Arhiva

Archive for Martie 2015

Să bată clopotele pentru psihologia românească…!

29 Martie 2015 10 comentarii

Am fost stimulat să scriu acest text de două lucruri: (1) analiza activităţii academice din universităţile româneşti, iniţiată foarte bine de ministerul de specialitate – analiză în cursul căreia, în psihologie, am simţit efectul negativ de tip „imperiul contraatacă” – şi (2) de un articol scientometric al unor colegi, cu referire la psihologie (vezi aici: Dobrean & Matu), articol care mi-a produs un frison. Aşadar, acest text nici nu mai este un semnal de alarmă. Este o bătaie de clopot…!

I. Despre psihologia modernă

Psihologia este o ştiinţă socială, care are inteferenţe atât cu ştiinţele umaniste cât şi cu ştiinţele vieţii/naturii/exacte.

În psihologie, majoritatea rezultatelor cercetării se publică în (1) cărţi şi (2) articole. În unele specializării, mai ales de psihologie aplicată (ex. psihoterapie), cărţile sunt mai importante, fără a se anula rolul articolelor, iar în alte specializări, mai ales de psihologie teoretico-experimentală (ex. psihologie cognitivă), articolele sunt mai importante, fără a se anula rolul cărţilor. Aşadar, un psiholog, membru al corpului academic, va avea atât publicaţii în forma cărţilor, cât şi publicaţii în forma articolelor, cu ponderi diferite, în funcţie de specializarea sa. Într-adevăr, în universităţile moderne psihologia este o ştiinţă cu foarte multe specializări, organizate independent în departamente de profil (vezi AICI).

Rezultatele cercetărilor psihologice sunt de interes internaţional. Nu există teorii locale, specific naţionale, în psihologie; mintea umană, ca biologia umană, nu este definită national! Şi atunci când se abordează teme de interes local şi naţional această abordare se face cu un aparat conceptual şi metodologic internaţional. Aşadar, precum în ştiinţele vieţii/naturii/exacte, rezultatele psihologiei sunt internaţionalizabile. Precum ştiinţele umaniste, psihologia contribuie masiv la cultura naţională. Aşadar, publicarea şi în limba română, prin cărţi/articole, a unor rezultate diseminate internaţional este foarte importantă. Aceste publicaţii trebuie însă să reflecte cunoştinţe care au trecut testul comunităţii psihologice internaţionale, nu produse locale, adesea fără valoare epistemică/culturală.

II. Despre psihologia din România

În România, psihologia a fost introdusă de studenţii lui Wilhelm Wundt, fondatorul psihologiei experimentale la nivel international (Laboratorul din Leipzig): Florian Ştefănescu-Goangă (la Cluj-Napoca); Eduard Gruber (la Iaşi) şi Constantin Rădulescu-Motru (la Bucureşti). De la începuturi, psihologia românească a fost perfect ancorată internaţional, cu cărţi şi articole de referinţă, citite şi citate în toată lumea. Aceste cărţi/articole de referinţa la nivel internaţional au fost prezentate şi în limba română, psihologia contribuind astfel la o cultură românească ancorată în modernitatea internaţională.

Totul s-a degradat odată cu perioada comunistă. Iniţial psihologiei i s-a cerut să devină o ştiinţă ideologică care să contribuie la formarea omului nou, omul comunist. În consecinţă, ancorarea internaţională s-a pierdut, psihologia devenind o ştiinţă locală, cu standarde şi personalităţi validate de partid, nu de comunitatea internaţională. Apoi, psihologia a fost interzisă ca instituţie de sine stătătoare: în 1977 s-au desfiinţat catedrele de specialitate din universităţi, iar din 1982 institutul de specialitate din Academia Română.

Atât catedrele cât şi institutul s-au reînfiinţat după revoluţia anticomunistă din 1989. Dar mentalitatea localizaţionistă din perioada comunistă a persista în cea mai mare parte a ştiinţei psihologice româneşti (în toate centrele universitare). Într-adevăr, accentul s-a pus (ex. în criteriile CNATDCU de promovare academică) iniţial tot pe cărţi/articole publicate în ţară, adesea fără proces de recenzie riguroasă, menţinându-se astfel un aparat conceptual şi metodologic vetust, rupt de ştiinţa psihologică modernă.

Din 2006 în cercetare (la CNCSIS/CNCS – unde eram membru/vicepreşedinte) şi din 2011 în promovarea academică (la CNATDCU – unde eram vicepreşedinte al comisiei de specialitate) am reuşit să propun spre adoptare ministrilor autorităţii din domeniu de atunci intrarea în normalitate a psihologiei, prin ancorarea în criteriile şi indicatorii normali din orice ţară modernă. Eram ghidat în acest demers de gândul că este inacceptabil, luând în calcul tradiţia de prestigiu a psihologiei româneşti, ca ponderea psihologiei româneşti în total publicaţiilor româneşti Web of Science să fie de aproximativ două ori mai mică decât contribuţia psihologiei internaţionale la toate publicaţiile Web of Science. Nu mă aşteptam la un efect imediat; dar în timp, mergând pe aceste criterii, reintegram astfel treptat psihologia românească în cea internaţională modernă. Această normalizare nu a durat mult, criteriile moderne fiind modificate la scurt timp (ex. la CNATDCU în 2012), anulându-se – în formula „imperiul contraatacă” – astfel orice şansă de normalizare a psihologiei după perioada comunistă.

Într-adevăr, criteriile academice existente în prezent (ex. CNATDCU) au inclus, de formă, şi unele criterii moderne (dar adesea distorsionate), copleşite însă de criterii locale şi criterii de funcţii academice/administrative. Spre exemplu, am ajuns să punctăm comparabil sau chiar mai bine decât un capitol de coautor la Cambridge University Press participări la tot felul de comisii şi comitete, membru (nu director!) în granturi naţionale, autor de materiale curriculare, etc.; punctăm la nivel de conferenţiar/profesor tot felul de indicatori pe care nimeni nu îi cuantifică la nivel internaţional ca mijloace de promovare academică (ex. recenzii ale unor lucrări la conferinţe, etc.). În fine, autorul de concepţie nu este punctat/valorizat deloc, ajungând astfel să avem oameni cu zeci de publicaţii şi poate sute de citări, dar fără lucrări internaţionale de concepţie, etc. Scurt spus, în psihologie cineva poate avea astăzi un punctaj foarte ridicat la criteriile CNATDCU, dar nici 25% din acesta să nu fie format din contribuţii ştiinţifice de concepţie riguroase, majoritatea punctajului derivând din publicaţii locale şi/sau din funcţiile/poziţiile  deţinute în mediul academic. Sigur, aceste funcţii pe care le tot critic sunt importante ca să întregească opera ştiinţifică a unei personalităţi, dar nu să o înlocuiască!

În final mă distanţez parţial de colegii mei Dobrean şi  Matu (2015), care au o doză mai mare de optimism în ceea ce priveşte evoluţia psihologiei româneşti. Considerând numărul psihologilor din mediul academic din ţară, coroborat cu datele prezente de Dobrean şi Matu (2015), se poate observa rapid că nici măcar 5% dintre psihologii români nu au vizibilitate internaţională şi sub 1% au impact internaţional. Aceste cifre nu sunt încurajatoare, ci produc frisoane, anulându-mi mulţumirea că eu ca cercetător, alături de alţi câţiva colegi, am iesit destul de bine!

În concluzie, prin politicile academice centralizate şi locale am ratat şansa normalizării psihologiei pentru cel puţin încă o generaţie (+20 de ani) şi am redus contribuţia acesteia la ştiinţa românească şi astfel la competitivitatea ţării. Practic am „omorât” psihologia – în forma ei modernă – din nou, tocmai când o generaţie nouă începuse să fie interesată de normalizarea acesteia. Comuniştii au „omorât-o”, desfiinţând-o; noi am „omorât-o”, „desfigurând-o”! Nici nu ştiu ce este mai rău…Cred că Goangă, Gruber, Motru, Mărgineanu, etc. nu ar fi foarte mândri de noi. Să bată clopotele!

Anunțuri

A doua masă rotunda a Think Tank-ului G3A

25 Martie 2015 1 comentariu

Marţi, 24 martie 2014, a avut loc a doua masă rotundă a Think Tank-ului G3A la Universitatea din Bucureşti. Despre grupul G3A găsiţi informaţii AICI.

La întâlnire au participat membri ai TT-G3A şi invitaţi ai acestora: membri ai Academiei Române, profesori universitari, cercetători şi reprezentanţi din massmedia.

Dintre concluziile întâlnirii sumarizez câteva (toate concluziile întâlnirii vor fi incluse în Raportul TT-G3A din decembrie 2015, iar prezentările vor apărea în forma articolelor în RPSS):

  • Predictibilitatea legislativă şi a criteriilor academice este fundamentală pentru performanţa academică; în acest moment, în multe domenii, criteriile academice sunt prea slabe, punând la risc formarea unei resurse umane de calitate;
  • Modele academice româneşti trebuie să fie astfel gândite încât să ne permită integrarea în mediu academic internaţional; improvizaţiile care au loc uneori în mediul academic românesc devin probleme de securitate naţională, deoarece pot afecta generaţii întreg, competitivitatea ţării şi calitatea vieţii populaţiei;
  • Profesura universitară trebuie condiţionată mai puternic de performanţa în cercetare;
  • Indicatorii scientometrici trebuie să fie repere iniţiale de evaluare academică, evaluările calitative trebuind făcute în integrarea cu aceştia;
  • Cercetarea aplicativă nu se poate realiza competitiv fără un stoc puternic de cunoaştere fundamentală şi un mediu economic dinamic;
  • Diaspora ştiinţifică românească nu poate suplini lipsa de pregătirea performantă a resursei umane în ţară; aşadar, este nevoie de politici performante de dezvoltare a resursei umane în ţară;
  • Rata de creştere a numărului publicaţiilor ştiinţifice din România (începând din 2001 până în 2011) nu este suficient de mare pentru a ne asigura o evoluţie în clasamentele internaţionale; este nevoie de o strategie inovativă pentru a deveni competitivi sub acest aspect;
  • Modernizarea mediului academic românesc trebuie făcută într-un model sistemic, integrat cu modernizarea ţării.

S-a adoptat o Moţiune a TT-G3A – care a fost înmânată academicianului Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române, invitat la întâlnirea TT-G3A -, din care selectez:

„…Aderarea României la Uniunea Europeană (UE) nu duce cu necesitate şi la o integrare europeană performantă, în beneficiul ţării. Într-adevăr, spre exemplu, deşi ca formă mediul academic românesc este integrat în mediul academic european, sub aspectul performanţei acestuia suntem la periferia mediului academic european. Acest lucru are consecinţe negative grave asupra modernizării şi competitivităţii ţării, ştiut fiind faptul că într-o lume globalizată acestea depind de nivelul de cunoaştere (1) generată prin cercetare, (2) larg diseminată prin educaţia academică şi (3) utilizată prin servicii innovative (knowledge –based society). În plus, această integrare neperformantă duce la fenomenul de brain-drain, cu impact negativ asupra competitivităţii ţării.

Pentru integrarea ariei româneşti a educaţiei şi cercetarii în aria europeană a educaţiei şi cercetării este necesară o acţiune concertată a actorilor academici relevanţi, într-un cadru mai general al unui proiect de ţară….

Reiterăm, ca o moţiune a acestei mese rotunde, necesitatea de acţiune concertată pentru modernizarea mediului academic românesc şi prin aceasta a ţării. Grupul G3A va continua activităţile proprii, inclusiv prezentarea Raportului anual asupra stării mediului academic românesc, dar, pentru un rezultat cât mai rapid şi mai puternic, astfel de activităţi, derulate de diverşi actori din domeniu (ex. universităţi, institute de cerectare, Think Tank-uri, organizaţii profesionale, etc.) trebuie integrate într-un cadru mai general.

Propunem Academiei  Române, ca cel mai înalt for ştiinţific din ţară, să organizeze şi să coordoneze această activitate de analiză profundă a mediului academic românesc…”.

 

 

 

Despre psihologia românilor. Avanpremiera II a lucrării Psihologia poporului român (de Daniel David)

25 Martie 2015 84 comentarii

UPDATE – Metodologie + (pentru mai multe detalii vezi AICI)

Acest update descrie mai detaliat metodologia utilizată în textul de mai jos. În general, am comparat atributele psihologice (şi unele psiho-sociale) ale românilor descrise în textul de mai jos (în eşantioane reprezentative naţional şi/sau de convenienţă) cu cele ale altor popoare/culturi/ţări, comparaţia de referinţă fiind cea cu SUA. Am ales SUA deoarece este unul din modele de referinţă pentru democraţiile lumii moderne, o ţară la care ne raportăm frecvent ca model. Utilizarea SUA ca element de referinţă în astfel de studii apare şi în alte lucrări (ex. Terracciano şi colab., 2005).

În demersul empiric am utilizat date culese de noi în cadrul acestui demers, pe care le-am agregat doar dacă existau astfel de agregări anterioare pentru alte popoare/culturi de referinţă (ex. SUA), având astfel o justificare ştiinţifică a agregării. Am utilizat date deja agregate în publicaţii ştiinţifice (analizate până în ianuarie 2015), asupra cărora am făcut analize secundare de date (ex. analiza mediilor latent/observate, calcularea semnificaţiei statistice şi a mărimii efectului, etc.) sau pe care le-am integrat direct cu alte constructe în profil; aşadar, aici agregarea statistică a trecut deja testul comunităţii ştiinţifice. Pentru interpretarea psihologică a profilului am considerat doar acele diferenţe care s-au dovedit  semnificative statistic (p<0.05), cu o mărime a efectului (Cohen’s d) mai mare ca 0.35, pentru fiecare din aspectele psihologice incluse în concluziile textului de mai jos.

Distincţia dintre profilul de adâncime şi cel de suprafaţă pentru un atribut psihologic a fost utilizată acolo unde: (1) exista această distinctie în teoria analizată sau (2) a putut fi aplicată ca urmare a faptului că atributul se bazează în definirea lui pe analize factoriale; altfel spus, factorii ca variabile latent identificate statistic (profilul de adâncime) explică variabilitatea unor variabile manifeste (profilul de suprafaţă). Pentru o ilustrare mai clară a acestei distincţii vezi AICI în cazul instrumentului NEO PI-R.

În demersul fenomenologico-hermeneutic am utilizat 305 participanţi, ordinea atributelor fiind determinate prin procedura standard (ex. analiza frecvenţei, indicele de accesibilitate mnezică); alte analize (ex. saturaţia) au urmat procedura standard de stabilire a stereotipului. Aceste rezultate s-au raportat la alte analize ale stereotipurilor pe eşantioane representative national, citate în text.

Referinţe:

Terracciano şi colab. (2005). National character does not reflect mean personality trait level in 49 cultures. Science, 310, 96.

TEXT

Acest text este o formă needitată a textului prezentat în Revista Sinteza (martie 2015 – Obsesia Imaginii), text publicat cu titlul „Despre psihologia românilor„. Revista Sinteza este o revistă de cultură şi gândire strategică. Textul este a doua avanpremieră a lucrării „Psihologia Poporului Român. Profilul Psihologic al Românilor”, care va apărea în prima jumătate a acestui an la Editura Polirom (pentru prima avanpremieră vezi AICI).

Despre psihologia românilor. Scurte consideraţii.

Simplu spus, analizată ştiinţific, psihologia românilor poate fi abordată în mai multe paradigme: (1) cum suntem (profilul psihologic de suprafaţă); (2) cum am putea fi (profilul psihologic de adâncime/potenţialul pe care îl avem); (3) cum credem că suntem (autostereotipuri); (4) cum cred alţii că suntem (heterostereotipuri) şi (5) cum vrem să fim (modelul psiho-cultural ideal).

Pentru a înţelege corect profilul psihologic al românilor am analizat toate studiile de specialitate publicate până în ianuarie 2015 pe această temă şi am demarat o serie de studii proprii. Totalul subiecţilor care au intrat în studiile analizate/derulate de noi depăşeşte 50000 de români, din diverse zone ale ţării, cu vârste de la 2 ani la +80 (multe analize fiind pe eşantioane reprezentative naţional). Nu intru aici în aspecte metodologice care vor fi descrise detaliat în lucrarea indicată mai sus (David, în pregătire). Spun doar că stereotipurile se referă la credinţe despre generalizarea unor atribute la un grup de indivizi (ex. „Germanii sunt muncitori.”). De obicei, aceste credinţe/generalizări se bazează pe experienţe limitate şi/sau exemplare ilustrative, astfel încât adesea nu sunt adevărate, fără ca asta să însemne că unele stereotipuri nu pot fi adevărate şi/sau nu pot conţine elemente de adevăr. În fine, mai adaug că profilul psihologic al românilor este unul statistic, care nu poate fi aplicat la un individ, ci poate fi utilizat în situaţii în care se doreşte a se face politici publice şi proiecte relevante pentru ţară şi/sau grupuri mari.

Voi formula în continuare doar concluziile de bază cu referire la psihologia românilor (pentru detalii vezi David, în pregătire):

I. Demersul empiric/pozitivist-pragmatic

  • Cum suntem (profilul psihologic de suprafaţă) şi de ce am ajuns aşa.

Profilul psihologic de suprafaţă este în unele segmente incomplet dezvoltat, neexprimând potenţialul pe care îl avem. Astfel, potenţialul ridicat pentru inteligenţa cognitivă/emoţională, creativitate şi  învăţare nu este valorificat. Structura de personalitate, adesea defensivă, susţine uneori prea multe aspecte negative (ex. cinism/scepticism/mizantropie, etc.). Comportamentul este unul care nu se supune uşor normelor şi regulilor. Pe de altă parte avem o mare nevoie de a ne dovedi valoarea (potenţialul), ceea ce ne face competitivi în muncă; într-adevăr, dacă condiţiile socio-culturale sunt prielnice, competitivitatea se traduce şi în performanţă (ex. vezi performanţa românilor din străinătate în mediul academic). Munca (ca modalitate de afirmare socială), familia (contextul siguranţei) şi religiozitatea (care ne dă sens şi semnificaţie în viaţă) sunt cele trei reperele majore care definesc viaţa românilor. Acestea sunt constrânse de o trăsătură cardinală a românilor, şi anume neîncrederea în oameni; aceasta se generalizează de la străini la cunoscuţi/prieteni, excepţie făcând familia unde, dimpotrivă, compensăm cu o încredere foarte mare.

Acest profil psihologic de suprafaţă derivă din modul în care mediu socio-cultural interacţionează cu profilul psihologic de adâncime. Sub aspect psiho-cultural românii caută puterea socială, dar în mod ipocrit, conform unei culturi colectiviste în care nu dă bine să arăţi că vrei să ieşi din rând, îşi ascund această dorinţă sub masca modestiei şi sacrificiului pentru alţii (ex. „eu nu aş vrea puterea, dar oamenii îmi solicită asta…”). Apoi, utilizarea puterii se face într-o paradigmă feminină, caracterizată prin discuţii şi căutarea consensului. Dar din cauză că cinismul social şi scepticismul sunt ridicate, adesea aceste discuţii spre consens sunt grevate de certuri/neînţelegeri, nu se ajunge la planuri concrete, iar leadership-ului adesea i se refuză respectul cuvenit (ex. carisma/valoarea). O cultură colectivistă este caracterizată de neîncrederea în străini, neîncredere care la români, amplificată de un nivel scăzut de autodeterminare şi spirit civic, aşa cum spuneam, s-a generalizat într-o neîncredere cronică, inclusiv asupra cunoscuţilor. Cultura românilor promovează heterodeterminarea (influenţa tradiţiei/religiei), în dauna autodeterminări (autonomie în decizie), şi a pragmatismului (interesul personal), în dauna spiritului civic. Românii au un stil cultural represiv şi evitativ, ceea ce îi face să fie defensivi. Defensivitatea se poate exprima în complexe de inferioritate şi/sau, dacă acestea sunt compensate, în complexe de superioritate. În ceea ce priveşte complexele de inferioritate spre exemplu, românii au aspiraţii similare ţărilor vestice (ex. SUA), dar adesea sunt mai neîncrezători că le pot realiza şi se simt mereu datori să facă auto şi heterocomparaţii cu alţii mai buni pentru a se valida. Românii au scoruri mai mici la valori ca universalism (preocuparea pentru binele general), benevolenţă (bunăvoinţă, preocuparea pentru binele celor cunoscuţi), hedonism (căutarea plăcerii), stimulare (căutarea noului) şi autodeterminare (autonomie/independenţă), dar aparent, pentru a face o impresie bună, se pot prezenta ca acordând importanţă acestor valori. Foarte interesant, la români universalismul este secundar benevolenţei, ceea ce înseamnă că preocuparea pentru bine altora nu depăşeşte la români zona familiei şi ajunge uneori maxim până la persoanele pe care le cunosc. Asta arată un individualism egoist care nu este opus colectivismului, ci îl poate fundamenta în forme foarte specifice (ex. familial); opus colectivismului este individualismul benevolent şi universalist. Românii au însă scoruri ridicate la realizare (a arăta că sunt competenţi), putere (a obţine statut social) şi conformism (la normele existente). Interesant, scorurile la tradiţie şi securitate sunt astăzi la un nivel mediu (dar uneori sunt exacerbate pentru a face o impresie bună). Probabil că tradiţia este văzută în prezent mai ales ca nevoie, românii fiind gata a renunţa la ea dacă nu mai aduce un beneficiu sau dacă apare altceva mai bun (aşa cum au făcut dealtfel majoritatea popoarelor). Foarte probabil că securitatea a fost un factor important în influenţarea normelor socio-culturale a românilor mai ales în trecut, dar aceste norme socio-culturale derivate din nevoia de securitate se perpetuează astăzi, deşi în prezent securitatea este mai bine asigurată (ex. prin intrarea în NATO şi UE). Autonomia are un statut interesant la români. Atunci când este evaluată ca opinie, românii se consideră la fel de autonomi ca americanii şi turcii; chinezii, germanii şi spaniolii se simt cei mai autonomi, iar ruşii şi ucrainienii se simt cei mai puţin autonomi. Când este evaluată ca atitudine (ex. direct, în cadrul valorilor emancipative, şi/sau în forma autodeterminării sau conformismului), autonomia românilor este mai scăzută. Aşadar, luând în calcul şi situaţia chinezilor, opinia românilor ar putea reflecta aici mai degrabă modul în care cred şi/sau îşi doresc aceştia să fie, decât situaţia în care sunt cu adevărat. Relaţia românilor cu religia este foarte interesantă. Aşa cum am spus mai sus, sfidarea, îndoiala şi relativismul sunt mai scăzute iar conformismul crescut, ceea ce îi face predispuşi spre supunere la dogme (în acest caz religioase). Într-adevăr, românii au un nivel crescut de religiozitate şi văd religia ca foarte importantă în viaţa lor (au încredere foarte mare în biserică). Deşi sunt foarte încrezători în dezvoltarea ştiinţifică (ex. în dezvoltare tehnologiei; în universităţi), dacă ştiinţa s-ar ciocni cu religia, 50.2% dintre români ar alege religia. Dar religia este văzută echilibrat: (1) nu doar ca normă/ceremonie religioasă, ci şi ca mijloc de a face bine oamenilor şi (2) nu doar ca făcând sens pentru viaţa de apoi, ci şi ca făcând sens (a ajuta) în viaţa de acum.

Pe termen lung, transgeneraţional, aceste elementele din profilul psihologic de suprafaţă pot fi asimilate în profilul psihologic de adâncime

  • Cum am putea fi (profilul psihologic de adâncime).

Profilul psihologic de adâncime, potenţialul pe care îl avem, este unul la nivelul altor ţări/culturi moderne şi democratice, astfel încât, prin prisma acestui profil, românii sunt perfect integrabili în lumea modernă (UE, NATO, etc.). Acest profil derivă din interacţiunile mediului socio-cultural, ecologic şi biologic/genetic, susţinând apoi aceste medii. Astfel, avem potenţial ridicat (ex. comparabil cu francezii, britanicii, americanii) pentru inteligenţa cognitivă/emoţională, creativitate şi  învăţare. Structura de personalitate permite atât expresii pozitive cât şi negative, depinzând de noi pe care le modelăm socio-cultural.

Este o neşansă extrem de mare că mediul socio-cultural din ţară nu ne permite exprimarea şi valorificarea potenţialului pe care îl avem în profilul psihologic de suprafaţă; adesea românii trebuie să meargă în ţări aşezate ca să exceleze şi să-şi poată realiza potenţialul bun pe care îl au. Această opoziţie reală între potenţial bun-valorificare deficitară, apare şi în percepţiile românilor bazate pe analize de etnopsihologie, ca autostereotip naţional (vezi Iacob, 2003).

II. Demersul fenomenologico-hermeneutic sau despre stereotipuri

  • Cum credem că suntem şi de ce credem aşa.

Acest demers generează mai ales autostereotipuri ale românilor. Avem o părere bună despre noi, considerând că suntem persoane „calde” (ex. primitoare/ospitaliere/tolerante/altruiste, etc.) şi „inteligente” (ex. inteligente/creative/cu abilităţi peste medie, etc.). Cinstea, care apărea ca o caracteristică autoatribuită importantă a românilor atât în analizele din 1988 cât şi în cele din 1993 (vezi Chelcea, 1994), începe să dispară în analizele din 2005 şi 2007 (vezi Glăveanu, 2007) şi nu ocupă o poziţie importantă nici în analizele noastre din 2014/2015. Personalitatea este considerată ca una pozitivă, cu umor, compensând comportamentele mai negative (ex. indisciplina), pe care le contextualizăm, definindu-le nu ca o caracteristică stabilă, ci una situaţională. Ne vedem astăzi ca alternând între (a) individualism (mai egoist) vs. colectivism, (b) perseverenţă (mai ales din interes şi/sau încăpăţânare) vs. neperseverenţă/autodisciplină scăzută şi (c) autonomie vs. gregarism. Această imagine dominant pozitivă este absolut necesară din punct de vedere psihologic pentru a ne forma stima de sine-imaginea/identitatea socială/predictibilitatea/justificarea prezentului, ţinând cont de faptul că profilul de suprafaţa nu este foarte încurajator în acest sens. Elementele negative din această imagine apar doar pentru a da credibilitate aspectelor pozitive, fiind de asemenea atenuate: (a) individualismul, deşi prezentat ca egoist, este extins pentru a include şi familia (automat devenind astfel „grijă pentru familie”) şi (b) neperseverenţa/autodisciplina scăzută poate fi oricând depăşită, dacă „ne interesează ceva” şi/sau dacă „vream noi neapărat asta”. Scurt spus, ne considerăm ospitalieri, inteligenţi, cu simţul umorului,  patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi şi prietenoşi; recunoaştem că în comparaţie cu atributele de mai sus, onestitatea, autodisciplina/conştiinciozitatea şi educaţia sunt mai scăzute (vezi şi David, în pregătire; Hunyady, 2003).

În principiu astfel de atribute apar şi în cercetări mai vechi (vezi Chelcea 1994; Glăveanu, 2007), cu anumite nuanţe în ceea ce priveşte poziţia lor în cadrul autostereotipului (pentru o analiză vezi   Glăveanu, 2007). Spre exemplu, în sondajul IRSOP din 2005 (apud Glăveanu, 2007), ordinea atributelor pozitive din autostereotip este următoarea: ospitalitate (19%), hărnicie (10%), inventivitate (10%) şi religiozitate (9%), iar cele negative sunt delăsarea (10%), dezbinarea (10%), neseriozitatea (10%) şi egoismul (9%).

O subcategorie a acestui punct 3 se referă la cum cred alţii că suntem. Acest demers generează mai ales heterostereotipuri faţă de români. Sunt puţine studii riguroase de acest tip cu referire la români. Încerc însă o sinteză a concluziilor la care am ajuns. Alţii ne văd mai ales patrioţi şi adaptaţi/bine orientaţi, dar restul autostereotipurilor noastre de mai sus sunt minimizate de aceştia. Mai recent, românii sunt asociaţi cu Dracula/vampiri,  mai ales în SUA şi cu comportamente antisociale mai puţin conştiincioase, mai ales în Europa de Vest. Interesant, partea de lipsă de conştiinciozitate din heterostereotipurile faţă de români este recunoscută şi în autostereotipurile românilor.

O altă subcategorie a acestui punct se referă la cum credem că sunt alţii (heterostereotipuri ale românilor). Aşadar, cum îi văd românii pe ceilalţi (după David, în pregătire; Hunyady, 2003)?:

  1. Americanii – puternici, populari/cu umor, patrioţi;
  2. Britanicii – inteligenţi/educaţi, oneşti, patrioţi;
  3. Chinezii – patrioţi, oneşti, muncitori, inteligenţi;
  4. Francezii – patrioţi, inteligenţi/educaţi, boemi;
  5. Germanii – muncitori, oneşti, inteligenţi;
  6. Maghiarii – patrioţi, adaptaţi/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi;
  7. Ruşii – patrioţi, adaptabili/bine orientaţi, asertivi/hotărâţi.

Românii îi preferă pe britanici, americani şi francezi, apoi pe germani, şi mai la urmă pe maghiari şi ruşi (după Hunyady, 2003).

Analizând comparativ autostereotipurile şi heterostereotipurile românilor, rezultă lucruri interesante. Spre exemplu, Glăveanu (2007) arată că bucureştenii îi văd mai pozitiv pe europeni decât pe români, ceea ce confirmă şi analiza IRSOP din 2005 (apud. Glăveanu 2007) care arată că românii în general îi văd pe europeni mai favorabil decât se văd pe ei înşişi. Ca alt exemplu, în general, noi îi vedem pe maghiari mai pozitiv decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de pozitiv pe cât ne vedem noi pe noi. Mai concret, noi îi vedem pe maghiari mai inteligenţi decât ne văd aceştia pe noi, dar nu atât de inteligenţi pe cât ne vedem noi pe noi (vezi Hunyady, 2003).

La aceste analize se pot adăuga şi auto şi heterostereotipurile proiectate: „cum cred alţii că ne credem”, „cum credem că se cred alţii”, „cum credem că ne cred alţii” şi „cum cred alţii că îi credem”, despre care nu voi vorbi însă aici pentru a nu complica acest scurt text; am vrut însă să le menţionez existenţa.

III. Proiecţie în viitor

  • Cum vrem să fim (modelul psiho-cultural ideal)

Diferenţele dintre „cum suntem”/„cum putem fi”, pe de o parte, şi „cum credem că suntem”/„cum cred alţii că suntem”, pe de altă parte, sunt generatoare de stres psihologic, stres care la rândul său întăreşte mecanismele de apărare care menţin discrepanţa (David, 2012). Se intră astfel într-o cerc vicios, care ne menţine în starea defensivă.

Modelul psiho-cultural ideal al românilor – cum vrem să fim – este definibil în proiecţia lor psihologică: „cum cred că sunt”. Vestea bună este că deşi românii „se cred” aşa „cum nu sunt”, totuşi „se cred” aşa „cum ar putea să fie”. Aşadar, aş spune că proiecţia lor – „cum se cred” – nu reprezintă o iluzie pozitivă, ci un optimism realist. De aceea, în cazul românilor există o şansă foarte mare pentru dezvoltare şi evoluţie în direcţia unui model psiho-cultural ideal.

Cum ar trebui să arate acest model psiho-cultural ideal? Simplu spus, să creeze cetăţeni inteligenţi, creativi, adaptabili social, cu un bagaj de cunoştinţe declarative şi procedurale vast, cu o personalitate care susţine comportamente prosociale (ex. altruism/deschidere spre oameni/optimism/empatie, etc.). Aş vrea să văd nişte cetăţeni autonomi/independenţi, capabili de o solidaritate socială formidabilă, generoasă, specifică societăţilor individualiste creatoare de instituţii sociale moderne, dincolo de comunitatea colectiviştilor născută din siguranţa în comun a unor cetăţeni nesiguri pe ei (care în România  a generat adesea „clanuri” şi „găşti”). Toate acestea vor putea susţine apoi o sănătate psihică şi fizică bună, cu impact pozitiv asupra creşterii speranţei de viaţă şi a fericirii. Dezvoltarea acestei componente psihologice poate să fie parte a unui proiect de ţară, prin care România să nu fie doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una bine integrată în acest spaţiu.

Predicţia mea este că făcând o politică educaţională, socio-culturală şi economică înţeleaptă – dar chiar şi în ciuda acestora, ca urmare a presiunii administrativ-economice a UE (şi a infuziei de capital din UE) şi a tinerilor români din ţară şi diasporă -, România va fi nu doar o ţară care a aderat la spaţiul european, ci una perfect integrată şi performantă în acest spaţiu. Ce se va mai păstra din profilul  psiho-cultural actual (ex. profilul psihologic de suprafaţă)? Eu cred că puţin, deoarece, ca esenţă (în profilul psihologic de adâncime), românii sunt integraţi în cultura europeană, doar că au fost opriţi în drumul lor de blocajele istoriei, ultimul fiind perioada comunistă. Cât de repede se poate face tranziţia astfel încât profilul psihologic de adâncime să devină unul de suprafaţă? Depinde de cât de repede se pot coaliza indivizii-cetăţenii autonomi pentru a crea reţele sociale moderne care să înlocuiască ca influenţă comunitatea colectiviştilor. Ţinând cont de contextul european în care ne-am integrat, cred că maximum o generaţie (20 de ani) va face tranziţia definitiv, dar speranţa este că schimbarea se poate întâmpla în anumite segmente (ex. economice, academice, etc.) şi mai repede, ca să nu mai avem generaţii de sacrificiu.

Referinţe selective:

Chelcea, S. (1994). Personalitate şi societate în tranziţie. Editura Ştiinţificã şi Tehnicã, Bucureşti.

David, D. (în pregătire). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor. Editura Polirom, Iaşi.

David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom, Iaşi.

Glăveanu, P.V. (2007). Românii şi statutul de cetãţean european: apartenenţe identitare şi reprezentãri stereotipe ale bucureştenilor. Psihologie Socială, 19, 64-83.

Hunyady. G. (2003). Stereotypes during the decline and fall of communism. New York- Routledge.

Iacob, L.M. (2003). Etnopsihologie şi imagologie. Editura Polirom, Iaşi.

 

Gala Profesorului Bologna – ANOSR

Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) a început cu ani mulţi în urmă un demers foarte bun legat de „Gala Profesorului Bologna„. Cu ocazia acestui eveniment, ANOSR solicită anumite puncte de vedere celor care au fost incluşi în gala acesta în anii trecuţi. Eu am mai fost invitat şi am mai scris astfel de texte. Am făcut-o cu plăcere şi acum, deoarece cred ferm că înclinarea balanţei spre modernizarea mediului academic românesc poate să fie făcută de studenţi, noi, cadrele didactice, ţinându-ne în şah, într-un echilibru instabil între modernişti şi colectivişti (vezi AICI pentru a înţelege această distincţie).

Deşi uneori (mai rar, este drept) mai am păreri diferite de cele ale reprezentanţilor studenţilor – dar şi în acest caz dezbaterea de idei se face mereu în aceeaşi paradigmă modernă -, la mize mari (paradigma modernă vs. paradigma veche) mereu am gândit la fel şi apreciez mult activitatea ANOSR în promovarea valorilor emancipative în mediul academic românesc.

TEXT

Un profesor universitar trebuie să înţeleagă că mediul academic nu este al său, ci mediul academic este al unei comunităţi formate din profesori şi studenţi. Acestea fiind spuse, nu înseamnă că profesorii şi studenţii au acelaşi rol. Ei ar trebui să aibă obiective academice comune, iar apoi fiecare, cu rolul său, trebuie să-şi aducă contribuţia la atingerea acestora.

Aşadar, pentru mine un profesor bun nu este cel care face ce şi cum doreşte el, iar studenţii trebuie să se adapteze intereselor sale. Dar după mine un profesor bun nu este însă nici cel care se adaptează nevoilor studenţilor, oricare ar fi acestea, deoarece asta nu duce la dezvoltarea potenţialului studenţilor, ci la ancorarea lor în nivelul la care sunt. Pentru mine un profesor bun este acela: (1) care are o agendă academică explicită, derivată din expertiza sa de top şi congruentă cu modelele internaţionale,  propusă studenţilor şi agreată raţional în comun cu aceştia şi (2) care îi stimulează pe studenţi să aibă nevoi noi, emancipative, similare celor pe care le au colegii lor de la cele mai avansate universităţi din lume.

Pentru mine un reprezentant responsabil al studenţilor nu trebuie să aibă un profil similar unui lider sindical tradiţionalist (că sunt şi lideri sindicali moderni), a cărui singură misiune este păstrarea şi dobândirea a cât mai multor drepturi protective, adesea în conflict cu valorile academice moderne. Dar nu este nici acela care este un servant al conducerii universităţilor, aservit de profesori prin diverse mijloace şi folosit apoi pentru votul care urmează (ex. la senat/rectorat/decanat) şi/sau în disputele uneori bolnăvicioase dintre anumite cadre didactice. Un reprezentat modern al studenţilor este un intelectual asertiv şi politicos, care, în relaţia permanentă cu comunitatea studenţească pe care o reprezintă,  urmăreşte atât păstrarea şi obţinerea de cât mai multe drepturi emancipative pentru colegii săi studenţi, cât şi stimularea dezvoltării academice a comunităţii de studenţi pe care o reprezintă; nu în ultimul rând, mă aştept să devină parteneri activi ai profesorilor la dezvoltarea comunităţii lor academice.

Eu am mai spus în diverse articole că nu cred în „învăţământul centrat pe student”, mai precis în modul în care a fost pervertită această sintagmă în unele zone academice. Cândva învăţământul a fost (şi încă este în anumite segmente) „centrat pe profesor”, şi a nu fost bine! Aşadar, nu cred că este bine să trecem acum în cealaltă extremă, de a-l „centra pe student”, păstrând mecanismele proaste, dar schimbând doar actorii (de la „profesor” la „student”). Avem nevoie de o cale înţeleaptă, în care profesorul şi studentul trebuie să fie parteneri, fiecare cu rolul său specific, definit prin expertiză/competenţe şi nevoi/interese, în (1) actul academic de generare de cunoaştere, (2) formare de buni profesionişti şi cetăţeni şi (3) de dezvoltare a universităţii.

Atunci când profesorii şi studenţii vor avea în mod majoritar profilul pozitiv descris mai sus, vom deveni o comunitate puternică, iar mediul academic românesc unul performant. Dar până atunci mai avem de lucru. Într-un articol din România Curată scriam despre conflictul civilizaţiilor în mediul academic românesc şi de faptul că eu cred că ne aflăm într-o fază de „revoluţie paradigmatică”. ANOSR şi studenţii, având adesea, statistic vorbind, un spirit modernist mai dezvoltat ca cel al majorităţii profesorilor, pot inclina acum şi decisiv balanţa bătăliei în direcţia modernizării cât mai rapide a mediului academic românesc; altfel, abia copiii lor vor intra într-un astfel de mediu normal, ei rămânând din nou o generaţie de sacrificiu.

Felicit ANOSR pentru ceea ce face în promovarea valorilor emancipative!

Gala Foreign Policy România-2015

În data de 3 martie 2015 a avut loc în Bucureşti Gala Foreign Policy România, în care au fost nominalizaţi 100 de oameni şi idei care mişcă ţara în direcţia bună (vezi editorialul din Foreign Policy România AICI).

Între cei 100, la partea de cercetare au fost menţionaţi Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (vezi AICI formatul din Foreign Policy România), toţi laureaţii premiilor Ad Astra ediţia 2014, Academia Atlantykron şi o serie de alţi cercetători români remarcabili din ţară şi străinătate (Viviana Grădinaru, Mirel Bănică, Rada Mihalcea, Dan Vodnar, Rareş Urdea, Bogdan Andrei Pop, Bogdan Mursa).

Din cei 100, unii au primit şi câte un premiu suplimentar, după cum urmează:

  1. Premiul Special- Preşedintele Klaus Iohannis
  2. Politică/politici – Emil Moise, profesor
  3. Politică internaţională – Nicolae Ciucă, general
  4. Economie/social – Ionuţ Pătrăhău, manager şi Sergiu Stoica – neurochirug
  5. Social – Vlad Voiculescu (MagiCamp)
  6. Educaţie – Liceul Lauder-Reut din Bucureşti
  7. Cercetare/inovaţie – Daniel David, psiholog
  8. Cultură – Cristian Presură, fizician
  9. Media – Teodora Migdalovici (şcoala de creativitate)
  10. Idei/proiecte – Sebastian Buhai, Mihai Copaciu, Cosmin Iluț, Cristian Litan (ERMAS)
  11. Cariere – Mircea Maliţa, academician/diplomat şi Alex Găvan, alpinist

De asemenea, pe lângă cei 100, au fost remarcaţi Think Tank-ul G3A (vezi AICI formatul din Foreign Policy România), Departamentul de Oncogenetică din Iaşi şi o serie de cercetători (Andrei Mihalca, Andrei Alexandrescu şi Corneliu Birtok Băneasă).

Subsemnatul am fost nominalizat între cei 100 şi am primit premiul pentru cercetare/inovaţie pentru (1) cercetările legate de psihologia poporului român şi (2) activitatea de politică a ştiinţei (vezi AICI formatul din Foreign Policy România).

În sinteză, în legătură cu prima temă pot spune/am spus la Gală că:

  1. Se doresc astăzi multe politici naţionale şi proiecte de ţară;
  2. Nu cred însă că putem avea astfel de proiecte de ţară eficiente dacă acestea nu se construiesc pe profilul psihologic al oamenilor ţării respective, profil pe care, sigur, apoi îl pot chiar stimula să se îmbunătăţească, acolo unde este nevoie;
  3. Nu am riscat în timpul scurt pentru discurs concluzii detaliate, spunând doar că:
    1. Românii se cred (autostereotipuri) altfel decât sunt (realitatea din profilul de suprafaţă) şi de aici rezultă adesea iluzii pozitive;
    2. Românii se cred (autostereotipuri) însă destul de similar de cum pot să fie (potenţialul din profilul de adâncime);
    3. Aşadar, una din miza lucrării este să discute ce politici socio-culturale trebuie să avem astfel încât potenţialul să devină realitate;
  4. Lucrarea va apărea în această primăvară/vară la Editura Polirom.

În legătură cu tema a doua, am exprimat detaliat ideile din sinteza de mai jos în multe articole/interviuri anterioare:

  1. Problemele din mediul academic românesc sunt doar aparent complicate; dacă înţelegi profilul psiho-cultural al ţării, atunci lucrurile sunt foarte clare;
  2. România se află într-o schimbare de paradigmă, la nivel general şi în mediul academic;
  3. Paradigma veche este una a colectiviştilor (vezi modelului colectivist al lui Hoefstede). În această paradigmă adesea indivizii sunt mai nesiguri personal/psihologic şi/sau profesional, astfel încât se coalizează în colective şi grupuri pentru a se susţine unii pe alţii. Identitatea şi stima de sine sunt definite aşadar în termeni de grup, nu de individ. Aceste colective sunt mai închise la nou şi autoprotective şi, uneori, în varianta lor negativă (fără să însemne că se ajunge cu necesitate aici), pot genera uşor găşti şi clanuri unde înfloresc rapid corupţia şi complicităţile. Oricine iese din front cu ceva diferit, fără acordul grupului, este o ameninţare şi devine inamic/pericol;
  4. Paradigma nouă este una a independenţilor/autonomilor (vezi modelul individualist al lui Hoefstede). În această paradigmă indivizii sunt puternici şi autonomi, stând pe picioarele lor atât personal/psihologic cât şi profesional. Identitatea şi stima de sine sunt definite aşadar individual, nu în funcţie de grup. Atunci când se solidarizează, o fac voluntar şi generos (neegoist şi nedefensiv), generând comunităţii puternice şi societăţi moderne; solidaritatea independenţilor/autonomilor este formidabilă, fiind calea regală spre democraţie şi civilizaţie;
  5. În afară de Portugalia, Grecia şi Bulgaria, toate ţările Uniunii Europene au un profil psiho-cultural independent/autonom (non-colectivist). Aşadar, ne place sau nu, şi eu spun direct lucrurile pe care alţii le evită: o integrare europeană bună presupune pe termen mediu şi schimbarea profilului psiho-cultural al României, de la colectivism la independenţă/autonomie individuală. Aşadar, este o mişcare de la colectivul oamenilor dependenţi unii de alţii, mai puţin deschişi spre inovaţie şi progres, la comunitatea solidară, creatoare de valori şi instituţii sociale moderne, a oamenilor independenţi/autonomi! Oare suntem suficient de inteligenţi şi patrioţi să înţelegem asta, să nu ne opunem şi să ajutăm la schimbare astfel încât aceasta să fie în termenii care ne avantajează? La bază, noi românii suntem independenţi/autonomi, dar istoria veche, mai nemiloasă cu noi ca oportunitate de autodeterminare, ne-a colectivizat, iar comunismul a accentuat apoi acest lucru;
  6. În România, generaţia de peste 55 de ani din mediul academic este dominant colectivistă, cu excepţia unor seniori mai luminaţi din Academia Română şi/sau din marile universităţi ale ţării, mulţi din aceştia (nu toţi) fiind foşti bursieri Humboldt şi/sau Fulbright.
  7. Generaţia sub 35 de ani din mediul academic şi diaspora ştiinţifică românească sunt dominant formate din indivizi independenţi/autonomi, capabili să stea academic pe picioarele lor şi/sau tinzând spre asta;
  8. Generaţia mea, între 35 şi 55 de ani, este mixtă. Aici se dă lupta pentru modernizarea mediului academic românesc! Colectiviştii sunt astăzi în ofensivă. Mentalitatea psiho-culturală colectivistă domină ministerul de resort şi organismele academice naţionale (doar CNCS-ul stă uşor mai bine) şi, sub lozinca că se corectează excesele legilor existente – şi unele lucruri chiar merită corectate –, se face de fapt o restauraţie la nivelul anului 2004 (vezi spre exemplu cum se anulează şcoala doctorala ca structură academică departamentală). Moderniştii care se găsesc în aceste organisme nu au nicio şansă, fiind în minoritate. Independenţii/autonomii există în marile universităţi ale ţării şi în Academia Română, dar aceştia sunt majoritari mai ales în societatea civilă (mai profesionalizată) (ex. Ad Astra, EduCer, FAR, România Curată, etc.) şi în diaspora ştiinţifică românească. Dar nu ştiu dacă cei din societatea civilă se mai pot mobiliza aşa cum o făceau când ne apăsa modelul academic din 2004. Sunt obosiţi, dezamăgiţi, hăituiţi şi nu cred că mai pot ţine mult timp baricada. Nu îmi este clar acum nici cât poate diaspora ştiinţifică să ajute, în condiţiile în care în ţară pierdem teren în mediul academic în faţa colectivismului. Dacă proiectul de ţară promis de Preşedintele Klaus Iohannis nu vine repede, bătălia în mediul academic se pierde, trebuind să aşteptăm încă o generaţie, astfel încât abia generaţia celor de sub 35 de ani ne va duce în normalitatea europeană. Mediul academic este motorul dezvoltării societăţilor moderne. Aşadar, dacă se pierde bătălia pentru mediul academic atunci se amână însăşi modernizarea ţării. Lupta nu este încă pierdută, dar baricada se ţine cu greu şi ajutorul trebuie să vină repede!

P.S. Când spun colectivişti nu o spun în sens peiorativ; acesta este termenul din literatura de specialitate.