Considerații personale despre „Legea psihologului”

Există acum o dezbatere importantă privind proiectul de “Lege a psihologului”. Asociația Psihologilor din România (APR – http://www.apsi.ro) s-a exprimat asupra acestui lucru AICI. Ideea principală a APR este că legea este necesară, dar dezbaterea trebuie să fie largă și transparentă!

Sunt însă bombardat de unii colegi pentru un punct de vedere mai detaliat, reprosându-mi-se indirect că adesea unii dintre noi (cu oarecare vizibilitate publică) evităm să fim tranșanți în astfel de situații critice. Eu nu evit, iar cine mă cunoaște știe asta. Nu mă tem de critici să-mi exprim clar poziția și respect pozițiile opuse, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea (uneori știu, în logica hegeliană, că sinteza bună rezultă din teză și antiteză). Pur și simplu nu am fost foarte implicat în aceste demersuri și a trebuit să mă documentez pentru a înțelege unele detalii. Iar după documentare, văzând ce se întâmplă, sunt îngrozit și nu, nu vreau să fiu ambiguu deloc.

Așadar, iată, sincer și direct spus, punctul meu de vedere, fără ca acesta să reprezinte cu necesitate punctul de vedere al APR, al universităților (ex. Consorțiul Universitaria) sau al unor asociații profesionale (ex. APCCR). Poate că unele idei vin în coliziune cu cele ale altor grupuri, dar și așa poate ajută în discuțiile care au loc.

1. Cred sincer că este iresponsabil față de psihologi și psihologie să problematizăm dacă masteratul trebuie sau nu să devină o condiție pentru psihologul cu practică independentă. Și dragi colegi, este un lucru ticălos (și/sau prostesc) să legăm rolul masteratului în profesie de interese ascunse ale universităților. Interesele există, dar sunt legitime și explicite! Iată argumentele pentru ceea ce afirm, ca să nu mi se reproșeze în logica ticăloasă de mai sus (deși unii oricum o vor face!) că, fiind implicat în masterate, le apăr partizan, nu rațional. A fi împotriva masteratelor/universităților este ca și cum am spune că medicii nu trebuie formați prin UMFuri+Clinici Universitare și că cine dorește asta exprimă interesul UMFurilor. Așa cum am spus, este ticălos acest discurs, deoarece de fapt reproșul (absurd) către universități urmărește doar să privatizeze profesia/formarea. Este ca și cum am spune că medicii trebuie formați prin ONGuri private, nu prin UMFuri+Clinici Universitare. În acest context, a contra psihologii care sunt și cadre universitare cu psihologii care nu sunt în universități arată în plus ignoranță și manipulare. Este ca și cum ai spune că profesorii de medicină – unii adevărate somități care au introdus tratamente inovative în țară – nu sunt medici, deoarece sunt și profesori universitari. Cum am ajuns la astfel de aberații, la răsturnarea normalității și, mai mult, la tupeul de a le spune public?
2. Fără doi ani de master, psihologia ajunge în România profesia din domeniul sănătății cu cei mai puțini ani de studii superioare. Acest lucru nu ne permite să pretindem salarizare și/sau tarife comparabile cu cele ale celorlalte profesii relevante din domeniu (ex. medici/asistente/moașe), rămânând periferici. Ajungem astfel să lucrăm la tarife derizorii, toți încercând apoi să devenim cât mai repede formatori pentru a putea trăi pe seama formărilor pe care le impunem celor tineri care intră în profesie, ca într-un joc piramidal periculos. Nu e nimic rău în a fi formator – mai ales aceia dintre noi pe care îi recomandă pregătirea/experiența -, dar e rău că nu facem mai mult pentru a genera o profesie care să atragă resurse din servicii directe către societate.
3. Fără cei doi ani de master, psihologii certificați în țară nu sunt integrabili în aria internațională (în special în țările vestice), astfel că îi condamnăm la izolare, mai ales pe tinerii care vor dori, ca cetățeni europeni, să practice psihologia oriunde în Uniunea Europeană. EFPA vorbește clar de 3 (licență) + 2 (master) ani, iar în SUA nici nu te poți numi psiholog fără masterat în psihologie (în unele specializări ai nevoie chiar de doctorat); sigur că rămâne de stabilit cât de specific trebuie să fie masteratul, lucru care diferă chiar în spațiul vestic de la o țară la alta, dar nu dacă trebuie masterat de psihologie. Am întâlnit mulți tineri în străinătate, care, neavând masterat în psihologie, în ciuda certificărilor Colegiului Psihologilor din România (CPR), au trebuind să-și continue acolo studiile pentru a putea practica ceea ce noi le-am dat (adesea iluzoriu) în țară. Ne-au bătut obrazul! Să nu ne mai expunem și să nu-i mai expunem la asta!
4. Aceastea fiind spuse, evident că implementarea acestei viziuni trebuie făcută rațional:

4a. Programele de master trebuie organizate riguros; dincolo de acreditarea academică trebuie și o avizare profesională, care să certifice că programul îndeplinește standardele de calitate profesională, dincolo de cele academice; sunt multe programe de master slabe nu doar profesional, ci și academic. Dar asta nu înseamnă să facem nebunii similare scoaterii formării medicilor din UMFuri și mutarea acesteia în privat, ci să corectăm/controlăm calitatea programelor academice.

4b. Evident că se poate discuta de unde să se aplice efectul masteratului (și cât de specific să fie). Ținând cont de faptul că psihologii nu sunt plătiți în timpul formării (așa cum sunt, spre exemplu, medicii în rezidențiat), eu aș sugera ca masteratul să fie obligatoriu de la nivelul certificării ca specialist, ca până atunci psihologul să poată lucra în baza licenței. Dar asta sau cât de specific trebie să fie masteratul psihologic trebuie decis după un studiu de impact și consultarea comunității (ex. știu că unii colegi cred că masteratul, început sau absolvit, poate condiționa chiar intrarea în profesie, cel puțin în anumite specialități și nu există încă un acord ferm asupra cât de specific să fie masteratul psihologic).

4c. Asociațiile profesionale și practica lor adecvată trebuie valorizată, în special ca parte a formării continue. În domeniile în care practica internațională face asta, asociațiile profesionale trebuie să dubleze formarea prin programe de master (master+asociație profesională). Spre exemplu, în psihoterapie, rolul formator al asociațiilor profesionale în formarea inițială este fundamental (nu poți face formare doar prin masterat, în afara unei școli profesionale dintr-o asociație profesională acreditată).

4d. Pregătirea academică nu trebuie să se substituie pregătirii profesionale. Dacă un universitar dorește să practice psihologia, acesta trebuie să urmeze toate standardele profesiei, fără să invoce titlurile academice ca substitut pentru pregătirea profesională.

5. Astfel de reglementări trebuie să acționeze prospectiv, nu retroactiv. Altfel spus, acestea ar trebui să se aplice doar celor care intră în facultățile de psihologie/programe de formare în psihoterapie din 2019. Ceilalți trebuie să parcurgă reglementările vechi.

Cred că este momentul să separăm apele, iar cei care doresc să facă în România din formarea psihologului doar un business privat să înțeleagă că este o greșeală și așa ceva este imposibil într-o țară europeană. Mai mult, accentuarea nepermisă a acestui aspect, introduce inegalități între cei care își vor permite financiar și cei care care nu își vor permite financiar formarea în psihologie; așa ceva este inacceptabil într-o profesie cu relevanță publică! Chiar dacă prin absurd și conjuncturi politice așa ceva s-ar întâmpla, ar dura puțin, ca orice nefiresc, iar la reintrarea în normalitate ar fi mulți colegi afectați. Prin funcția cheie/importantă pe care o are în societate, psihologia trebuie să aibă și o componentă „publică”, așa cum este și cazul altor profesii similare (ex. Colegiul Medicilor, etc.), păstrând însă caracterul profesional, nu „funcționăresc”. Dacă am implementa o viziune adecvată (nu pretind că cea descrisă aici de mine este singura posibilă, dar pretind că este după modele internaționale pe care în discurs cam toți le avem ca reper!), atunci cred că reușim: (1) să dăm profesiei prestigiul academic/profesional pe care îl merită (inclusiv în ceea ce privește veniturile psihologilor), (2) să dăm șansa psihologilor români să fie bine integrați în aria internațională (inclusiv să circule și să lucreze în spațiul internațional) și (3) să validăm experiența asociațiilor profesionale meritorii, alături de programele universitare de calitate.

Sfatul meu (pentru cine este interesat de acesta) este să fim echilibrați, să participăm la dezbatere elegant (ca limbaj/atitudine), să ascultăm cu bună credință punctele de vedere, să contribuim doar unde credem că avem ceva de spus prin expertiza pe care o avem și să încercăm prin solidaritate/cooperare să ajungem la concluzia rațională, care exprimă cel mai bine interesele psihologilor în cadrul standardelor profesiei (așa cum este aceasta în lume). Să fim însă atenți și la modul în care sunt spuse unele lucruri; limbajul suburban, lipsa logicii/pseudo-argumentarea și critica/atacurile la persoană nu sugerează să lăsăm profesia în acea zonă și la decizia celor care o reprezintă! Ne-am compromis destul în ultimii 2 ani în societatea românească prin scandalurile publice prin care am trecut ca profesie, iar dacă mai continuăm cu acest stil anarhic, vom pierde orice brumă de credibilitate și respect, lucruri greu de recuperat în societate pentru o profesie după ce sunt afectate! Între concentrarea puterii în instituții profesionale conduse autoritar/dictatorial de puțini (cum au fost și ale noastre) și situația anarhică de acum, în care mi se pare că (prea)mulți gândesc în logica „…eu sunt instituția!”, trebuie să existe o normalitate instituțională, reglementată de norme transparente adoptate democratic și de bunul simț pe care psihologul trebuie nu doar să-l ceară de la alții, în intervențiile profesionale pe care le face, ci să-l aibă cu prisosință!