Arhiva

Archive for ianuarie 2018

Din nou despre fericire…

21 ianuarie 2018 3 comentarii

Unul dintre cele mai de succes articole de popularizare a psihologiei de pe Blog (Top-10) este cel Despre fericire, scris la sfârșitul anului 2010, adunând până astăzi peste 22000 de cititori (mai precis, până ieri, 22336). A fost unul dintre articolele de popularizare care, alături de cursurile/conferințele/workshopurile mele academice și de publicațiile științifice anterioare pe care le-am avut, a stimulat dezvoltarea psihologiei pozitive în România. Între timp am avut zeci de conferințe științifice și/sau de popularizare pe această temă (în țară & în străinătate), multe emisiuni TV (vezi spre exemplu aici și aici), un număr consistent de publicații științifice în țară & în străinătate (vezi spre exemplu aici), iar în 2017, în sfârșit, a apărut și primul tratat din țară în domeniu (Tratatul de Psihologie Pozitivă).

Recent am fost provocat din nou de jurnalistul clujean Ion Novăcescu de a avea o prezentare/dezbatere cu ultimele noutăți pe această temă de larg interes, la Berăria Culturală, miercuri, 31 ianuarie, de la ora 19 (vezi afișul de mai jos).

Considerându-mă prin mottoul Sapere Aude un „iluminist modern” – eu cred că cunoașterea psihologică trebuie să ajungă la oameni, pentru a le face viața și societatea mai bune -, am acceptat cu plăcere invitația. Așadar, pentru cei interesați de „formula fericirii” și/sau de noile evoluții/dezvoltări în domeniu, vă aștept să fim Fericiți la Berăria Culturală!

Reclame
Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Ghid de Igienă Mintală şi Interacţiune Socială pentru Politicieni (şi pentru alţii interesaţi…)

1 ianuarie 2018 3 comentarii

Motto: „Viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea.” (Marcus Aurelius) / Omul nu este afectat de lucruri, ci de modul în care interpretează lucrurile.” (Epictetus)

I. Introducere

Ca psiholog (şi preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România/APR – deşi nu vorbesc aici în numele APR), la început de an m-am gândit să propun ceva important şi constructiv, care, dacă ar fi implementat, ne-ar face tuturor nu doar viaţa mai frumoasă, ci şi societatea mai sănătoasă şi prosperă!

Tema este una generoasă, care se adresează tuturor oamenilor, dar m-aş bucura dacă unii politicieni responsabili ar găsi Ghidul propus aici dacă nu interesant, măcar util şi dacă ar fi dispuşi să-l testeze în activitatea lor curentă. Cred sincer că multe probleme de interacţiune socială pe care le vedem şi pe care le criticăm la politicienii noştri nu apar adesea cu rea intenţie, ci din lipsa unei psihoeducaţii în acest sens. Ghidul de faţă îşi propune să ofere o astfel de psihoeducaţie. De ce specific politicienii? Iata în continuare de ce…(şi ca să fiu complet transparent, trebuie să spun că sugestia/cerinţa a venit chiar de la unii fosti/actuali politicieni, din cam tot spectrul politic).

II. Problema/Contextul

Într-o societate modernă şi democratică, factorul politic (partide/politicieni) reprezintă motorul principal, care poate stimula sau bloca evoluţia civilizaţiei în societatea respectivă.

Din păcate, am asistat în ultimii ani în România la o creştere a agresivităţii verbale şi comportamentale între politicienii români – în formula „care pe care” -, anulându-se adesea cooperarea absolut necesară între aceştia şi punându-se astfel la risc până la urmă chiar evoluţia ţării. Oamenii nu mai ştiu să interacţioneze social purtând dezbateri – fie ele şi încinse – într-un cadru logic şi argumentativ, ci au paradigma „ceilalţi” trebuie/sunt damnaţi ca persoane, iar „ai noştrii” sunt buni, orice fac. Asta dincolo de faptul că aceste paternuri negative de interacţiune umană, bine mediatizate, servesc apoi şi ca modele care se generalizează în mai toate sferele societăţii româneşti. Românii ajung astfel să nu mai ştie să dezbată probleme şi să polemizeze elegant, ci transformă totul într-un scandal. În contextul Centenarului – care ar trebuie să unească toate energiile pentru un nou salt civilizaţional al ţării –, acest război între politicieni, care anulează încrederea şi cooperarea, devine cu atât mai grav.

Eu cred că unele cunoştinţe de psihologie pot contribui la o normalizare a arenei politice, mai ales a modului de comunicare şi interacţiune socială între politicieni. Sigur că aceste cunoştinţe sunt importante pentru interacţiunile umane în general, dar, dacă politicenii şi le-ar însuşi, asta ar normaliza arena politică şi ar servi apoi ca model prosocial mai general în societate. Evident că există multe ghiduri de interacţiune socială eficientă, elaborate de specialişti din diverse domenii (ex. comunicare, psihologie socială, sociologie, etc.), iar acestea trebuie studiate. Eu încerc însă aici, dintr-o perspectivă a ştiinţelor cognitive, să ajung la un mecanism psihologic raţional, bazal şi generativ, care fundamentează apoi mecanisme de suprafaţă, exprimate într-o mulţime de reguli de interacţiune socială mai specifice (ex. conversaţie/comunicare/argumentare, etc.). Cine va înţelege şi va aplica acest mecanism psihologic nu va avea nevoie să înveţe sau va învăţa uşor toate regulile specifice, deoarece acestea derivă chiar din mecanismul propus aici. Cine nu-l înţelege ar trebui atunci să facă efortul să înveţe regulile specifice. Adevărul este că nu strică ca astfel de reguli specifice să fie studiate de fapt de toţi, indiferent că îşi însuşesc sau nu mecanismul propus aici prin Pastila Psihologică.

Voi prezenta în cele ce urmează, succint, următoarele aspecte: (1) Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (III); (2) Pastila Psihologică care implementează mecanismul raţional, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între politicieni (IV); (3) Referinţe bibliografice şi Sugestii pentru aprofundarea temei (V).

III. Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (după Beck, 1999; David, 2012; Ellis şi Harper, 1975)

În interacţiune cu situaţiile de viaţă, fiinţa umană/persoana generează o serie de răspunsuri subiectiv-emoţionale (ex. „mă simt fericit”), comportamentale (ex. „trec strada pentru a evita o altă persoană”), cognitive (ex. „mă gândesc că celălalt este nesimţit”) şi psihobiologice (ex. „îmi creşte ritmul cardiac/rata respiraţiei”).

Noi observăm la alte persoane şi în cazul nostru aceste răspunsuri specifice. Eroarea logică majoră pe care o facem se numeşte « generalizare excesivă », prin care, pornind de la astfel de răspunsuri specifice, ajungem la evaluări globale ale (esenţei) persoanei (worth), mai ales în termeni de „bun” (prosocial) sau „rău” (antisocial). Spre exemplu, dacă vedem mai multe comportamente etichetabile ca „nesimţite” prin raportare la standardele sociale, ajungem să etichetăm global persoana care face aceste comportamente ca „nesimţită”. Dar concluzia unui raţionament inductiv nu poate să fie generală decât dacă am epuizat toată clasa de răspunsuri analizată. Altfel spus, un număr de comportamente „nesimţite” nu permite automat atribuirea etichetei de „nesimţit” ca o caracterizare generală/esenţială a persoanei, deoarece, în principiu, oricând este posibil ca următorul comportament al persoanei incriminate să nu fie „nesimţit”, ci cu bun-simţ. În plus, fiinţa umană care generează răspunsurile este atât de complexă şi de dinamică, încât a i se atribui etichete prin evaluări globale în logica identităţii este o eroare. Acest lucru nu înseamnă că în cazul fiinţei umane nu putem atribui euristic/pragmatic etichete: (1) când acestea se referă la categorii definite prin atribute clare sau standardizate (ex. statutul social de „politician”; diagnostice clinice; încadrări juridice); (2) când acestea epuizează clasa de răspunsuri/atribute căreia i se adresează şi/sau (3) când acestea nu sunt (foarte) încărcate moral şi ajută organizarea socială; deşi şi în aceste cazuri sunt riscuri (ex. eticheta tinde să menţină sau să capete conţinutul pe care îl descrie, chiar dacă poate nu-l avea initial; eticheta poate implica şi în aceste cazuri generalizare excesivă, etc.) – şi trebuie să facem tot posibilul să le minimizăm -, avantajele aduse organizării sociale pot uneori domina şi astfel se justifică etichetarea. Discuţia critică este aici asupra evaluării globale a esenţei personale relevantă moral, caz în care etichetarea are prea multe consecinţe negative pentru a fi acceptată/încurajată. Această paradigmă  trebuie aplicată şi comportamentelor prosociale, eroarea fiind de acelaşi tip, indiferent că duce la concluzii negative („nesimţit”) sau pozitive („generos”). Într-adevăr, având un astfel de patern irational de gândire, aşa cum la momentul t1/în contextul c1 vei ajunge la concluzia „generos”, la momentul t2/în contextul c2 vei ajunge la concluzia  „nesimţit”. Aşadar, „acceptarea” fiinţei umane aşa cum există aceasta, fără evaluări globale definitive, ci doar contextuale (focalizate pe răspunsurile persoanei), este nu doar un fapt susţinut de majoritatea religiilor lumi (ex. în cele mai multe variante de creştinism este vizat păcatul, nu păcătosul, care are mereu posibilitatea de îndreptare, dacă alege asta), ci unul cu suport ştiinţific. Mai simplu spus, nimeni nu este ca om superior altui om, ci diferenţele, atunci când apar, sunt contextuale şi se referă la răspunsurile noastre (ex. faptul că cineva ştie mai bine legislaţia nu-l face mai important ca om faţă de ceilalţi colegi, ci poate mai bun jurist).

Atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă, care îi blochează dorinţele/interesele legitime şi/sau îi anulează munca/eforturile făcute, un om sănătos nu reacţionează cu emoţii pozitive sau cu stări de calm/relaxare/detaşare. Un om sănătos reacţionează cu emoţii negative! Dar aceste emoţii negative trebuie să fie funcţionale, care să-l ajute să treacă peste obstacole, nu disfuncţionale, care să-l blocheze şi/sau să-i genereze probleme în plus.

Emoţiile negative funcţionale sunt stările de îngrijorare, tristeţe, nemulţumire şi/sau regret/părere de rău. Acestea ne stimulează să confruntăm situaţiile problematice şi să găsim soluţii faţă de ele. Emoţiile negative disfuncţionale sunt anxietatea/panica (în loc de îngrijorare), depresia (în loc de tristeţe), furia/agresivitatea (în loc de nemulţumire) şi vinovăţia (în loc de regret/părere de rău). Acestea ne blochează în procesul de rezolvare (ex. panica/furia), nu ne stimulează să căutăm soluţii (ex. depresia/vinovăţia) şi/sau ne creează probleme suplimentare (ex. agresivitatea). Emoţiile negative disfuncţionale nu sunt emoţii negative funcţionale mai intense; altfel spus, panica nu este îngrijorare mai intensă. Între cele două categorii de emoţii (funcţionale vs. disfuncţionale) există diferenţe calitative, derivând din stiluri cognitive diferite (raţional vs. iraţional), ambele putând fi mai mult sau mai puţin intense. Altfel spus, în general, într-o situaţie negativă de viaţă un om sănătos nu este nici bucuros, nici calm, dar nici nervos, ci poate îngrijorat, nemulţumit, trist şi/sau cu regrete!

Trebuie să înţelegem că răspunsurile noastre subiectiv-emoţionale, comportamentale şi psihobiologice sunt adesea postcognitive, rezultând din modul în care interpretăm evenimentele de viaţă. Aşadar, nu suntem furioşi pentru că ceilalţi ne critică, ci suntem furioşi pentru că interpretăm într-un anumit mod faptul că ceilalţi ne critică. Acest lucru este de fapt o confirmare empirică/ştiinţifică a unor intuiţii filosofice vechi, exprimate şi în mottourile acestui articol.

În general, emoţiile funcţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de flexibilitate psihologică (raţionalitate). Flexibilitatea psihologică implică faptul că dorinţele noastre sunt formulate preferenţial+motivaţional+flexibil:

  • „Îmi doresc să reuşesc şi fac tot ceea ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc.”
  • „Îmi doresc ca ceilalţi să mă respecte şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • „Îmi doresc ca viaţa să fie dreaptă/plăcută şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”

În general, emoţiile disfuncţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de rigiditate psihologică (iraţionalitate), în care dorinţele sunt formulate dogmatic/absolutist (cu semnificaţia de „trebuie cu necesitate„):

  • „Trebuie să reuşesc cu orice preţ şi nu pot accepta altfel.”
  • „Ceilalţi trebuie să mă respecte şi nu pot accepta altfel.”
  • „Viaţa trebuie să fie dreaptă/plăcută şi nu pot accepta altfel.”

IV. Pastila Psihologică

Pornind de la cele menţionate mai sus, mecanismul psihologic raţional, bazal şi generativ, care poate ameliora interacţiunile între oameni, presupune o serie de reguli (vezi şi David, 2012; David, 2014a; 2014b):

1. Să înţelegem că emoţiile şi comportamentele noastre sunt adesea postcognitive! Prin „cognitiv” înţelegem prelucrări conştiente şi prelucrări inconştiente de informative; dar chiar emoţiile generate iniţial de cogniţii inconştiente pot însă să fie ulterior modificate/influenţate de cogniţii conştiente. Aşadar, schimbându-ne interpretările iraţionale (rigiditate psihologică) în interpretări rationale (flexibilitate psihologică), ne schimbăm emoţiile disfuncţionale în emoţii funcţionale şi comportamentele dezadaptative în comportamente adaptative.

  • Exemplu corect (flexibilitate psihologică: stil preferenţial+motivaţional+flexibil): „Îmi doresc ca ceilalţi să mă trateze corect şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • Contraexemplu (rigiditate psihologică): „Ceilalţi trebuie să mă trateze corect şi nu pot accepta altfel.”

2. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, este bine să vizeze doar răspunsurile persoanei într-un anumit context, nu persoana care generează răspunsurile!

  • Exemplu corect: „Comportamentul tău a fost neadecvat şi chiar nesimţit. Mă aştept să-l schimbi data viitoare.”
    • În această logică evaluăm comportamentul contextual, protejând persoana; mai mult, persoanei îi dăm în plus creditul că poate să-şi schimbe în viitor comportamentul. În fine, aici trebuie să înţelegem că este omenesc să facem greşeli; important este să le asumăm şi să căutăm să ne corectăm! Insistenţa unor politicieni de a-şi reformula trecutul şi de a-şi justifica prezentul pentru a nu accepta public că au greşit/pot greşi nu face decât să inspire neîncredere şi reacţii negative (ex. ură); cineva îi învaţă greşit aici: vrând să pară public perfecţi, ajung să se vadă defecţi!
  • Contraexemplu: „Esti nesimţit.”
    • În această logică evaluăm persoana şi o condamnăm; aşa cum credem că un crocodil va avea comportamente de tip crocodil şi unei persoane căreia îi atribuim eticheta de „nesimţit” îi comunicăm că nu-i dăm sansă/nu o credem capabilă de schimbare, ceea ce îi poate întări chiar comportamentele „nesimţite” (de ce/cum ne aşteptăm de la un „nesimţit” să se comporte cu bun-simţ?)

3. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, ar fi bine să fie flexibile!

  • Exemplu corect: „Mi se pare că ai un comportament nesimţit.”
    • Adăugând formule precum „Eu cred că…”, Mie mi se pare că…” reflectăm mai acurat caracterul personal şi/sau construit al unor „realităţi” mai mult sau mai puţin sociale; altfel spus, prin astfel de formule refuzăm iniţial „realităţilor” noastre un caracter ontologic pozitivist, ceea ce lasă loc de o întâlnire mai puţin conflictuală cu „realităţile” altora. În această formulă chiar evaluarea globală îşi poate pierde din „forţa malefică”: spre exemplu, formula „Mie mi se pare că eşti un nesimţit” (o perspectivă asupra unei „realităţi” posibile) este mai tolerabilă psihologic decât formula „Eşti un nesimţit” (care implică o „realitate” deja stabilită).
  • Contraexemplu: „Cu siguranţă, eşti nesimţit.”
    • Acest contraexemplu aduce pe lângă eroarea identificată până acum – generalizarea excesivă într-un raţionament inductiv – şi eroarea legată de proiectarea fără o analiză critică a unei „realităţi” personale/construite, ca o „realitate” ontologic-pozitivistă.

4. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, pot să fie formulate în limbajul R-prime!

Simplu spus, după modelul E-prime (E provine de la English – limba engleză), limbajul R-prime (R – limba română) îşi propune să elimine verbul „a fi” din limbaj, pentru a evita astfel evaluări globale şi a flexibiliza evaluările (pentru o discuţie mai aprofundată despre R-prime – avantajele, limitele şi exagerările sale – vezi David, 2014a). Altfel spus, limbajul R-prime poate face simultan lucrurile descrise anterior la punctele 2 şi 3.

Spre exemplu, dacă persona A crede/spune ca „Ana este frumoasă”, iar persoana B crede/spune că „Ana nu este frumoasă, ba este chiar urâtă”, evaluările lor intră pe traiectorie de coliziune, disputându-şi modul în care arată „realitatea”. Dacă am folosi limbajul R-prime, atunci persoana A ar spune „Mie îmi place Ana”, iar persoana B ar spune „Mie nu-mi place Ana”. Deşi se află încă pe poziţii diferite, conflictul este atenuat, deoarece fiecare înţelege că poziţia celuilalt este una cu pretenţie iniţial personală, nu ontologic-pozitivistă.

5. Conţinutul transmis în formele descrise mai sus (1-4) ar fi bine să fie prosocial, pentru a întări încrederea/cooperarea (vezi David şi colab., 2017)

  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) atât competenţa cât şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „admiraţi” (admiration) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar competenţa, nu şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „invidiaţi” (envy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar preocuparea pentru oameni, nu şi competenţa, atunci creşte probabilitatea să fim cel mult „simpatizaţi” (sympathy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că nu valorizăm (şi suntem ce valorizăm) nici competenţa şi nici preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim percepuţi foarte „negativ” (disgust) de către ceilalţi.

Aşadar, sintetizând lucrurile, Pastila Psihologică, care implementează mecanismul psihologic rational, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între oameni (cu accent aici pe politicieni), presupune următoarele:

  1. Înţelege şi acceptă că interpretările tale asupra evenimentelor de viaţă, nu evenimentele de viaţă în sine, îţi generează emoţiile şi comportamentele.
  2. Pentru a-ţi genera emoţii funcţionale şi comportamente adaptative dezvoltă-ţi flexibilitatea psihologică (raţionalitatea), ca antidot la rigiditatea psihologică (iraţionalitatea) care îţi susţine emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.
  3. Evaluează răspunsul persoanei, nu persoana (lasă-i acesteia umanitatea/valoarea umană pe care o are exact ca tine).
  4. Fă evaluări flexibile, după formule de genul „Eu cred…”, „Mie mi se pare…”, etc.
  5. Utilizează limbajul R-prime (cât de des sau măcar când contextul o cere).
  6. Recunoaşte-ţi greşelile, acceptă critici raţionale (care îţi vizează răspunsurile eronate, nu persoana) şi asumă-ţi responsabilitatea pentru corectarea greşelilor şi/sau a consecinţelor acestora.
  7. Transmite mesaje prosociale, reunind competenţa şi preocuparea pentru oameni.

Persoana care îşi va administra această Pastilă Psihologică atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă nu va experienţia nici emoţii pozitive (ar fi absurd – acestea apar în situaţii pozitive de viaţă!), nici calm/relaxare (ar fi ineficient – acestea nefixându-ne în zona optimului motivational) şi nici emoţii negative disfuncţionale (ex. furie/agresivitate – ar fi ineficient!), ci va experienţia emoţii negative funcţionale (ex. nemulţumire) care o vor ajuta să abordeze eficient, uman şi carismatic situaţiile problematice.

V. Referinţe selective şi Sugestii pentru aprofundarea temei

Referinţe selective

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014a). Despre limbajul R-prime. În David, D. (2014a). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2010/11/10/despre-limbajul-r-prime/
  • David, D, (2014b). Despre raţionalitate şi sănătate psihică. Decalogul raţionalităţii şi pastile psihologice pentru sănătatea mintală. În David, D. (2014b). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/06/despre-rationalitate-si-sanatate-psihica-decalogul-rationalitatii-si-pastile-psihologice-pentru-sanatatea-mintala/
  • David, D. şi colab. (2017). The effect of research method type on stereotypes’ content: A brief research report. Journal of Social Psychology, Aug 7:1-14. doi: 10.1080/00224545.2017.1361375. [Epub ahead of print].
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).

Sugestii pentru aprofundarea temei

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi.
  • Pentru detalii şi suport ştiinţific vezi şi Albert Ellis Institute, New York, USA (http://www.albertellis.org)
Categorii:Despre Psihologie Etichete: