De ce nu mai sunt albastre marile centre academice tradiționale din România. Despre rezultatul Alianței USR-PLUS într-o cheie psihoculturală

Am scris după rezultatul bun al Alianței USR-PLUS din mai 2019 articolul “De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România”. Rezultatele de la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019 îmi permit o urmărire a celor spuse acolo, cu rol de cercetare psihoculturală. Într-adevăr, eu nu fac politică și nici măcar analize politice. Dar, ca psiholog interesat de profilul psihocultural al românilor, urmăresc și uneori comentez evoluțiile/schimbările paradigmatice și generaționale la nivel social, pentru a-mi verifica predicțiile și analizele psihoculturale.

Așadar, ce îmi arată mie, din punct de vedere psihocultural, rezultatele obținute de Alianța USR-PLUS la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019?

Cred că USR/Alianța USR-PLUS nu a înțeles bine de unde i-a venit succesul fenomenal de până acum! USR și Alianța USR-PLUS au reușit la alegerile trecute să mobilizeze un electorat dintr-o generație mai tânără/de mijloc, necontaminat major (sau deloc) de valorile comuniste, care are alergie la concentrarea puterii sociale, reprezentat de indivizi autonomi (nu colectiviști) inter-relaționați prin valori comune pro-vestice (nu prin cumetrii de tot felul), care nu se tem de impredictibilitățile viitorului, ci le îmbrățișează ca oportunități, și care nu mai tolerează influențarea comportamentului social prin frică/pedepse, ci solicită recompense sau un joc echilibrat al celor două mecanisme. Cei mai mulți cu acest profil psihocultural se regăsesc mai ales în marile centre academice din țară. Această generație gândește altfel decât suntem obișnuiți în politica clasică (ex. controlul politicului nu se face doar în perioadele electorale, ci prin acțiuni și proteste publice la orice decizie controversată) și mare parte din ea vede USR-PLUS ca un vehicul/reprezentant al ei, chiar dacă mulți din această generație nu devin membri de partid. Sigur, pentru un partid politic este complicat să ai un astfel de suport, deoarece sub acest profil psihocultural sincronizat cu spațiul vestic se pot ascunde ideologii extrem de diverse (de la stânga, prin centru, la dreapta). Dar este provocator!

După rezultatele/victoriile importante (și poate venite prea ușor), USR-PLUS a intrat treptat în logica partidelor clasice. Din vară am spus public că angajarea președintelui USR în rolul de candidat la prezidențiale va fi un eșec care poate pune la risc întregul demers USR-PLUS. Nu este vorba că președintele USR nu ar fi o personalitate importantă sau că nu ar face față funcției. Dar de la USR-PLUS, oamenii care i-au susținut așteaptă să fie altfel! Spre exemplu, la alegerile prezidențiale, USR-PLUS ar fi trebui să vină acum cu o personalitate care nu este membră a alianței – doar președintele României este al țării, nu al unui partid! -,  larg îmbrățișată de oameni (sau cel puțin de cei care văd România în Europa). În acest fel USR-PLUS ar fi confirmat angajamentul inițial pentru descentralizarea puterii sociale și pentru ideea că are rolul de a duce în poziții de influență socială, pentru bine țării și al oamenilor, profesioniști, fie că sunt sau nu membri de partid (există poziții politice/administrative suficiente și pentru membrii de partid!). Dacian Cioloș era mai acceptabil (iar în această logică va fi acceptabil și președintele Klaus Iohannis), deoarece fusese deja premier și astfel nu mai viola direct așteptările că USR-PLUS este al tuturor celor competenți/europeni, nu doar al unora din interior. Astfel, înțelegerea electoratului USR-PLUS că are un partid care îl reprezintă și care este vehiculul lui în societate s-a ciocnit cu înțelegerea partidului că el are un electorat! Nu înseamnă că liderii USR-PLUS au gândit doar în acest fel clasic centrat pe partid, dar mulți oameni au perceput așa lucrurile, astfel că voturile au fost aduse în 10 noiembrie 2019 mai ales de activul de partid și simpatizanți apropiați, nu de o masă mai largă de oameni (ca la alegerile trecute). Apoi, despre USR-PLUS ar fi trebuit să vorbească la nivel social intelectuali neangajați politic, însă simpatizanți care rezonau cu valorile USR-PLUS; dar, în logica partidelor clasice, USR-PLUS a împins tot mai mult în față pentru reprezentare mai ales leadershipul propriu (deși era loc suficient pentru o mai mare diversitate), ceea ce a generat din nou ideea de concentrare a puterii, cu suspiciunea și neîncrederea asociate. În fine, în logica partidelor clasice, Alianța USR-PLUS s-a concentrat prea mult pe propriul electorat (amintind, chiar dacă într-o formă mai modernă, de colectivismul care ne împarte între „noi” vs. „ceilalți”). Dar România modernă trebuie să fie a tuturor, iar în acest caz seniorii nu trebuie să simtă că rămân pe dinafară și să se teamă; ei ar fi trebui să fie făcuți mai clar parte a soluției, nu lăsați – fie și neintenționat – să se simtă ca o problemă.

Sigur, nu cred că această componentă psihoculturală este singura explicație. Și s-au scris deja analize politice interesante de către specialiști în domeniu, care punctează și alte explicații credibile. Cred însă ferm că este una din cauzele majore care au dus la rezultatul obținut. Este interesant ce cale va alege această forță politică relativ nouă. Alianța USR-PLUS poate alege să se comporte ca un partid care funcționează după paradigma politică clasică sau ca unul care crește odată cu schimbarea paradigmei politice, schimbare pe care o generează chiar el. Să urmărim…!