Arhiva

Archive for iunie 2021

Despre autonomia universitară/libertatea academică: UBB a semnat Magna Carta Universitatum și Declarația GUILD

Recent am semnat din nou în numele Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) Magna Carta Universitatum și am asumat și contribuit la Declarația GUILD asupra libertății academice.

În acest context, cred că merită să reamintim succint societății și politicienilor ce este și de ce trebuie protejată autonomia universitară/libertatea academică, precum și alte aspecte fundamentale ale componentei academice (ex. relația inseparabilă în universități între educație-cercetare științifică).

Într-o definiție de lucru, autonomia universitară se referă la libertatea instituțională a universităților de a propune și implementa viziuni, strategii și tactici (politici/regulamente/metodologii/proceduri/decizii/conținuturi etc.) proprii în componentele academice și administrative. Evident, această libertate instituțională este constrânsă de legile existente și trebuie dublată de responsabilitate socială. Dar legile existente trebuie să fie suficient de generale pentru a lăsa libertate universităților să se diferențieze competitiv între ele prin alegerile făcute; altfel, toate devin campusuri ale autorității (ministerului) centrale! Responsabilitatea socială trebuie înțeleasă adecvat, pe intervale diferite de timp (termen scurt-mediu-lung) și pe componente diferite (ex. socio-economice vs. culturale); altfel, dacă aceasta se reduce la eficiență economică imediată, atunci rolul universităților de stimulator al dezvoltării civilizației umane se reduce drastic, în condițiile în care unele contribuții universitare nu au imediat sau nu au deloc consecințe economice, dar pot avea astfel de consecințe pe termen lung sau se pot exprima doar în schimbarea unor paradigme culturale (ex. dezvoltare durabilă/economie circulară etc.). În plus, a condiționa activitățile universității doar de nevoile existente în prezent este o „crimă intelectuală”, universitățile având rolul nu doar de a satisface nevoile existente, dar și de a crea nevoi și interese noi, la care societatea nici nu se gândește acum. Reformulând o butadă a unui premiant Nobel, fără educație și cercetare de tip „discovery” (făcute pur și simplu din curiozitate) și cu focalizare doar pe educație și cercetare de tip „applied” (făcute din nevoi), încă perfecționam deplasarea cu calul și aruncatul suliței și aveam o durată medie de viață de aproximativ 35 de ani, nu aveam tehnologia actuală și speranța de viață de aproximativ 70 de ani. Autonomia universitară este condiția obligatorie prin care se poate obține acest echilibru necesar. În acest context, prin analogie cu autonomia universitară, trebuie spus și că libertatea academică se referă la acțiuni similare la nivel individual în cadrul unor instituții academice. De obicei, autonomia universitară și libertatea academică sunt simultane în societățile democratice, dar acestea pot fi și divergente (spre exemplu, unele universități se pot bucura instituțional de autonomie, dar nu acordă o mare libertate academică în interior).

Numai prin aceste mecanisme – autonomia universitară/libertatea academică – universitățile pot rămâne instituții care se ocupă obiectiv, creativ și competitiv de cunoaștere, fără alte intruziuni. În acest fel societatea se protejează pe ea însăși pentru a nu aluneca în obscurantism sau în cunoașterea „adevărului” prin vocea celui care strigă sau care este cel mai tare! Cum ar fi ca din 4 în 4 ani, odată cu schimbarea puterii politice, să ne schimbăm prin decizii politice conținuturile/programele academice, cultura organizațională și leadershipul, nu mai vorbesc de numiri politice pe posturi, așa cum se întâmplă în multe instituții publice? Cum ar fi să închidem programele care sunt deficitare economic și/sau nu au consecințe economice directe sau relație imediată cu piața muncii (ex. științe precum fizică, chimie, biologie, studiul limbilor clasice, precum greaca, latina, zona de artă-cultură etc.)? Cum va arăta în 20 de ani lumea fără acestea? Vom avea iarăși vrăjitori și astrologi de stat la „curtea” puterii? Societățile totalitare și/sau politicienii ignoranți percep autonomia universitară/libertatea academică drept un potențial pericol, deoarece scapă controlului lor, și în consecință încearcă să o atace prin defăimare (ex. vorbind de „feude universitare”), legi inflexibile și detaliate, prin modul de condiționare a resurselor (ex. ce să studiem) și/sau prin denaturări ale mecanismelor (ex. responsabilitatea socială este redusă la eficiență economică). Evident că sub cupola autonomiei universitare/libertății academice se întâmplă și aici unele abuzuri (mai mari sau mai mici, în funcție de instituție/țară). Dar aici este ca în democrație: este un sistem bun, în care se întâmplă și lucruri rele, iar rolul nostru este să protejăm sistemul (democrația sau autonomia/libertatea academică) reducând posibilitatea lucrurilor rele/apariției derapajelor, nu să renunțăm sau să atacăm democrația sau autonomia/libertatea academică. În final, autonomia/libertatea academică înseamnă propria libertate și bunăstare și competitivitatea țării!

Dar pentru a înțelege bine aceste lucruri, trebuie însă să înțelegem și istoria lor. De aceea în completare la mesajul de bază de mai sus fac în continuare și o prezentare succintă  a acestei istorii. Astfel, la apariția lor în Evul Mediu (aproximativ în secolul al XI-lea), universitățile erau în principal instituții/comunități cu drepturi colective (de aici numele de universitas), conferite de un suveran (mai târziu și de alte autorități). Unele erau drepturi de proprietate pentru a putea funcționa independent prin resurse proprii, altele erau drepturi academice, iar altele drepturi care accentuau autonomia universitară, toate protejând instituția de intruziuni ale altor autorități. Mecanismul era astfel gândit încât adesea nici suveranul fondator nu putea afecta major autonomia universității odată oferită (mai ales pe componenta academică), tocmai pentru a-i asigura obiectivitate și eficiență. Evident că drepturile depindeau de anvergura suveranului. Astfel, în cazul dreptului academic de a preda și de a li se recunoaște gradele universitare, dacă suveranul era împăratul Sfântului Imperiul Roman și/sau Papa, atunci drepturile aveau aplicabilitate mai generală (ius ubique docendi). Dacă suveranul era un principe autonom/rege, anvergura era mai redusă (ius respectu regni). Cele mai multe universități au început adesea cu nivelul ius respectu regni, trecând apoi la ius ubique docendi, prin recunoaștere ulterioară (uneori la zeci de ani) imperială și/sau papală. Spre exemplu, la fondarea în 1581 a instituției universitare Academia Claudiopolitana din Cluj, instituția cu care începe tradiția academică a UBB, regele Ștefan Báthory a acordat acesteia proprietăți pentru a trăi independent de alte resurse, membrii comunității erau apărați în disputele cu nobilii/autoritățile locale de reprezentanții principelui/regelui, iar curriculumul și organizarea academic-administrativă erau independente de autoritățile locale, bazându-se pe Ratio Studiorum și pe alte reglementări iezuite generale la nivel internațional (aceste drepturi vor primi apoi și confirmare imperială). Într-un asemenea cadru, cu resurse și protejat, comunitatea universitară se putea ocupa performant de cunoaștere. Ca un lucru inedit, hainele mai „ciudate” în prezent purtate la ceremoniile academice marchează această autonomie a universității (ne diferențiază marcant) și preocupare pentru cunoaștere (nu sunt pragmatice pentru ocupații non-intelectuale). Începând cu secolul al XVIII-lea, statul a dorit să aibă un cuvânt mai greu de spus în curriculumul universitar, pentru a încuraja universitățile să fie mai ancorate în nevoile societății, de atunci până în prezent autonomia universitară fiind mai bine legată de responsabilitatea socială (definită mai recent și cu o componentă socio-economică), însă într-un echilibru adecvat între abordări academice de tip „discovery” vs. „applied”, echilibru stimulat, dar nu impus. Spre exemplu, într-un astfel de context, Academia/Universitas Claudiopolitana s-a transformat în secolul al XVIII-lea dintr-o instituție universitară iezuită într-o universitate imperială.

  • Vezi pentru mai multe detalii și dezbaterea Times Higher Education – Europe Universities Summit – la care am participat ca prezentator, despre autonomia universitară/libertatea academică

I. Despre Magna Carta Universitatum

Prima variantă a fost propusă în 1988, fiind semnată până astăzi de de sute de universități din zeci de țări (aproximativ 904 de universități din 88 de țări), stând la baza „reformei Bologna”. Printre ideile principale (vezi imaginile mai jos) se află autonomia universitară/libertatea academică și inseparabilitatea actului de educație și de cercetare în recrutarea și statutul personalului academic și în activitățile acestuia. UBB a fost printre primele universități din țară care au semnat acest document, de aceea este una din vocile principale în România în apărarea acestor principii academice fundamentale. A doua variantă propusă în 2020 pornește de la prima, dar clarifică și a treia misiune a universității și anume relația cu societatea/responsabilitatea socială, aspect pe care la UBB l-am anticipat deja în programul ProUBB+.

II. Despre GUILD

GUILD este organizația unora dintre cele mai prestigioase universități europene de talie mondială și cercetare avansată (research-intensive/world-class). Declarația GUILD asupra libertății academice pornește de la Declarația de la Bonn asupra libertății în cercetarea științifică, extinzând-o însă asupra întregii misiuni academice. UBB este membru GUILD din 2020.

 

Categorii:Fără categorie Etichete: