Prima pagină > Despre Psihologie > Considerații personale despre „Legea psihologului”

Considerații personale despre „Legea psihologului”

Există acum o dezbatere importantă privind proiectul de “Lege a psihologului”. Asociația Psihologilor din România (APR – http://www.apsi.ro) s-a exprimat asupra acestui lucru AICI. Ideea principală a APR este că legea este necesară, dar dezbaterea trebuie să fie largă și transparentă!

Sunt însă bombardat de unii colegi pentru un punct de vedere mai detaliat, reprosându-mi-se indirect că adesea unii dintre noi (cu oarecare vizibilitate publică) evităm să fim tranșanți în astfel de situații critice. Eu nu evit, iar cine mă cunoaște știe asta. Nu mă tem de critici să-mi exprim clar poziția și respect pozițiile opuse, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea (uneori știu, în logica hegeliană, că sinteza bună rezultă din teză și antiteză). Pur și simplu nu am fost foarte implicat în aceste demersuri și a trebuit să mă documentez pentru a înțelege unele detalii. Iar după documentare, văzând ce se întâmplă, sunt îngrozit și nu, nu vreau să fiu ambiguu deloc.

Așadar, iată, sincer și direct spus, punctul meu de vedere, fără ca acesta să reprezinte cu necesitate punctul de vedere al APR, al universităților (ex. Consorțiul Universitaria) sau al unor asociații profesionale (ex. APCCR). Poate că unele idei vin în coliziune cu cele ale altor grupuri, dar și așa poate ajută în discuțiile care au loc.

  1. Cred sincer că este iresponsabil față de psihologi și psihologie să problematizăm dacă masteratul trebuie sau nu să devină o condiție pentru psihologul cu practică independentă. Și dragi colegi, este un lucru ticălos (și/sau prostesc) să legăm rolul masteratului în profesie de interese ascunse ale universităților. Interesele există, dar sunt legitime și explicite! Iată argumentele pentru ceea ce afirm, ca să nu mi se reproșeze în logica ticăloasă de mai sus (deși unii oricum o vor face!) că, fiind implicat în masterate, le apăr partizan, nu rațional. A fi împotriva masteratelor/universităților este ca și cum am spune că medicii nu trebuie formați prin UMFuri+Clinici Universitare și că cine dorește asta exprimă interesul UMFurilor. Așa cum am spus, este ticălos acest discurs, deoarece de fapt reproșul (absurd) către universități urmărește doar să privatizeze profesia/formarea. Este ca și cum am spune că medicii trebuie formați prin ONGuri private, nu prin UMFuri+Clinici Universitare. În acest context, a contra psihologii care sunt și cadre universitare cu psihologii care nu sunt în universități arată în plus ignoranță și manipulare. Este ca și cum ai spune că profesorii de medicină – unii adevărate somități care au introdus tratamente inovative în țară – nu sunt medici, deoarece sunt și profesori universitari. Cum am ajuns la astfel de aberații, la răsturnarea normalității și, mai mult, la tupeul de a le spune public?
  2. Fără doi ani de master, psihologia ajunge în România profesia din domeniul sănătății cu cei mai puțini ani de studii superioare. Acest lucru nu ne permite să pretindem salarizare și/sau tarife comparabile cu cele ale celorlalte profesii relevante din domeniu (ex. medici/asistente/moașe), rămânând periferici. Ajungem astfel să lucrăm la tarife derizorii, toți încercând apoi să devenim cât mai repede formatori pentru a putea trăi pe seama formărilor pe care le impunem celor tineri care intră în profesie, ca într-un joc piramidal periculos. Nu e nimic rău în a fi formator – mai ales aceia dintre noi pe care îi recomandă pregătirea/experiența -, dar e rău că nu facem mai mult pentru a genera o profesie care să atragă resurse din servicii directe către societate.
  3. Fără cei doi ani de master, psihologii certificați în țară nu sunt integrabili în aria internațională (în special în țările vestice), astfel că îi condamnăm la izolare, mai ales pe tinerii care vor dori, ca cetățeni europeni, să practice psihologia oriunde în Uniunea Europeană. EFPA vorbește clar de 3 (licență) + 2 (master) ani, iar în SUA nici nu te poți numi psiholog fără masterat în psihologie (în unele specializări ai nevoie chiar de doctorat); sigur că rămâne de stabilit cât de specific trebuie să fie masteratul, lucru care diferă chiar în spațiul vestic de la o țară la alta, dar nu dacă trebuie masterat de psihologie. Am întâlnit mulți tineri în străinătate, care, neavând masterat în psihologie, în ciuda certificărilor Colegiului Psihologilor din România (CPR), au trebuind să-și continue acolo studiile pentru a putea practica ceea ce noi le-am dat (adesea iluzoriu) în țară. Ne-au bătut obrazul! Să nu ne mai expunem și să nu-i mai expunem la asta!
  4. Aceastea fiind spuse, evident că implementarea acestei viziuni trebuie făcută rațional:

4a. Programele de master trebuie organizate riguros; dincolo de acreditarea academică trebuie și o avizare profesională, care să certifice că programul îndeplinește standardele de calitate profesională, dincolo de cele academice; sunt multe programe de master slabe nu doar profesional, ci și academic. Dar asta nu înseamnă să facem nebunii similare scoaterii formării medicilor din UMFuri și mutarea acesteia în privat, ci să corectăm/controlăm calitatea programelor academice.

4b. Evident că se poate discuta de unde să se aplice efectul masteratului (și cât de specific să fie). Ținând cont de faptul că psihologii nu sunt plătiți în timpul formării (așa cum sunt, spre exemplu, medicii în rezidențiat), eu aș sugera ca masteratul să fie obligatoriu de la nivelul certificării ca specialist, ca până atunci psihologul să poată lucra în baza licenței. Dar asta sau cât de specific trebie să fie masteratul psihologic trebuie decis după un studiu de impact și consultarea comunității (ex. știu că unii colegi cred că masteratul, început sau absolvit, poate condiționa chiar intrarea în profesie, cel puțin în anumite specialități și nu există încă un acord ferm asupra cât de specific să fie masteratul psihologic).

4c. Asociațiile profesionale și practica lor adecvată trebuie valorizată, în special ca parte a formării continue. În domeniile în care practica internațională face asta, asociațiile profesionale trebuie să dubleze formarea prin programe de master (master+asociație profesională). Spre exemplu, în psihoterapie, rolul formator al asociațiilor profesionale în formarea inițială este fundamental (nu poți face formare doar prin masterat, în afara unei școli profesionale dintr-o asociație profesională acreditată).

4d. Pregătirea academică nu trebuie să se substituie pregătirii profesionale. Dacă un universitar dorește să practice psihologia, acesta trebuie să urmeze toate standardele profesiei, fără să invoce titlurile academice ca substitut pentru pregătirea profesională.

  1. Astfel de reglementări trebuie să acționeze prospectiv, nu retroactiv. Altfel spus, acestea ar trebui să se aplice doar celor care intră în facultățile de psihologie/programe de formare în psihoterapie din 2019. Ceilalți trebuie să parcurgă reglementările vechi.

Cred că este momentul să separăm apele, iar cei care doresc să facă în România din formarea psihologului doar un business privat să înțeleagă că este o greșeală și așa ceva este imposibil într-o țară europeană. Mai mult, accentuarea nepermisă a acestui aspect, introduce inegalități între cei care își vor permite financiar și cei care care nu își vor permite financiar formarea în psihologie; așa ceva este inacceptabil într-o profesie cu relevanță publică! Chiar dacă prin absurd și conjuncturi politice așa ceva s-ar întâmpla, ar dura puțin, ca orice nefiresc, iar la reintrarea în normalitate ar fi mulți colegi afectați. Prin funcția cheie/importantă pe care o are în societate, psihologia trebuie să aibă și o componentă „publică”, așa cum este și cazul altor profesii similare (ex. Colegiul Medicilor, etc.), păstrând însă caracterul profesional, nu „funcționăresc”. Dacă am implementa o viziune adecvată (nu pretind că cea descrisă aici de mine este singura posibilă, dar pretind că este după modele internaționale pe care în discurs cam toți le avem ca reper!), atunci cred că reușim: (1) să dăm profesiei prestigiul academic/profesional pe care îl merită (inclusiv în ceea ce privește veniturile psihologilor), (2) să dăm șansa psihologilor români să fie bine integrați în aria internațională (inclusiv să circule și să lucreze în spațiul internațional) și (3) să validăm experiența asociațiilor profesionale meritorii, alături de programele universitare de calitate.

Sfatul meu (pentru cine este interesat de acesta) este să fim echilibrați, să participăm la dezbatere elegant (ca limbaj/atitudine), să ascultăm cu bună credință punctele de vedere, să contribuim doar unde credem că avem ceva de spus prin expertiza pe care o avem și să încercăm prin solidaritate/cooperare să ajungem la concluzia rațională, care exprimă cel mai bine interesele psihologilor în cadrul standardelor profesiei (așa cum este aceasta în lume). Să fim însă atenți și la modul în care sunt spuse unele lucruri; limbajul suburban, lipsa logicii/pseudo-argumentarea și critica/atacurile la persoană nu sugerează să lăsăm profesia în acea zonă și la decizia celor care o reprezintă! Ne-am compromis destul în ultimii 2 ani în societatea românească prin scandalurile publice prin care am trecut ca profesie, iar dacă mai continuăm cu acest stil anarhic, vom pierde orice brumă de credibilitate și respect, lucruri greu de recuperat în societate pentru o profesie după ce sunt afectate! Între concentrarea puterii în instituții profesionale conduse autoritar/dictatorial de puțini (cum au fost și ale noastre) și situația anarhică de acum, în care mi se pare că (prea)mulți gândesc în logica „…eu sunt instituția!”, trebuie să existe o normalitate instituțională, reglementată de norme transparente adoptate democratic și de bunul simț pe care psihologul trebuie nu doar să-l ceară de la alții, în intervențiile profesionale pe care le face, ci să-l aibă cu prisosință!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:
  1. 9 aprilie 2019 la 4:13 pm

    Bună ziua,
    Țin să precizez că în occident se studiază 3 ani licență + 2 ani specializare in psihologie (clinica, educație, organizație). Masterul se face după 5 ani și îți conferă titlul de „expert”.
    Menționez că numai în România există nivele de specializare in rândul psihologilor.
    Prefer să mă opresc aici.
    Elena Valcu

    • 9 aprilie 2019 la 4:32 pm

      unde anume este acest model? d

      • 10 aprilie 2019 la 8:42 am

        Italia, și nu numai…

      • 10 aprilie 2019 la 10:20 am

        Cred ca cineva v-a indus in eroare:

        https://www.europsy.eu/national-requirements-italy

      • 10 aprilie 2019 la 10:30 am

        M-am specializat in psihoterapie și am făcut un master universitar, ambele în Italia. Vorbesc în cunoștință de cauză.

      • 10 aprilie 2019 la 10:34 am

        V-am trimis reglementarea clara. Cred ca faceti confuzie intre formarea in psihoterapie si cea din psihologie. In psihoterapie, da, exista scoli dupa licenta, dar acele sunt acreditate pe baza unor standarde ale/de ministerul de specialitate (ca sa fie echivalente cu master); de aceea am spus ca si in Romania, in psihoterapie, rolul scolilor este fundamental, alaturi de masterate.

      • 10 aprilie 2019 la 12:33 pm

        Inițial îmi scrieți că cineva m-a indus in eroare. Acum îmi scrieți că fac confuzie. Percep o atitudine oarecum agresivă și de superioritate a dvs față de o colegă. In Italia, școala de psihoterapie și masterul se fac după 3 ani de licență + 2 de specializare in psihologie clinică/organizațională/educație.

      • 10 aprilie 2019 la 5:06 pm

        Pai vad ca nu vreti sa va uitati la reglementarile pe care vi le-am trimis si care sunt publice. Acolo se vorbeste despre psihologie si master; nu intru in nuantele dintre nivelurile din Italia, pe care le stiu, ca a trebui sa ii ajutam pe multi din Romania sa-si echivaleze studiile, dar e clar ca practica ca „specialist autonom” (ca semnificatie, nu ca sintagma) e legata de master. Practic vorbim despre acelasi lucru: nu toti sustin ca masterul trebuie sa fie pentru intrarea in profesie; eu chiar am spus ca il vad la nivel mai avansat de „autonom/specialist” (asa cum este si in alte tari).

        La psihoterapie sunt alte reglementari, pe care le stiu tot bine ca am participat la activitatile unor scoli de acolo (acreditarea lor depinde de minister – nu stiu daca e bine asta si vrem si in tara asa).

        Fara sa ne definim termenii putem percepe si spune fiecare orice. Daca ii definim, poate nu mai exista suspiciuni…

    • Coroiu Amalia Melania
      9 aprilie 2019 la 7:17 pm

      Buna ziua. O intrebare as avea la dvs. Am terminat la Cluj in 2008 psihologia, an in care m-am si angajat la DGASPC Alba. In 2010 mi-am obtinut atestatul de practicant autonom in psihologie clinica. Acum trebuie sa ma apuc de master, pe care as dori sa il fac tot la Cluj. Problema care se pune este cum voi putea participa la cursuri, tinand cont ca eu lucrez de luni pana vineri de la 8 la 16. Am vazut ca in cadrul programului masteral condus de dvs sunt foarte multe cursuri obligatorii. Concediu am doar 21 de zile/an. Cum as putea proceda? Va multumesc!

      • 10 aprilie 2019 la 8:35 am

        cred ca nu toate masteraretel sunt profesionale si trebuie avizate de cpr.

      • 10 aprilie 2019 la 8:41 am

        dar cine va obliga sa faceti masterat? faceti doar daca doriti si daca va permite slujba actuala; asa cum am spus, nicio reglmentare nu trebuie aplicata retroactiv.

      • Coroiu Amalia Melania
        10 aprilie 2019 la 9:04 am

        Pai ma obliga colegiul, prin noua lege. Daca nu il fac, raman practicant (nu autonom) si trebuie sa o iau cum ar veni de la inceput. Asa mai bine il fac si trec la specialist, iar apoi voi putea linistita sa urmez ce cursuri consider eu ca imi sunt necesare in domeniul in care lucrez. Dar va rog sa imi spuneti, cum adaptati masterul pentru cei care deja lucreaza? Sau acestia nu au nici o sansa sa urmeze acest program masteral? Trebuie sa ne orientam spre alte programe masterale, din alte orase? Multumesc

      • 10 aprilie 2019 la 10:21 am

        Nu va obliga nimeni, ca nicio lege nu se aplica retroactiv. Dar tema ridicata de dvs. este importanta: cum facem in universitati ca cei care deja lucreaza sa poata sa mai studieze, daca doresc. Gandim si noi, faceti si dvs. propuneri catre noi.

    • Gabriela Livia
      10 aprilie 2019 la 3:08 pm

      Nu spuneti nimic despre transformarea prin aceasta lege a psihologilor in functionari publici si a Colegiului in institutie de drept public. Nimic de despre consecintele acestei transormari – autoritatile statului vor putea efectua controale inopinate si repetate in cabinetele psihologilor, vor da amenzi ce vor trebui contestate la Judecatorie si ale sanctiuni inclusiv penale(inchisoare).

      • 10 aprilie 2019 la 5:04 pm

        Ba da, am spus. Nu vreau sa devenim toti functionari, ci sa ramanem un for profesional. Cred ca trebuie decis ce dorim. Eu as vrea sa fie dupa modelul Colegiului Medicilor; doar conducerea CPR sa fie eventual sub aceasta incidenta, psihologii ramanand in cadrul profesional.

  2. Ema
    9 aprilie 2019 la 5:35 pm

    Nustiu in alte parti, dar in Canada doctoratul e obligatoriu pt a exersa ca si Psiholog. Deci, masteratul mi se pare mult prea ‘rezonabil’ .

    • 9 aprilie 2019 la 5:43 pm

      Noi inca ne luptam sa trecem de la licenta…Ca in vremea veche, cand eram ultima tara din fostul bloc comunist ramasa comunista, si acum inca nu intelegem ce inseamna profesia de psihologie.

  3. anaeli crim
    9 aprilie 2019 la 6:06 pm

    UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI, Facultatea de psihologie și științele educației, domeniul Psihologie, DESFĂȘOARĂ programe de masterat care nu sunt acreditate? Exemplu -Psihologie aplicată în domeniul securității naționale. (observ că lipsesc din listă mastere și de la alte facultăți și alte orașe?

  4. Gatan Claudia
    9 aprilie 2019 la 7:46 pm

    Problema care a deranjat si deranjeaza, cred eu, pe buna dreptate, este lipsa de comunicare si transparenta a celor care au „incropit” acest proiect de lege.
    Si mai cred ca „tipam” asa de tare cand auzim cuvantul „master”, pentru ca ne sperie calitatea invatamantului din Romania.
    Si ne mai sperie ca azi stim ca avem de facut pasii A, B, C, iar maine dimineata, la cafea, citim in M.O. ca trebuie sa facem pasii X, Y, Z….care costa bani, timp, nervi, transport, alte saptamani departe de familie…si nu se stie daca, atunci cand te consolezi ca o sa faci pana la urma eforturi si ajungi in punctul Z, cineva decide ca se trece la alfabetul chirilic si….tooot asa.
    Si…merita citita motivarea care insoteste proiectul de lege…pe mine m-a facut sa mi se stranga stomacul de rusine…asa ca…de unde incredere si acceptare pentru acest proiect?!

    • 10 aprilie 2019 la 8:36 am

      da, de aceea trebuie mai multa transparenta si amendamente unde este necesar. dar legea veche este chiar depasita…este o lege pre-Bologna, cand psihologia se facea la licenta in 4/5 ani.

  5. Mihaela
    9 aprilie 2019 la 7:52 pm

    Punctul 4.c. mi-a starnit amintiri neplacute si ma refer la decizia de a ma forma in consiliere psihologica in cadrul unei asociatii recunoscute de colegiu. Desi initial, in curricula expusa si pe site-ul lor pregatirea pentru consilier debutant dura intr-o prima faza un an si jumatate (teorie +ore de dezvoltare personala), lucrurile s-au cam lungit la 2 ani si ceva timp in care am fost dezamagita de intreg procesul de formare. Lipsa de exercitii practice, lipsa unui modul separat conceput pentru cei de la consiliere vs cei care se formau pentru psihoterapie, in special la nivel de interventie terapeutica. Doar in primul an au fost ceva saptamani de asistare/plimbat nesupravegheat uneori, prin cadrul faimosului spital Obregia de psihiatrie. In tot acest timp taxa de scolarizare a crescut, ore de dezvoltare deloc ieftine (cel putin o data pe saptamana) si sprijin pentru practica reala…nimic! Apoi, a venit partea a doua de formare, care insemna o cheltuiala in plus-supervizarea, in conditiile in care nu mi-am putut gasi un loc de munca si nici nu am gasit sprijin din cadrul asociatiei pentru a face ore de practica (in conditiile in care asociatia avea resursele minime pt acest lucru). In concluzie, am renuntat. Desi am pornit catre facultatea de psihologie cu interes pur si curiozitate si pasiune mai ales pe latura terapeutica, demersul si in special, resursele financiare necesare pentru a ajunge sa practici, sa iti continui formarea, sa iti platesti taxele la stat cand in sfarsit ajungi sa practic, sunt descurajante si practic te obliga sa faci din aceasta meserie un part-time job. Daca mai adaugam si slaba pregatire profesionala pe care unele asociatii o ofera…ajungi la sfarsit ruinat. Nu ma refer aici la pregatirile pentru terapie aba – o arie destul de infloritoare financiar pentru multi terapeuti mai mult sau mai putin corect pregatiti. In fine, opinia mea este ca daca se doreste impunerea aceleasi structurii, apoi toate aceste asociatii de formare profesionala sa fie verificate la sange, atat la depunerea actelor pentru aprobare cat si in cursul desfasurarii cursurilor. Si pe langa toata aceasta dezbatere legata de formarea psihologului, ar trebui in mod realist si precipitat pusa problema includerii profesionale in campul muncii, crearea de noi locuri de munca pentru atatia psihologi. Ex. adoptarea de legi prin care personalul care lucreaza cu oamenii atat din mediul public cat si din mediul privat sa fie obligat pentru evaluare psihologica periodica – medici care lucreaza la urgenta, educatoare si personal didactic, infirmiere, brancardier s.a. Mai ales in domeniul medical, unde personalul isi pierde din umanitate si consideratie pentru fiecare pacient utilizand diferite mecanisme psihologice pentru a face fata stresului si mediului in general, de lucru sau pur si simplu sunt oameni care nu au aptitudinile necesare pentru a lucra in acel mediu. Nu mai discut de personalul didactic din gradinite.

    • 10 aprilie 2019 la 8:38 am

      da, cred si eu ca ne focalizam prea mult pe formari, uitand sa dezvoltam psihologia in relatie cu societatea (adica locul unde psihologii se integreaza in campul muncii).

  6. 9 aprilie 2019 la 8:00 pm

    4a. Programele de master trebuie organizate riguros. Ca și masterand(la o universitate de stat) la momentul actual, mă lovesc de o foarte mare lipsă de competență în organizarea masterului, fie că este vorba de curriculum sau de competența actului pedagogic în sine. Un aspect trist este că se ia în calcul obligativitatea unui master într-o comisie de specialitate înainte de a avea și un fond academic destul de competent pentru a satisface până la urmă nevoile studenților, sau nevoile mele, ca să nu vorbesc în numele altor colegi. Consider că o prioritate ar putea fi mai degrabă un act reparatoriu la nivel academic, înainte de toate.

  7. Salomia Bogdan
    9 aprilie 2019 la 10:32 pm

    Cea mai indreptatita profesie spre normalitate, echilibru si abordare matura se confrunta cu o uriasa furtuna. Master or N/omaster. Cred ca ar trebui sa ne intoarcem la baza. Acum doi ani era OK sa incepi un program de formare anuntat „de tip masteral”, sa primesti o diploma de psihoterapeut integrativ sa zicem si sa ti se refuze dreptul de libera practica in 2019. E putin aberant chiar si pentru Romania. De fapt nu e. Crimele revolutiei, mineriadele, derapajele democratice ale unor nastase et.al nu isi gasesc solutia. De ce ar fi Colegiul Psihologilior din Romania diferit. Raspuns: PENTRU CA TREBUIE SA FIE DIFERIT. THA? Si totusi nu este. Faceti reguli, suprareglementati dar retineti ca retroactivitatea unei legi e o problema. Oamenii isi fac planuri si investesc material si emotional pe baza unui cadru. Schimba-l dar pentru cei ce vin nu pentru cei au facut deja o alegere costisitoare. Bogdan Salomia.

  8. Salomia Bogdan
    9 aprilie 2019 la 10:44 pm

    Atat de simplu este? Sa stergi mesajul?

  9. Roxana Atanasiu
    10 aprilie 2019 la 4:42 pm

    Nu stiu exact care erau conditiile ascensiunii pe treptele profesionale la alte comisii, dar la psihologie clinica a trebuit sa am masterul in clinica absolvit pentru a iesi din supervizare (ciclu bologna), si m-am conformat, desi mai absolvisem inca un master in aparare… In alta ordine de idei, afirmatia ca avem cei mai putini ani de studii superioare dintre profesiile din sanatate mi se pare exagerata. Am colege in DGASPC care sunt asistente BFT avand la baza o postliceala, care castiga dublu decat mine in prezent si au primit gradul de principal la 5 ani de la intrarea in profesie doar dovedind vechimea si participarea la cursuri de formare continua, fara drumuri la Bucuresti, studii de caz, recomandari samd…

  10. Gabriela
    11 aprilie 2019 la 2:40 pm

    Indiferent de grila de salarizare, noi trebuie sa ne asiguram o formare continua sanatoasa nu conditionat de cat se decide azi, ca este salariu brut. Ministerul Muncii , este foarte volativ in ceea ce priveste grilele de salarizare, este drept ca in prezent, personalul necalificat si cel administrativ castiga mai mult decat un specialist, peste un an nu se stie…..

  11. Felicia
    11 aprilie 2019 la 4:04 pm

    Nu inteleg cum un masterat de 2 ani poate sa fie mai bun decat o formare de 4 ani…Cum nu inteleg ”descoperirea” recenta de parca pana acum am fi fost pe Marte ca este nevoie de 3+2 ani + formare. Inteleg ca este nevoie de reglemetari dar atunci cand am intrat in facultate era o legislatie si aveai niste calcule facute si deodata cand termini facultatea constati ca joci dupa alte reguli. Similar nu inteleg de ce nu se poate face o diferenta intre cei care doresc sa practice psihoterapie si ceilalti psihologi care nu doresc acest lucru pentru ca psihologia nu inseamna numai psihoterapie. Mai bine sa ne uitam la interesele unei gasti care copiaza și se comporta ca o alta gasca mai mare, ma refer la cea politica.

    • 12 aprilie 2019 la 9:56 am

      Da, trebuie facuta diferenta intre specializari, fiecare cu particularizatile sale, iar legea nu trebuie aplicata retroactiv.

  12. Felicia
    11 aprilie 2019 la 4:13 pm

    Cum nu pot intelege de ce nu poti face in paralel formarea cu licenta dar in schimb poti face masterul in paralel cu licenta. Ma intreb cata ”experienta” profesionala si legislativa au avut cei care au dat cu pumnul in masa scotand o lege pentru care merita sa ajunga in situatia pe care singuri au propus-o pentru altii….adica sa stea pe tusa…pana mai invata

    • 12 aprilie 2019 la 10:02 am

      Este o practica generala in lume (inclusiv European Psychotherapy Association, care este mai permisiva, interzice asta). Motivele sunt mai multe. Iata cateva: (1) psihoterapia este o specialiare, deci nu poti incepe specializarea pana nu ai o formare de baza in psihologie/medicina; in plus, nu intelegi mare lucru din formarea in psihoterapie, daca nu ai cunostinetele de psihologie/medicina; este ca si cum mergi la cursuri de formare in ecografie, fara sa termini medicina (ceva vei intelege ceva, dar nu multe…); (2) uneori in formare/sub supervizare incepi sa vezi clienti, lucru nepermis fara o licenta universitara; (3) unii incep licenta, dar nu o mai termina, etc. De aceea masteratul, nu licenta, se poate face in cadrul formarii in psihoterapie.

      • Felicia
        15 aprilie 2019 la 12:12 pm

        De acord cu viziunea generala insa masterul fiind tot o specializare de data aceasta postuniversitara deci academica nu vad cum poti sa stii mai multe facand masterul in psihologie la care admiterea se face chiar daca nu este in specialitate!!! in paralel cu licenta in psihologie . Esti tot in situatia celui cu ecografia. Sau tot in situatia in care faci licenta in paralel cu formarea caci tot aceleasi cunostinte de baza le ai din zona academica, adica din psihologie. Si in plus nu inteleg cum absolventi de teologie, sociologie, filosofie etc fara masterat in specialitate!!! sau cu masterate in specialitateaa lor!!!! dar cu formare pot practica zi psihoterapia. Cu ce sunt ei mai buni decat cei care au licenta in psihologie si formarea in psihoterapie?! Sunt o gramada de aberatii in aceasta tara. Eu consider ca este nevoie ca mai intai de toate sa se lamureasca aceste chestiuni , sa se analizeze Registrul, sa se realizeze o statistica reala si un raport real din care se se vada care este realitatea trista a psihoterapiei azi si apoi sa se treaca la modificarea unui act normativ in modul cel mai hilar posibil si trist pentru aceast tara care si asa are prea putini psihoterapeuti pentru necesitatile reale constientizate sau nu

  13. psihologieromaniablog
    12 aprilie 2019 la 7:07 pm

    A republicat asta pe trăiește cu psihologia și a comentat:
    Va multumim frumos pt punctul dvs de vedere.

  14. Corina Zaharia
    13 aprilie 2019 la 11:09 am

    Daniel, sunt de acord cu ceea ce ai spus ! dar ce ne facem cu cerinta de a avea un master pentru fiecare specializare? adica daca ai master de munca si vrei sa faci clinica trebuie sa mai faci un master de clinica ! daca ai clinica si vrei sa faci securitate mai trebuie un master si aici!?? cate mastere se preconizeaza ca ar trebui sa ai? cate unul mereu si mereu pana la pensie? dar cand o sa mai muncim si o sa mai si castigam?
    Bologna spune un master ! de acord ! dar nu o suta ! asa cum cer comisiile de specialitate la CPR !

    Apoi vreau sa stiu de ce asociatiile profesionale de psihologie nu au loc in APR? unde e locul lor? daca nu in APR…Dragos nu m-a primit cu inscrierea si …a ramas asa ! este vorba de APASC No Stress Center, Asociatie din 2010 care este furnizor de formare profesionala pentru psihologici acreditata de CPR.
    Ai putea sa imi raspunzi?
    multumesc anticipat!
    Cu bine

    • 14 aprilie 2019 la 5:15 pm

      Sigur, sunt puncte importante. De aceea am intrebat in consultarea APR cat de larg vedem specializarile…In functie de asta trebuie vazuta procedura; cu siguranta, nu ne putem astepta sa avem cate un master pentru fiecare specializarea definita ingust; de la un anumit nivel, poate ne gandim la „major”/”minor”in diverse specializari. Eu cred ca noi trebuie sa gasim o varianta in care sa aducem masteratul in profesie (poate la nivel de specialist) – altfel orice prestigiu al profeisei dispare in lumea moderna, in care profesiile serioase sunt peste licenta, si mai ales in domeniul sanatatii -, dar intr-o varianta „doable”, coroborata poate cu regandirea specializarilor; sa ne uitam numai la ce fac altii in tarile pe care le luam ca model. Dar sa vedem ce rezulta din consultarea demarata de APR (la care va inviti sa participati si pe cei din organizatia voastra).

      Nu cred ca Dragos a sugerat asta (poate a vrut sa comunice altceva). Te rog sa scrii un email catre APR in acest sens (in atentia mea si a lui Dragos).

  15. Felicia
    15 aprilie 2019 la 12:46 pm

    Consider ca este mult mai necesar ca CPR-ul sa ia Registrul, sa realizeze o analiza regionala serioasa, sa vada pentru fiecare membru al sau in ce specialitate are licenta- psihologie, teologie, sociologie etc si in ce specialitate are masterul-psihologie, teologie, sociologie etc, daca exista, plus tipul de formare ca sa avem o poza reala a situatiei actuale. Astfel poate cineva va vedea realitatea trista a psihoterapiei din Romania, va exista o fundamentare serioasa legislativa si nu isi va mai permite nimeni sa faca o lege dupa ureche pe care parlamentarii din comisii sa o respinga din lipsa de consultare publica. Astfel si invatamantul de stat si particular vor putea sa solicite niste cifre de scolarizare reale caci in lipsa acestui studiu fiecare universitate va aloca discretionar numarul de locuri necesare pe specialitati pentru ca legea vorbeste despre master pe specialitate!!!!! Ca sa nu mai amintesc faptul ca CPR -ul ar fi fost normal sa colecteze de la nivelul universitatilor de stat si al celor particulare statistici cel putin pentru anul scolar 2018-2019.2019-2020 cu specialitatile de masterat la care studentii care nu fac in paralel masterul cu licenta se gandesc sa aplice. Consider ca fara o viziune clara bazata de date reale o sa continuam sa ne scaldam in tot felul de compromisuri fara sfarsit si acte normative bazate de cazuri particulare dupa interesele unuia sau altuia.

    • 15 aprilie 2019 la 6:34 pm

      Da, dar marea aberatie este ca s-a ajuns ca in Romania cineva sa ajunga specialist in diverse domenii ale psihologiei fara macar un masterat de specialitate, iar apoi sa aiba pretentii sa fie tratat ca egalul altor specialisti in sanatate spre exemplu (nu doar medicul, ci si asistentele/moasele au mai multi ani de studiu academic). Aici s-a ajuns pe cai aberante la randul lor…Normalitatea este cea de langa noi: https://www.europsy.eu/

      • 16 aprilie 2019 la 11:01 pm

        Consider că este nevoie de master pentru specializarea într- un domeniu anume. Cred în interdependența dintre universitari și practicieni (sunt prea puțini cei care au depășit câmpul de experți) cei din urmă probând/ validând teoria și de ce nu, oferind un feedback necesar unei eventuale reajustări a demersului de formare. Însă cum se face că psihologia clinică a devenit brusc cenușăreasa sistemului medical și deși clinicienii pe care îi știu (la nivel de SJUSM Satu Mare) au 4 sau 3 ani de licență, 2 ani de master și 1 an supervizare, sunt retribuiți la nivel de infirmieri, sub asistenții medicali care au 4 ani licență. Eu personal am 4 ani licență plus 2 master. Parafarea rapoartelor de psihodiagnostic solicitate de psihiatru, neurolog, etc și comisiile CES, CEPAH, CEMCM și Medicina Legală este chiar la nivelul responsabilității unui infirmier și mult sub competențele unui asistent medical? Foarte trist și demotivant. Știu că fiecare în parte contribuim la imaginea profesiei prin profesionalism și bune practici. Dar este nevoie și de o reprezentare la nivel de organism, ca întreg, pentru a fi aspectati la nivel de ministere, unde nimeni nu prea știe ce face, ce este și cu ce se mănâncă psihologia clinică și de ce este plasată in paraclinic o competență „clinică „. Bașca mai traversăm și o criză de identitate, rostogolind scenarii undeva între Sisif și Caragiale. Cred că universitățile pot să-și vândă mai bine produsul muncii pe piață, nicidecum clinicieni la preț de infirmieri! Altfel, psihologia clinică încotro???

  16. 16 aprilie 2019 la 11:16 pm

    Consider că este nevoie de master pentru specializarea într- un domeniu anume. Cred în interdependența dintre universitari și practicieni (sunt prea puțini cei care au depășit câmpul de experți) cei din urmă probând/ validând teoria și de ce nu, oferind un feedback necesar unei eventuale reajustări a demersului de formare. Însă cum se face că psihologia clinică a devenit brusc cenușăreasa sistemului medical și deși clinicienii pe care îi știu (la nivel de SJUSM Satu Mare) au 4 sau 3 ani de licență, 2 ani de master și 1 an supervizare, sunt retribuiți la nivel de infirmieri, sub asistenții medicali care au 4 ani licență. Eu personal am 4 ani licență plus 2 master si 1 an supervizare. Parafarea rapoartelor de psihodiagnostic solicitate de psihiatru, neurolog, etc și comisiile CES, CEPAH, CEMCM și Medicina Legală este chiar la nivelul responsabilității unui infirmier și mult sub competențele unui asistent medical? Foarte trist și demotivant. Știu că fiecare în parte contribuim la imaginea profesiei prin profesionalism și bune practici. Dar este nevoie și de o reprezentare la nivel de organism, ca întreg, pentru a fi aspectati la nivel de ministere, unde nimeni nu prea știe ce face, ce este și cu ce se mănâncă psihologia clinică și de ce este plasată in paraclinic o competență „clinică „. Bașca mai traversăm și o criză de identitate, rostogolind scenarii undeva între Sisif și Caragiale. Cred că universitățile pot să-și vândă mai bine produsul muncii pe piață, nicidecum clinicieni la preț de infirmieri! Altfel, psihologia clinică încotro???

  17. Gabriela
    17 aprilie 2019 la 11:18 am

    Proeuropeni sau riscam sa ramanem izolati.
    Necesitatea indeplinirii ciclul I şi ciclul II de studii universitare pentru absolventii in sistem Bologna, este un pas pentru recunoasterea certificarii profesionale a psihologilor din Romania in cel putin cele 47 state europene participante la Procesul Bologna.

  18. Daniela
    9 iunie 2019 la 12:57 am

    Am și eu o întrebare. Cum ajung sa profeseze persoane care nu vor sa facă nimic? Exista vreo lege care sa ii oblige sa facă ceva? Eu lucrez de 12 ani în învățământul preuniversitar și, deși am lucrat în mai multe scoli, în unele nici nu știam ca exista psiholog, pentru ca nu l-am văzut niciodată nici eu nici copiii, iar apoi am văzut cu stupoare pe internet ca de fapt exista psiholog, pentru ca apărea postul și numele persoanei care l-a ocupat… Iar în alte scoli, am văzut ca de fiecare data când am lăsat vreun copil sa meargă la psiholog, se întorcea după 50 de minute cu un desen mare și frumos, făcându-mă sa ma întreb în sinea mea și sa îmi mușc limba sa nu zic, ce a făcut în cele 50 de minute în afara de desen? M-ar ajuta mult un răspuns la aceste nedumeriri ale mele… Eu sunt o absolventa care nu a profesat niciodată ca psiholog pentru ca nu a întrat la master și, având și alta facultate, lucrez altceva… Dar e trist sa vad ca, persoane considerate mai competente ca mine, ca doar au întrat la master, profesează asa cum v-am descris mai sus…

  1. No trackbacks yet.

Lasă un răspuns la danieldavidubb Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: