fim normali…

Ce trebuie făcut? Ei bine, dacă după cele spuse aici ai totuşi curajul să stai de partea excelenţei şi să nu fugi de ea ca de dracul, o cale aflată la îndemână pentru a înţelege mai bine lucrurile şi cum pot fi ele corectate este chiar cartea profesorului Petre Frangopol. Ea nu doar că merită, ci trebuie citită, dacă chiar vrei să pui sabia (sic!) în pieptul furtunii!

P.S. Îmi amintesc că atunci când am candidat la poziţia de rector al UBB (2011/2012), la o întâlnire cu mulţi colegi performanţi din generaţia mea, cu unii dintre ei nefiind, atunci, neapărat şi prieten, mesajul unora a fost: dacă ajungi rector te rugăm să ne lasi în pace să facem ce ştim că trebuie făcut. Ne poti evalua şi lua măsuri după ce am implementat ceva, dar nu interfera în proces. M-a întristat foarte mult! Nu pentru ce au spus, ci pentru că am înţeles că acesta este nivelul de disperare la care au ajuns cei buni, când spectrul influenţelor negative este atât de mare. Nici nu mai cer suport. Se bucură dacă sunt lăsaţi în pace…!

P.P.S. Imaginea prezentată aici, evident, nu anulează prezenţa normalităţii şi a excelenţei în unele segmente academice din ţară, mai ales în marile universităţi ale ţării (ex. UBB), în Academia Română şi în unele institute naţionale (ex. Institutul de Fizică Atomică). Sunt lucruri bune care se fac pentru susţinerea excelenţei în aceste unităţi academice. Este însă nevoie de mai bine, mai mult şi mai repede, pentru a recupera timpul pierdut şi distanţa faţă de cei din faţă!

Anunțuri
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:
  1. D.
    31 Martie 2014 la 2:29 pm

    Buna! Am citit articolul dvs despre pretul excelentei…….Inteleg din ceea ce scrieti ca pt a ajunge la excelenta e nevoie de multa munca, chiar de doctorat…..Eu vreau doar sa completez ceva pe baza experientei a 3 prieteni de-ai mei care au absolvit doctorat, fiecare la alta facultate si acum ma intreaba pe mine (care am doar masterat) daca cred ca nu sunt chemati la interviuri pentru joburi la care aplica pentru ca si-au trecut doctoratul in CV. Deci ce vreau eu sa zic este ca la noi in tara, a avea doctorat este ca un handicap pt unii, care in loc sa le aduca mai multe sanse de angajare si mai multe oportunitati profesionale, le este parca un impediment……Si atunci isi pun problema daca merita sa isi scoata in evidenta excelenta, trecandu-si doctoratul in CV sau, dimpotriva, sa o ascunda, sa nu si-l treaca in CV….Si va zic sincer ca acesta este si motivul pentru care eu nu am vrut sa fac doctorat…..Eu m-as bucura sa stiu si parerea dvs legata de aceste lucruri…..

    • 31 Martie 2014 la 7:28 pm

      Eu cred ca doctoratul iti creste sansa pe piata muncii si este o oportunitate de dezvoltare personala. Daca il faci bine!

  2. D.
    3 Aprilie 2014 la 3:51 pm

    Am inteles! Multumesc de raspuns!

  3. Cristian Silvestru
    11 Aprilie 2014 la 8:20 am

    Draga Dani,
    imi place ce ai scris ! Din pacate nu sunt sigur ca foarte multi citesc acest eseu si mai ales cati inteleg ceva din el (sau, ma rog, vor sa inteleaga ceva …). Asta este, ma apuca o lehamite cumplita (chiar daca uneori mai dau pe dinafara) cand vad cat de multi aplica politica strutului sau, mai pe romananeste, se comporta conform principiului „eu sunt mic, nu stiu nimic, tata’n pod jupoaie oaia” si totul se mistifica in jurul nostru fara a putea face ceva. Manipularea prin presa este ridicata la nivel de strategie, unii se scuza ca nu sunt de specialitate, specialistii nu se pronunta din diferite motive adeseori de neinteles care intra in contradictie cu alte pozitii/atitudini declarate cu alte ocazii, cei care se pronunta sunt discreditati, adeseori tot prin presa, etica in societate, in general, si in cercetarea stiintifica, in particular, este clamata doar verbal, dar contrazisa prin fapte … se poate discuta mult, in particular, of course, mai rar prin luare de pozitii publice de bun simt.
    Am un gust amar in gura si nu reusesc sa scap de el …

  4. 6 Noiembrie 2016 la 1:32 pm

    Excelent articol! Si bine articulat! Insa cu ideea „sa cazi ca la Termopile” in fata imposturii nu sunt de acord. Pai sa cada cine s-a suit si-a tras scara dupa el! Atunci cand vom intelege ca suntem in aceeasi barca si ca n-are rost sa ne facem fiecare barcuta proprie din peretii barcii in care ne-am imbarcat si sa privim „excelente micute” plutind in deriva catre nicaieri, ei bine, atunci vom pricepe ca e derizoriu sa concuram nating unii cu altii, dupa modelul fabulei „Racu’, broasca si o stiuca”; Ca UBB premiaza, incurajeaza, sustine excelenta, nu e rau. Insa CUM o face, nu zic ca e rau, dar nici bine nu e. Dezbina. Divide et impera! Colegi de birou sau departament, sau specialitate, nu-si mai vorbesc, nu mai comunica, de dragul numarului de puncte AIS/ nr. autori sau Impact factor /numar de autori. De dragul „excelentei” prost intelese, muncim mai mult si fara sens sa aratam cat suntem de excelenti… in loc sa ne vedem de treaba si sa tragem de aceeasi parte…. Iar acele masuratori de punctaje „ca sa vedem cum stam” de regula inainte de Paste sau Craciun, sau de inceput sau sfarsit de an academic, acea aberanta „baza de date- managementul cercetarii” fara vizibilitate internationala, la care nimeni de nicaieri n-are acces, devoratoare de timp ca o gaura neagra, care-ti fura peste o ora pana „raportezi” o lucrare publicata, acele calcule stupide de adunari si impartiri si inmultiri de puncte pe fiecare nimic taiat in patru, astea ne concentreaza atentia si energia. Wrong! Cel mai rau lucru este ca „tinerii” pe care nu-i asa, vrem sa-i sustinem sunt crescuti exact in acest spirit. Nu conteaza ce stii, sau ca te dedici unor actiuni, sau ca eventual ai vreo idee, initiativa (nepunctate la evaluari) conteaza doar ceea ce aduce puncte. Daca nu trebuie sa le imparti cu colegii, cu atat mai bine! Asta aduce merite.Si bani. Aviz celor ce schimba anual criteriile, pentru orice. Banul si oportunismul face legea. Si evident, banul face excelenta… chiar si la Harvard. Bunaoara, ca sa trimiti un paper pentru peer review in grupul de jurnale Nature, trebuie sa ai bani seriosi; ce sa-i faci daca e open access? Si da, vom fi excelenti. Pentru ca nu ducem lipsa nici de idei, de concepte, de viziune, nici de circumvolutiuni pe creier, daca ne uitam comparativ, putin pe-afara… Vom fi excelenti atunci cand vom avea nominalizati si laureati Nobel in fiecare facultate si publicatii destule in reviste scumpe open access. Atunci vor curge si banii care sustin excelenta, iar odata intrati in cerc, excelenta aduce bani… si imagine, cu toate aceste lucruri.

  1. 30 Martie 2014 la 9:46 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: