Rezultatele căutării

Keyword: ‘onoare’

Distincţia Onoare pentru Cluj 2016

onoare-pentru-cluj-2016onoare-pentru-cluj-2016-b

Mulţumesc Instituţiei Prefectului – Judeţului Cluj pentru distincţia Onoare pentru Cluj 2016, primită în semn de apreciere pentru activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare din domeniul psihologiei (vezi AICI pentru detalii).

Astfel de premii/distincţii non-academice reprezintă un semn ca activitatea academică ajunge în societate, lucru care te încurajează să continui ceea ce faci, în condiţiile în care finalul proximal sau distal al cercetări ştiinţifice vizează creşterea calităţii vieţii oamenilor şi a funcţionării lor sociale.

 

Onoarea – Calea Sfântului, Eroului şi Geniului. Dar noi?

13 ianuarie 2013 12 comentarii

În primul rând doresc să vă spun La Mulţi Ani, vouă cititorilor acestui blog.

Încep primul articol din acest an (2013) cu o temă în legatură cu care am primit multe, extrem de multe întrebări de-a lungul timpului (ex. în conferinţele publice pe care le-am susţinut). Eu am mai scris despre această temă (vezi aici), acest articol fiind însă o completare şi o dezvoltare absolut necesare în vremurile în care trăim. Pentru a arăta importanţa psihologică şi moral-socială a acestei valori, eu voi pune anul 2013 sunt semnul Onoarei!

Socrate spunea ca „Onoarea” înseamnă să fii ceea ce pretinzi că eşti! Atenţie însă, aceasta nu înseamnă să pretinzi că eşti ceea ce eşti, ci să fii (şi anume să faci) ceea ce pretinzi că eşti, şi asta este un lucru complet diferit.

Într-adevăr, a pretinde că eşti ceea ce în fapt eşti este un lucru bun, care îţi conferă congruenţă psihologică (prerechizită pentru o oarecare linişte sufletească). A fi însă în comportament ceea ce pretinzi că eşti este un lucru diferit, măreţ, eroic, mai ales atunci când ceea ce pretinzi că eşti este altceva decât ceea ce eşti; în acest caz poţi experienţia bucurie/plăcere în unele momente, dar nu cu necesitate şi pace sufletească. Sigur că pacea sufletească vine pe măsură ce, fâcând ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci. Să analizăm puţin unele variante ale acestei idei şi implicaţiile lor:

(1)   Fie A, B, X, Y şi Z modele culturale; Fie A un model cultural-ideal de dorit, iar B un model cultural-ideal neutru sau negativ.

(2)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim A, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Există aici o congruenţă deplină, stabilă, fără mecanisme defensive, care implică o autocunoaştere şi o morală extrem de avansate! Cred însă că, în termenii lui Petre Ţuţea, acest model este accesibil cu adevărat doar „Sfântului”.

(3)   Eşti într-un anumit fel, pe care să-l numim B, X, Y sau Z, pretinzi că eşti A şi te comporţi relativ constant ca un A. Aici cred (mai ales dacă la bază eşti B) că dorea Socrate să reliefeze forţa şi măreţia omului, atunci când, de dragul oamenilor şi al societăţii, omul se transformă pe sine! Poate că nu are încă linişte/pace sufletească, dar are bucuria faptului că ceilalţi cresc şi de dezvoltă în jurul său, folosindu-l ca model. Probabil că „Geniul” şi „Eroul”, ca să stăm în paradigma lui Petre Ţuţea, pot face asta relativ constant. Cu timpul, „Geniul” şi „Eroul” se pot transforma în „Sfânt”; asta se întâmplă, aşa cum spuneam mai sus, atunci când, fâcând repetat ceea ce pretinzi că eşti, ajungi să fii ceea ce pretinzi că eşti şi ceea ce faci, iar cu asta poate veni şi liniştea sufletească (pentru cei care o doresc).

(4)   Normalitatea obişnuită este aceea în care eşti X, pretinzi că eşti când X, când Y, când Z şi te comporţi când ca un X, când ca un Y, când ca un Z. Adică eşti variabil, în funcţie de context. Acest lucru este omenesc, extrem de omenesc! (pentru o discuţie asupra „omenescului” din noi vezi aici). Sigur că acest model al omului obişnuit are în el potenţialul pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”, dar el nu se exprimă în formele de instanţiere a acestor categorii, ci în forme de instanţiere extrem de omeneşti, cum ar fi spre exemplu cele de mai jos:

  1. Eşti X, pretinzi că eşti X şi te comporţi ca un Y
  2. Eşti X, pretinzi că eşti Y şi te comporţi ca un X sau Z

Onoarea, aşadar, în sensul ei tare, nu face parte din normalitatea obişnuită, ea aparţinând cu adevărat doar „Sfântului”, „Eroului” şi „Geniului”. Oamenii obişnuiţi pot avea „momente de Onoare”, dar este bine să tindă constant spre ea, deoarece,  aşa cum spuneam într-un articol anterior cu referire la „Onoare” (vezi aici), aceasta ne conferă sens şi semnificaţie, asigurându-ne o independenţă lăuntrică faţă de lumea înconjurătoare, independenţă care ne permite apoi echilibru şi ponderare în comportament şi în judecăţile evaluative pe care le facem. Toate acestea pot deveni ulterior prerechizite pentru o viaţă fericită (împăcare cu trecutul; satisfacţii în prezent; optimism faţă de viitor), în folosul personal şi al comunităţii.

În concluzie, să încercăm, ca oameni obişnuiţi, ca prin „Onoare”, să tindem spre „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Mă rog, în cazul „Geniului” este mai greu, că a fi geniali nu depinde de noi (sic!). Probabil că cea mai accesibilă calea pentru început este calea „Eroului”! Cum putem face acest lucru? Ei bine, poate voi discuta asta într-un articol viitor, deoarece, deşi am utilizat aici paradigma lui Petre Ţuţea, am utilizat-o cu rol instrumental, fără a angaja cu necesitate şi complet în referinţele mele personale şi/sau conceptuale distincţiile şi conceptualizările sale cu referire la „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu”. Până atunci pot fi găsite câteva sugestii utile aici.

Închei aceste articol de început de an spunând: Onoarea să fie cu noi!

P.S. Acesta este un articol dificil. Unii s-ar putea să nu-şi dea timp să-l înţeleagă în profunzime, ci să vadă doar discrepanţe de suprafaţă care îi poate duce la gândul că unele atitudini descrise spre exemplu la punctul 3 (ex. în cazul „Eroului” şi „Geniului” discrepanţa iniţială între ceea ce eşti şi ceea ce pretinzi că eşti) se pot intersecta cu ceea ce numim ipocrizie. Este fals! Într-adevăr, ipocrizia presupune o discrepanţă (ex. între ceea ce eşti şi ce pretinzi că eşti), dar ea este obligatoriu asociată cu un comportament care are în spate un interes egoist, local şi personal, care nu vizează un bine social, ci doar avantaje personale. În plus, pentru „Sfânt”, „Erou” şi „Geniu” comportamentul corespunzând unui model cultural-ideal este relativ constant, pe când pentru un ipocrit acesta este conjunctural şi variabil.

Scurt eseu despre Onoare şi Curaj

Am fost întrebat adesea de cititori ce anume înţeleg exact prin valori precum Onoare, Tradiţie şi Excelenţă şi prin mijloacele de implementare a lor, respectiv Curaj, Bun-simţ şi Raţionalitate/Gândire critică. M-am gândit că o clarificare a acestui lucru ar putea nu doar să răspundă acestor cititori, ci să aibă o anvergură mai mare, pentru publicul larg. Încep aşadar analiza cu valoarea Onoare şi cu mijlocul asociat ei, Curaj, celelalte valori şi mijloace de implementare a lor urmând să fie abordate în articolele viitoare.

Ce este Onoarea?

Onoarea are sensuri şi semnificaţii multiple. Ea a fost analizată mai ales în filosofie şi teologie, dar implicaţiile ei pragmatice au fost studiate experimental în psihologie. Definiţia de lucru, după care mă voi ghida, este aceea care ne spune că Onoarea înseamnă să ai o grila explicită de valori pe care să o implementezi constant în ceea ce faci, iar atunci când nu o implementezi, din motive diverse, inclusiv independente de tine, să fii dispus să-ţi asumi comportamente corective şi responsabilitatea eşecului (responsabilitate operaţionalizabilă comportamental).  În contextul moralei (care se referă la valori – ce trebuie făcut) şi al eticii (care se ocupă de studiul sistematic al valorilor), Onoarea apare ca un profil valoric/cod de valori care ne ghidează comportamentul într-un mediul social. Aşadar, esenţa Onoarei sunt valorile şi implementarea lor. Simplu spus, valorile reprezintă generalizări ale valenţelor la nivel social, valenţele definind la rândul lor capacitatea unor lucruri/fenomene de a ne satisface nevoile. Aşa cum ne ştim numele, înălţimea etc., ar trebui să ştim explicit care sunt cele 2-3 valori cardinale pe care le avem (eventual încă câteva principale şi secundare). Această conştientizare a profilului valoric ne ajută să-l implementăm în viaţa de zi cu zi. Asta nu înseamnă că nu există oameni cu Onoare care nu-şi conştientizează însă valorile. Există, dar valorile lor sunt implicite, adesea asimilate printr-o educaţie/creştere într-un mediu în care guvernează bunul simţ; aceşti oameni au Onoare, pot funcţiona ca modele implicite pentru alţii, dar nu îşi realizează maximal trăirea subiectivă pozitivă şi rolul de modele sociale, prin asumarea şi promovarea explicită a unor valori.

Sigur, valorile care constituie fundamentul Onoarei trebuie să aibă anumite caracteristici, astfel încât Onoarea să fie una sănătoasă şi constructivă. Iată cele mai importante caracteristici de acest tip:

• Valorile trebuie să corespundă unui model cultural-ideal şi/sau să nu vină în opoziţie cu valorile umane generale. Dacă nu corespund unui model cultural-ideal (vezi detalieri aici) şi au consecinţe negative pentru individ şi/sau societate, probabil că se înscriu în ceea ce numit tulburări psihice, de tipul psihopatiei sau sociopatiei; sunt valori nesănătoase!

 • Valorile trebuie să fie flexibile. Altfel spus, valorile, deşi prescriptive, trebuie formulate preferenţial, nu în termeni rigizi şi absolutişti (vezi articolul anterior despre raţionalitate aici).

• Valoare formulată raţional (preferenţial): „Vreau să fiu un bun creştin şi fac tot ce depinde de mine omeneşte în acest sens; în consecinţă, încerc să-mi iubesc aproapele, iar dacă greşesc cer iertare şi încerc să mă corectez.”

 • Valoare formulată iraţional (absolutist): „Trebuie sa fiu un bun creştin şi în consecinţă trebuie cu necesitate să-mi iubesc aproapele; nu pot accepta şi tolera să greşesc, iar dacă greşesc este groaznic/catastrofal, de neacceptat, iar eu sunt damnabil.”

Dacă valorile nu sunt formulate preferenţial ajungem la fundamentalism.

• Profilul valoric pe care îl asumăm trebuie să ne asigure capacitatea să acceptăm şi să înţelegem valorile (sănătoase) altora, chiar atunci cand ele sunt în opoziţie cu ale noastre. Altfel spus, asumarea personală a unor valori nu trebuie să ducă la încălcarea valorilor sănătoase ale altora. Libertatea ta de a avea valori (sănătoase) care nu îmi plac este condiţia libertăţii mele de a avea valorile proprii! Dacă nu există acest lucru ajungem la intoleranţă.

Onoarea trebuie să fie însoţită de Curaj. Într-adevăr, nu este uşor să-ţi exprimi valorile atunci când în jurul tău sunt oameni care nu le înţeleg, care te descurajează, te judecă, sau te atacă. În astfel de situaţii eşti mereu tentat să renunţi şi să te adaptezi contextului. Sigur, cineva ar putea spune: dacă valorile corespund unui model cultural-ideal, de ce s-ar opune cineva (sau societatea) la ele? Ei bine, modelul cultural-ideal este multidimensional, cu valori care se pot opune unele altora. Apoi, oamenii şi grupurile diferite de oameni şi asumă valori diferite din repertoriul divers oferit de modelul cultural-ideal. Aşadar, este posibil ca valori care corespund unui model cultural-ideal să nu fie apreciate într-un context anume. Curajul este însă mecanismul care permite valorilor să se exprime comportamental, chiar atunci când contextul nu le favorizează; altfel Onoarea rămâne o vorbă frumoasă! Concluzionând, dacă Onoarea este scopul, Curajul este mijlocul de atingere a scopului.

De ce este importantă Onoarea?

Individual vorbind, Onoarea este fundamentul Demnităţii, care, în formularea kantiană, îţi asigură autonomia şi independenţa ca fiinţă umană. Îţi eşti răspunzător doar ţie şi valorilor (sănătoase) pe care le ai. De asemenea, profilul valoric este fundamentul pentru ceea ce se numeşte „meanigful life”, adică viaţa cu sens, o componentă cheie a stării de fericire. Social vorbind, Onoarea este mijlocul de promovare a valorilor şi a modelelor cultural-ideale, cele care trag societatea înainte, cele care transformă „o ceată/un grup de homo sapines” într-o civilizaţie umană. Civilizaţia şi progresul societăţii sunt asigurate doar de câţiva oameni care sunt creatori şi asumatori de valori. Ei sunt eroii şi geniile care ne creează paradigmele în care trăim şi pe care, atunci când au şi Onoare, uneori îi ridicăm la rang de sfinţi (ca să folosesc paradigma lui Ţuţea).

Riscurile Onoarei

Paradoxal, deşi sună bine şi mulţi vorbesc despre ea, puţini sunt cei care înţeleg şi apreciază cu adevărat Onoarea. Cei mai mulţi vor avea atitudini negative faţă de un om cu Onoare, atitudini exprimate adesea prin două tipuri de reacţii, în funcţie de nivelul lor de înţelegere:

(1) Unii te vor acuza că eşti rigid, mai ales când implementarea valorilor tale îi afectează negativ, dar justificat, pe ei şi/sau pe tine.

(2) Unii te vor acuza că nu ai coloana vertebrală. Într-adevăr, paradoxal, un profil valoric te poate face să fii astăzi într-o echipă, iar mâine în altă echipă. Schimbarea nu este determinată de oportunism, ci de faptul că eşti cu acea echipă care îţi asumă valorile. Faptul ca ieri erai în echipă cu X, iar astăzi cu Y, nu înseamnă că tu faci compromisuri, ci, pentru un om cu Onoare, înseamnă că X nu mai respectă astăzi valorile în care aţi crezut împreună ieri. Acestea fiind spuse, evident, dacă Onoarea permite o schimbare de acest tip, nu înseamnă că orice schimbare de acest tip exprimă Onoare (uneori schimbarea de acest tip este doar simplu oportunism, prostie, ignoranţă, sau slăbiciune).

Aşadar, calea Onoarei nu este uşoară, de aceea îşi trebuie Curaj pentru a o implementa; implicaţiile pozitive pe termen mediu şi lung sunt însă evidente atât pentru individ cât şi pentru societate. Să avem aşadar Curaj în a o implementa!

Pastilă psihologică pentru dezvoltarea Onoarei

• Stabileşte-ţi 2-3 valori cardinale care te definesc şi în cadrul cărora doreşti să-ţi trăieşti viaţa; poţi să-ţi nuanţezi profilul valoric cu valori principale şi secundare, dar cele cardinale sunt cheie!

• Înţelege-le bine şi aminteşte-ţi de ele (valorile cardinale) ca de propriul nume

• Asumă-le şi implementează-le în tot ceea ce faci  (valorile cardinale); lasă-le să-ţi coloreze viaţa cotidiană

• Chiar dacă beneficiul pe termen scurt al valorilor asumate nu pare clar uneori, pe termen mediul şi lung vei fi protejat de ele; aşadar, implementează-le chiar dacă doare, cu Curaj!

Despre candidatura la rectoratul UBB în februarie 2020

15 octombrie 2019 Un comentariu

Dragi colegi:

Încă din vară, colegi/studenți din UBB, dar și cunoscuți din societate și din massmedia, mi-au cerut un răspuns legat de o eventuală candidatură la rectoratul UBB (din februarie 2020). Am încercat să amân cât mai mult astfel de discuții, pentru a ne concentra pe activitățile curente din UBB. Pe de altă parte, faptul că în majoritatea universităților alegerile au demarat deja, iar la noi bat la ușă, mă face să înțeleg și să accept acest interes, deocamdată incomod.

În vară am dat acest răspuns, spunând că este posibil să candidez (https://www.edupedu.ro/alegeri-in-universitati-daniel-david-da-e-posibil-sa-candidez-la-pozitia-de-rector-al-universitatii-babes-bolyai/). De ce am spus atunci doar “posibil“, nu mai mult?

  1. Pentru mine a fi rectorul UBB nu este o miză de carieră, ci o oportunitate de a servi o universitate/comunitate cu un trecut fabulos, cu un prezent dinamic și cu un potențial mare de exprimat în viitor. De aceea nu vreau să duc lupte și campanii la limită, ci, dacă este să candidez, sper la o susținere și o acceptare largă din partea comunității UBB (colegi și studenți). Simt că UBB are un potențial extraordinar care așteaptă să se exprime, dar că numai cu o astfel de susținere largă putem face acest lucru; altfel, poziția de rector devine mai mult o galonare personală, iar eu am fost mereu alergic la concentrarea puterii și la “măriri” instituționale.
  2. UBB are un profil academic complex, multicultural cu trei linii de studiu, de la arte și teologie la științe umaniste, sociale și ale naturii/vieții, până la matematică/informatică, inginerie și tehnologie, așadar integrând aspecte științifice, culturale, tehnologice și vocaționale. Pentru mine este important să am încrederea și susținerea colegilor din toate domeniile și din toate liniile de studiu. Toți rectorii UBB de după 1989 au avut un profil academic care a combinat obligatoriu componenta științifică cu cea cultural-umanistă, sigur, la unii dominând componenta științifică (Ionel Haiduc), iar la ceilalți componenta cultural-umanistă, fără însă ca una să lipsească. Profilul meu academic, deși are o componentă puternică cultural-umanistă/socială prin formarea de bază (venind dinspre psihologie), înclină totuși spre profilul științific, bazat pe o specializare în psihologie clinică/experimentală. De aceea este important pentru mine să pot transmite colegilor că înțeleg, respect și susțin specificul tuturor domeniilor academice din UBB și că multiculturalitatea UBB nu este de negociat.
  3. UBB asumă toate cele trei misiuni academice specifice unei universități de clasă mondială (world-class): (a) didactică, (b) cercetare-dezvoltare-inovare și (c) relația cu societatea. Prin realizările științifice, dintre care unele cu ecou internațional, profilul meu academic este mai mult legat de partea științifică. Asta mă bucură, dar uneori nu îmi place că acoperă celelalte componente, pe care le-am valorizat și le valorizez mereu, cel puțin la fel de mult. Astfel, grație studenților am făcut parte din prima generație a profesorilor Bologna din țară, predarea fiind o componentă esențială care mă definește ca profesor la UBB. De asemenea, am creat prima clinică academică de psihologie care oferă servicii de specialitate în comunitate (atât inovativ/competitiv, cât și pentru categorii defavorizate); cred că dintre psihologii mai cunoscuți din UBB/Cluj-Napoca/țară sunt singurul care nu am dezvoltat o practică privată proprie (deși îi apreciez pe cei care au făcut-o!), ci am derulat aceste activități prin universitate, pentru a întări relația acesteia cu comunitatea. Așadar, este important ca profilul meu academic și profesional să fie perceput adecvat și corect de către comunitatea UBB, și anume că înțeleg, respect și susțin toate cele trei misiuni ale unei universități moderne.
  4. Am înțeles mereu că universitatea este în primul rând pentru studenți și apoi pentru partea didactică/de cercetare/administrativă; dacă ei nu sunt, universitatea nu există! De aceea este important să înțeleg acum dacă valorile/dorințele lor sunt congruente cu valorile/dorințele mele instituționale, cel puțin la nivel de strategie/viziune, dincolo de faptul că fiecare putea învăța de la ceilalți noi valori/dorințe.
  5. UBB este un actor fundamental pentru Cluj-Napoca, Transilvania și România. Pentru mine este important astfel să pot avea o comunicare bună cu mediul socio-economic, cu zonele de activism social modern și cu societatea în general.

Pornind de la necesitatea de a clarifica aceste lucruri, în ultimele luni am discutat informal cu colegi/studenți din UBB și astfel pot spune că posibilitatea din vară s-a transformat acum într-o foarte mare probabilitate, chiar certitudine când la timpul cuvenit îmi voi depune candidatura. Într-adevăr, am avut șansa ca prorector UBB să cunosc mai bine comunitatea noastră și nu doar să spun ci inclusiv să exprim prin acțiuni instituționale ceea ce sunt, astfel încât colegii și studenții au perceput pozitiv realitatea, nici mai mult, nici mai puțin, dincolo de miturile, zvonurile sau distorsiunile inerente unui asemenea moment. România se schimbă odată cu lumea și cu schimbările generaționale. Fac parte dintr-o generație care nu a putut să fie contaminată de ideologia comunistă (eram încă la liceu la Revoluția din 1989), dar care a fost suficient de matură ca să o înțeleagă. Asta ne face să ne putem conecta rapid cu evoluția lumii moderne, dar reflexiv, prin experiența trecutului, putând astfel juca un rol pozitiv de liant între generații. Așa cum am văzut în ultimii ani, din cauza politicilor naționale, UBB (și celelalte universități de tradiție ale țării) se află astăzi într-o situație complexă, în care evoluția câștigată după Revoluția din 1989 poate face un salt calitativ, care să ne reconecteze ireversibil cu aria academică europeană, sau putem asista la o stagnare, poate chiar regres, pe linia mentalităților care au grevat universitatea în perioada comunistă. Așadar, parafrazând o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia dintre noi depinde astăzi soarta academică a tuturor, a comunității UBB! Considerând serios și cu respect Carta și Sigla UBB, cred în ancorarea UBB în aria academică europeană/internațională, ca o universitate de clasă mondială (world-class), continuând peste timp angajamentul pentru Tradiție și Excelență al fondatorilor universității, circumscris de virtuțile europene fondatoare legate de Înțelepciune/Raționalitate, Echilibru/Bun-simț și Curaj. Eu nu cred în dezvoltări forțate/rapide, dar nici nu susțin un status quo sau o dezvoltare organicistă (care poate se întâmplă, poate nu). Cred în dezvoltare pentru oameni și prin oameni, vizând mereu stimularea atingerii zonei proximei dezvoltări, cu politici instituționale de susținere, sub angajamentul Nemo Residet (nimeni nu este lăsat în urmă sau abandonat – fiecare de bună credință își are locul și rolul său important). Așadar, sunt ce sunt și nu voi pretinde altceva, adică sunt un membru loial al comunității UBB, pe care am servit-o în calitate de cadru didactic și am reprezentat-o de fiecare când am avut ocazia cu bucurie și onoare, care cred sincer (1) într-o dezvoltare strategică, dar non-directivă a UBB, pe baza unei consultări și susțineri largi (cadre academice, studenți, personal administrativ), considerând înțelept condițiile existente, (2) în performanță academică (definită larg, prin cele trei misiuni), realizată în zona proximei dezvoltări și corelată cu satisfacția profesională/calitatea vieții la locul de muncă-studiu, (3) în multiculturalitate și diversitatea culturilor organizaționale din UBB, dar în logica unor practici ancorate în modele internaționale specifice domeniului și universităților de clasă mondială, (4) în încurajarea diversității opțiunilor academice ale cadrelor didactice/de cercetare, definite clar și coerent și (5) în angajamentul că demersurile administrative trebuie să servească/susțină dezvoltarea academică, nu să o condiționeze.

Sumarizând, da, cu emoție spun acum că la momentul potrivit am să-mi depun candidatura pentru rectoratul UBB! Acestea fiind spuse, cred am dat un răspuns clar, fără ipocrizie, la curiozitățile justificate ale celor interesați, dar până la timpul cuvenit nu voi intra în logica de alegeri, ci voi încerca să-mi fac cât mai bine în UBB activitățile academice (didactice/de cercetare/de relație cu societatea) și administrative (ca prorector UBB). Știu că mereu cultura UBB creează contextul adecvat pentru a avea la toate nivelurile alegeri și dezbateri academice elegante între candidați (care adesea sunt nu doar colegi, ci și prieteni între ei), pentru a alege dintre noi pe aceia care dorim și doresc să ne reprezinte în următorii ani.

Florian Ștefănescu-Goangă – Volum aniversar pentru un model actual

Recent a apărut volumul Florian Ștefănescu-Goangă, în seria Personalități ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB). Vom anunța în curând mai multe lansări și dezbateri în jurul volumului.

În rezumat, prezint câteva idei principale din volum (cuprinsul și coperta pot să fie găsite mai jos în text).

Noi, prin Școala clujeană de psihologie, am păstrat și dezvoltat paradigma propusă de Florian Ștefănescu-Goangă, studentul fondatorului psihologiei exprimentale, Wilhelm Wundt, cu care și-a obținut și doctoratul la Leipzig în 1911. În consecință, în ciuda faptului că regimul comunist ne-a desființat (din 1977 până în 1989), astăzi Școala clujeană de psihologie este una dintre cele mai reprezentative din țară, ajungând singura din România în Top-500 în clasamentele internaționale de referință ale universităților (pentru psihologie).

Eu cred sincer că dacă viziunea lui Florian Ștefănescu-Goangă putea fi păstrată și la nivel de universitate – a fost rectorul universității între 1932-1940 -, astăzi UBB era o universitate world-class consolidată. Din păcate, regimul comunist a oprit această viziune, UBB reușind după Revoluția din 1989 să recupereze până la nivelul de universitate internațională de excelență (**** în sistemul QS STAR), în evoluție spre statutul world-class (***** QS STAR). Iată în acest sens ce spunea Florian Ștefănescu-Goangă, în 1932, cu ocazia discursului inaugural ca rector al universității (vezi pentru detalii volumul analizat aici și Popa și Sâncrăian, 2002):

  • “…Misiunea principala a universitatii este sa faca stiinta. In sarcina ei cade dezvoltarea si progresul stiintei, de aceea ea trebuie in asa fel indrumata incat sa devina din ce in ce mai mult centrul cercetarilor stiintifice…Universitatea e ceva mai mult decat o scoala superioara, chemata sa pregateasca profesionisti destoinici. Ea este o institutie de inalta cultura, care are nobila misiune de a limpezi, printr-o elaborare proprie, curentele de gandire şi numeroasele probleme pe care viata sociala si culturala a poporului, in dezvoltarea lui fireasca, le pune pentru a fi rezolvate. Ea are inalta datorie de a provoca curente de idei si lupta de idei, de a lua atitudine critica fata de problemele stiintifice, sociale si culturale aruncate in circulatie, de a pune ea insasi probleme referitoare la stiinta in general si la viata nationala in special, sub toate aspectele ei, de a le cerceta si discuta; iar lumina elaborată intre zidurile ei nu trebuie sa ramana ascunsa marelui public, ci, dimpotriva, trebuie purtata pana in cele mai indepartate colturi ale tarii, pentru a lumina drumurile greu de patruns ale progresului national. Aceasta opera de extensiune universitara pe care Universitatea noastra se mandreste ca a initiat-o in tara noastra, va trebui intarita si dezvoltata…”

În același discurs se accentuează rolul cercetării în actul didactic – universitatea având rolul de a transmite cunoștințe împreună cu metoda de generare a lor – și rolul cadrelor didactice/cercetătorilor de a genera în universitate, prin prezența lor, medii de cercetare:

  • “…Metoda de seminar si laborator, care initiaza si invata pe studenti cum trebuie sa lucreze singuri, trebuie extinsa la toate disciplinele. Trebuie să dezvoltam in ei deprinderea de a cauta ei insisi adevarul, de a cerceta singuri izvoarele si a face investigatiile necesare pentru lamurirea unei probleme. Metoda aceasta, care se practica intr-o bună parte din universitatea noastra, trebuie intensificata, fiindcă va deprinde studentul sa verifice adevarul prin propria lui judecata. Iata al doilea motiv pentru care universitatea noastra trebuie sa-si indrepte sfortarile in directia dezvoltarii, pe cat mai mult posibil, a seminariilor, laboratoarelor, institutelor, statiilor de cercetari si a oricărui fel de institutie in care studentul invata si practica zilnic metoda de a studia prin sine insusi…. Pentru a putea indeplini aceasta grea si nobila misiune, universitatea noastra va trebui inzestrata cu laboratoarele de cercetari de care are nevoie, iar acestea trebuie organizate si inzestrate cu utilajul tehnic impus de cerintele actuale ale stiintei.  Toate sfortarile mele si ale senatului universitar se vor indrepta deci in directia satisfacerii acestei superioare cerinte…. Indatoririle legale ale unui profesor universitar nu se reduc numai la pregatirea si tinerea in mod regulat si constiincios a cursurilor. Toate aceste lucrari reclama prezenta sa continua in localitatea unde isi are catedra. Ele nu se pot indeplini in nici un caz in cateva ore gramadite in aceeasi zi…

În fine, în lucrare arătăm că „…o deviză definitorie a rectorului Florian Ștefănescu-Goangă a fost că “…Politica se face până la poarta universității”. A încurajat implicarea comunității academice în spațiul social și chiar politic, dar ca mijloc de exprimare a propriei expertize academice, nu ca mijloc de a obține beneficii academice fără acoperire în expertiză. Maxima sa era “…Întâi valoarea academic/profesională și apoi implicarea civică/politică“…Închei, lăsând cititorul să tragă concluziile și să mediteze/comenteze asupra celor prezentate aici. Eu, în sinteză, spun simplu doar că: (1) ca om de știință, Florian Ștefănescu-Goangă a jucat în liga mare a ariei academice internaționale a psihologiei, iar (2) ca rector, a fost probabil rectorul care a marcat cel mai mult și în bine Universitatea din Cluj! (cel puțin în perioada interbelică a acesteia).

Din Cuprins:

Prefață – Anca Lemair (nepoata lui Florian Ștefănescu-Goangă)

Introducere – Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Om de știință și Rector – Daniel David

Florian Ștefănescu Goangă – Mentor – Adrian Opre

Florian Ștefănescu-Goangă – Model al Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie – Anca Dobrean, Aurora Szentagotai, Szamoskozi Ștefan și Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Despre imortalitate simbolică și organizarea modernă a Departamentului de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – Petre Curșeu, Adrian Opre și Oana Benga

Florian Ștefănescu-Goangă – Cinci exerciții de admirație – Mircea Miclea

 

Anexă

Pentru a înțelege mai bine contribuția decisivă a lui Florian Ștefănescu-Goangă la dezvoltarea psihologie și universității clujene putem analiza scrisoarea adresată de acesta ministrului învățământului în anul 1948 (preluată din Popa și Sâncrăian, 2002, pg. 51-56) (am selectat aici din scrisoare doar părțile legate de activitățile ca psiholog/om de știință și rector):

  • „…Ca profesor de Psihologie am introdus, primul în țara noastră, studiul experimental al proceselor şi activităţilor psihologice. În acest scop am înfiinţat în 1921 primul laborator de Psihologie experimentală în țara noastră. După ce am pregătit personalul ştiinţific şi am dat o dezvoltare mai mare cercetărilor experimentale, am înfiinţat în anul 1924 Institutul de Psihologie experimentală, teoretică si aplicată, singurul în ţara noastră. Am pregătit şi format un mare număr de cercetători ştiinţifici în toate ramurile psihologiei. Am elaborat o serie întreagă de metode de cercetare ştiinţifică, aplicată pe materialul uman din țara noastră. Cînd numărul lucrărilor a sporit, am înfiinţat Editura Institutului de Psihologie, unde am publicat, în colecția „Studii si cercetări psihologice” ale Institutului de Psihologie din Cluj – 32 de volume -, studii şi cercetări, elaborate de mine şi de elevii mei.
    • Pentru a dezvolta interesul pentru studiile psihologice şi pentru a face cunoscute rezultatele cercetărilor psihologice din ţară şi străinătate, am înfiinţat Revista de Psihologie – care a apărut regulat timp de 12 ani, în patru caiete trimestriale, fiecare caiet de 150 pagini, formând deci 12 volume de peste 500 pagini fiecare. Întreaga revistă a fost scrisă numai de mine şi de elevii mei. Ea mi-a fost primită la schimb, cu revistele de psihologie din străinătate.
    • Am reuşit dar să creez la Universitatea din Cluj o şcoală psihologică, un centru de cercetări ştiinţifice, cu renume european.
    • Am creat, organizat şi condus, în cadrul Ministerului Muncii Institutul Psihologic din Cluj, care a dezvoltat o largă activitate cu privire la problemele de psihologie aplicată, la problemele de organizare ştiinţifică a muncii precum şi cele cu privire la îndrumarea şi pregătirea rațională a ucenicilor, la orientarea şi selecțiunea profesională.

În functia de rector, pe care am ocupat-o timp de opt ani am desfăşurat o activitate multilaterală.

  • I. O activitate de organizare interioară a Secretariatului universității, a serviciului administrativ, a casieriei şi contabilității fondurilor, al controlului permanent al veniturilor şi cheltuielilor – nu numai ale rectoratului, ci şi ale facultăților, institutelor, bibliotecii universității, oficiilor universitare, căminelor, cantinelor, etc. Această organizare a dat bune rezultate. Ea a fost unanim apreciată de toți care au cunoscut-o.

Am înfințat serviciul tehnic al universităţii, însărcinat cu reparaţia şi întreținerea în bună stare a clădirilor universității – un atelier central mecanic, de constructii si reparatii de instrumente şi aparaté, utilizate în toate instituţiile universității, un atelier de fotografie, de filmare şi facerea diapozitivelor necesare laboratoarelor şi institutelor universității.

Am organizat căminele studenţeşti în aşa fel încât ele au devenit un titlu de mândrie al universității. Eu însumi, înainte de a fi rector, am organizat şi condus timp de zece ani căminul „Avram Iancu”.

Am înfiinţat Oficiul universitar, pus în serviciul studenţilor. El avea 6 secţiuni.

    1. Oficiul de informatie şi îndrumare a studentilor în tot ce priveşte…. în legătură cu universitatea şi instituţiile sale, cu condițiile de trai, etc.
    2. Asistenta medicală a studenților – Examinarea medicală preventivă a studenţilor. Îngrijirea medicală gratuită în clinicile universității, internarea lor în caz de boală sau de intervenţii chirurgicale – gratuită.
    3. Asistenta socială. Distribuirea burselor, ajutoarelor băneşti, pentru nevoile studenţilor lipsiti de mijloace materiale.
    4. Educatia fizică si sportul. Universitatea din Cluj a dat o atentie deosebită sportului. În acest scop s-a organizat parcul sportiv al universităţii, bine cunoscut in toată țara – de prof. Iuliu Hațeganu. Ca rector am cumpărat o bună parte din terenul pe care s-a făcut acest parc şi am dat peste cinci milioane lei pentru amenajarea lui, a constructiei bazinului de inot.
    5. Turismul. Organizarea de excursii în tot cuprinsul ţării, pentru ca studentii să-şi poată cunoaşte cît mai bine și direct neamul şi pamintul strămoşesc.
    6. Orientarea psihologică universitară a studentilor spre disciplinele potrivite cu aptitudinile lor psiho-fiziologice.
  • II. O grijă deosebită am avut ca universitatea să fie înzestrată cu clădirile necesare pregătirii ştiinţifice a studenţilor și a lucrărilor ştiinţifice ale personalului ştiinţific al universităţii.

Am desfăşurat deci o activitate constructivă de clădiri noi şi de completări şi reparaţii ale clădirilor existente. Clujul se mîndreşte, ca şi țara intreagă, cu clădirea impozantă a clinicilor noi – construită sub rectoratul meu, cu fonduri pe care le-am obţinut personal, prin stăruinte neîncetate – într-o vreme cînd ţara se găsea într-o criză financiară. Cine a vizitat aceste clinici, atunci cînd ele au fost puse în funcţiune în anul 1937, ştie că nu exista atunci nimic similar în ţară, din punct de vedere al înzestrării medicale şi al cerintelor medicale.

Între anii 1934-1937 am pus să se construiască Colegiul Academic – astăzi Casa Universităţii – pe care am inaugurat-o în 1937. Această construcţie, care constituie o mândrie a Clujului şi a universităţii clujene, s-a făcut după indicaţiile mele şi sub supravegherea mea zilnică, până în cele mai mici amănunte.

Dar, afară de aceste două mari constructii, care sunt arătate tuturor vizitatorilor străini, care vin să ne cunoască ţara şi capacitatea noastră constructivă şi organizatorică, în calitate de rector am ştiut să obţin fondurile necesare şi pentru alte construcții mai puțin impozante ca cele arătate mai sus, dar tot atât de utile bunului mers al universității. Enumăr aici cîteva din ele:

    1. O clădire pentru institutul de bacteriologie, cu toată înzestrarea lui interioară şi aparatura necesară.
    2. O reparație radicală a clădirii institutului de studii clasice – construcția unui etaj nou pentru pinacoteca universității, organizarea şi amenajarea subsolului pentru instalația lapidarului şi a ceramicii, provenită din săpăturile arheologice, făcute de profesorii de arheologie.
    3. Ridicarea a două etaje peste parterul clădirii institutului de botanică – începută de prof. Borza. Terminarea completă a acestei clădiri şi amenajarea grădinii botanice – din faţa şi jurul acestei clădiri.
    4. Construirea unui etaj la căminul “Avram lancu” şi înzestrarea căminului cu o sală de baie pentru studenţi.
    5. Construirea unui etaj la clădirea bibliotecii universităţii şi amenajarea a noi săli de lectură.
  • III. Activitatea extrauniversitară. În scopul de a răspândi cunoştinţele ştiinţifice în masele largi ale populaţiei din Ardeal şi pentru a face cunoscute problemele culturale şi ştiinţifice de interes general, am înființat împreună cu profesorii Virgil Bărbat şi Vasile Bogrea Extensiunea universitară. Am activat în această instituție peste 50 de profesori ai Universității din Cluj. Nu a rămas nici un oraş din Transilvania şi Banat, în care să nu se organizeze în fiecare an o serie întreagă de conferințe, ținute de profesorii universității. Am fost secretar general şi în urmă preşedintele acestei instituții, care a marcat o notă nouă, specifică a activităţii universității din Cluj – elogiată nu numai de cercurile competente din ţară, dar şi din străinătate…”

Vezi și referințele selective de mai jos:

  • David, D. (2013). Şcoala Clujeană de Psihologie Clinică şi Psihoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai: Tradiţie-Excelenţă-Onoare 2013 – Moment Aniversar. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Texte și evocări/Teza de doctorat. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002a). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Corespondență. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Raportul TT-G3A pe anul 2016 – Metarankingul Universitar G3A-2016

A apărut Raportul Think Tankului G3A (TT-G3A), pe anul 2016. Textul Raportului poate fi găsit AICI. Raportul îşi propune să verifice robusteţea Metarankingului Universitar-2016, al Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, prin Metarankingul Universitar G3A-2016 care va fi publicat în luna decembrie în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie – Serie Nouă.

Think Tankul G3A (TT-G3A) este un Grup de Analiză, Atitudine şi Acţiune în politica ştiinţei din România, creat în jurul Revistei de Politica Ştiinţei şi Scientometrie – Serie Nouă, care anual, în luna decembrie, publică Raportul asupra mediului academic românesc. Primul Raport G3A a fost publicat în 2014, iar al doilea Raport în 2015, ambele fiind larg receptate şi discutate în mediul academic şi în cel public românesc. Acesta este al treilea Raport al TT-G3A (2016).

Experţii care fac parte din Think Tankul G3A (în 2016) sunt:

  • Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea „Babeş-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca şi Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA; Co-coordonator al TT-G3A;
  • Prof. dr. Livius Trache, Director ştiinţific, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN-HH) şi Texas University, SUA; Co-coordonator al TT-G3A;
  • Prof. univ. dr. ing. Petre T. Frangopol, membru de onoare al Academiei Române, Profesor consultant, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, redactor şef al RPSS, Secretarul ştiinţific al TT-G3A;
  • Acad. prof. univ. dr. Marius Andruh, Universitatea din Bucureşti (UB)/Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. ing. Dorel Banabic, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. Viorel Barbu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC)/ Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. ing. Emil Burzo, UBB, Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Prof. univ dr. Vasile Brînzănescu, Institutul de Matematică „Simion Stoilow” din Bucureşti;
  • Prof. univ. dr. Valentin Cojanu, Academia de Studii Economice din Bucureşti;
  • Dr. Alexandru Corlan, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti/Asociaţia Ad-Astra, redactor şef adjunct al RPSS;
  • Prof. univ. dr. Mircea Dumitru, rector UB, Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române;
  • Prof. univ. dr. Romiţă Iucu, prorector UB, Bucureşti;
  • Prof. univ dr. Voicu Lupei, INFLPR, membru corespondent al Academiei Române;
  • Prof. univ. dr. Petru Matusz, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara;
  • Acad. prof. univ. dr. Doru Pamfil, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Acad. prof.univ. dr. Ioan Aurel Pop, rector UBB, Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Prof. univ. dr. ing. Ion M. Popescu, Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti;
  • Prof. univ. dr. Irinel Popescu, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucuresti şi Institutul Clinic Fundeni, membru corespondent al Academiei Române;
  • Acad. prof. univ. dr. Octavian Popescu, UBB, Cluj-Napoca şi Director al Institutului de Biologie al Academiei Române din Bucureşti/Academia Română;
  • Dr. ing. Dumitru Dorin Prunariu, cosmonaut, ROSA, membru de onoare al Academiei Române;
  • Acad. prof. dr. Anca Sima, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu”, membru corespondent/Academiei Române;
  • Prof. Univ. dr. Cristian Silvestru, UBB, Cluj-Napoca, membru corespondent al Academiei Române;
  • Dr. Ioan Ursu, secretar ştiinţific al IFIN-HH;
  • Dr. Florin Vasiliu, director ştiinţific, Institutul Naţional de Cercetare pentru Fizica Materialelor;
  • Prof. univ. dr. ing. Lucian Vinţan, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu;
  • Acad. prof. univ. dr. Victor Voicu, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti/Academia Română.

Reflectări ale Raportului în media (selecţie):

Ambele metarankinguri au fost criticate de o serie de reprezentanţi ai unor universităţi, probabil bine intenţionaţi, dar care însă nu-şi regăseau instituţiile în poziţiile pe care le anticipau. Criticile, unele probabil motivate de bună-credinţă în dorinţa de a înţelege metarankingul,  au fost în mare parte derivate din neînţelegerea (1) mecanismelor implicate în rankinguri internaţionale ale universităţilor incluse în metaranking şi (2) faptului că într-un demers ştiinţific metodologia trebuie să fie argumentabilă ştiinţific şi reproductibilă, nu să fie aşa cum doreşte fiecare cititor (studiul este făcut de coautori, aşa că cititorul poate critica metodologia în sine, nu faptul că coautorii nu au utilizat metodologia pe care ar fi dorit-o cititorul). Redau mai jos doua texte care adresează unele din aceste critici ale unora dintre colegii noştri.

I. TEXTUL 1 (preluat din Newsletterul Consorţiului Universitaria) – Despre metarankinguri universitare şi competitivitate academică într-un mediu psihocultural colectivist

  • Autor: Prof. univ. dr. Daniel David, Prorectorul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) pentru cercetare, competitivitate-excelenţă şi publicaţii ştiinţifice

Într-un mediul psihocultural colectivist diferenţierile sunt eronat percepute ca un pericol, deşi, într-un mediu psihocultural modern, diferenţierile sunt garantul performanţei şi competitivităţii. Acest lucru este cu atât mai adevărat în mediul academic, astăzi imersat într-o lume globalizată. Într-adevăr, în aria internaţională a educaţiei şi cercetării, fiecare universitate îşi are rolul şi locul său important, în funcţie de profilul şi misiunea asumată, fără a se accepta o uniformizare păguboasă. La probleme sociale diverse şi la studenţi cu nevoie complexe, diferenţierea universităţilor (ex. locale/regionale/naţionale/world-class) este singura soluţie raţională la a servi maximal societatea şi studenţii, demonstrată ca eficientă în ţările cu un mediul academic competitiv.

Două rapoarte recente au introdus un element obiectiv de diferenţiere a universităților româneşti, pe baza poziţionării acestora în clasamentele internaţionale ale universităţilor.

Primul Raport a fost elaborat de către un High Level Experts Group, stabilit de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, generând Metarankingul Universitar-2016, prezentat în Tabelul 1 (vezi Andronesi…David şi colab., 2016). Acest metaranking a identificat 5 univesrităţi cu potenţial de excelență, vizibile şi cu impact internaţional (primele 5) şi 15 universităţi vizibile internaţional (următoarele 15). Universitățile româneşti care nu se află între cele 20 din Tabelul 1 nu sunt vizibile internaţional în clasamentele analizate, fără ca asta să însemne că nu au un rol educaţional important în România.

Al doilea Raport a fost elaborat de către Think Tankul G3A, generând Metarankingul Universitar G3A-2016, prezentat în Tabelul 2 (vezi David şi colab., 2016), care confirma practic rezultatele primului metaranking. Subsemnatul am fost autor comun la cele două rapoarte.

Tabelul 1. Clasamentul universităților românești în Metarankingul Universitar-2016 (preluat din Andronesi…David şi colab., 2016).

Note: 1. Universitățile românești care nu se regăsesc în acest clasament nu sunt prezente în niciun clasament internațional analizat; 2. Universitățile situate pe aceeași poziție sunt trecute în ordine alfabetică.

Poziția în clasament Universitatea Scor Total (Cvintile)
1 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca 13
2 Universitatea din București 10
3 Universitatea Politehnica din București 8
4 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași 7
5 Universitatea de Vest din Timișoara 6
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București 3
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca 3
6 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași 3
7 Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași 2
7 Universitatea Politehnica din Timișoara 2
7 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca 2
7 Universitatea Transilvania din Brașov 2
8 Academia de Studii Economice din București 1
8 Universitatea din Craiova 1
8 Universitatea Dunărea de Jos din Galați 1
8 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1
8 Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara 1
8 Universitatea din Oradea 1
8 Universitatea Ovidius din Constanța 1
8 Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești 1

 

Tabelul 2. Clasamentul universităţilor româneşti în Metarankingul Universitar G3A-2016 (preluat din David şi colab., 2016).

Note: 1. Universităţile româneşti care nu se regăsesc în acest metaranking nu sunt prezente în niciun clasament internaţional analizat; 2. Universităţile situate pe aceeaşi poziţie sunt trecute în ordine alfabetică; 3. În Metarankingul Universitar G3A-2016 apar şi o serie de instituţii academice non-universitare: pe poziţia a 10 apar Academia Română, Institutul de Fizică Atomică şi Institutul de Ştiinţe Spaţiale, iar pe poziţia a 11 apare Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltarea Tehnologiilor Isotopice şi Moleculare (poziţia acestora în clasament trebuie interpretată în context, acestea nefiind instituţii universitare, astfel că unele criterii/indicatori nu li se aplică).

Rang Universitatea Scor Total

(Decile)

1 Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca 20
2 Universitatea din Bucureşti 15
3 Universitatea Politehnica din Bucureşti 13
4 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi 9
5 Universitatea de Vest din Timişoara 8
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București 6
6 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi 6
7 Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca 5
8 Universitatea Politehnica din Timișoara 4
8 Universitatea Tehnică din Cluj Napoca 4
9 Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi 3
10 Universitatea Transilvania din Brașov 2
11 Academia de Studii Economice din Bucureşti 1
11 Universitatea din Craiova 1
11 Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi 1
11 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1
11 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara 1
11 Universitatea din Oradea 1
11 Universitatea Ovidius din Constanţa 1
11 Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti 1

Aşa cum era de aşteptat, după apariţia acestor rapoarte, pe lângă interogaţiile şi dezbaterile colegiale absolut normale faţă de un asemenea eveniment, într-un mediul colectivist care refuză diferenţierea au apărut şi o serie de reacţii cu caracter defensiv. Aşadar, adesea, în loc să analizăm raţional şi constructiv implicaţiile acestor analize obiective, încercăm să anulăm diferenţierile, prin punerea în mod defensiv sub semnul întrebării a procedurilor care au dus la aceste diferenţieri. Să analizăm câteva dintre astfel de reacţii.

  • Selecţia clasamentelor a fost făcută astfel încât să favorizeze anumite universităţi (incluzând şi excluzând clasamentele din metararanking în mod subiectiv).

FALS! Selecţia clasamentelor a fost făcută după criterii clare şi înainte de orice analiză a datelor. Selecția a fost confirmată de consultanţi externi şi a inclus, aşa cum se spune clar în analizele efectuate, toate clasamentele majore care utilizează indicatori academici.

Ca să forţeze această idee de subiectivitate, unii critici exemplifică cu neincluderea clasamentului Google Scholar Institutions. Dar, paradoxal, criticii uită să menţioneze că acest clasament nu este unul încă funcţional, pentru acest motiv nefiind inclus nici în alte analize internaţionale (ex. în clasamentul Webometrics). Aşadar, raţional vorbind, nu poţi folosi ceva ce nu este încă funcţional! Într-adevăr, aşa cum arată autorii unui Raport din cele menţionate (vezi David şi colab., 2016): „…Spre exemplu, în relaţia cu Google Scholar Institutions, autorii clasamentului Webometrics, care urmăreau utilizarea Google Scholar Institutions, observau în luna noiembrie 2016 că  „…This ranking is an experiment for testing the suitability of including GSC data in the Rankings Web, but it is still in beta…”, adăugând că „…Google Scholar is working for extending the world coverage of the institutional profiles to (almost) all the academic organizations. Unfortunately their resources are limited and there is no final date for finishing the task…”. Dacă l-am include exploratoriu şi forţat în metarankiguri, în forma sa incompletă din noiembrie 2016, de dragul testabilităţii duse la limită, acesta nu schimbă poziţionarea primelor cinci universităţi din Tabelul 1 sau Tabelul 2.

Dintre clasamentele cunoscute la nivel international nu au fost incluse Webomertics şi 4ICU, din motivul simplu că nu utilizează dominant criterii/indicatori academici; din nou, dacă le-am include exploratoriu, acestea ar accentua profilarea primei universităţi din metarankiguri (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care în 2016 ocupă prima poziţie în ambele clasamente).

  • Calculul statistic trebuie să fie greşit, dacă nu ne avantajează.

FALS! Calcul a fost efectuat şi confirmat independent în trei centre universitare (SNSPA/UBB/Universitatea de Vest din Timişoara), iar rezultatele au fost replicate (identic pentru universitățile din clusterul 1 – primele 5) în cele două rapoarte efectuate independent, cu metodologii complementare (ex. decile vs. cvintile).

  • Participarea universităților în clasamentele analizate este voluntară şi, aşadar, lipsa unei universități din clasamentele internaţionale nu se datorează performanţei academice sub pragul stabilit de clasament, ci se datorează faptului că nu a dori să participe sau nu a ştiu de clasament.

FALS! Aşa cum se spune şi în cele două Rapoarte, opt (8) din cele nouă (9) clasamente analizate se efectuează independent de voinţa universităţilor. Doar unul solicită acordul universităţilor de a fi incluse (clasamentul THE). Şi aici însă acordul se cere doar dacă universitatea depăşeşte un prag de performanţă academică stabilit de autorii clasamentului. Mai precis spus, aşa cum se arată în unul din rapoarte (vezi David şi colab., 2016): „…Altfel spus, o universitate nu se află în clasamentul THE: (1) din cauză că nu depăşeşte un prag minimal de performanţă academică stabilit de clasament (astfel încât nu a fost contact de autorii clasamentului) sau (2) nu şi-a dat acordul pentru a fi inclusă în clasament, deşi a depăsit pragul de calitate şi a fost contactată de autorii clasamentului (caz în care universitatea este responsabilă de lipsa din clasament). Este posibil ca unele universităţi să contacteze din proprie iniţiativă autorii unor clasamente, caz în care pot fi înregistrare, dar nu vor fi incluse în clasament decât dacă depăşesc pragul minimal de performanţa academică”.

  • Focalizarea pe clasamente va slăbi actul educaţional.

FALS! În clasamentele analizate nu se poate pătrunde decât dacă există o performanţă academică care depăşeşte un prag critic, performanţă care se referă la actul de predare (cu impact direct asupra nevoilor studenţilor şi a unui învăţământ centrat pe studenţi) şi de cercetare (cu impact direct asupra centrării pe studenţi, prin stimularea învăţării prin cercetare, şi pe societate, prin transferul de servicii şi produse inovative).

  • Fuga după clasamente sacrifică cultura organizaţională, pentru imagine.

FALS! Poziţionarea bună într-un clasament internaţional al universităţilor nu are doar o funcţie de prestigiu, ci una diagnostică. Înţelegerea realistă a poziţionării proprii, prin raportare la standardele internaţionale, poate susţine politici de dezvoltare academică validate ştiinţific (de tip evidence-based), în beneficiul comunităţii academice.

În concluzie, metarankingurile analizate aici reflectă în mod obiectiv felul în care se văd universităţile româneşti din afara ţării, prin prisma poziţionării lor în clasamentele internaţionale de referinţă ale universităţilor, prin prisma unor criterii/indicatori academici. Nici mai mult, nici mai puţin!

Referinţe selective

Andronesi, O., Banabic, D., Buzea, C., David, D., Miroiu, A., Prisăcariu, A. şi Vlăsceanu, L. (2016). Raport asupra Exerciţiului Naţional de Metaranking Universitar-2016. High Level Experts Group – Raport pentru Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice (vezi pentru varianta online la http://www.edu.ro/primul-exerci%C8%9Biu-na%C8%9Bional-de-metaranking-universitar-%E2%80%93-2016-concluzii-%C8%99i-recomand%C4%83ri-pentru) ((în curs de publicare în Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie)

David, D., Frangopol. P. şi Corlan, A. (2016). Raportul Think Tankului G3A pe anul 2016. O diagnoză a mediului academic românesc prin Metarankingul Universitar G3A-2016. Raportul Think Tankului G3A pe 2016 (în curs de publicare în Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie).

 

II. TEXTUL 2 – Interviu pentru Elena Stanciu (Agerpres), preluat în rezumat de Agerpres)

Cluj-Napoca, 14 dec /Agerpres/ – Lansarea primului metaranking privind universitățile românești, realizat recent de Ministerul Educației Naţionale și Cercetării Ştiinţifice (MEC), a iscat o serie de dezbateri aprinse, care, în opinia consilierului pe probleme de cercetare al ministrului, Daniel David, pot reprezenta începutul unui demers de maturizare a mediului universitar românesc, în ceea ce priveşte rankigurile academice internaţionale şi modul în care funcţionează aria internaţională a educaţiei şi cercetării.

Clasamentul realizat de MEC arată că 72, din cele 92 de universități din România, nu au vizibilitate în rankingurile internaționale.

„Noi am încercat la Ministerul Educației și Cercetării să răspundem la o întrebare simplă: cum se văd universitățile românești în rankingurile internaționale, care sunt făcute independent de minister sau de universitățile din România, fiind astfel rankinguri obiective? Nici mai mult, nici mai puţin. În acest sens, un High Level Experts Group, numit de minister, a produs un raport – Metarankigul Universitar 2016 – care a arătat că din 92 de universități, în anul 2016, sunt vizibile internațional doar 20. Și acestea se clasifică în două grupuri, în care cinci universități sunt mai vizibile şi au un impact la nivel internațional – Universitatea `Babeș-Bolyai`, Universitatea București, Universitatea Politehnică Timișoara, Universitatea `Alexandru Ioan Cuza` din Iași și Universitatea de Vest din Timișoara. Se adaugă alte 15 universități, care sunt vizibile, fără să aibă însă un impact internaţional foarte mare. Ulterior au apărut o serie de dezbateri și o serie de întrebări legate de metaranking, iar acest lucru este foarte bun, pentru că oamenii încep să învețe ce este un asemenea ranking și de ce este important să fii acolo”, a declarat, pentru corespondentul AGERPRES, Daniel David, care este consilier al ministrului Educației pe probleme legate de cercetare.

Acesta a precizat că metarankingul MEC a fost realizat pe baza a 9 clasamente internaționale, dintre care 8 sunt făcute independent de dorința universităților de a apărea sau nu în ele, ceea ce aduce argumente în plus pentru obiectivitatea pe care o reprezintă clasamentul. De asemenea, pentru realizarea acestui top care analizează mediul universitar românesc au fost consultați experți internaționali. Totuși, după publicarea metarankingului, au existat și voci care au criticat acest demers.

„Unele universități care nu s-au regăsit în acel metaranking (sau care nu s-au regăsit pe poziţia în care se proiectau) au fost foarte critice la adresa lui. Analizând aceste critici, autorii metarankigului cred că ele vin mai degrabă dintr-o neînțelegere a mecanismelor acestor rankinguri internaţionale. În plus, metarankingul nu spune că universitățile care nu se regăsesc acolo nu contează sau că nu au un rol în societatea românească, ci arată pur simplu cum se văd universitățile noastre în aria academică internaţională, cum se văd acestea din afară. Trebuie să știe fiecare cum stă și trebuie să să-şi proiecteze misiunea aademică într-un mod raţional. Poți să « joci » la nivel local/regional, sau la un nivel național sau poți să țintești un nivel internațional. Trebuie însă înţeles clar că o universitate regională care își atinge misiunea este mai performantă decât o universitate cu ambiții naționale sau internațioale care nu își atinge misiunea. Și într-o țară ca România ai nevoie de universități cu profiluri diferite”, a spus David.

Acesta a precizat că mediul universitar românesc trebuie să fie preocupat de acest gen de instrumente, cum sunt rankingurile, deoarece ele pot fi de un real ajutor pentru definirea misiunii pe care ar trebui să o aibă fiecare universitate, respectiv pentru elaborarea strategiei pe care o are de urmat.

Astfel, pentru a nu se arunca o undă de îndoială asupra acestui prim metaranking românesc, Daniel David a apelat la un grup de cercetători și reprezentanți ai mediului academic, pentru a verifica robusteţea metarakingului ministerului.

„Ca să vedem stabilitatea acestui metaranking care a generat discuții – care, repet, în ciuda unor alunecări nefericite în afara expertizei de specialitate, sunt foarte bune, fiindcă universitățile au început astfel să conștientizeze că există rankinguri internaționale de care ar trebui să ne pese, ar trebui să ne definim misiunea academică într-un mod mai rațional decât am făcut-o până acum -, prin Think Tank-ul G3A (TTG3A) s-a făcut o nouă analiză. TT G3A este format dintr-un grup de oameni din mediul academic, din toată țara, din universități, din Academia Română, din institute de cercetare, care de trei ani facem analize la sfârșit de an asupra mediului academic din România. Am publicat până acum trei rapoarte, iar în ultimul, lansat recent, am hotărât să verificăm stabilitatea metarankingului MEC ca să vedem cât de riguros este”, a mai spus David.

La acest clasament, numit Metarankingul Universitar G3A-2016, s-a folosit o metodologie ușor diferită, pentru a putea surprinde diferențe mai fine între universități și pentru a le putea da ocazia să fie mai bine poziționate unele în raport cu altele. Rezultatele au confirmat practic rezultatele ministerului.

„Este aproape același top. Noi am spus apoi, în concluziile raportului TT G3A, că universitățile trebuie să se gândească raţional la misiunea lor – vrei să fii de anvergură internațională, națională, sau vrei să fii local/regional. Apoi, în funcție de misiunea pe care o ai, să îți faci politicile academice interne, iar dacă vrei să fii de nivel internațional atunci nu are sens să ai politici opuse criteriilor din rankingurile internaționale. Este ca la olimpiadă, dacă vrei să fii campion la 100 de metri garduri, te antrenezi pentru proba acea probă, nu pentru cea de aruncare cu ciocanul”, a mai spus consilierul.

După publicarea metarankingului MEC, la finalul lunii noiembrie, o serie de universităţi, care fac parte din consorţiul „Academica Plus” şi al universităţilor tehnice, au transmis un mesaj prin care şi-au manifestat dezacordul faţă de anumite prevederi ale clasamentului şi ale raportului care l-a însoţit.AGERPRES/(A – autor: Elena Stanciu, editor).

  • Raportul TT-G3A în legătură cu Metarankigul Universitar G3A-2016 poate fi găsit AICI.
  • Raportul High Level Experts Group al MEC, în legătură cu Metarankngul Universitar-2016, poate fi găsit AICI.

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Cronici/recenzii

I. Aici prezint interviuri şi cronici/recenzii asupra monografiei scrise după apariţia acesteia, focalizate nu atât pe demersul academic (aspect abordat în secţiunea de analize/recenzii de specialitate) cât pe implicaţiile psihoculturale ale concluziilor monografiei:

  • Adevărul – Semnalare/Recenzie (vezi AICI)
  • Bookhub – Recenzie (vezi AICI)
  • Bookhub – Interviu (vezi AICI)
  • Caţavencii – Interviu (vezi AICI)
  • Clujul Cultural – Cartea zilei (vezi AICI)
  • Evenimentul Zilei – Semnalare/Recenzie (vezi AICI)
  • La Punkt – Interviu (vezi AICI)
  • Observatorul Cultural – Recenzie (AICI)
  • Radio România Cultural – Interviu (emisiunile: Izvoare de Filosofie şi Timpul Prezent)
  • Recenzie/interviu privind implicaţii ale concluziilor monografiei pentru comunitatea maghiară pot fi găsite AICI.
  • Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie (vezi AICI)
  • Revista Sinteza (Octombrie 2015) – Psihologia poporului/naţiunii între Kuhn şi Torquemada: Şi totuşi se mişcă… (contributor invitat)
  • România literară nr 34/2015 – Recenzie (vezi AICI)
    • România Literară nu publică comentarii la recenziile sale. Aşa că am răspuns unor aspecte interesante ridicate în textul din România Literară în La Punkt (vezi AICI)
  • Ziarul Financiar (Ziarul de Duminică – pentru prima parte a interviului vezi AICI; pentru partea a doua a interviului vezi AICI).

II. În fine, tot aici voi prezenta revistele cu cultură care au preluat texte din monografie:

  • Revista 22 (AICI şi AICI)
  • Revista Sinteza (revistă de cultură şi gândire strategică) (AICI)
  • Tomisul Cultural
Categorii:Fără categorie

NEWS-EVENIMENT: International Association of Cognitive Psychotherapy a decis ca the 9th International Congress of Cognitive Psychotherapy să fie organizat în 2017 la Cluj-Napoca!

Aşa cum am arătat într-un mesaj anterior, Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie a fost selectată ca organizatoare a celui de al 9-lea Congres Internaţional de Psihoterapie Cognitivă, al Asociaţiei Internaţionale de Psihoterapie Cognitivă.

Preşedinte de onoare al Congresului este Aaron T. Beck, preşedintele Congresului este subsemnatul, preşedintele ştiinţific al Congresului este Pim Cuijpers, iar preşedintele comitetului de organizare al Congresului este Anca Dobrean.

Site-ul Congresului este operaţional AICI.

INFO. SUPLIMENTARE (reluate de AICI).

Ca recunoaştere a maturităţii şi impactului internaţional al Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie din Universitatea Babeş-Bolyai, boardul International Association of Cognitive Psychotherapy (IACP) a decis în decembrie 2013 ca the 9th International Congress of Cognitive Psychotherapy să fie organizat în 2017, la Cluj-Napoca, în România. Acest eveniment va contribui (1) la includerea oraşului Cluj-Napoca, a Universităţii Babeş-Bolyai şi a Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România în rândul centrelor internaţionale de referinţă în domeniu şi (2) la stabilizarea şi dezvoltarea psihoterapiilor cognitiv-comportamentale în centrul şi estul Europei, zonă care poate servi apoi ca un pod pentru diseminarea acestora dinspre ţările vestice spre cele estice (unde psihoterapia este încă mai puţin dezvoltată/accesibilă).

Psihologia românească a mai găzduit evenimente internaţionale majore – adesea în forma conferinţelor şi/sau simpozioanelor internaţionale, europene, regionale -, dar acesta este primul congres internaţional de anvergură, cu tradiţie internaţională, dintr-un domeniu de vârf al psihologiei moderne, găzduit în România. În acest sens, ţinând cont de anvergura evenimentului, organizaţiile majore din ţară din domeniul sănătăţii mintale (ex. de psihologie, de medicină/psihiatrie) vor fi invitate să se implice în organizare, în calitate de parteneri ai congresului.

DESPRE IACP ŞI CONGRES

International Association of Cognitive Psychotherapy (IACP) este organizaţia internaţională de profil, reunind asociaţii naţionale, regionale şi profesionişti de pe tot cuprinsul lumii. Congresul internaţional al IACP este un eveniment major în domeniu care se organizează aproximativ din trei în trei ani; între congrese se organizează conferinţe şi/sau simpozioane internaţionale, europene, americane, asiatice, africane etc. în domeniu. Congresul este evenimentul major, de sinteză, care stabileşte apoi marile direcţii în domeniu. Specific, până acum, congresul IACP a fost organizat în locaţii precum New York (SUA, 1976), Umea (Suedia, 1986), Oxford (Anglia, 1989), Toronto (Canada, 1992), Gotenborg (Suedia, 2005), Roma (Italia, 2008), Istanbul (Turcia, 2011) şi Hong Kong (China, 2014). Între anii 1992 şi 2005 congresul a fost organizat în colaborare cu alte organizaţii de profil sub numele de World Congress of Behavioral and Cognitive Therapies: 1995-Copenhaga/Danemarca; 1998-Acapulco/Mexic; 2001-Vancouver/Canada; 2004-Kobe/Japonia (congres care a continuat apoi ca eveniment independent, dar coordonat cu congresul IACP: 2007-Barcelona/Spania; 2010-Boston/SUA şi 2013-Lima/Peru).

DESPRE PSIHOTERAPIILE COGNITIV-COMPORTAMENTALE

În psihologia clinică şi psihoterapie, abordarea cognitiv-comportamentală (cognitive-behavior therapy/CBT) este standardul de aur (golden standard) pentru (1) optimizarea şi dezvoltarea personală; (2) promovarea sănătăţii şi prevenţia tulburărilor psihice şi (3) tratamentul tulburărilor psihice şi a celor somatice care implică în etiopatiogeneză factori psihologici. Într-adevăr, ghidurile clinice internaţionale (spre exemplu, National Institute for Health and Clinical Excellence, American Psychological Association, Cochrane Reviews etc.) recomandă, pentru cele mai multe condiţii clinice psihologice, intervenţiile cognitiv-comportamentale (1) ca primă linie de tratament (ex. în tulburări de anxietate, tulburări depresive, tulburări de comportament alimentar, tulburări de spectru autist, tulburări ale copilului, cuplului şi familiei etc.); (2) în combinaţie cu tratamentele medicamentoase/farmacoterapie (ex. în tulburări depresive severe, deficit de atenţie şi hiperactivitate etc.); sau (3) ca a doua linie complementară de intervenţie, după farmacoterapie (ex. în tulburări psihotice).

Inventarea psihoterapiei cognitiv-comportamentale în anii ’50-’60 ai secolului XX (cu contribuţiile majore ale lui Albert Ellis şi Aaron T. Beck) a dus la o revoluţionare a tratamentelor tulburărilor psihice şi psihosomatice, sute de mii de profesionişti (ex. psihologi, psihiatri) practicand astăzi acest tratament, milioane de oameni beneficiind astfel de el în întreaga lume. CBT a produs o schimbare de paradigmă (cognitive revolution) în practica psihologiei clinice, a consilierii psihologice şi a psihoterapiei, cu impact major asupra domeniului sănătăţii.

DESPRE ORGANIZAŢIILE CARE VOR FI IMPLICATE CA ORGANIZATORI PRINCIPALI

 

 

 

Geniile/vizionarii care au schimbat lumea şi Colinda/Pluguşorul raţional

24 decembrie 2014 2 comentarii

Prestigioasa revistă TIME a publicat la sfârşitul acestui an (2014) un număr special despre „Great Scientists. The geniuses, eccentrics and visionaries who transformed the world” (Mari oameni de ştiinţă. Geniile, excentricii şi vizionarii care au schimbat lumea).

Au fost analizate domeniile majore ale ştiinţei, începând cu fizica (ex. Newton, Maxwell, Einstein, Heisenberg etc.), prin chimie (ex. Pauling, Boyle, Lavoisire, Mendeleev etc.) etc., până la genetică (ex. Mendel, Darwin, Crick, Watson etc.) şi medicină (ex. Pasteur, Curie etc.) (în total aproximativ 15 domenii).

Evident, au fost analizate şi ştiinţele sociale, unde au fost incluşi:

  • Sigmund Feud (deşi psihanaliza nu mai este astăzi mainstream, el rămâne în istoria domeniului ca primul care a pus în mod serios posibilitatea cauzării psihologice a tulburările psihice);
  • Thomas Hobbes (filosof englez de marcă, unul dintre fondatorii filosofiei politice);
  • Wilhelm Wundt (fondatorul psihologiei experimentale/academice, prin primul laborator de psihologie din lume, înfiinţat de el la Universitatea din Leipzig);
  • Margaret Mead (antropolog cultural, fondatoarea unei noi paradigme în studiul adolescenţei);
  • Alfred Kinsey (fondatorul sexologiei moderne);
  • E.O. Wilson (fondatorul socio-biologiei);
  • Albert Ellis (fondatorul psihoterapiei cognitiv-comportamentale, atribuindu-i-se în articol „revoluţia cognitivă” în psihologia clinică/psihoterapie, delimitându-se astfel de paradigma veche a psihanalizei freudiene. Aaron T. Beck este menţionat în secţiunea dedicată lui Albert Ellis ca fiind un contributor cheie la această „revoluţie cognitivă”).
  • Marsha Linehan (fondatoarea studilor empirice asupra suicidului şi a tratamentelor asociate, din perspectiva „revoluţiei cognitive” în psihologie – dialectic behavior therapy, o formă de cognitive behavioral therapy -, cu efecte majore asupra tulburărilor de personalitate de tip borderline).

Albert Ellis (vezi şi aici) şi Aaron T. Beck au apărut mereu pe primele locuri ca influenţă în domeniul psihologie/psihoterapie în analizele făcute asupra profesioniştilor. Într-adevăr, astfel de analize profesionale se fac frecvent, dar această analiză TIME este una care suprinde impactul unor oameni de ştiinţă nu doar direct în comunitatea lor, ci la nivelul mai larg al conştiinţei publice.

Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie din Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) s-a născut în paradigma iniţiată de Albert Ellis şi Aaron T. Beck şi chiar cu susţinerea directă a acestora. Astfel, Albert Ellis este preşedintele de onoare al Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România, iar Albert Ellis Institute (New York, SUA) este co-fondator, împreună cu UBB, al International Institute for the Advanced Study of Psychotherapy and Appplied Mental Health. Aaron T. Beck este doctor Honoris Causa al UBB, avem profesura „Aaron T. Beck” la UBB, iar Academy of Cognitive Therapy (fondata în SUA şi prezidată de Aaron T. Beck; Marsha Linehan este membră a acestei academii) recunoaşte programele clinice de la UBB (alături de Albert Ellis Institute, New York, SUA).

Personal am avut şansa să-i cunosc direct pe Albert Ellis şi Aaron T. Beck, atât ca oameni (prin relaţiile personale pe care le-am dezvoltat împreună de-a lungul timpului) cât şi ca supervizori (în formarea mea clinică) şi colaboratori academici (ex. am scris împreună, avem cercetări în colaborare, sunt membru în Academy of Cognitive Therapy şi directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute, titularul profesurii „Aaron T. Beck” la UBB etc.). Din aceste poziţii pot confirma, la o scală mai personală, analiza revistei TIME, spunând că, într-adevăr, Albert Ellis şi Aaron T. Beck sunt nu doar nişte oameni excepţionali (în sensul că sunt generoşi şi trăiesc viaţa fără a se lăsa prinşi de banalul cotidian), ci sunt nişte titani ai psihologiei, mai precis, aşa cum spune şi articolul, sunt nişte genii vizionare care au schimbat lumea psihologiei; uneori, mai ales la începuturile lor, aşa cum stă bine unor „genii”, au fost mai puţin înţeleşi în domeniul psihologie/psihoterapie, deoarece au forţat schimbarea paradigmei vechi, existente atunci în domeniu, paradigma nouă propusă de aceştia fiind însă astăzi mainstream în domeniu. După ei, psihologia nu se mai poate face însă ca înainte! Nu în ultimul rând, Şcoala noastră doctorală are o filiaţie directă de la Wilhelm Wundt (Wundt-Goangă-Roşca-Radu/Mărgineanu). Aşadar, Excelenţa academică (vezi aici) şi Onoarea (vezi aici şi aici) acestei Şcoli s-au clădit pe o Tradiţie de prestigiu, reliefată succint în acest articol.

Fiind în preajma sărbătorilor de iarnă, din partea Şcolii de psihologie clinică şi psihoterapie din UBB vă dăruim:

(1) Colinde Raţionale (în româneşte şi în engleză) (mai multe despre colindele raţionale vezi aici);

(2) Pluguşorul Raţional;

ambele reprezentând aplicaţii la viaţa cotidiană, uneori într-o variantă mai umoristică, a cercetărilor lui Albert Ellis şi Aaron T. Beck (atenţie: le vedem ca fiind complementare, nu opuse, celor tradiţionale!).

Sărbători Fericite si să ne vedem cu bine la anul!

P.S. Raţional aici înseamnă un stil de gândire (1) flexibil (ex. „prefer să…şi fac tot ceea ce depinde de mine omeneşte să…, dar accept dacă nu se întâmplă” în loc de „trebuie cu necesitate să…, altfel nu pot concepe”), (2) noncatastrofic, (3) tolerant şi (4) cu acceptarea necondiţionată a persoanei, fără evaluări globale (ex. se fac doar evaluări punctuale şi nuanţate, focalizate pe comportament, nu pe persoană); acest stil de gândire rational susţine apoi emoţii şi comportamente adaptative/sănătoase (pentru detalii vezi aici).

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Camelotul Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie. Per Aspera Ad Astra.

I. Introducere

La baza culturii europene stau două sisteme mitologice majore, cu derivaţii în contemporaneitate, uneori cu efecte separate, alteori împletite: Olimpul (începând din perioada antică, pe fundament greco-roman) şi Camelotul (începând din perioada medievală, ulterior cu influenţe creştine) (vezi David Leeming, 2003: From Olympus to Camelot: the world of European mythology). Modelele europene s-au extins apoi şi în alte culturi derivate iniţial din cea europeană (vezi spre exemplu „Camelotul american” din timpul preşedinţiei lui John F. Kennedy; vezi şi AICI). Într-adevăr, cine are o pregătire culturală adecvată ştie ca acele paternuri culturale care au un substrat evoluţionist – adesea exprimate în mituri esenţiale ale omenirii – tind să se perpetueze la timpuri diferite, cu oameni şi cu conţinuturi diferite. Ele exprima măreţia şi limitele speciei noastre, mare parte stabilite genetic.

II. Context

În fiecare iunie/iulie, de ani buni, în cadrul Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie din Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) sărbătorim Şcoala (pentru mai multe informaţii despre Şcoală vezi AICI). Sunt momente de destindere şi team building pentru un grup care academic munceşte enorm, cu rezultate ştiinţifice importante care contribuie la prestigiul, vizibilitatea, impactul şi poziţionarea internaţională a Universităţii Babeş-Bolyai (UBB).

Ca fondator al acestei Şcoli, în acest an, cu ocazia acestui eveniment, m-am gândit să încadrez mai explicit această Şcoală în mitologia/legendele arthuriene, pe care, în diverse forme, păstrând proporţiile şi caracterul cultural/metaforic, după modelul altor grupuri academice din străinătate (vezi Donal Katzner, 2011: At the edge of the Camelot, cu referire la evenimente din University of Massachusetts), le invocăm adesea cu referire la noi şi/sau la unele proiecte ale noastre. Într-adevăr, cu referire la noi, prima analogie arthuriană a făcut-o marele psiholog american Albert Ellis care, văzând cercetările grupului de aici, a spus că sunt un nestemat şi că un Camelot se naşte la Cluj-Napoca (în sensul unei modernizări a psihologiei de aici). Noi am preluat metafora şi substanţa acesteia care au fost apoi promovate într-o formă academică în construcţiile instituţionale (ex. vezi AICI) şi de massmedia românească (ex. vezi  AICI).

III. Despre Camelot

Camelotul din legendele arthuriene, în centrul căruia se afla Masa Rotundă (şi Cavalerii acesteia), a fost astfel construit încât a reprezentat altceva faţă de lumea înconjurătoare de atunci (vezi AICI). Camelotul şi Cavalerii Mesei Rotunde reprezentau un ideal construit din valori cardinale ca putere pentru excelenţă şi adevăr (”Might for Right/Truth”, cum il definea T.H. White), loialitate şi bun simţ (”Loyalty and Goodness”), onoare şi curaj (”the Chivalry Code”), la care se adăuga apoi un ansamblu de valori principale şi secundare. Camelotul era un ideal care trebuia să inspire oamenii să dorească să fie mereu mai buni, poziţia în societate fiindu-le determinată de propriile realizări; aşadar, într-o lume absolutistă şi rigidă social, Camelotul era o formă avansată de democraţie fundamentată pe merit. Păstrând proporţiile, mesajul era că a trăi în Camelot era echivalent cu perfecţiunea umană şi „Paradisul” pe pământ! Acestă diferenţiere – a fi altfel decât cei din jur –, exprimată în lupta pentru a implementa un ideal, le-a adus însă mulţi adversari (ex. Morgana, Mordread, Malagant etc.; vezi pentru detalii AICI), care cu timpul s-au infiltrat puternic şi în interiorul Camelotului. Într-adevăr, este un dat al speciei noastre ca atunci când apare o deviere de la majoritate să reacţionăm. Dacă o dorim şi noi şi simţim că putem să o avem, atunci evoluăm spre aceasta, ceea ce este un lucru bun! Dacă o dorim şi noi, dar nu o putem avea, atunci încercăm să o anihilăm, să o înecăm în masa mare; este o atitudine compensatorie clasică a celor complexaţi, adesea de frustrare exprimată în încercarea de distrugere şi/sau trădare. Dacă nu o dorim – nu reprezintă un lucru valoros în sine –, atunci fie o ignorăm fie o anihilăm prin asimilare (lucru negrav în această situaţie).

În impunerea valorilor Camelotului Regele Arthur şi Cavalerii Mesei Rotunde erau foarte fermi! Nimeni nu te forţa să aderi la aceste valori, dar dacă ai aderat şi doreai să trăieşti în Camelot trebuia să le respecţi deoarece ele erau fundaţia Camelotului şi condiţia existenţei şi progresului acestuia. Atitudinea sa fermă a trezit nu doar adversari din exterior (adesea invidioşi pe bunăstarea şi măreţia Camelotului), ci şi trădători şi agitatori din interior (care nu mai făceau faţă valorilor şi regulilor Camelotului) care încercau să fisureze şi să distrugă Camelotul, prezentându-i valorile ca tiranie/dictatură. Aşadar, Camelotul, din invidie, frustrare şi ură, a ajuns să fie atacat şi denigrat din exterior şi din interior. Am lecturat recent un astfel de text, prezentat şi într-un film, în care un astfel de agitator/trădător spunea:

„…Other people live by other laws, Arthur. Or is the law of Camelot to rule the entire world?…You’re going to get what you deserve. We take no responsibility for our actions if you continue to deny us our supposed „rights…”.

“…Alţi oameni pot avea şi trăi după alte legi, Arthur. Or de ce trebuie ca legea ta şi a Camelotului să fie legea tuturor? Vei plăti pentru asta. Vom acţiona împotriva ta fără să ne pese de nimic dacă ne negi drepturile pe care ni le dorim…”

Apoi, acelaşi agitator/trădător, adresându-se locuitorilor Camelotului le spune:

„…What I offer you is freedom; freedom from Arthur’s tyrannical dream; fredom from Arthur’s tyrannical rules;….”

“…Ceea ce vă ofer eu este libertatea; libertatea din visul tiranic al lui Arthur; libertatea din legile tiranice ale lui Arthur…”

La toate acestea rege Arthur a răspuns simplu:

“…If that battle must come, I will fight it!…”

“…Dacă acestă bătălie trebuie dusă, o voi duce…”

Aşa cum spuneam, modelul arthurian (ex. personaje, valori etc.) a fost preluat ca ideal, direct sau indirect, de multe segmente din societatea umana (ex. artă, administraţie, politică), inclusiv din mediul academic. Este un patern cultural repetabil istoric, în care fiecare din prezent, ca să folosesc o formulare de fizică aristoteliană, se regăseşte în rolul care i se cuvine!

IV. Despre Camelotul Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie

Când m-am întors în ţară definitiv şi am început construcţia unei Şcoli de psihologie clinică şi psihoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai am avut un vis (constrâns de mesajul din Dacă, a lui Rudyard Kipling): să construim în ţară o unitate academică competitivă internaţional, după valorile şi practicile universităţilor de prestigiu, care să genereze pentru ţară brain-gain ca un antidot la brain-drain. În această construcţie am luat ca model legendele arthuriene. De ce aceste legende? Deoarece Albert Ellis făcuse deja analogia, contextele şi scopurile formale erau similare, iar împletirea democraţiei cu meritocraţia – aşa cum promova Camelotul – este şi esenţa mediului academic modern! Într-adevăr, dacă democraţia este, în general, esenţa societăţii moderne, democraţia colorată meritocratic este esenţa mediului academic modern şi performant (vezi pentru detalii universităţile de tip world-class din Ivy League). Balanţa echilibrată între democraţie şi meritocraţie este calea regală spre succesul academic, care evită atât „dictatura” mediocrităţii – care prin număr poate impune standarde scăzute care duc la neperformanţă – cât şi „dictatura” elitismului – care prin pârghiile de putere poate încerca să impună utopii/lucruri de nerealizat la nivel general; într-un mediu ghidat de o astfel de filosofie fiecare, dacă este raţional şi cinstit cu el/ea însuşi/însăşi, îşi poate găsi locul potrivit, onorabil şi mulţumitor.

Când noi am început să construim o Şcoală de psihologie clinică şi psihoterapie la UBB am venit cu valori şi practici moderne, cam neobişnuite pentru peisajul românesc, dar standard pentru bunele practici internaţionale în universităţile de top. Iată câteva de astfel de practici:

(1) Practicile academice de zi cu zi sunt determinate de trei factori: (1) reglementări legale explicite (la diverse niveluri); (2) legitimitate (lucruri implicite derivate din reglementări legale explicite) şi (3) cutumele academice şi learshipul informal fundamentate pe valori ca Tradiţie-Bun simţ, Excelenţă-Raţiune şi Onoare-Curaj. Legitimitatea şi leadershipul informal au fost mereu valorizate (recunoscute şi acceptate) pentru colegi care confirmă caracterial-valoric şi academic:

    1. Publică internaţional ca autori principali;
    2. Aduc granturi ca director;
    3. Atrag studenţi.

Vocea lor este ascultată şi contează, chiar dacă formal nu sunt „şefi”!

(2) Promovarea academică nu depinde de vechime, ci de realizările individuale, de necesităţile academice şi resursele financiare ale unităţii academice. Vechimea poate nuanţa lucrurile, dar nu poate substitui criteriile de performanţă.

(3) Exprimăm puncte de vedere diferite şi divergenţe într-un cadru descris de Tradiţie prin Bun-simţ, Excelenţă prin Raţionalitate şi Onoare prin Curaj; dar odată ales/asumat un punct de vedere (ex. prin consens şi/sau majoritate) mergem pe el, fără alte discuţii! Acest lucru ne-a permis să dezvoltăm cercetări programatice şi programe de cercetare progresive care ne-au poziţionat ca un grup academic reprezentativ naţional şi competitiv internaţional (vezi AICI). Punctele de vedere care transced cadrul definit de aceste valori (ex. lipsa respectului faţă de cei care au contribuit decisiv la ceea ce avem şi la mediul în care lucrăm, înlocuirea excelenţei cu vechimea în promovarea academică, echivalarea standardelor academice internaţionale cu standarde derivate din situaţii personale şi/sau căutarea de a obţine avantaje academice prin alte mijloace decât cele care sunt exprimate în standardele academice internaţionale şi ale Şcolii etc.) nu corespund mediului Şcolii noastre. Într-o formulă kantiană, as spune că atitudinea mea în acest grup este ghidată de „cerul înstelat deasupra mea (a se citi – valorile asumate) şi legea morală în mine (a se citi – ceva trebuie făcut pentru că aşa trebuie, prin prisma valorilor asumate şi pentru păstrarea acestora, chiar dacă îmi fac inamici şi indiferent că îmi place sau nu)”.

(4) Pentru a genera un mediu de cercetare dinamic şi stimulativ prezenţa la locul de muncă este obligatorie (deşi nu avem încă cartele electronice ca universităţile americane!), dincolo de prezenţa la orele de predare sau şedinţele standard. Numai aşa putem avea un mediu de cercetare performant, în care oamenii interacţionează şi discută între ei, dezvoltând idei şi proiecte noi şi mentorandu-i pe cei mai tineri aflaţi la început.

(5) Pentru dezvoltarea resursei umane am implementat principiul ”No one left behind”. Toţi din grup trebuie să primească şanse şi oportunităţi. Dacă sunt utilizate, atunci fiecare are şansa să stea academic pe propriile picioare, are legitimitate şi vocea ascultată şi poate să ofere la rândul său oportunităţii pentru tinerii care vin. Dacă nu sunt folosite şi/sau realizate performant, atunci oportunităţile se îndreaptă spre cei noi care vin, dar cei care le-au ratat pot să-şi continue activitatea în mod normal dacă aceasta se face la un nivel acceptabil (nu toţi pot să fie peste media grupului sic!) şi fără să interfereze cu cei care fac excelenţă (orchestra are valoare în ansamblu, fiecare având rolul său stabilit de dirijor într-o orchestră în care nu toţi sunt vioara I, dar cei care sunt vioara întâi contează decisiv); în aceste condiţii, dacă totuşi nu te simţi confortabil cu pierderea influenţei formale şi/sau informale, şi ai demnitate, poţi să părăseşti echipa, pentru a nu ocupa din bani publici o poziţie pe care ar putea veni un tânăr dedicat şi performant, iar la cerere, dacă meriţi caracterial, poţi avea chiar suportul grupului (ex. recomandare corectă etc.) pentru a găsi o poziţie mai adecvată intereselor şi abilităţilor tale altundeva (o practică obişnuită la universităţile de prestigiu).

(6) Am fost primii din UBB (poate şi din ţară) care am angajat lectori univ. pe perioadă determinată. În acest fel universităţile mari din lume îşi testează angajaţi, iar aceştia au ocazia să testeze dacă mediul academic este ceea ce îşi doresc sau nu. Este un ”win-win”! Acum, acest lucru, văzut în ţară ca ciudat la început, este o practică tot mai răspândită în UBB şi în alte universităţi româneşti, după modele universităţilor de tip world-class.

Aceste practici academice moderne ne-au adus în anul 2011 titlul de cel mai bun grup academic din ţară în cadrul Galei Premiilor în Educaţie (vezi AICI).

Sigur că, ştiind paternurile umane de răspuns descrise în modelul arthurian, ne-am pregătit şi pentru reacţii externe şi interne negative. Niciun lucru bun care exprima idealuri majore nu scapă frustrărilor şi trădărilor omeneşti (vezi metaforele Olimpiene, Arthuriene/Camelotul, Creştine etc.), după formule ca „niciun ideal netrădat”, „niciun succes neinvidiat”, „nicio prosperitate nepedepsită” etc. Într-adevăr, din nefericire există mereu unii care aleg şi intră în aceste roluri ingrate, asumându-şi o filosofie atât de bine descrisă în Anti Dacă, a lui Kostas Varnalis.

De-a lungul timpului şi noi am avut „morganele”, „mordreadii” şi „malaganţii” noştri, cu atacurile şi denigrările externe şi interne inevitabile. Am reuşit însă să facem faţă mai bine ca în poveşte! În poveste, aşa cum spuneam că se întâmplă cu marile idealuri, Camelotul a căzut în urma trădărilor şi invidiilor omeneşti, regele Arthur retrângându-se în Avalon, un loc magic, plin de mister, de unde, lăsând speranţă oamenilor, poate cândva se va reîntoarce să creeze un nou Camelot. Acestă speranţă se simte mai ales în momente grele, nu doar în cazul celor care s-au regăsit în Camelot ci, paradoxal, chiar în cazul unora din cei care au trădat, invidiat şi urât Camelotul, realizând ulterior greşelile făcute!

Şcoala noastră a făcut faţă mai bine deoarece partea academică sănătoasă este încă puternică şi, mai important, devine tot mai puternică (încă nu este momentul să ajungem la sfârşitul poveştii…!). Într-adevăr, evaluările informale recente (ex. 2014) – evaluări pe care noi le facem destul de des ca practică instituţională de dezvoltare/optimizare – au arătat că, păstrând metafora şi proporţiile, majoritatea membrilor Şcolii sunt încă „Cavaleri ai Mesei Rotunde”, fără ca asta să însemne că nu putem avea sugestii normale de îmbunătăţire/dezvoltare (chiar eu simt mereu nevoia de inovaţii care să ne ducă înainte). De asemenea, au rămas „Cavaleri ai Mesei Rotunde” cei mai mulţi dintre foştii angajaţi care se regăsesc acum la universităţi din ţară şi/sau străinătate şi au devenit „Cavaleri ai Mesei Rotunde” toţi colaboratorii din străinătate care lucrează în echipe de cercetare cu noi. Aşadar, deşi construcţia este grea, am pierdut foarte puţini colegi pe drum. Când spun că i-am pierdut nu mă refer la cei care au plecat pur şi simplu în alte unităţi academice; acestă fluctuaţie este una normală şi un semn de excelenţă într-un departament performant, iar cei mai mulţi din aceştia au plecat la mai bine, adesea în străinătate, cu recomandarea noastră, purtând cu ei valorile învăţate aici. Mă refer la unii, e drept, foarte puţini, care într-un fel s-au întors împotriva valorilor, standardelor şi regulilor/ care i-au adus în mediul academic şi care ne-au dus pe noi la succes, adesea atunci când nu se mai regăseau în aceste valori/standarde/reguli, unii considerându-le, ca în poveste, chiar tiranice (sic!). Chiar îmi pare rău şi de aceştia, deoarece eu evaluez răspunsurile oamenilor, nu pe omul care generează răspunsurile, om pe care, ca supervizor în psihoterapie cognitiv-comportamentală, am învăţat să-l accept necondiţionat ca persoană, fără însă să-i accept şi comportamentele distructive!

V. Concluzii

Închei spunând că simt că ceea ce am adus noi nou în mediul academic românesc prinde rădăcini dincolo de noi şi contribuim astfel, alături de alţii (colegi şi instituţii din ţară), la o modernizare a mediului academic românesc (pentru detalii privind realizările Şcolii vezi AICI). Le sunt recunoscător colegilor mei care au apărat şi apără valorile cu care am pornit la drum şi sunt foarte mulţumit de ceea ce am realizat împreună până acum! Răspunsul meu la unele blocaje, reacţii denigratoare şi atacuri care au fost, sunt şi/sau vor veni este simplu, ghidat de Dacă, a lui Rudyard Kipling, urmând ferm metafora arthuriană: „…If that battle must come, I will fight it!…” („…Dacă acestă bătălie trebuie dusă, o voi duce…”) sau, mai latin conceptualizat, Per Aspera Ad Astra!

 

În sfârşit avem ranking-ul european al universităţilor! Cum stăm în ţară şi la UBB?

Textul acesta poate fi citit şi pe portalul Alianţei pentru o Românie Curată (Un Portal Anticorupţie) şi a fost acceptat pentru publicare în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie.

Interesul meu pentru ranking-urile (clasamentele) universitare datează din 2004 când, împreună cu Asociaţia Ad-Astra a Cercetătorilor din România, am făcut şi publicat primul ranking al universităţilor din ţară, pe baza publicaţiilor Web of Science (vezi AICI). Interesul a fost unul intrinsec, epistemic, care a fost util şi necesar apoi şi pentru poziţiile pe care le-am deţinut/le deţin în managementul cercetării la nivel naţional şi/sau internaţional (ex. consilierul pentru cercetare al ministrului educaţiei şi cercetării/2005, vicepreşedintele Consiliului Naţional al Cercetări Ştiinţifice/2008-2012, membru în Colegiul Consultativ pentru Cercetare-Dezvoltare şi Inovare la ANCS/2011-2012, membru în Scientific Review Group in Social Sciences la European Science Foundation/2009-prezent etc.). Apoi, anual am urmărit şi comentat ranking-urile internaţionale, cu implicaţii pentru UBB şi universităţile româneşti (vezi AICI pentru ultima analiză).

Uniunea Europeană (UE) a fost mereu sceptică faţă de ranking-urile (clasamentele) clasice ale universităţilor (ARWU, QS, TIMES, URAP etc.), afirmând că sunt prea orientate pe „modelul american” de universitate. Aşadar, cu mulţi ani în urmă, a demerat un proiect propriu de ranking al universităţilor şi anume U-MULTIRANK. Timpul ne va spune dacă acest nou ranking este mai valoros sau nu decât cele existente şi/sau dacă aduce ceva în plus faţă de ceea ce ştiam din ranking-urile anterioare. Adevărul este că am sperat cu toţii că vom avea mai multe universităţi româneşti poziţionate mai bine în acest nou ranking care are mult mai multe criterii şi deci ar putea, în principiu, surprinde elemente de prestigiu pe care le avem, dar care nu sunt reliefate în ranking-urile anterioare. Este oare aşa?

Ei bine, cu referire la România, rezultatele sunt prezentate sintetic AICI. Pentru rezultatele generale vezi AICI.

Ce învăţăminte putem trage pentru universităţile din ţară?

  • Cele zece universităţi româneşti nu reuşesc să se diferenţieze decisiv prin prisma indicatorului legat de cercetare (citation rate şi research publications-size normalised). Chiar dacă scorurile obţinute sunt diferite, ele fac parte cam din aceeaşi clasă şi/sau din clase foarte apropiate.
  • Este cazul să ne privim în faţă şi să recunoaştem nivelul la care suntem. Ca să ieşim bine nu are sens să tot inventăm ranking-uri, tot mai „prietenoase” prin indicatorii utilizaţi, ci trebuie să ne îmbunătăţim funcţionarea după criteriile ranking-urilor serioase care deja există. Spre exemplu, degeaba cerem în universităţi publicaţii – ca să pară că ne preocupă serios performanţa -, dacă nu cerem publicaţii care contează în ranking-urile internaţionale!
  • Atenţie, universităţile mari din ţară pot avea producţie mare (ex. număr de publicaţii), dar când contează productivitatea (ex. numărul de publicaţii raportat la numărul cadrelor didactice/de cercetare) – cea care exprimă calitatea mediului intern -, pot avea probleme. Aşadar, în politicile academice trebuie să ne focalizăm pe ambele componente!
  • Probabil că unind vreo trei universităţi din ţară am putea ocupa un loc mai onorabil, mai ales în ranking-urile care favorizează producţia, în faţa productivităţii. Dar este aceasta calea inteligentă? Eu cred că nu! Dimpotrivă! Adica dacă vrem să intrăm în competiţie cu un computer performant/nou punem la bătaie outputul combinat al trei computere vechi ca să-i facem faţă? Eu cred ca raţional ar trebui să încercăm să avem computere de valoarea celui cu care dorim să ne comparăm (ex. prin modificare/up-grade pentru cel vechi), nu să mobilizăm trei vechituri care în scurt timp nu vor mai da randament deloc (nici singure nici în combinaţie).
  • Problema nu este că nu intrăm pe locuri onorabile în clasament. Problema este că nefiind acolo atragem mai puţini studenţi şi mai puţine resurse, astfel că pe termen mediu şi lung o problemă iniţial de imagine se transformă într-o problemă reală de funcţionare a unei universităţi.

Ce învăţăminte putem trage pentru UBB?

  • În clasamentul similar celui Olimpic  – sumă de medalii (aici a se citi de evaluări de la A la D) -, în ţară nu suntem poziţionaţi foarte bine (vezi AICI). Stăm însă mai bine, uneori suntem chiar primii din ţară, la indicatori luaţi separat (mai ales la cei care depind de cercetare şi de mărimea instituţiei).
  • Partea de predare (teaching/learning) trebuie îmbunătăţită.
  • Partea de cercetare (research) trebuie serios regândită.
  • Partea de transfer de cunoştinţe/servicii în mediul socio-economic (knowledge transfer) trebuie practic construită.
  • Partea de deschidere internaţională (international orientation) trebuie intensificată şi diversificată (mai ales pe componenta de mobilitate studenţească).
  • Partea de implicare regională (regional engagement) trebuie, pe alocuri (income from regional sources), chiar inventată.

Cum putem implementa aceste învăţăminte la UBB (şi în alte universităţi româneşti)?

Eu,  sincer vorbind, cred că este simplu! În acest context reiau ideea că fără o modernizare structurală, profundă, a universităţilor româneşti nu avem nicio şansă să avem universităţi cu adevărat competitive internaţional, oricâte ranking-uri am inventa. Este trist însă că atunci când vorbim de modernizare şi/sau când ne confruntăm în ţară cu probleme noi (ex. număr mare de studenţi la nivel de licenţă, calitate mai scăzută, în medie, a studenţilor la nivel licenţă faţă de perioada pre-Bologna etc.), în loc să ne uităm cum au rezolvat alţii aceste probleme şi/sau să căutăm soluţii moderne, reflexul inevitabil este să apelăm la ce ştim din practicile vechi (ex. examen de admitere din materii de specialitate), cu toate riscurile aduse de acestea (ex. industria meditaţiilor). Nu este calea bună! Este nevoie de o altă gândire, mai modernă, nemarcată de reflexele trecutului. Eu, ştiind bine ce se întâmplă în SUA (dar şi la universităţile mari din Europa), am un disconfort foarte mare când văd soluţii prezentate ca moderne în universităţile româneşti care sunt fie soluţii vechi reambalate, care au dat greş în trecut, fie soluţii atât de noi şi riscante încât nu le găseşti în universităţile la nivelul cărora dorim să ajungem. Nu este ciudat? Spre exemplu, nu este ciudat că noi considerăm că examenul de admitere din materii de specialitate la nivel de licenţă este o practică la care trebuie să ne întoarcem? Admitere trebuie făcută, dar din materii de specialitate? Încurajăm iar industria meditaţiilor de care am scăpat cu greu? La ce universitate de top se mai utilizează această metodă învechită? De ce nu utilizăm o modalitate de admitere similară celei de la universităţile pe care le luăm ca model (ex. examen de cunoştinţe şi competenţe generale de tip GRE)? Apoi, ba vrem să separăm specializări, cu scop de dezvoltare şi evoluţie, ba vrem să le grupăm în devălmăşie, în structuri academice mamut, pentru a salva bani, fără să ne întrebăm cam cum stau lucrurile cu aceste specializări la universităţile de top, astfel încât să separăm când separarea aduce dezvoltare şi avantaj competitiv, în condiţii de sustenabilitate financiară, şi să unim când unirea ne ajută. Acestă opţiune pentru extreme – separare/dezvoltare versus unire – se face adesea după intuiţie şi/sau interese particulare, nu după analize şi practici academice serioase şi interese academice raţionale. Nu avem o problemă cu disonanţa că vrem să fim ca alţii, dar facem ca noi?

Eu nu susţin un fundamentalism internaţional: tot ceea ce este internaţional este bun şi trebuie preluat exact aşa, iar ceea ce este creat aici este prost! Nu spun că trebuie să copiem automat modele internaţionale, fără o adaptare înţeleaptă la situaţia din ţară. Spun însă că trebuie să implementăm acele modele care ne permit să ne integrăm internaţional şi nu ne rup de bunele practici internaţionale! Din păcate aceste probleme şi acest stil învechi şi autosuficient, adesea rupt de practicile internaţionale, reprezintă adesea reflexul unei generaţii care nu înţelege prezentul şi viitorul şi/sau căreia nu-i pasă de viitorul altora, ci doar de prezentul său…

După mine, elementele principale de modernizare sunt cele pe care le-am exprimat în programul de candidatură la rectoratul UBB în 2012 – sub deviza Tradiţia, Excelenţă Onoare – (partea de Tradiţie şi Excelenţă fiind preluată şi propusă de conducerea actuală a UBB ca motto actual al universităţii) şi pe care le-am exprimat/reluat mai ales în articole din Revista de Politica Ştiinţei şi ScientometrieAcademica (revista Academiei Române: vezi AICI, AICI şi AICI), Observatorul Cultural, Revista 22 etc. Unele din aceste principii de modernizare propuse de mine au fost (a) asimilate în mod colegial, înţelept şi transparent şi/sau (b) gândite complet independent şi de colegii din conducerea actuală a UBB (vezi mai jos punctele 4 şi 5). Le prezint în continuare doar succint, în legătură cu învăţămintele pe care le-am formulat mai sus, deoarece ele pot fi găsite detaliat AICI, AICI, şi AICI. Aceste principii pot servi, dacă se doreşte, ca input nu doar pentru UBB, ci pentru orice universitate românească interesată serios de modernizare.

(1)   Partea de predare (teaching/learning) trebuie îmbunătăţită. Universitatea trebuie reorganizată după modelul undergraduate (licenţă/master profesional) versus graduate schools (master/doctorat), astfel încât fiecare să-şi poată găsi locul în care poate performa şi tuturor celor interesaţi să fie serioşi să li se aplice principiul No One Left Behind! Asta va duce la specializarea cadrelor didactice şi la creşterea utilităţii şi satisfacţiei profesionale, precum şi la o satisfacere mai bună a nevoilor studenţilor. Cei care pot performa în predare, fără a ignora un nivel standard in cercetare, mai ales în cercetarea asociată predării, pot să fie orientaţi dominat spre programele de tip undergraduate. Evoluţia în carieră trebuie marcată aici de indicatori asociaţi predării, complementaţi de indicatori de cercetare/servicii inovative şi administraţie. Cei care pot performa în cercetare, fără a ignora predarea, pot să fie orientaţi mai ales spre programele de tip graduate. Evoluţia în carieră trebuie marcată aici de indicatori internaţionali asociaţi cercetării, complementaţi de indicatori de predare şi administraţie. În funcţie de opţiunea angajatului se pot face în timpul carierei mişcări între aceste două traiectorii şi/sau interacţiuni (spre exemplu, un profesor la nivel de graduate poate să susţină semestrial un curs inspiraţional la licenţă, dar nu trebuie să fie copleşit de cursuri şi ore la nivel de licenţă, deoarece asta îi reduce timpul dedicat cercetării). Este însă nerealist să ceri, ca acum, aceleaşi standarde academice şi celor care predau cursuri multe la 300 de studenţi la nivel de licenţă (şi deci au de corectat 300 de lucrări, au de condus un număr mare de lucrări de licenţă, au de consiliat zeci de studenţi, organizează cercuri ştiinţifice etc.) şi celor care predau la master sau doctorat, unde au 20-30 de studenţi. Sigur, pentru a îmbunătăţii activitatea de predare, mai ales la nivel de undergraduate, este nevoie de o reformă înţeleaptă a curriculumului, în consultare cu colegii din UBB din fiecare domeniu şi cu colegii din acelaşi domeniu din universităţile internaţionale cu care dorim să semănăm în acel domeniu. Apoi, trebuie făcută o evaluare a specializărilor din universitate, urmată de o decizie,  împreună cu colegii care reprezintă fiecare specializare, dacă este mai bine ca specializarea să fie integrată în structuri mai generale (ex. departamente/facultăţi mai generale) sau trebuie promovată de sine stătător (ex. în departamente/facultăţi de specialitate).

(2)   Partea de cercetare (research) trebuie serios regândită. Cercetarea ştiinţifică asociată actului predării – care are practici şi standarde proprii – trebuie separată conceptual şi financiar de cercetare ştiinţifică tradiţională. Acesta din urmă trebuie să fie una care să funcţioneze după regulile cercetării ştiinţifice din unităţile de cercetare (ex. institute), cu standarde de evaluare internaţionale. În acest context, trebuie să avem un corp de cercetători angajaţi pe perioadă nedeterminată, evaluat periodic, nu foarte numeros, dar stabil şi cu salariul minimal asigurat, care să atragă granturi care să completeze salariul şi în care apoi se aduc cercetători pe perioadă determinată. Aşadar, am avea: (1) cadre didactice care fac cercetare, asociată sau nu predării; (2) cercetători angajaţi pe perioadă nedeterminată (evaluaţi periodic); (3) cercetători angajaţi pe perioadă determinată pe granturile proprii sau ale celor din categorille 1 şi 2. Acest lucru poate duce apoi, în cascadă, la o creştere a outputului ştiinţific; aşadar, cu o investiţie iniţială mică, bine gândită, putem avea beneficii academice şi chiar financiare (ex. regia din granturi) mari.

(3)   Partea de transfer de cunoştinţe/servicii în mediul socio-economic (knowledge transfer) trebuie construită. Avem nevoie de un corp de experţi care să transfere cunoştinţe/servicii inovative către comunitate (inclusiv formare continuă) şi care să genereze/stimuleze colaborări cu mediul socio-economic. În acest context ne trebuie un corp de experţi angajaţi pe perioadă nedeterminată (ex. fizicieni, chimişti, geologi, psihologi, economişti,  etc.) , nu foarte numeros, dar stabil şi cu salariul minimal asigurat, evaluat periodic, care să atragă resurse prin serviciile oferite (resurse pentru UBB şi pentru a-şi completa salariul), cu  competenţe şi în procesul de patentare. Aşadar, am avea: (1) cadre didactice care oferă şi servicii inovative şi (2) experţi angajaţi pe perioadă nedeterminată care oferă aceste servicii. Acest lucru poate duce, în cascadă, la o creştere a serviciilor către comunitate, care se exprimă apoi în obţinerea de resurse suplimentare; aşadar, cu o investiţie iniţială mică, bine gândită, putem avea beneficii academice şi financiare mari.

(4)   Partea de deschidere internaţională (international orientation) trebuie intensificată şi diversificată (mai ales pe componenta de mobilitate studenţească). Spre exemplu, UBB, ca universitate multiculturală, trebuie să intensifice colaborările cu universităţi din Ungaria şi Germania şi să diversifice, ca toate universităţile româneşti, colaborările internaţionale nu doar în UE şi SUA, ci dincolo de spaţiul UE şi SUA. Spre exemplu, conducerea actuală (ex. reprezentanţii liniilor maghiare şi germane) a UBB a continuat şi a intensificat această componentă în partea multiculturală, ceea ce este un lucru foarte bun. Toate deschiderea internaţională nu trebuie însă să rămână doar pe hârtie, ci să se traducă în studenţi şi cadre didactice din UBB care merg în aceste universităţi şi în studenţi şi cadre didactice din aceste universităţi care vin la UBB. În fine, a ţinti populaţia care are nevoie de educaţie din ţări emergente şi/sau asiatice (ex. China, Iran, India), în domenii în care UBB are un avantaj competitiv faţă de ele, este un lucru obligatoriu (mai ales prin programe la distanţă şi formare continuă), dar cam ignorat.

(5)   Partea de implicare regională (regional engagement) trebuie, pe alocuri (income from regional sources), chiar inventată. Spre exemplu, ştiu că actuala conducere a UBB, prin prorectoratul de specialitate, a început să „inventeze” acestă componentă, ceea ce este un lucru foarte bun. Trebuie însă aici să înţelegem că regiunea/ţara fiind săracă, nici veniturile la UBB nu pot să fie foarte mari. Trebuie însă diversificate sursele de venit şi lărgit conceptul de regiune (înţelegând că nu mai suntem doar români, ci suntem români şi europeni).

 

Preţul excelenţei sau De ce în România eşti nevoit să fugi de excelenţă ca de dracu’!

30 martie 2014 6 comentarii

Recent (2014), editura Casa Cărţii de Ştiinţă din Cluj-Napoca a publicat volumul 5 al lucrării profesorului Petre Frangopol, membru de onoare al Academiei Române: „Mediocritate şi Excelenţă. O Radiografie a Ştiinţei şi Învăţământului din România. Academicianul Octavian Popescu a scris prefaţa lucrării.

Publicarea acestei lucrări mi-a trezit amintiri dragi, cunoscându-i, aş spune, destul de bine atât pe Petre Frangopol (am scris, în anul 2005, prefaţa volumului 2 al acestei serii de lucrări) cât şi pe Octavian Popescu (cu care am avut o serie de colaborări ştiinţifice). Mi-am amintit că adesea ne-am scos săbiile (sic!) şi am stat împreună (alături de alţi colegi) de partea excelenţei. Nu am fost noi (profesorul Frangopol şi cu mine) întotdeauna de acord, dar la mize mari ne-am trezit mereu de aceeaşi parte a baricadei. Am crezut că în ultimii ani le-au mai ruginit săbiile! Iată însă că apariţia acestui volum ne arată că nu este cazul. Aşadar, în spiritul critic al volumului şi de dragul „vechilor lupte” duse pentru promovarea excelenţei, m-am hotărât şi eu să scriu un text despre excelenţa în mediul academic românesc, în acest context introducând mai bine şi lucrarea mai sus menţionată. Textul reia idei pe care le-am prezentat în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB), cu ocazia unui discurs invitat din 2013 în faţa conducerii şi colegilor UBB-işti, ca parte a decernării diplomelor de doctor în ştiinţe, un eveniment solemn, organizat de UBB în Aula Magna a universităţii.

Eu cred că despre excelenţă este dificil de vorbit astăzi în România. Asta pentru că, deşi în realitate suntem deficitari la acest capitol, am compensat psihologic complexul şi astfel, în imaginea proprie, am ajuns să ne considerăm extraordinari. În consecinţă, suntem extrem de defensivi, reactivi/agresivi şi suspicioşi la orice comentariu legat de excelenţă, mai ales dacă acesta este critic, fie el şi constructiv, şi ne ameninţă compensarea şi imaginea fals creată. Practic am reuşit în ţară, vai, să demonetizăm până şi conceptul de excelenţă! Asta este, chiar şi pentru un psiholog clinician ca mine, care a văzut multe, fascinant! Iată câteva observaţii:

  1. Nu avem universităţi de top internaţional, dar toate sunt pline de programe, şcoli şi centre de excelenţă.
  2. Nu avem premii Nobel sau un corp consistent de cercetători în Highly Cited Researchers, dar suntem înconjuraţi numai de profesionişti cu realizări măreţe, autoapreciate ca atare (e drept, adesea nerecunoscuţi de răul Occident” sic!).
  3. Nenumăraţi cercetători români au nevoia să fie mereu primii la ceva. Motivaţia aceasta nu este rea în sine, dimpotrivă, dar realizarea este adesea jalnică. Astfel, unii se autoprezintă ca primii din România care au introdus „studiul urechilor verzi” (sic!). Dacă cineva din ţară s-a ocupat deja de asta, atunci se vor prezenta ca primii care au introdus „studiul urechilor verzi alungite” etc., anuntând asta triumfalist în mass-media românească, care, mai puţin informată şi/sau foarte dornică de senzaţional, preia ideea şi o ridică la niveluri ameţitoare. Astfel, tot felul de teme marginale şi/sau revolute sunt trâmbiţate şi populează riscant universităţile româneşti, nu pe baza unor publicaţii majore, ci pe baza zgomotului de presă sau al unor modele marginale din alte universităţi internaţionale (mai mult sau mai puţin obscure). Ca ridicolul să fie complet, alţii inventează în România, pentru prima dată (sic!), lucruri deja ştiute în străinătate (ex. „fondatorul teoriei relativităţii în România”). Sigur, acest demers este asumat mai ales de oameni mai putin valoroşi ştiinţific sau cu o operă subţire – rareori vom găsi cercetători foarte buni în acest demers -, dar descurcăreţi social şi cu priză la mass-media. Îmi amintesc aici ce bine a formulat Paul Feyerabend mecanismul acesta în mediul academic: „Legea celui care strigă cel mai tare.”! Ca să fiu clar înţeles: eu cred că o operă serioasă trebuie promovată în mass-media, poate chiar zgomotos uneori, pentru a atrage atenţia unei societăţi bombardată cu informaţii psedo- şi/sau non-ştiinţifice. Dar a face acest lucru cu pseudoştiinţa şi cu rezultatele ştiinţifice triviale asociate unor teme fără anvergură este detrimental pentru toată lumea!
  4. Mulţi vor să fie, academic, nu administrativ vorbind, „şefi de ceva”, adesea, dacă se poate, de Şcoală (că de grup de cercetare este prea puţin…). Am văzut „şefi de şcoli” autodefiniţi, care, atenţie, nu au avut nici măcar un absolvent la doctorat şi/sau postdoctorat (condiţie minimală pentru a te gândi că poate vei avea cândva o şcoală în domeniul tău, lucru care presupune multe multe alte criterii). Ajung astfel nişte strălucitoare „stele de iarmaroc”, cum superb exprima Florian Pittiş în cântecul său (vezi aici). Unele „stele de iarmaroc” pot avea, aparent, chiar susţinere internaţională, că, deh, şi acolo există „stele de iarmaroc” Avem în ţară atâţia „creatori de şcoli de excelenţă”, încât este greu să mai găseşti profesori obişnuiţi. Se denaturează astfel fundamentele mediului academic, şi anume cele de Şcoală şi de Excelenţă. Când excepţionalul devine regula, este clar că mediul este anormal!

Am zâmbit trist când, în zona în care locuiesc, am văzut o pensiune numită, evident, Excelentia, care avea, atenţie, două stele din cinci! Cred ca asta ilustrează multe, mai ales discrepanţa dintre cum credem că suntem (5 stele) şi cum suntem de fapt (2 stele). În acest context oamenii responsabili au ajuns să fugă de eticheta de excelenţă ca de dracu’! De ce ar dori să valideze, prin prezenţa lor, o astfel de stare anormală? Spre exemplu, eu chiar nu mai doresc să fiu primul la ceva în România! Sigur, îmi doresc să fiu validat astfel în străinătate (dacă voi merita), în domenii importante, nu triviale, de oameni/instituţii de referinţă. Dar în ţară sunt mereu anxietizat şi chiar circumspect când mi se oferă o astfel de onoare. Poţi accepta o astfel de onoare, doar atunci când ea este dublată de recunoaşterea internaţională de referinţă. Altfel rişti şi validezi şi „stelele de iarmaroc”.

Lucrarea profesorului Petre Frangopol vine şi încearcă să repună lucrurile pe făgaşul normal. Ea reuneşte lucrări anterioare ale autorului, care adunate în acest volum, ne dau o imagine integrată asupra a ceea ce este excelenţa şi cum ar trebui ea prezentată, tratată şi dezvoltată.

Toţi ştim că excelenţa este rară (sic!). Într-o distribuţie gaussiană, aceasta este operaţionalizată, de obicei, ca maximum 10% din populaţie, adesea cu delimitări mai dramatice (ex. aproximativ. 0.1% în Higly Cited Researchers). Fiind atât rară, eu cred că excelenţa trebuie tratată special.

  1. Excelenţa trebuie încurajată. Psihologic vorbind, de obicei, oameni caută o stare de echilibru psihologic; dintre aceştia, cei mai mulţi pot iniţia uneori o mişcare progresistă pentru spargerea minimală a echilibrului, dar doar în zona de confort psihologic, fără o reechilibrare superioară. Foarte puţini sunt cei dispuşi să depăşească zona confortului şi a proximei lor dezvoltări, pentru a ajunge la un echilibru superior. Da, puţini au „foc în suflet şi lumină’n ochi”, vorba cântecului (vezi aici)! Or tocmai asta presupune excelenţa! Un echilibru superior este însă precedat de o stare de dezechilibru, caracterizată prin muncă, efort, stres şi incertitudine. Când în mediul academic vezi că cei din jurul tău sunt nededicaţi performanţei, vin rar la serviciu (ex. doar când au ore) etc., de ce ai fi interesat să vii la serviciu, să munceşti mult (poate chiar in week-end), să faci cercetare etc.? Dacă ţi se cere asta în grupul tău, te uiţi în jur şi ţi se poate părea nedrept. Ba poate chiar simţi că trebuie să protestezi şi să te revolţi, spunând că eşti nedreptăţit. La Universitatea Harvard nu trebuie nimeni să te încurajeze pentru excelenţă, deoarece acolo majoritatea face acest lucru, astfel că ai modelele în jurul tău; dacă nu ţii pasul cu ele, eşti exclus în mod natural.
  2. Excelenţa trebuie protejată. Este foarte riscant să promovezi excelenţa într-un mediu academic ca cel din România. Excelenţa cere ca într-un grup care şi-o asumă ca valoare şi obiectiv, atunci când unii colegi nu se ridică la nivelul acesteia şi/sau interferează cu realizarea excelenţei, să intervii (din calitatea managerială pe care o ai) ferm, administrativ. Dacă vrei să fii ca Universitatea Harvard, trebuie să te comporţi ca Universitatea Harvard! Universitatea Harvard este însă în SUA, astfel că în ţară, ca manager, dacă vrei să implementezi un model din SUA, trebuie să fii nu doar corect, ci mult mai rezistent, de dragul şi în numele unor valori fiind chiar dispus să-ţi asumi inamici şi/sau insulte/calomnii! Într-adevăr, deoarece mediul academic din ţară, în general, nu susţine excelenţa, unii dintre cei care sunt sancţionaţi corect în numele excelenţei – mai ales dacă nu au onoarea să-şi asume eşecul – îşi găsesc rapid susţinători mulţi şi puternici în multe zone mediocre care domină spaţiul academic, întorcându-se frustraţi şi uneori mult mai puternici pentru a se răzbuna că „au fost nedreptăţiţi şi/sau nu li s-a recunoscut măreţia autoatribuită”. Uneori, şi asta este chiar foarte trist, cei mediocri îşi găsesc alianţe puternice chiar în grupuri de excelenţă, deoarece acestea se pot afla într-o competiţie românească de care pe care (ori/sau în loc de şi/sau) cu grupul de excelenţă din care au fost excluşi cei mediocri. Nu se înţelege aici că victoria mediocrităţii asupra grupului de excelenţă competitor, este, pe termen mediu şi lung, şi victoria asupra grupului de excelenţă care a susţinut mediocritatea în obţinerea acestei triste victorii. Şi astfel universităţile ajung să fie influenţate tocmai de cei care nu ar trebui să mai fie acolo! Este paradoxal, interesant, caraghios şi trist în acelaşi timp…

Spunând aceste lucruri, trebuie însă înţeles că nu toţi colegii dintr-un grup academic trebuie şi/sau pot să fie de excelenţă. Dacă cei care fac excelenţă sunt trataţi corect şi dacă ceilalţi colegi îşi duc cu seriozitate şi onoare rolul lor, la un standard decent, combinaţia poate duce la excelenţa/performanţa întregului grup. Eu văd lucrurile în metafora fotbalului. Nu este nimic neonorabil, dacă îţi place fotbalul, să joci în ligi mai mici; şi ele au rolul lor. Nu toţi joacă în Liga Campionilor! Dacă joci într-o echipă de Liga Campionilor, trebuie însă să te ridici la anumite standarde, altfel eşti imediat transferat. Într-adevăr, la o echipă de top trebuie ca toţi, în rolul pe care îl au, să aibă calităţi peste nivelul calităţilor celor din roluri corespondente de la echipe mai slabe. Sigur, aceste standarde sunt diferite în funcţie de poziţia pe care joci. Spre exemplu, dacă un fundaş se apucă să dribleze în propriul careu, deoarece vrea să fie ca Mesi, este grav, deoarece echipa poate pierde (într-un astfel de scenariu, acesta va fi avertizat, iar dacă nu se schimbă, va fi inclus la transferuri); fundaşul are alte calităţi necesare echipei, care trebuie apreciate. Sigur, şi echipele mari au diferenţierile şi vedetele (excelenţa) lor! Ele performează însă deoarece excelenţa este susţinută de un corp de colegi, în care fiecare îşi ştie şi îşi joacă foarte bine rolul. Pentru cei mai puţini sportivi putem folosi şi metafora orchestrei. Într-o orchestră nu toţi sunt vioara întâi! Este nevoie de mai mulţi pentru un concert de calitate. Dar, într-o orchestră mare,  şi cei care nu sunt vioara întâi sunt printre cei mai buni în rolul pe care îl au. Iată cum fotbalul performant şi cultura performantă funcţionează după aceeaşi lege (sic!)! Şi marile universităţi ale lumii funcţionează în această logică!

Ce facem noi? Noi suntem în faza în care coechipierii îl sabotează pe Mesi, fundaşii se apucă să dribleze în propriul careu, îşi dau autogol şi/sau se transformă în vârfuri de atac, cei din orchestră nu mai urmăresc dirijorul şi doresc toţi să fie vioara întâi, cântând fiecare cât mai tare, după propriul interes…Fiecare încearcă să obţină un rol dorit, nu prin performanţă şi merite, ci prin presiuni şi pile la antrenor şi/sau dirijor.

Ce rezultă? Uitaţi-vă în jur: oamenii de excelenţă sunt adesea marginalizaţi, poziţiile de influenţă sunt ocupate adesea de mediocrităţi zgomotoase care se autoprezintă ca reprezentanţi ai excelenţei şi, apoi, ca să-şi prezerveze această poziţie, încep să-i afecteze pe cei care chiar sunt de excelenţă şi-i încurcă prin însăşi existenţa/prezenţa lor. Imaginea ar fi de cascadorii râsului şi/sau ridicolă, dacă asta nu ar fi un atentat la siguranţa şi viitorul unui popor, ştiut fiind faptul că educaţia şi cercetarea sunt fundamentele civilizaţiei şi progresului!

Acestea fiind spuse, acolo unde mai există o minimă raţionalitate, excelenţa trebuie încurajată şi protejată. Ea trebuie organizată cu oameni de valoare. Luând modelul din SUA, am crezut şi am spus la un moment dat că un om valoros academic nu trebuie să caute poziţiile administrative de conducere. Îi laşi pe alţii – care au ajuns la o anumită vârstă şi/sau care au anumite abilităţi şi scopuri de carieră administrativă – să facă munca administrativă, pentru ca tu să ai timp pentru munca de creaţie. Am învăţat şi mi s-a confirmat mereu că acestă regulă nu se aplică în România! Dimpotrivă, este chiar riscant să pariezi pe ea. În ţară, cei din poziţiile de conducere, în loc să genereze – aşa cum spune fişa postului – contextul ca cei valoroşi să poată crea, ajung şi/sau încearcă să-i încurce. Mai mult, unii aflaţi în poziţii de conducere, în loc să se bucure de reuşitele celor cărora le-au generat în mod performant contextul reuşitei – şi astfel să fie un win-win -,  se iau la întrecere cu aceştia, distorsionând însă competiţia prin faptul că beneficiază de resursele puterii. Asta deoarece se autodefinesc ei, în mod administrativ, ca fiind de excelenţă, fapt care duce automat la încurcarea celor cu adevărat de excelenţă, care, prin prezenţa lor, le afectează statutul autoatribuit. Aşadar, acum nu pot spune celor de excelenţă decât să nu accepte impostura şi, dacă au ocazia, să accepte poziţiile de conducere academică în ţară.

În acest demers împotriva imposturii cei de excelenţă pot pierde, deoarece sunt puţini, neconectaţi între ei, nu au puterea şi nu sunt perfecţi, având limite/vulnerabilităţi şi/sau greşeli normale/omeneşti. Într-adevăr, dacă ridică vocea li se vor reproşa lucruri şi greşeli omeneşti, ca şi cum lor nu le sunt permise limitele/greşelile acceptate celor care îi critică. Dar să nu aibă împresia că dacă nu se bagă, vor fi feriţi de jugul imposturii. Nu, doar  că vor fi călcaţi în picioare un pic mai încolo. Aşadar, dacă tot urmează să fii doborât şi călcat în picioare de forţa imposturii, măcar să cazi ca la Termopile, ca alţii să se ridice mai târziu acolo unde tu ai căzut şi să o învingă. Când spun că un om valoros academic trebuie să caute poziţiile de conducere  ştiu că este contraintuitiv faţă de bunele practici internaţionale. Dar este o strategie de supravieţuire, într-o ţară în care excelenţa nu este înţeleasă! Aceste insule de excelenţă trebuie să se conecteze apoi în reţele de prestigiu, care vor organiza mediul academic pe principii raţionale, în care fiecare, ca să păstrez metafora fotbalului, îşi găseşte poziţia pe care joacă, echipa adecvată şi liga corespunzătoare. Ar fi un mediu corect, în care nimeni nu este exclus şi nimeni nu trebuie să rămână acolo de unde începe; fiecare poate ajunge în Liga Compionilor, atunci când are performanţa necesară! Dar nu prin (auto)numire, ci prin performanţă! Astăzi, în mediul academic trăim într-o lume kafkiană, în care prea multe grupuri se cred ca Barcelona şi prea mulţi se cred Mesi. Este trist sau caraghios, depinde cum te uiţi! Şi ar fi aşa de simplu să fim normali…

Ce trebuie făcut? Ei bine, dacă după cele spuse aici ai totuşi curajul să stai de partea excelenţei şi să nu fugi de ea ca de dracul, o cale aflată la îndemână pentru a înţelege mai bine lucrurile şi cum pot fi ele corectate este chiar cartea profesorului Petre Frangopol. Ea nu doar că merită, ci trebuie citită, dacă chiar vrei să pui sabia (sic!) în pieptul furtunii!

P.S. Îmi amintesc că atunci când am candidat la poziţia de rector al UBB (2011/2012), la o întâlnire cu mulţi colegi performanţi din generaţia mea, cu unii dintre ei nefiind, atunci, neapărat şi prieten, mesajul unora a fost: dacă ajungi rector te rugăm să ne lasi în pace să facem ce ştim că trebuie făcut. Ne poti evalua şi lua măsuri după ce am implementat ceva, dar nu interfera în proces. M-a întristat foarte mult! Nu pentru ce au spus, ci pentru că am înţeles că acesta este nivelul de disperare la care au ajuns cei buni, când spectrul influenţelor negative este atât de mare. Nici nu mai cer suport. Se bucură dacă sunt lăsaţi în pace…!

P.P.S. Imaginea prezentată aici, evident, nu anulează prezenţa normalităţii şi a excelenţei în unele segmente academice din ţară, mai ales în marile universităţi ale ţării (ex. UBB), în Academia Română şi în unele institute naţionale (ex. Institutul de Fizică Atomică). Sunt lucruri bune care se fac pentru susţinerea excelenţei în aceste unităţi academice. Este însă nevoie de mai bine, mai mult şi mai repede, pentru a recupera timpul pierdut şi distanţa faţă de cei din faţă!

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Predicţii psiho-sociale pentru anul 2014: Anul „Îngerilor şi Demonilor”

De obicei mă feresc de previziuni asupra lumii. Asta deoarece eu cred că viitorul nu există ca un dat, ci el se construieşte! Încerc însă, când sunt solicitat în mod serios, predicţii asupra lumii construite, bazate pe cunoaştere; fac asta într-o formă mai metaforică, pentru a le diferenţia, totuşi, de ştiinţa standard şi de ipoteze, unde lucrurile sunt şi mai circumscrise şi mai precise.

Astfel, am acceptat în prag de an nou o asemenea provocare din partea jurnalistei Ruxandra Hurezean, vorbind despre caracteristicile psiho-sociale majore ale anului 2014.

Am pus anul 2014 sub semnul „Îngerilor şi Demonilor”. De ce asta? Fiind un an cu multe evenimente politice cheie, acestea vor colora şi vor amplifica inevitabil tendinţa noastră psiho-socio-culturală funciară de a exagera atât pozitivul cât şi negativul, distorsionând astfel pozitivul omenesc spre idoli/îngeri, iar negativul omenesc spre demoni. Iar apoi sărim uşor de la o extremă la alta…Aşadar, vom fi transformaţi în îngeri/idoli sau demoni, nelăsând loc omului raţional şi omenescului acestuia. Nu (doar) factorul politic este cauza majoră a distorsiunilor şi instabilităţii psiho-socio-culturale extreme – deşi şi acesta alunecă uneori în lupte prea primitive -, ci însăşi vulnerabilitatea noastră psiho-socio-culturală, caracterizată prin gândire dihotomică iraţională (ex. alb-negru, totul sau nimic etc.), devine cauză principală a acestor fenomene psiho-sociale. Într-adevăr, în loc ca modelele psiho-socio-culturale mature să îmblânzească şi să educe factorul politic – factor care prin natura sa caută să obţină puterea şi prin ea controlul social -, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă încă în ţările civilizate, din cauză că acestea sunt  iraţionale, factorul politic ajunge să le sălbăticească uneori complet.

Anul 2014 va fi o lume dificilă pentru oamenii normali şi de onoare, care mai încearcă să menţină echilibre psiho-socio-culturale, ale căror medii vor fi ameninţate de acest tăvălug al gândirii dihotomizate şi exagerate, alimentată de energia care este pusă în joc de factorul politic. Ce le rămâne acestora de făcut? Mânaţi de onoare, urmându-l pe Ahile ca model, unii pot încerca să-şi menţină poziţiile în spaţiul public şi/sau chiar se pot arunca mai curajos în acest spaţiu pentru a-i menţine umanitatea şi echilibru în timpuri dificile. Cred însă că din cauza contextului politic, prin aceste gesturi, cei mai mulţi vor fi striviţi; sigur, pot cădea frumos, astfel încât să rămână inspiraţional în memoria colectivă şi în modelele psiho-socio-culturale şi să-i micească pe cei care i-au făcut să cadă (poate unora din aceştia chiar ajungând să le fie jenă). În urma lor vor veni apoi alţii care îi vor avea ca modele şi vor duce schimbarea pozitivă mai departe, implementând-o în cele din urmă. Alţii, într-un mediu atât de ostil, urmându-l pe Odiseu ca model, pot alege să intre în conservare, observând lucrurile, urmând să aducă normalitatea şi să corecteze exagerările atunci când acestea nu vor fi alimentate politic atât de puternic; acesta ar fi un gest onorabil, temperat de înţelepciune. Deoarece sunt atât de puţini oameni de onoare, nu ne putem permite să-i pierdem uşor; sunt foarte greu de înlocuit! Dacă am avea suficienţi oameni de onoare în această ţară, fără să stau pe gânduri, aş sugera prima strategie ahiliană. Cred însă că a doua strategie odiseică este mai indicată pentru anul 2014, ţinând cont de contextul românesc şi de scopurile schimbărilor pozitive vizate pe termen mediu şi lung.

Găsiţi articolul complet AICI.

Universităţile şi Cercetarea din România, Încotro?

NEWS: Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie (Daniel David & Petre Frangopol)

Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie (RPSS; http://rpss.inoe.ro/) a organizat în data de 4 decembrie 2013, la Universitatea din Bucureşti, masa rotundă cu titlul „Universităţile şi Cercetarea din România, Încotro?”.

Există o tradiţie a revistelor internaţionale de profil de a organiza periodic astfel de mese rotunde, cu experţi invitaţi, ale căror concluzii să servească apoi ca input decidenţilor în politiciile din domeniu. Aşadar, demersul RPSS se înscrie în această tradiţie academică internaţională.

Masa rotundă a fost organizată de Prof. univ. dr. Petre Frangopol, membru de onoare al Academiei Române, redactor şef al RPSS, în colaborare cu următorii co-organizatori:

  • Acad. Prof. univ. dr. Ioan Aurel Pop, rector Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca
  • Prof. univ. dr. Daniel David, UBB
  • Prof. univ. dr. Mircea Dumitru, rector Universitatea din Bucureşti (UB)
  • Prof. univ. dr. Romiţă Iucu, prorector UB
  • Prof. univ. dr. Livius Trache, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN-HH)
  • Dr. Ioan Ursu, IFIN-HH

Experţii participanţi (doar pe bază de invitaţie) au fost:

  • Prof. univ. dr. Gabriela Atanasiu, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi
  • Prof. univ. dr. Valentin Cojanu, Academia de Studii Economice din Bucureşti
  • Prof. univ. dr. Ioan Dumitrache, Universitatea Politehnica din Bucureşti (UPB), membru corespondent al Academiei Române
  • Prof. univ. dr. Vasile Işan, rector Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi
  • Prof. univ. dr. Petru Matusz, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara
  • Prof. univ. dr. Ion M. Popescu, UPB
  • Prof. univ. dr. Irinel Popescu, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi Institutul Clinic Fundeni, membru corespondent al Academiei Române
  • Dr. Alexandru Corlan, redactor şef adjunct al RPSS

Fiecare participant va pregăti un articol extins, care se va publica într-un număr special al RPSS din 2014.

Concluziile principale ale prezentărilor şi discuţiilor sunt următoarele (concluziile sunt formulate punctual şi grupate schematic pe activităţile principale ale mediului academic):

CERCETARE

  1. Strategia naţională în cercetare nu trebuie să mimeze strategia europeană. Ea trebuie să se înscrie într-o politică naţională prin care (1) să rezolvăm problemele teoretice şi/sau practice cu care se confruntă societatea românească şi (2) să ne pregătim pentru a ne ancora competitiv în politica şi strategia europeană. Nu în ultimul rând, merită să investim în acele domenii în care avem deja un avantaj competitiv şi/sau în care dorim să ne  dezvoltăm, cu şanse mari, un astfel de avantaj.
  2. Cercetarea aplicativă trebuie finanţată preponderent de beneficiarii din mediul socio-economic. Este contraproductiv să susţinem dominant din fonduri publice o cercetare aplicativă într-un mediu socio-economic slab.
  3. Cercetarea fundamentală trebuie susţinută ferm, alături de cercetare aplicativă. Dacă cercetarea aplicativă poate rezolva probleme practice punctuale, oferind astfel nu doar rezultatele dorite imediat, dar şi satisfacţia unei competitivităţi aparente, pe termen mediu şi lung, fără rezultatele aduse de cercetarea fundamentală (ex. resursă umană de calitate, paradigme inovative etc.), aceasta devine necompetitivă şi o „gaură neagră” consumatoare de resurse.
  4. Cercetarea universitară cu rol educaţional este finanţată, în mod oficial, prin finanţarea de bază. Deoarece finanţarea de bază este însă foarte scăzută – abia acoperind salariile pentru activităţile de predare –, aceasta nu poate  susţine în mod real cercetarea educaţională. Aşadar, presiunea se mută pe  finanţările prin granturi de cercetare care, în mod normal, ar trebui să susţină doar cercetarea competitivă (universitară şi neuniversitară). În consecinţă, banii pentru cercetarea competitivă sunt insuficienţi, iar competiţia pentru granturi nu poate fi organizată la standarde ridicate, deoarece ea trebuie să permită şi accesul cercetării universitare cu rol educaţional.
  5. Finanţarea cercetării pe domenii trebuie dublată de finanţarea cercetării focalizată pe probleme teoretice (ex. în cercetarea fundamentală) şi practice (ex. cercetarea aplicativă), cu relevanţă naţională şi/sau internaţională.

EDUCAŢIE

  1. Universitatea este definită prin programe la nivel de master şi doctorat. Licenţa, cu excepţia profesiilor liberale, nu mai reprezintă elementul principal de specializare universitară, ci este un element de culturalizare şi de introducere într-o profesie. Acestă nuanţare şi organizare nivelară trebuie să ducă, aşa cum se întâmplă în universităţile de prestigiu din străinătate, şi la sisteme de predare/evaluare şi profiluri academice distincte, corespunzătoare fiecărui nivel (ex. licenţă-master versus master-doctorat).
  2. Ancorarea universităţilor în piaţa muncii trebuie realizată în mod flexibil. Astfel, trebuie evitate atât o ancorarea rigidă – care să afecteze sever universităţile în condiţiile dinamicii şi volatilităţii extraordinare a pieţei muncii -, cât şi demersuri paralele prin care programele universitare nu se orientează şi în funcţie de piaţa muncii. Ancorarea principală în piaţa muncii trebuie realizată prin programe la nivel de master. Licenţă are rol de culturalizare academică, cu excepţia profesiilor liberale, unde acorarea în piaţa muncii trebuie să fie puternică. La nivel de doctorat se generează resursă umană capabilă să schimbe, nu doar să se adapteze la piaţa muncii.
  3. Admiterea în universităţi trebuie gândită după setul de bune practici de la universităţile de top din străinătate, evitându-se mecanisme retrograde şi de imagine care pot reactiva „industria meditaţiilor” de care am scăpat cu greu.
  4. Sistemul de evaluare academică trebuie să fie nuanţat, după setul de bune practici internaţionale specifice fiecărei discipline/fiecărui domeniu academic. Nerespectare acestui principiu duce la distorsiuni grave în procesul de evaluare la toate nivelurile. El nu trebuie aplicat retroactiv, ci prospectiv – cu o perioadă de graţie corespunzând evoluţiei profesionale în domeniu -, vizând, pentru fiecare domeniu, zona proximei sale dezvoltări.
  5. Rolul ştiinţelor socio-umane trebuie reconsiderat şi susţinut pentru a genera activ şi critic o cultură naţională de calitate, cunoscută internaţional, şi pentru a rezolva probleme fundamentale de a căror rezolvare depinde însăşi substanţa societăţii în care trăim (ex. schimbările demografice).
  6. Rolul ştiinţelor şi al ştiinţelor vieţii trebuie regândit pentru a stimula mai multe colaborări interdisciplinare. Într-adevăr, problemele lumii în care trăim sunt complexe (ex. încălzirea globală) şi, aşadar, doar colaborări complexe interdisciplinare pot aduce soluţii adecvate.
  7. Ştiinţele inginereşti trebuie regândite pentru o ancorare mai bună în cerinţele şi dinamica societăţii moderne (ex. protecţia mediului). Spre exemplu, este nevoie de un curriculum predictibil, dar şi flexibil în acelaşi timp, şi o legătură mai strânsă între ştiinţe şi ştiinţele inginereşti.
  8. Acolo unde este posibil, tehnologia (ex. online) trebuie să devină componentă importantă a actului educaţional.
  9. Activităţile academice vocaţionale din universităţi trebuie să fie susţinute de profesionişti foarte buni (ex. actori de marcă, sportivi), cu statut de cadru didactic asociat, până la nivelul de lector. În universităţi, profesura şi conducerea de doctorat trebuie în mod obligatoriu condiţionate de activitatea de cercetare ştiinţifică, care nu se poate reduce la activităţi vocaţionale, fie ele chiar de excepţie (ex. servicii inovative, creaţie artistică etc.).

SERVICII INOVATIVE CĂTRE COMUNITATE

  1. Pentru a oferi servicii inovative către comunitate, universităţile trebuie să aibă un corp de specialişti dedicaţi acestor activităţi (ex. psihologi pentru servicii psihologice). Cadrele didactice şi/sau de cercetare, ţinând cont de numărul mare de responsabilităţi pe care le au, nu pot oferi sistematic, decât colateral, şi astfel de servicii.

ASPECTE ADMINISTRATIVE

  1. Topurile internaţionale ale universităţilor sunt importante ca element de autocunoaştere şi schimbare organizaţională, nu doar ca un element de prestigiu care atrage resurse şi studenţi.
  2. Organizarea internă a universităţilor trebuie să fie făcută în mod flexibil: trebuie unite structuri academice acolo unde unirea aduce un avantaj competitiv şi trebuie separate/dezvoltate structuri noi atunci când acest lucru aduce un avantaj competitiv.
  3. Trebuie promovat un climat etic în universităţi care să susţină un mediu de lucru sănătos şi stimulativ (ex. care să respingă calomnia, conflictele şi bârfa şi care să nu permită devieri de la buna conduită academică).
  4. Remunerarea personalului trebuie să ţină cont atât de cantitatea activităţilor desfăşurate (ex. nu este acelaşi lucru când un cadru didactic se ocupă de 15 studenţi sau de 100 de studenţi), cât şi de calitatea performanţei academice.
  5. Poziţiile de conducere din universităţi trebuie să fie expresii ale prestigiului academic/valorii profesionale existente. Ele nu trebuie să devină pârghii sau mijloace pentru obţinerea incorectă, prin mijloace administrative, a prestigiului academic.
  6. Focalizarea pe excelenţă şi pe generarea unei culturi a excelenţei nu trebuie să anuleze preocupare pentru creşterea globală a nivelului actului academic.
  7. Excelenţa nu este un dat. Prin mecanisme instituţionale, ea trebuie (1) încurajată pentru a se exprima, (2) stimulată pentru a se menţine şi dezvolta şi (3) protejată pentru a evolua.
  8. Grupurile de excelenţă trebuie să se grupeze în reţele academice transparente, prin care să-şi crească forţa competitivă în competiţiile naţionale şi internaţionale.

VARIA

  1. Este nevoie de profesionalizarea domeniului politicii ştiinţei şi scientometriei, prin formarea unui corp de experţi.
  2. S-a propus crearea unui consiliu naţional de experţi cu rol de monitorizare, amendare şi contributor activ pentru politicile în domeniu.
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Top-12 cântece româneşti

6 octombrie 2013 5 comentarii

În anii trecuţi mi s-a cerut de mai multe librării online să fac o listă cu cele mai  importante cărţi, aşa cum le văd eu, pentru a fi promovate cu rol formativ asupra unui profil cultural. Până la urmă am făcut o astfel de listă de 50 de cărţi (ex. pentru librăria Okian). Cărţile selectate au fost acelea care au fost/sunt importante pentru mine şi care cred că au un rol important în formarea culturală a unui om. Lista poate să fie găsită şi AICI.

Începând cu acestă listă de cărţi am fost apoi mereu întrebat de cititorii Blogului (dar şi de studenţi, colegi etc.) de poeziile preferate, cântecele preferate etc. Probabil erau curioşi de cum se relaţionează toate acestea cu atitudinile şi poziţiile mele sociale/publice. Am evitat până acum să fac acest lucru deoarece aici lucrurile sunt mult mai complicate, opţiunile artistice (ex. poeziile, cântecele etc.) fiind mult, mult mai personale; în plus, adesea alegerea lor este state-dependent, ceea ce face dificilă construirea unei liste cu validitate trans-situaţională şi/sau stabilitate în timp!

Totuşi, acum m-am hotărât să fac un pas în această direcţie, prezentând aici o lista de 12+ cântece româneşti. De ce fac asta? Mă gândesc că pot fi cântece frumoase, cu mesaj valoric şi formativ pentru un om. Cred că pot fi importante mai ales astăzi când suntem într-o debusolare valorică şi atitudinală extraordinară. Apoi, unele dintre ele sunt ascunse sub praful timpului, adesea necunoscute (ex. am rămas mirat când, vorbind cu tineri din noile generaţii, am descoperit că mulţi nu ştiau de „Mistreţul cu colţi de argint”); m-am gândit, aşadar, că ar merita readuse în prim plan, măcar pe acest Blog. De ce 12? Pur şi simplu pentru că numărul potriveşte cel mai bine lista scurtă şi, în plus, dacă vrem, i se pot găsi uşor şi multiple semnificaţii culturale (ex. artistice/muzicale).

Pentru a fi cât mai congruent, am făcut lista fără a gândi prea mult. Am lăsat să  emeargă fenomenologic primele melodii, pe care apoi le-am ordonat raţional în listă, pentru a le da, totuşi, şi un sens pragmatic, formativ. Este un top aproximativ, deoarece ordinea nu exprimă neapărat şi valoarea, ci mai ales funcţia lor formativă, aşa cum este ea descrisă mai jos. În final a rezultat lista de mai jos, pe care sper să o găsiţi interesantă şi, mai important, să vă placă! Când timpul îmi va permite, voi prezenta poate şi cântece internaţionale, poezii etc.

Top-12 cântece româneşti cu rol formativ

Aşa cum am spus, rolul formativ al cântecelor este unul personal, dar cred că ele pot avea un rol similar şi pentru alţii. Atenţie: să ne focalizăm pe cântec şi mesajul său pe care să le separăm de autori/interpreţi (ex. în cazul unora din aceştia, chiar dacă nu le împărtăşesc valorile, le pot aprecia opera artistică). Sunt conştient că liniile melodice ale unora dintre cântecele selectate nu sunt româneşti, dar, cântecele prezentate aici, incluzând versuri româneşti noi şi/sau traduceri româneşti ale versurilor originale, s-au consacrat în ţară.

Primele şapte melodii reprezintă pentru mine transpunerea artistică a valorilor umaniste, care, cred eu, ne transformă dintr-un grup de Homo Sapiens Sapiens într-o civilizaţie umană. Următoarele patru cântece reprezintă partea mea transilvană, colorată academic, la care rezonez puternic mereu. Aceste doua secţiuni sunt cele care simt că mă fac să caut mereu Excelenţa (în toate domeniile şi aspectele vieţii), sigur, fără a avea pretenţia că o şi ating; dar încerc măcar să tind spre ea, în tot ceea ce fac. Cântecele patriotice sunt cele care mă leagă de istoria ţării şi îmi amintesc de Onoare; este însă o istorie înţeleasă non-dogmatic, într-un context european modern. În fine, cântecele populare, religioase şi colindele sunt cele care mă leagă de fundamente vechi, arhaice, şi îmi amintesc astfel de Tradiţie (hardrock-ul face parte din Tradiţia mea sic!). Iar Enescu, muzical vorbind, este, după mine, sinteza tuturor…

Aşa cum ştim, în general, despre gusturi nu se discută, în sensul că ele nu se argumentează şi/sau contra-argumentează, ci se asumă şi se iau aşa cum sunt. Aşadar, fiecare cu gusturile noastre, dar dacă unora vă vor face plăcere alegerile mele, mă bucură. Dacă nu vă plac, înţeleg şi sunt convins (şi sper) că vă plac alegerile voastre (sic!).

Lista de mai jos are linkuri, aşa cum le-am găsit disponibile pe internet (fără criterii speciale de selecţie; singurul criteriu a fost: să se audă bine!).

1. Te salut generaţie în Blugi

2. Un om real (fără a fi membru PNL – acesta fiind şi Imnul PNL -, eu fiind apolitic, pur şi simplu îmi plac melodia şi mesajul său valoric despre ceea ce ar trebui să fie un Om!)

3. Mistreţul cu colţi de argint şi Sunt Tânăr, Doamnă (ştiu, ştiu că nu sunt cântece, dar poeziile acestea au melodia lor…!)

4. Ploaia care va veni 

5. Vinovaţii fără vină

6. Vânare de vânt

7. Vis de primăvară

8. Iarna în Ardeal

9. Toamna la Cluj

10. Dor de Cluj, Dor de Blaga (este şi imnul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din Universitatea Babeş-Bolyai/UBB)

11. Imnul U Cluj (ambele cântece – partea cu „Slava Ţie Studenţie” este şi cadrul sonor al unor evenimente academice cu studenţii, în cadrul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie/UBB; evident, această selecţie nu angajează automat şi suportul pentru echipa de fotbal, fără însă a-l exclude – deciziile sunt însă individuale!)

12. Altele (evident, a trebuit să includ această categorie pentru a face loc mai multor cântece, măcar la nivel general…). Pentru fiecare categorie voi oferi aici un exemplu, dar merită căutate şi ascultate mai multe exemple din fiecare categorie.

  • Cântece patriotice/militare (ex. Corul Bărbătesc din Finteuşul Mare/Maramureş)
  • Cântece populare şi religioase
    • Cântece populare Codreneşti (vezi spre exemplu aici şi aici) şi Oşeneşti (vezi spre exemplu aici, aici şi aici), incluzând şi zonele de interferenţă: Ţara Oaşului-Maramureş
    • Cântece religioase de inspiraţie Ortodoxă şi Gregoriană (le-am inclus şi pe acestea în categoria „româneşti”, deşi, evident, nu sunt româneşti, deoarece există mulţi români catolici care se raportează la ele ca parte integrantă a culturii lor). În relaţie cu cântecele liturgice  (vezi exemplele şi comentariul cititorului emsorban” – doamna Şorban – asupra acestui text, cu privire la cântecele liturgice), multe cântece religioase actuale, inclusiv cele din exemplele mele de mai sus, sunt prelucrări postmoderne ale muzicii liturgice.
  • Colinde româneşti (ex. Nu-i lumină nicări)
  • În general, hardrock-ul (şi uneori folk-ul) românesc (ex. Iris, Compact, Phoenix, Cargo, Vali Sterian, Vama Veche, Stigma etc.)
  • Muzica clasică românească
Categorii:Despre Viaţă

O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului – Update

29 august 2013 4 comentarii

UPDATE (2 septembrie, 2013) : Ca urmare a unor întrebări şi comentarii prin email, legate de textul original – PRIMA PARTE -, am făcut o completare (vezi la finalul textului original) – A DOUA PARTE -, care conţine: (1) un cadru istoric mai general şi, reflectând şi activitatea şi interesele mele în domeniul teoriilor genetice şi evoluţioniste (spre exemplu de psihologie evoluţionistă), (2) un cadru genetic/evoluţionist. Deşi am indicat surse bibliografice, textul nu are încă rigoarea definitivă a unuia ştiinţific, de referinţă, pentru aceasta fiind nevoie de o echipa interdisciplinară; aşadar, acesta trebuie înţeles, deocamdată – până la apariţia textului scris şi verificat de o echipă multidisciplinară -, în acest context: un text informativ de Blog, conţinând predominant informaţii de cultură generală. Reamintesc aici că, pentru simplicarea referinţelor trecute şi prezente, folosesc sintagma de „comitatul Satu Mare”, în loc de comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), iar uneori, când menţionez „Transilvania, defintă larg”, mă refer şi la zonele Maramureş, Sătmar, Crişana şi Banat, aşa cum apare aceasta în titlul legii de ratificare a unirii din 1918 (vezi aici).

PRIMA PARTE: O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului (Textul original – 29 august, 2013):

Am petrecut o perioadă din această vară în satul strămoşilor mei, Chilia, din Ţara Codrului, locul din care se trage toată familia mea, în care au trăit şi sunt înmormântaţi toţi bunicii, stră-(stră…)bunici, inclusiv părinţii (care, deşi la maturitate au locuit şi au lucrat în oraşul Satu Mare, s-au născut, au copilărit şi au crescut în Chilia); este locul unde am încă multe multe rude, numele de familie David, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite în sat. Copil fiind, locuind cu părinţii în oraşul Satu Mare, obişnuiam să-mi petrec aici toate vacanţele. Dar apoi, mutându-mă în Cluj-Napoca şi pendulând între Cluj-Napoca şi New York, am reuşit să ajung aici, din păcate, tot mai rar. În ultimii trei ani însă am încercat să recuperez timpul pierdut (sic!) şi am petrecut în sat câteva săptămâni în fiecare an, împreună cu familia, mai ales vara – în timpul perioadei „Paraclisului Maicii Domnului” şi a Festivalului Codrenesc – şi iarna – în timpul sărbătorilor de iarnă -, şi nu ratez nici câteva zile magice de primăvară şi toamnă, redescoperind astfel farmecul tradiţiilor etnografice codrene.

Retrăind cu această ocazie vremurile vechi, cu obiceiurile tradiţionale încă exprimate în viaţa de zi cu zi a satului, şi ascultând poveştile bătrânilor satului, m-am hotărât să scriu o monografie  a satului Chilia (în colaborare cu mai mulţi specialişti din domenii diverse). Asta nu doar pentru că satul Chilia este magic pentru mine (probabil că mulţi avem zonele noastre magice, adesea legate de copilărie), dar şi pentru că este un sat prototip al etnografiei şi culturii Ţării Codrului. Într-adevăr, există în această zonă – Ţara Codrului – lucruri rare de istorie şi cultură, cu rol formativ într-o lume debusolată valoric, care nu trebuie pierdute, ci promovate! În acest context pot spune explicit că pentru mine treimea (sic!) Chilia (zona etnografică Ţara Codrului/Sătmar/Maramureş) – Cluj-Napoca (Transilvania) – Manhattan (New York) reprezintă spaţiul cultural-valoric formativ (Tradiţie prin Bun simţ – Onoare prin Curaj – Excelenţă prin Raţionalitate/Gândire critică), parte fundamentală a spaţiului personal cultural-valoric de referinţă!

Pentru unii cârcotaşi poate să pară un demers prea personal şi desuet. Da, este un demers personal – deoarece se referă la o localitate pe care o cunosc -, dar este un demers inserat într-un context cultural transilvan, definit larg, şi românesc. Cadrul cultural motivează demersul – repunerea pe hartă şi în conştiinţa publică a tradiţiei şi valorilor vechi româneşti -, iar demersul îmbogăţeşte apoi cadrul cultural. Poate ar fi bine să avem această mentalitate şi să vedem în zonele tradiţionale româneşti frumuseţea veche şi forţa culturală, care, chiar dacă sunt uneori ascunse de praf şi sărăcie, continuă să existe, aşteptând să fie redescoperite şi valorizate. Şi de ce să facă asta astăzi doar Prinţul Charles al Marii Britanii? De ce trebuie alţii să ne protejeze şi/sau să ne descopere Transilvania/România Magică? Spre exemplu, Prinţul Charles a cumpărat şi restaurat vechi zone ţărăneşti transilvane, iar Universitatea Harvard are păduri din România în proprietate, ceea ce arată că le înţelege valoarea în lumea modernă. Mă rog, să nu fiu greşit înţeles: este excelent că Prinţul Charles şi alţi străini fac asta, dar acţiunea lor trebuie să ne motiveze şi pe noi să facem ceva similar. Acestă atitudine nu reprezintă un patriotism desuet. Este un fel modern şi european de patriotism real, prin care îţi repui ţara (şi/sau zone din aceasta) pe scena naţională şi internaţională; mai mult, înţelegându-ţi locurile în complexitatea evoluţiei lor istorice, ajungi chiar să fii mai tolerant şi să apreciezi şi contribuţia altor etnii la forma lor de astăzi, lucru important într-o Europă unită, caracterizată însă nu prin nivelare culturală, ci prin unitate în diversitate.

Deocamdata, împărtăşesc cu voi, cititorii Blogului, o micromonografie a satului Chilia; am să propun pentru ea şi o pagină Wikipedia – aşadar fiind fără pretenţie de copyright -, care sper că va fi dezvoltată ulterior şi de alţi contributori. În acestă formă este doar un text de Blog informativ, fără pretenţia (încă) rigorii unuia ştiinţific, pe care sper să-l găsiţi interesant şi să vă stimuleze să înţelegeţi şi/sau să vizitaţi Ţara Codrului. Aşadar, dacă vi se pare interesantă micromonografia, nu ezitaţi să o diseminaţi cât mai larg (cu un link simplu spre Blog); de asemenea, îi rog pe cei care au şi alte informaţii documentate despre satul Chilia să mi le trimită.

Micromonografia satului Chilia

Satul Chilia face astăzi parte din comuna Homoroade, judeţul Satu Mare, sat aflat exact la graniţă cu Judeţul Maramureş. Numele românesc vechi şi utilizat de săteni este „Tilie”, iar numele maghiare (în diverse variante de scriere ale aceluiaşi nume), exprimând ideea de sat mânăstire/chilie, sunt: Apaczafalu/Apaczaffalva/Apaczafalva, Apatzafalu/Apatzaffalva/Apatzafalva, Apacafalu, variantele acestora fără „A” (ex. Paczfalu/Paczaffalva/Paczafalva, Patzafalu, Pacafalu/Pacfalu, Pacsafalu etc.) şi Tyllie/Tyilie. Este un sat situat în Ţara Codrului, zonă etnografică veche, deluroasă/montană de înălţime mică, bine împădurită, dominând păduri vechi (de aici numele de Codru) de stejar/gorun/cer şi fag, alături de unele zone de conifere, întinsă în Judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Pentru mai multe informaţii despre Ţara Codrului vezi aici. Satul Chilia este o localitate turistică, inclusă în programul Transilvania Magică.

În acest context introductiv merită amintit că Ţara Codrului a dat câteva familii nobiliare româneşti (cu numele adesea maghiarizat), poate mai puţin mediatizate decât cele din Maramureşul istoric, dar foarte importante şi cu contribuţii cheie la istoria României. Spre exemplu, George Pop „de Băseşti” (m. „de Illesfalva”) (1835-1919) a fost preşedintele Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De asemenea, a fost un important memorandist şi politician (ex. preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania). Familia sa a fost înnobilată (cu moşiile Băseşti şi Oarţa de Jos din Ţara Codrului) în 1678, principele Transilvaniei, Mihail Apafi, legitimând proprietatea (vezi Georgescu, 2013).  În perioada afirmării naţiunilor, în divergenţele cu unii conducători maghiari, aceştia spuneau că, deşi este o prăpastie între ei şi George Pop de Băseşti în ceea ce priveşte viziunea politică/naţională, el şi-a apărat cauza neamului cu atâta curaj încât trebuie să se închine în faţa lui, acesta impunând respect şi adversarilor (vezi Georgescu 2013). Când a fost provocat de Preşedintele Consiliului de Ministri din Ungaria (Kalman) să renunţe la viziunea lui pentru a fi mai apreciat şi promovat în Ungaria, George Pop de Băseşti a spus (vezi Georgescu, 2013, pg. 43): „…De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători…”. Nicolae Iorga l-a numit „Bătrânul Naţiei” (românii numindu-l simplu „Badea George„), iar în 1935, la sărbătorirea centenarului naşterii lui George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu – ţinând cont de contribuţia acestuia la păstrarea românismului şi la Marea Unire – spunea că satul Băseşti este o „Mecca română” unde locuia „comandatul suprem al neamului românesc” (vezi Georgescu, 2013). Alte familii nobiliare, româneşti (cu numele adesea maghiarizat) sau neromâneşti, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Ţara Codrului, au fost: Anderkó „de Homoród” (r. Anderco „de Homorod”), David „de Alsoszopor” (r. Alsoszopor – Supurul de Jos”), Pap-Szilagyi „de Illesfalva” (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi „de Băseşti”), Szilagyi „de Paczafalva” (r. Paczafalva – Chilia), etc.

I. Scurt Istoric

Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând „Drumul Chiliei”) s-au identificat urme de aşezări omeneşti preistorice, din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starcevo-Cris la Ograda Borzului-Homorodul de Sus) şi eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus). De asemenea, există dovezi ale locuirii acestor zone în perioada daco-tracică, (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), zona făcând probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal, iar apoi din zona dacilor liberi/Dacii Mari (în zonă – Homorodul de Jos – existând şi comunităţi celte, dovadă stând moneda „Călăreţul cu Pasăre”, descoperită aici). Ulterior, foarte probabil că etnogeneza şi organizarea românească (ex. obştile săteşti, ţăranii liberi, juzii/cnezii/voievozii) au urmat aceleaşi tipare ca în toată regiunea Transilvaniei, definită larg (incluzând şi Maramureşul, Crişana, Sătmarul şi Banatul vezi aici), zona făcând parte din voievodatul lui Menumorut [pentru detalii vezi aici (Gheorghe Lazin) şi aici].

Prima atestare documentara a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul era unul ecleziast, ţinând de călugăriţele dominicane din Satu-Mare (Minţiu). Ulterior (probabil începând cu anul 1392 până în aproximativ 1555) satul face parte din domeniul familiei Dragfy (numele maghiar al nobililor români din familia voievozilor Dragoş/Dragoşeşti), primii proprietari fiiind chiar nobilii voievozi Drag şi Balc, nepoţii voievodului Dragoş „descălecătorul” din Maramureş). După mijlocul secolului XVI ajunge în domeniul cetăţii Satu Mare (cetatea împăratului habsburg). În anul 1648 apare ca parte a domeniul lui Rakoczi Gyorgy I (principele Transilvaniei), iar din 1668, prin donaţie regală (a împăratului habsurg), din domeniul contelui Csaky Istvan. Apoi satul a intrat o perioadă în domeniul baronului Wesselenyieke (în 1769 era încă parte a acestui domeniu), iar apoi, până la unirea Transilvaniei cu România în 1918, o parte a ajuns în domeniul familiei Karoly. Din a doua jumătate a secolului XVIII, ca urmare a reformelor tereziene şi apoi iosefine, sătenii au devenit administratori (ex. au închiriat pământ) şi proprietari de pământ (ex. obţinut prin defrişări/desţeleniri, cumpărare etc.), în această perioadă (legată de percelările reformei tereziene/iosefine) probabil mutându-şi şi vatra satului în zona în care erau proprietari [pentru detalii vezi aici şi aici (Monografia Oraşului Ardud) şi Szirmay, 1809]; într-adevăr, în 1809 Szirmay îi descrie pe locuitorii din Chilia ca „Telkes Gazda” (proprietari de pământ), identic cu svabii din satul vecin (Homorodul de Jos), nu doar cu termenii de „Hazzal Gazda” (proprietari de casă), aşa cum sunt descrişi locuitorii români din satele vecine.

Istoria medievală, modernă şi contemporană a satului este strâns legată de cea a Ţării Codrului (zonei Codru) din care face parte. În perioada medievală, zona – care de obicei era în mare parte inclusă în districtul Ardud – a fost afectată de năvălirile tătare (începând cu secolul XIII), iar apoi, începând cu secolul XVII, de atacurile de pradă otomane (cu sediul la Buda, Timişoara sau Oradea), Ţara Codrului nefiind inclusă în paşalâcul Oradea, ci ţinând, împreună cu comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), fie, mai des, de Ungaria habsburgică (parte a Imperiului Habsburgic) fie, mai rar, de Partium (aflată sub administrarea Principatului Transilvaniei, fără a face însă parte integrantă din el). În faţa acestor atacuri, Ţara Codrului (şi mai ales masivul Codru) asigura însă o zonă de protecţie mult mai bună decât cea de care beneficiau satele din Comitatul Satu Mare aflate în afara acestei zone şi/sau localizate mai spre oraşul Satu Mare. Răscoalele ţărăneşti din Transilvania medievală au cuprins inevitabil şi zona de Codru. De asemenea, în anul 1848, zona a fost zguduită de mişcările românilor pentru redobândirea proprietăţilor şi drepturilor vechi (ulterior având loc şi o împroprietărire a ţăranilor). După 1918 satul a trecut sub administraţie românească, oamenii din zonă aducându-şi şi ei contribuţia prin participarea la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Reforma agrară din 1921 a stimulat economic satul, prin noile împroprietăriri. În 1940 satul a reintrat sub administraţie maghiară (odata cu cedarea Ardealului de Nord către Ungaria), dar a revenit României după 1945 (pentru detalii vezi aici şi aici).

II. Particularităţi istorico-geografice şi socio-economice

Pentru informaţii istorico-geografice şi/sau socio-economice generale despre masivul cristalin Codru şi despre Ţara Codrului, vezi Arghiuş (2010) şi Ciordaş (2012). Tradiţiile codreneşti din zona etnografică Ţara Codrului, sau, simplu spus, Codru – aplicabile şi satului Chilia -, sunt descrise de Buzilă (2010; vezi aici  şi aici: ); spre exemplu, figurile „Steagul” sau „Rotirea peste cap” din dansul codrenesc (vezi Buzilă, 2010) sunt unele din cele mai dificile figuri/mişcări din dansurile populare româneşti.

Revenind specific la localitatea Chilia, primul sigiliu documentat al satului este  din anul 1785. Acesta era rotund, de 25mm, fiind confecţionat din bronz şi conţinea un pom fructifer înconjurat de motive vegetale (vezi Dulgău, 1997); simbolurile utilizate sunt strâns legate de activităţile principale ale locuitorilor satului (ex. pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor, complementate de cultivarea terenurilor agricole etc.), activităţi dominante şi astăzi. Este menţionat explicit şi un sigiliu ecleziast al Chiliei în 1832 (vezi aici).

În lucrarea Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, publicată de Antal Szirmay in 1809, satul este descris astfel:

„…Paczafalu, [numit] mai demult Apaczafalu, este locuit de români de credinţă [rit] veche, are 40 de proprietari de pământ (notă adăugată: în maghiară telkes gazda), preot local şi biserică de lemn. Pământul [terenul] este slab, pădurea de fag frumoasă şi plină de vânat şi au şi viţă de vie. Pârâul Bran (notă adăugată: numit azi oficial râul Lupului sau simplu „Vale” de către săteni) izvorăşte din vârful făgetului [dealului], trece prin sat şi se varsă în pârâul Homorod (notă adăugată: astăzi râu)….” (pg. 174)

Faptul că exista un nucleu puternic de săteni prosperi – foarte probabil alături de iobagi/jeleri sărăciţi, care reprezentau majoritate ţărănimii româneşti – este susţinut şi de un eveniment anterior, bine documentat, şi anume faptul că sătenii din Chilia („Tilie”) au plătit pentru achiziţia Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792 (vezi Bogdan, 2010):

„…Această sfântă carte, adică Mineiu, o au cumpărat sătenii pe sama besărecii din Tilie drept cu 30 de florinţi vonaşi. Iulie 8 zile 1792, fiind preut Michale Nemaly…” (vezi Bogdan, 2010).

Într-adevăr, o conscripţie urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele din Codru) erau bine organizaţi în posesiuni româneşti (Possessiones Valaches), cu juzi, cnezi şi/sau voievozi. Spre exemplu, în 1729-1730 apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – aici); mai mult, districtul Ardud, din care făcea parte adesea şi Chilia, avea voievod chiar mai târziu, în anul 1769 (pe Pop Mihai/Michael Popp; vezi aici). Acest lucru este important de remarcat, ținând cont de faptul că instituțiile românești vechi (ex. obști sătești, țărani liberi, juzi/cnezi/voievozi) s-au redus drastic (adesea până la dispariție) în Transilvania înţeleasă larg (inclusiv Satu Mare; vezi AICI), după secolele XV-XVI. Acesta fiind spuse, trebuie însă menționat imediat faptul că aceste instituții vechi, chiar dacă s-au păstrat în unele locuri transilvane (Transilvania, definită larg), ca acesta descris aici, au dobândi adesea (și) alte funcții decât cele originale; spre exemplu, (1) cneazul/voievodul a adevenit uneori un administrator/un mijlocitor între români și noii feudali şi/sau nobil condiţionar și/sau (2) titlul de cneaz/voievod a devenit unul nobiliari (ex. voievodul Transilvaniei). Mai precis spus (vezi şi Prodan, 1967/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003), ca semnificaţie generală, voievodatul (şi cnezatul) este o instituţie românească în Transilvania definită larg (incluzând Satu Mare), schimbându-şi sensurile de-a lungul timpului (dar co-existând unele cu altele în anumite intervale de timp, în locaţii diferite). Cele mai importante sensuri, rezultate din înţelegerea mea asupra bibliografiei indicate, sunt:

  • un conducător ales al unor uniuni de obşti libere; de obicei, alesul unui sat individual se numea jude, alesul unei uniuni de sate era numir cneaz, iar voievodul era alesul unor uniuni mai mari de sate (adesea cu funcţie militară). Aceşti conducători/administratori, iniţial aleşi din cadrul obştii, au avut cu timpul tendinţa de a-şi trasmite poziţia ereditar şi de a acumula averi tot mai mari, pregătind astfel schimbarea sensului titlului (de la ţăran ales ca administrator/reprezentant, la ţăran înstărit şi/sau nobil conducător). Probabil că aceste forme au exista dominant înaintea constituirii voievodatului lui Menumorut şi în timpul acestuia.
  • nobil (proprietar de pământuri – prin dreptul vechi nescris: Jus Valahorum/Cnezial/Voievodal) – şi conducător local (adesea militar şi judecătoresc), ales (tot mai rar) şi/sau ereditar (tot mai frecvent), al unor uniuni de sate libere; de obicei, o uniune de sate era condusă de un nobil cneaz, iar un sat de un nobil jude. Sensul a apărut odată cu constituirea marilor voievodate care erau şi pe teritoriul actual al României (spre exemplu, în voievodatul lui Menumorut). Se menţine în această formă şi după organizarea zonei în cadrul comitatului Satu Mare (Szathmar/Sătmar) în Regatul Ungariei; în cadrul Regatului Ungariei acest sens domina mai ales în prima parte a dinastie arpadiene (mai ales când comitatul era unul regal), când pământul, atât al ţăranilor cât şi al nobililor, aparţine ca proprietate regelui în calitate de dominus, iar vechile drepturi ale românilor (Jus Valachorum) erau adeseori recunoscute de noua stăpânire.
  • voievodul Transilvaniei sau al Maramureşului.
  • nobil (proprietar de pământuri – având dreptul de proprietate prin înscris regal) şi, adesea, conducător local (de tip militar şi/sau judecătoresc), adesea ereditar, al unor sate dependente sau mixte. Acest sens s-a folosit mai ales în perioada dinastiei arpadiene (mai puţin a celei angevine unde se foloseşte simplu termenul de nobilis) în Regatul Ungariei, dar reapare destul de puternic iar, după perioada angevină, până în secolele XVIII-XIX (în unele situaţii termenul de voievod se pierde şi/sau devenine secundar celor de nobilis – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
  • administrator/reprezentant (liber/libertin) al unor sate aflate pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; prin serviciile pe care le făcea, avea pământul în posesie (proprietate scrisă dată de rege aparţinând însă feudalului), dar era scutit de obligaţii iobăgeşti (libertin). Dacă era pe proprietatea regelui, starea sa era mai apropiată de vechea stare de nobil român liber (după Jus Valachorum), fără însă a avea titlul de nobil (neavând pământ în proprietate, cu înscris regal). A dobândit această valenţă mai ales începând cu dinastia angevină în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX.
  • nobil condiţionar aflat pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; avea pământul, de obicei loturi mici şi mijlocii, în proprietate (dat de stăpânul feudal pentru servicii deosebite), pe timpul vieţii sau ereditar (dar adesea nu era ereditar). Dacă proprietatea era una ecleziastă (cum a fost şi Chilia în 1370), atunci nobilul se mai numea şi nobil predialist. Fiind dat de stăpânul feudal, nu de rege, i se recunoştea titlul pe proprietatea feudalului (de aici şi numele de condiţionar/nemeş). A apărut mai ales după instalarea dinastiei angevine în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX. Dacă titlul de proprietate scris era dat de rege pe proprietatea feudala a regelui, putea deveni nobil mic/mijlociu (adesea termenul de voievod pierzându-se cu timpul şi/sau devenind secundar celor de nobilis/nemeş – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – în perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
  • nobil armalist, cu sau fără pământ, obţinând titlul/blazonul prin servicii deosebite (adesea militare); titlul de voievod se putea asocia celui de nobil mai ales dacă nobilul era de origine română.
  • După anularea iobăgiei în 1848 termenul se foloseşte rar, referindu-se în unele locuri (1) la românii înstăriţi/proprietari de pământ – ca un semn de apreciere/respect şi/sau recunoaştere a unei istorii familiale şi/sau (2) la unii administratori ai unei mari proprietăţi de pământ apaţinând încă vechilor familii de nobili (tot ca reminisceţă a unei istorii a acestei funcţii).

Aşadar, faptul că în anul 1729 exista un voievod în Chilia ne poate spune că: (1) satul era unul de români (lucru dovedit, de altfel, şi de recensămintele vechi – vezi mai jos); (2) era un sat destul de important ca mărime pentru acea vreme, având un conducător localizat în sat şi purtând titlul de voievod şi (3) dacă era o proprietate feudală, atunci era un singur proprietar feudal (nu era neobişnuit să existe mai mulţi propritari feudali într-un sat, în acest caz, deobicei, fiecare proprietar având voievodul său ca administrator). Foarte probabil, voievodul identificat în 1729 era un administrator liber (poate ţăran liber-libertin) sau nobil condiţionar/nemeş pe proprietatea feudală din zonă. Într-adevăr, pe proprietăţile feudale sunt documentate în zona Codru atât existenţa nobililor condiţionari cât şi a libertinilor. Sigur, există teoretic şi posibilităţile celelalte, dar cu probabilităţi mult mai mici, să fie chiar un conducător/reprezentat al unor ţărani liberi/libertini, un nobilis valachus şi/sau un mic nobil/nemeş pe un sat mixt ca proprietate (dominând însă partea feudală). Putem însă spune cu probabilitate mai mare că satul Chilia, ca sat românesc, şi instituţia voievodatului de aici au trecut de-a lungul timpului prin toate etapele voievodatului descrise mai sus. Aşadar, alături de marea nobilime şi proprietate feudală, ţărani liberi (spre exemplu în sens de libertini) şi voievozi (spre exemplu în sens de administratori libertini) au continuat să existe, chiar dacă în procent din ce în ce mai redus, alături de ţăranii dependenţi foarte probabil majoritari (iobagi/jeleri), până la anularea iobăgiei prin reforma din 1848; alături de aceste categorii exista şi o pătură intermediară formată din micii nobili (ex. „de o sesie”, armalişti – cu blazon regal, cu sau fără pământ, etc.) şi/sau nobilii condiţionari/nemeşi. Merită observat că reformele tereziene şi iosefine din a doua jumătate a secolului XVIII, au făcut ca în Chilia ţăranii să aibă pe lângă pământul probabil închiriat şi pământ în proprietate (ex. dobândit prin desţeleniri/despăduriri, cumpărare etc.) încă înainte de împroprietărirea de după 1848 (vezi Szirmay, 1809); pe aceste locuri aflate în proprietatea sătenilor s-a mutat noua vatră a satului, probabil în secolul XVIII, probabil (1) pentru a fi mai aproape de pădure – în caz de pericol şi pentru acces la resurse , (2) pentru a evita zona mai mlăştinoasă din vatra veche a satului – aflată de cealaltă parte a drumului care leagă satul de oraşul Satu Mare (zona numită „La Călugăriţe” – unde ar fi fost vechea mânăstire – din „Chilia Bătrănă”, vatra veche a satului), (3) pentru a elibera terenul mai propice agriculturii din zona vetrei vechi a satului (din „Chilia Bătrănă”) – ca urmare a percelărilor reformei tereziene/iosefine şi/sau (4) pentru a nu mai depinde direct de domeniul nobiliar. Acestă imagine este congruentă cu evoluţia „ţărilor” vecine: Ţara Chioarului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului şi Ţara Maramureşului.

În acest context merită amintit, aşa cum spuneam şi în introducere, că Ţara Codrului a dat câteva familii nobiliare româneşti (cu numele adesea maghiarizat), poate mai puţin mediatizate decât cele din Maramureşul istoric, dar foarte importante şi cu contribuţii cheie la istoria României. Spre exemplu, George Pop „de Băseşti” (m. „de Illesfalva”) (1835-1919) a fost preşedintele Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De asemenea, a fost un important memorandist şi politician (ex. preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania). Familia sa a fost înnobilată (cu moşiile Băseşti şi Oarţa de Jos din Ţara Codrului) în 1678, principele Transilvaniei, Mihail Apafi, legitimând proprietatea (vezi Georgescu, 2013).  În perioada afirmării naţiunilor, în divergenţele cu unii conducători maghiari, aceştia spuneau că, deşi este o prăpastie între ei şi George Pop de Băseşti în ceea ce priveşte viziunea politică/naţională, el şi-a apărat cauza neamului cu atâta curaj încât trebuie să se închine în faţa lui, acesta impunând respect şi adversarilor (vezi Georgescu 2013). Când a fost provocat de Preşedintele Consiliului de Ministri din Ungaria (Kalman) să renunţe la viziunea lui pentru a fi mai apreciat şi promovat în Ungaria, George Pop de Băseşti a spus (vezi Georgescu, 2013, pg. 43): „…De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători…”. Nicolae Iorga l-a numit „Bătrânul Naţiei” (românii numindu-l simplu „Badea George„), iar în 1935, la sărbătorirea centenarului naşterii lui George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu – ţinând cont de contribuţia acestuia la păstrarea românismului şi la Marea Unire – spunea că satul Băseşti este o „Mecca română” unde locuia „comandatul suprem al neamului românesc” (vezi Georgescu, 2013). Apoi, îl mai amintim pe Ioan Anderco-Homorodanu (1810-1890) – o personalitate română ecleziastă a secolului XIX (vezi AICI) – care face parte din familia  Anderco „de Homorod” (m. Anderko „de Homorod), familie care a primit moşia Homorod din Ţara Codrului în jurul anului 1600 (unele păreri sugerează că originea mai veche a familiei ar fi fost franceză sau chiar macedoniană). Alte familii nobiliare, româneşti (cu nume adesea maghiarizat) sau neromâneşti, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Ţara Codrului au fost: David „de Alsoszopor” (r. Alsoszopor – Supurul de Jos”), Pap-Szilagyi „de Illesfalva” (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi „de Băseşti”), Szilagyi „de Paczafalva” (r. Paczafalva – Chilia), etc.

Fenyes Elek arată în lucrarea Magyarország geográfiai szótára (publicată de Nyomatott Kozma Vazulnal, la Pesten) că în anul 1851 exista în Chilia o unitate/fabrică de producere a potasei (în limba maghiară hamuzsirfozo-gyaraval), probabil parte (sau independent de) domeniului contelui Karoly Lajos. Potasa (carbonatul de potasiu/kaliu) se obţine din cenuşa lemnelor arse, fiind utilizată ca îngrăşământ şi/sau în diverse activităţi de producţie (ex. săpun, detergenţi, sticlă etc.), fiind vândută, alături de cărbuni, în Satu Mare(vezi aici). Într-adevăr, în satul Chilia există şi acum câteva familii numite „Hutaşi” (adesea cu numele de familia Groza) şi locul din pădure numit „La Cărbunişte”, care până la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX au locuit în pădure/codrul (în locul numit şi acum „la Hută” ), unde s-au ocupat de aceste activităţi (la începutul secolului XX s-au integrat/mutat în satul actual).

În anul 1869 în Chilia erau 97.8% români şi 2.2% maghiari. În anul 1910 trăiau în satul Chilia 465 de locuitori (români 411, maghiari 18), din care 444 greco-catolici, 7 romano-catolici şi 13 evrei (vezi aici). În anul 1940 existau în sat 587 de locuitori din care 568 greco-catolici, 1 romano-catolic şi 18 evrei (vezi aici). După trecerea Ardealului de Nord în administraţia Ungariei, în 1940, evreii din sat au fost deportaţi (pentru detalii şi numele exacte ale evreilor din sat vezi aici). Numele de familie cele mai vechi şi mai răspândite în satul Chilia sunt (în ordine alfabetică): Andreica, Blaga, Brânduşan, David, Dragoş, Fogoş/Fogaş, Groza, Lup, Pop, Silaghi, Tătar, Tătăran etc.

III. Turism

Satul Chilia face parte din Ţara Codrului şi se află în pitoreasca zonă a masivului cristalin Codru, bine împădurit, într-o zonă de o frumuseţe rară, cu multe trasee accesibile, pe drumuri forestiere şi/sau pe poteci naturale de pădure, direct spre, iar apoi, pe culmea masivului Codru (astfel de locaţii sunt, în denumirea locală, „Fântâna Haiducului Pintea/Fântâna Pintii”, „Foişorul-Tarniţa/La Ciupercă”, „Valea Lupului”, etc.) şi/sau pe dealurile care îl compun, dealurile piemontane Codrului şi/sau la „Poalele Codrului” (spre exemplu, în denumirea locală, astfel de locaţii sunt „Câmpu Mare”, „Făgaşul Satului”, „Pusta”, „Ungurelul”, „Dealul Secăturii”, „Tarniţa”, „Dealul lui Bran”, „Dealul Pişti”). Culmea masivului Codru se întinde pe aproximativ 22 de kilometri (cu înălţimea maximă de aproximativ 575 de metri în vârful Lespezi) şi se numeşte Culmea Făgetului („Vârful Codrului” sau „Culmea Codrului” în limbajul local), dominând păduri vechi de stejar/gorun/cer şi fag (dar şi cu zone de conifere). Satul este inclus în programul Transilvania Magică (vezi aici ).

Turiştii au acces nu doar la privelişti şi trasee spectaculoase, dar se pot bucura şi de tradiţiile culturale şi culinare extraordinare din sat.

Astfel, satul are un muzeu (vezi aici) care reflectă o gospodărie tradiţională din zona etnografică Codru (vezi aici). Există o mânăstire ortodoxă cu Hramul Sfântul Apostol Andrei, construită recent, în amintirea vechii tradiții mânăstirești a satului (vezi aici şi vezi mai jos și legenda locală), ca o conexiune între noua şi vechea vatră a satului. Prima ctitorie a bisericii ortodoxe din localitate este documentată din 1706 (vezi aici), probabil pe vatra veche a satului („Chilia Bătrână”); în forma/locaţia actuală, biserica ordodoxă (cu Hramul Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavril) a fost construită probabil ca biserică greco-catolică în 1858/1861 (vezi aici), lângă locul unei biserici greco-catolice din lemn din noua vatră a satului (care ulterior a fost dărâmată). Pe lângă biserica ortodoxă satul mai are două biserici: penticostală şi baptistă. Începând acum aproximativ 50 de ani (în 1957), s-a hotărât organizarea anuală a Festivalului Codrenesc la „Valea Lupului” (pe teritoriul satului Chilia). Festivalul aduna codrenii din toate zonele Ţării Codrului, iar spectacolele erau o oportunitate de exprimare a tradiţiilor (ex. dans popular, port, mâncare tradiţională, mic târg). Ulterior, ca urmare a creşterii numărului de participanţi şi a nevoii de spaţiu mai larg, festivalul s-a mutat într-o nouă locaţie din Ţara Codrului, apropiată vechii locaţii, la Oţeloaia (vezi aici), fiind în continuare organizat anual, cu acelaşi scop. Acest festival codrenesc este cel mai vechi festival folcloric din Satu Mare (vezi aici). Nu în ultimul rând bucătăria tradiţională din Chilia trebuie încercată (ex. „plăcinte codreneşti cu lobodă”, „tăşti”, „scoverzi”/clătite, „fancuri”, „moşocoarne”, „vărzar”, cozonaci cu brânză sau cu diverse fructe, supele tradiţionale de cartofi şi fasole, slănina şi şunca pregătite tradiţional, pălinca făcută la pălincia din sat din diverse fructe ale localnicilor, individuale şi/sau combinate). În perioada sărbătorilor de iarnă încă se practică colindatul tradițional, dar și „Viflaimul „și „Steaua organizate de tinerii din sat în colaborare cu biserica ortodoxă din sat. Cazarea se poate face în Satu Mare, Chilia aflându-se la doar 23 de kilometri de oraş, dar şi la localnici.

IV. Legende şi tradiţii locale

Tradiția locală spune că în vremuri străvechi zona era ocupată de o mânăstire și chilii cu măicuțe/călugărițe (creştin-ortodoxe); de aici s-ar trage și numele localității. Năvălirile tătarilor au distrus mânăstirea și chiliile, din relațiile (forțate) acestora cu călugărițele născându-se „chilienii”. Ca urmare a acestui „păcat”, mânăstirea originală s-a scufundat în zona mlăștinoasă din„Chilia Bătrână”, numită „La Călugăriţe” (în partea stângă a drumului spre Satu Mare, la aproximativ 50 de metri de la drum, lângă râul Lupului, pe partea stângă a râul Lupului): legenda spune că bătăile clopotelor acestei mânăstiri scufundate se mai aud din când în când (mai ales în noaptea de înviere). Pentru a uita evenimentul și a se proteja mai bine de năvălirile tătare, sătenii au mutat satul de la „Poalele Codrului” mai spre „Culmea/Vârful Codrului ” (unde este localizat și astăzi). Legenda are un sâmbure de adevăr istoric, fiind confirmată de anumite izvoare orale și scrise. Spre exemplu, conform cronicarului Anonymous, când maghiarii i-au cerut lui Menumorut să se supună lor, acesta a spus că el se află sub ascultarea împăratului de la Constantinopol (sub acest aspect, întărit de faptul că la prima documentare apare ca un sat de români, probabil şi cu o biserică de lemn, s-ar putea explica conexiunea ortodoxă). Apoi, aşa cum am arătat mai sus, în 1370, mânăstirea dominicană poseda Chilia (sub numele de Pacfalu) ca proprietate ecleziastă (sub acest aspect s-ar putea întări conexiunile cu ideea de mânăstirea). Năvălirile tătare în zonă, precum și mutarea vetrei satului din „Chilia Bătrână în locația actuală (în partea dreaptă a drumului spre Satu Mare), inclusiv locul mlăştinos „La Călugăriţe”, sunt lucruri/evenimente documentate istoric și administrativ (vezi şi aici).  În fine, sunetul clopotelor poate fi explicat prin ecoul produs de clopotele bisericii din sat (aflată în noua locaţie) care sunt reflectate de dealul deasupra „Chiliei Bătrâne” („Cerăt” – cu păduri de cer).

A DOUA PARTE: O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului – UPDATE (Textul original – 2 septembrie, 2013):

UPDATE:

Ca urmare a unor întrebări şi comentarii prin email legate de textul original am făcut o completare a acestui text, care conţine acum (vezi în continuare) (1) un cadru istoric mai general şi, reflectând şi activitatea şi interesele mele în domeniul teoriilor genetice şi evoluţioniste (spre exemplu de psihologie evoluţionistă), (2) un cadru  genetic/evoluţionist. Deşi am indicat surse bibliografice, textul nu are încă rigoarea definitivă a unuia ştiinţific, de referinţă, pentru aceasta fiind nevoie de o echipa interdisciplinară; aşadar,  el trebui înţeles, deocamdată – până la apariţia textului scris şi verificat de o echipă multidisciplinară – în acest context: un text informativ de Blog, conţinând predominant informaţii de cultură generală. Din nou reamintesc că, pentru simplicarea referinţelor trecute şi prezente, folosesc sintagma de „comitatul Satu Mare”, în loc de comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), iar uneori, când menţionez „Transilvania, defintă larg”, mă refer şi la zonele Maramureş, Sătmar, Crişana şi Banat, aşa cum apare aceasta în titlul legii de ratificare a unirii din 1918 (vezi aici).

I. Un scurt sinopsis al istoriei satului Chilia – în contextul mai general al zonei Ţara Codrului/Satu Mare – Maramureş/Transilvania

O scurtă analiză a situaţiei zonei mai extinse (contextul general) din care face parte satul Chilia (Ţara Codrului/Satu-Mare – Maramureş/Transilvania) ne poate ajuta să presupunem adecvat, referitor la ce s-a întâmplat în satul Chilia – Ţara Codrului, acolo unde nu avem informaţii specifice despre satul Chilia, şi/sau să înţelegem corect şi nuanţat, în context general, informaţiile specifice pe care le avem despre satul Chilia. Referinţele generale (contextul general) prezentate mai jos fac parte din fondul comun de cunoştinţe şi se regăsesc astfel în orice lucrare/manual preuniversitar/universitar de istorie (vezi spre exemplu Academia Română, 2001, Manea, Pascu şi Teodorescu, 1991; Prodan, 1867/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003; vezi şi AICI), iar pentru cele cu referire la satul Chilia vom indica (cu link direct) sursele specifice atunci când sunt invocate (cu referinţe multiple spre Monografia Oraşului Ardud, de care istoria satului Chilia este adesea strâns legată; vezi AICI).

I. Preistorie

Contextul general:

Dovezi ale locuirii zonelor care ţin astăzi de judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj există încă din perioada pietrei (paleolitic – urme sporadice – şi neolitic) (vezi AICI  şi AICI).

Referitor la Chilia:

Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând „Drumul Chiliei”) s-au identificat urme de aşezări omeneşti preistorice (+ 7000 B.C.), din epoca pietrei/din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starcevo-Cris la Ograda Borzului-Homorodul de Sus) şi eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus) (vezi AICI şi AICI).

II. Antichitate (aproximativ 3000 B.C. – 476 A.D.)

Contextul general:

Există dovezi ale locuirii acestor zone (care ţin astăzi de judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj) în perioada daco-tracică. După cucerirea romană a Transilvaniei dacice, zona Satu Mare rămâne în stăpânirea dacilor liberi (ex. Dacii Mari), care în perioada următoare vor fi romanizaţi treptat (spre exemplu, prin migraţii, difuziune culturală).

Referitor la Chilia:

Zona a făcut probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), iar apoi din zona dacilor liberi/Dacii Mari (romanizaţi şi ei cu timpul prin migraţie şi/sau difuziune culturală). În zonă au existat şi comunităţi puternice de celţi, dovadă stând moneda „Călăreţul cu Pasăre”, descoperită în satul vecin, Homorodul de Jos) (vezi AICI şi AICI).

II. Evul Mediu (aproximativ 476 A.D. – 1453 A.D.)

II.a.Etnogeneza Românească

Contextul general:

După retragere aureliană din Dacia (începută în 271), procesul de urbanizare din Dacia şi din zonele adiacente acesteia s-a inversat, urmând un proces major de ruralizare. Populaţia romanizată/romanică (direct sau prin difuziune) s-a stabilit în zone protejate, pentru a face faţă diverselor ameninţări (mai ales migratorilor agresivi). Aceste zone protejate erau, de obicei, reprezentate (1) de depresiuni, înconjurate de munţi/măguri/dealuri şi/sau (2) de zone puternic împădurite, ambele greu de accesat de inamici, cu acces la pădure (ex. pentru apărare şi construcţii/creşterea animalelor) şi apă (pentru agricultură şi creşterea animalelor). În astfel de zone spunea Nicolae Iorga că s-au organizat „româniile populare” (sau ţările/zonele/ţinuturile „românilor”, cum se numea această populaţie ea însăşi, sau ale „valahilor/vlahilor” cum o numeau celelalte populaţii cu care a intrat în contact, pornind de la numele dat acesteia de populaţiile germanice cu care s-a intersectat).

Ţara Codrului este una din aceste ţări ale românilor/vlahilor, organizată în jurul Măgurii Codrului (cu Culmea Codrului şi zonele Piemontane, zone incluzând porţiuni din Dealurile Silvano-Someşene, părţi ale Dealurilor de Vest). Aşadar, Ţara Codrului se referă la localităţile din jurul Măgurii Codrului (Culmea Codrului şi zonele Piemontane). Măgura Codrului face parte din jugul intracarpatic care conectează Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni-Meseş) de Carpaţii Meridionali (Lanţul Munţilor Oaş-Gutâi), separând practic Podişul Transilvaniei (cu partea sa nord-vestică, Podişul Someşelor) de Câmpia Panonică (cu partea numită Câmpia Someşului, parte a Câmpiei de Vest). Practic, jugul intracarpatic (vezi AICI) are, aproximativ vorbind, o primă linie de demarcaţie formată din măgurile Prisnel-Dealu Mare-Preluca (separate între ele de râuri şi dealuri silvano-semeşene) şi a doua linie formată din măgurile Şimleu-Codru (separate între ele prin zona râului Crasna şi dealuri silvano-someşene). Spre exemplu, între Munţii Meseş (Apuseni) şi măgurile Prisnel-Dealu Mare se află partea mai sudică a Porţii Someşene (râul Someş), iar între Munţii Oaş-Gutâi şi Codru se află partea mai nordică a Porţii Someşene (râul Someş)(vezi AICI). Între cele două linii de demarcaţie ale jugului intracarpatic se află o serie de depresiuni, cu oraşe reprezentative (ex. Baia Mare, Cehu Vilvaniei, Jibou, Simleul Silvaniei, Zalău,  etc.)

Ţara Codrului se regăseşte astăzi pe teritoriul a trei judeţe: Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Încercând o sinteză orientativă/aproximativă prin prisma reformelor administrativ-teritoriale (vezi AICI şi AICI), pornind de la organizarea în cadrul Regatului Ungariei (înainte toată zona făcea parte din Voievodatul lui Menumorut, iar anterior din zona dacilor liberi – Dacii Mari), putem spune că, în linii mari (şi cu siguranţa satul Chilia), în trecut, zona aflată în Satu Mare a făcut parte din comitatul Satu Mare până în 1918 (unele zone din sud-vest au fost uneori incluse în comitatele Crasna/Sălaj), iar apoi din teritoriul judeţului Satu Mare, chiar dacă judeţul a suferit reorganizări administrative (ex. unele zone din sud-vest au făcut parte uneori din judeţul Sălaj). Zona aflată azi în judeţul Maramureş a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc, din 1876 din comitatul Sălaj (format din unirea comitatului Crasna cu zone din comitatul Solnocul de Mijloc), din 1918 din judeţul Sălaj, iar apoi, cel mai târziu din 1968, din judeţul Maramureş. Zona aflată în judeţul Sălaj a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc, din 1876 din comitatul Sălaj, iar din 1918 din teritoriul de azi al judeţului Sălaj.

Aria de influenţă a unei astfel de ţări este delimitată complex, atât de factori geografici (ex. munţi/dealuri/păduri/ape etc.), cu rolul protector menţionat mai sus, cât şi de factori etnografici (ex. până unde există comunalităţi etnografice). Geografic, Ţara Codrului este definită (aproximativ) de râul Someş în est şi nord, râul Crasna spre vest (deşi, etnografic, Tăşnadul şi mai ales Cehalul, aflate în stânga râului Crasna, se află sub influenţa zonei Codru – vezi AICI) şi dealuri silvano-someşene spre sud, care fac demarcaţii între Măgura Codru, Măgura Şimleului şi Munţii Meseş (vezi AICI, AICI, AICI şi AICI). Etnografic, Ţara Codrului este separată de râul Someş spre est de Ţara Chioarului, spre nord-est de Ţara Oaşului (râul Someş – partea mai nordică a Porţii Someşene – separă Măgura Codrului de Munţii Oaş-Gutâi), spre nord-vest şi vest de Zona Someşeană/Valea Someşului (râurile Someş şi Crasna sunt aici delimitări aproximative), iar spre sud de zona etnografică a Şimleului/Meseşului (prin dealuri silvano-someşene) (vezi AICI, AICI, AICI şi AICI). Pentru Ţara Codrului aflată pe teritoriul judeţului Satu Mare vezi o delimitare aproximativă AICI (slideul 3), pentru zona din Maramureş AICI şi AICI, pentru zona din Sălaj (oraşul Cehu Silvaniei, comunele Benesat şi Sălăţig) AICI, iar pentru o delimitare generală vezi AICI. Unii autori încadrează etnografic Ţara Codrului în regiunea mai largă Crişana [probabil în baza faptului că ţinutul făcea parte din voievodatul lui Menumorut, iar după Marea Unire din 1918, partea din afara judeţului Satu Mare – ceea ce este astăzi în Sălaj şi Maramureş – era adesea parte a Sălajului (la nord şi nord-vest după Munţii Meseş) care era inclus în regiunea Crişana (vezi AICI)]. Dacă criteriile geografice sunt discutabile (pot fi aduse argumente în funcţie de cât de larg definim Crişana, Maramureşul sau Transilvania), cele etnografice o leagă mai mult de tradiţiile maramureşene (vezi Pop, 2012 – AICI şi AICI). Într-adevăr, deşi graiului codrean este văzut ca un grai someşean, parte a subdialectului crişean, acesta a fost puternic influenţat de graiul maramureşan, iar etnografic, zona Codru (ex. tipul de colinde) se apropie mai mult de tradiţiile maramureşene decât de cele din Bihor sau Arad (care reprezintă nucleul regiunii Crişana).

Într-adevăr, la Marea Unire din 1918 se menţionează ca unindu-se cu Regatul României, Banatul, Transilvania (care includea şi Sălajul) şi Ţara Ungurească. Ţara Ungurească se precizează în Legea privind ratificarea unirii Transilvaniei cu România din 1919 că se referă la Crişana, Sătmar şi Maramureş (de observat că Transilvania era definită în titlul legii foarte larg, incluzând Transilvania, Maramureş, Sătmar, Crişana şi Banat). După reorganizarea administrativă de după unire, Sătmarul şi Maramureşul, deşi administrativ sunt separate, sunt, deobicei, considerate părţi ale provinciei istorice Maramureş, ca urmare a afinităţilor geografice, istorice şi cultural-etnografice. De asemenea, provincia istorică Crişana se referea în reorganizarea administrativă de după unire, în sens mediu, la Bihor, Arad şi cea mai mare parte a Sălajului, adesea dincolo de Munţii Meşes (Sălajul este aşadar inclus simbolic după unire în Crişana, nu în Transilvania, ca la data unirii). În sens larg, definită mai mult geografico-istoric, Crişana se referă la regiunea fostului Voievodat al lui Menumorut (Mureş în sud, Someş în nord, Tisa la vest şi Munţii Apuseni la est), deci, din judeţele de astăzi, pe lângă Bihor, Arad şi Sălaj, include şi părţi din Satu Mare (mai ales la vest de râul Crasna); acest sens foarte larg, definit geografico-istoric, este însă prea divers cultural-etnografic şi prea puţin substanţiat istoric pentru a fi susţinut ca unitate etnografică. În sens restrâns, Crişana se referă astăzi doar la judeţul Bihor.

Etnogeneza românească (în Transilvania, definită larg), începută după cucerirea romană a Daciei, s-a produs pe tot parcursul începutului de Ev Mediu şi s-a încheiat probabil spre secolul VIII. În acestă perioadă, pe acest teritoriu (sau cu influenţă asupra acestui teritoriu al Ţării Codrului) au ajuns şi o serie de populaţii migratoare (ex. goţi, huni, gepizi, avari, slavii etc.); în faţa acestora, daco-romanii/proto-românii se retrăgeau adesea, pentru protecţie, în zone împădurite şi înalte, etnogeneză românească fiind oarecum legată astfel de aceste zone. Instituţiile româneşti (spre exemplu, ţărani liberi organizaţi în obşti săteşti-uniuni de obşti–cnezate/voievodate, juzii/cnezi/voievozi etc.) sunt documentate şi în acestă zone (Satu-Mare), părţi ale Voievodatului lui Menumorut cu centrul la Biharea (dar şi cu cetăţi importante la Satu Mare şi Zalău). La venirea maghiarilor (secolul IX-X), Menumorut se considera, politic şi religios, „sub ascultarea” împăratului de la Constantinopol.

II.b. Cucerirea Maghiară – Comitatul Satu-Mare şi Voievodatul Transilvaniei în Regatul Ungariei

Contextul general:

După cucerirea maghiară a voievodatului lui Menumorut (încheiată probabil în secolul XI), se organizează comitatul Satu Mare (din 1187) în cadrul Regatului Ungariei.

Voievodatul Transilvaniei a fost organizat la rândul său în cadrul Regatului Ungariei şi cuprindea următoarele comitate (vezi AICI): Dăbâca (cu centrul la Gherla), Cluj (cu centrul la Cluj), Turda (cu centrul la Turda), Alba (cu centrul la Alba Iulia), Hunedoara (cu centrul la Deva), Târnava (cu centru la Cetatea de Baltă), la care se adaugă mai apoi Solnocul Interior (cu centrul la Dej) care includea şi ceea ce astăzi numit Ţara Lăpuşului (din judeţul Maramureş).

În aceasta organizare putem identifica două perioade diferite.

În perioada arpadiană (secolul XI până la sfârşitul secolului XIII/începutul secolului XIV), în comitatul Satu Mare (având statut de comitat regal), ca şi în Voievodatul Transilvaniei, se recunoşteau iniţial, în zonele/ţările locuite de români (Terrae Valachorum), acele stăpâniri ale românilor (Possessioane Vlachorum) în care functionau drepturile şi organizarea veche a acestora, dinainte de cucerirea maghiară (Jus Valachorum). Într-adevăr, regii maghiari din dinastia arpadiană nu aveau încă mentalitatea sistemului feudal profund (care exista, spre exemplu, în vestul Europei), altfel încât (vezi Mihaly Horvat, 1860, citat AICI) preferau o supunere nominală, prin care îi lăsau pe vechii locuitori în posesiunile lor, aceştia urmând să plătească anumite taxe. În 1241 comitatul este devastat de atacurile tătarilor (care continuă periodic şi pe parcursul următorilor ani).

Lucrurile încep să se schimbe radical începând cu 1301, când pe tronul Regatului Ungariei urcă regii din dinastia angevină (de origine franceză). Aceştia cunoşteau bine relaţiile feudale şi aveau strânse legături cu Papa (încă din 1299 românilor din comitatul Satu Mare li s-a interzis să-şi construiască biserici ortodoxe, considerate schismatice), astfel că încep să reorganizeze regatul (din 1285 comitatul Satu Mare a devenit deja unul nobiliar – vezi Ferenc şi colab., 2010 şi AICI), pe bazele feudale clasice acelor vremuri. Spre exemplu, vechile zone/ţări ale românilor (Terrae Valachorum) se reorganizează în districte româneşti (Districtus Valachorum). Deşi se păstează instituţii româneşti (precum juzii şi/sau cnezatul/voievodatul), acestea dobândesc (şi) alte funcţii. Dacă înainte de cucerirea maghiară aceste instituţii aveau un rol puternic în (auto)organizarea proto-statală a românilor (valahilor/vlahilor) – evoluând de la reprezentanţi aleşi ai ţăranilor la stăpâni de mari proprietăţi -, după cucerirea maghiară acestea încep să aibă un rol de reprezentare a românilor în faţa noilor instituţii feudale (perioada arpadiană), devenind, după 1301, chiar un mijloc de aplicare a acestor noi instituţii feudale; aşadar, aceste titluri se referă mai târziu la administratori (liberi) şi/sau mici nobili (nobili condiţionari), fiind asociate zonelor locuite de români. Prin aceste organizări, după anul 1301, starea ţăranilor liberi români începe să fie afectată serios (deşi ei continuă să existe în număr mare  până spre secolul XV), lucru accentuat de faptul (1) că nu îşi mai puteau transmite ereditar posesiunile, astfel că proprietatea feudală [în forma regală, laică (nobliară/orăşenească) şi mănăstirească] creşte tot mai mult, şi (2) că sunt legaţi de loturile aflate în posesie (devin ţărani dependenţi de tip iobag). În faţa acestor lucruri, românii, vechi proprietari de pământuri, se revoltă pentru apărarea drepturilor strămoşeşti. Apar astfel răscoalele ţărănilor, precum cea  de la Bobâlna (1437-1438) şi participarea ţăranilor români la răscoala din 1514. În 1437/1438, prin Uno Trium Nationum (Fraterna Unio: maghiari, saşi, secui), românii au devenit în Voievodatul Transilvaniei naţiune tolerată, astfel că drepturile lor sociale şi politice au fost serios restrânse. Vechii nobili români, ortodocşi, sunt afectaţi şi ei, deoarece, începând cu perioada angevină, nu li se mai recunoştea statutul de nobil dacă nu erau şi catolici. Unii dintre ei au trecut la catolicism (spre exemplu, un strănepot al voievodului maramureşean Dragos descălecătorul, fiul lui Drag, a trecut la catolicism şi a întemeiat astfel o puternică familie nobiliară în Regatul Ungariei, familia Dragfy), alţii au părăsit Transilvania (definită larg) sau au sărăcit, devenind ţărani liberi şi/sau dependenţi.

Referitor la Chilia:

Prima atestare documentara a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul (populat de români) era unul ecleziast, ţinând de călugăriţele dominicane din Satu-Mare (Minţiu). Ulterior (probabil începând cu anul 1392 până în aproximativ 1555) satul face parte din domeniul Dragfy (numele maghiar al nobililor români din familia voievodală Dragoş/Dragoşeşti), iar după mijlocul secolului XVI ajunge în domeniul cetăţii Satu Mare (probabil odată cu reorganizarea domeniului Ardudului, cetatea aparţinând împăratului habsburg). În 1440 apare menţionată o răscoală a ţăranilor din zona comitatului Satu Mare (zona Ardud şi Codru), condusă de o persoană cu numele de Martin. Raidurile periodice ale tătarilor (începând din 1241) au afectat şi acestă zonă (vezi AICI şi AICI). Probabil că comunitatea românească de aici avea o biserică ortodoxă de lemn, fără a fi însă documentată foarte precis (vezi AICI). Satele din zona Codru (inclusiv Chilia), aflate în domeniul familiei Drafy (la început a fraţilor voievozi Drag şi Balc, nepoţii voievodului din Maramureş –  Dragos „descălecătorul”), au fost oarecum mai norocoase (sic!), această familie românească fiind mai îngăduitoare/protectivă (cel puţin sub Drag şi Balc) cu comunităţile româneşti aflate în stăpânirea sa (spre exemplu, Drag şi Balc au construit biserici şi mânăstiri ortodoxe, obţinând de la Patriarhia de la Constantinopol chiar statutul de stavropigie pentru Mănăstirea Peri, vezi AICI).

III. Între Medieval şi Modern (aproximativ 1456 A.D. – 1821 A.D.)

III.a. Parţium, Ungaria habsburgică şi Principatul Transilvaniei

Contextul general:

După bătălia de la Mohacs (1526) până prin 1540/1541, Ungaria începe să se destrame: o parte (mai de vest şi nord – numită Ungaria habsburgică sau Royal Hungary) revine „Imperiului Habsburgic”, o parte (mai centrală) revine Imperiului Otoman (care organizează un paşalâc la Buda), iar Transilvania/fostul Voievodat al Transilvaniei se organizează ca principat autonom aflat sub suzeranitate otomană (din 1541 până prin 1691) (vezi orientativ o hartă mai recentă AICI). Zonele de Partium, incluzând comitatele dinspre Voievodatul Transilvaniei care au aparţinut Regatului Ungariei (spre exemplu Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Bihor, Arad, comitatele din Banat etc.), sunt formal sub autoritatea/posesiunea principelui Transilvaniei, fără însă a face parte din Principatul Transilvania, autoritate recunoscută de către Imperium Otoman. Dar această autoritate nu este recunoscută şi de către Imperiul Habsburgic (care ocupă comitatul Satu Mare încă din 1543, comitatul Maramureş în 1563 etc.; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014), imperiu care consideră Principatul Transilvaniei şi Partium că părţi ale Ungariei habsburgice din cadrul Imperiului Habsburgic. Abia în 1570, prin Tratatul de la Speyer, se recunoaşte de către Imperiul Habsburgic această autoritate (Dei Gratia Princeps Transsilvaniae ac Partium Regni Hungariae) pentru Principele Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya, dar doar pe parcursul vieţii sale. Partium include în Tratatul de la Speyer (1570) următoarele comitate: Maramureş, Crasna, Solnoc, Bihor şi unele comitate din Banat (din Banatul Montan), aşadar fără comitatul Satu Mare (vezi Georgiţă, 2014). Într-adevăr, comitatul Satu Mare, în care se afla şi Chilia, face parte din Ungaria habsburgică din cadrul Imperiului Habsburgic, în cea mai mare perioadă fiind şi efectiv şi în stăpânirea de facto (nu doar de iure) a Imperiului Habsburgic; autorităţile imperiale cedează temporar comitatul Satu Mare pentru unii principi transilvani cu titlul de „stăpânire viajeră” şi/sau principii transilvani cuceresc pentru scurte perioade comitatul Satu Mare (ex. principii transilvani Iştvan Bocskai, Gabriel Bethlen, Rakoczi Gyorgy I etc. stăpânesc pe perioada vieţii comitatul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014). Mai mult, zonele de Partium sunt des prădate şi de turci (încă din 1552 Timişoara este centrul unui paşalâc, care se extinde apoi în 1658 cu Banatul Montan – Caransebeş şi Logoj -, iar în 1660 se organizează paşalâcul de la Oradea care din 1674 include şi Gilăul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014) şi suferă atacurile periodice ale tătarilor. În acestă perioadă mulţi maghiari şi saşi acceptă reforma, astfel că luptele cu Imperiul Habsburgic (catolic) şi accentele de independenţă faţă de Papă sporesc în Principatul Transilvaniei şi uneori chiar în Partium (vezi spre exemplu, cucerirea cetăţi Satu Mare, în 1645, de către principele reformat al Transilvaniei Rakoczi Gyorgy I) (vezi AICI).

Referitor la Chilia:

Aşadar, cu foarte mici excepţii, comitatul Satu Mare face parte şi este mai mult sub influenţa Imperiului Habsburgic, decât a principilor transilvani. În anul 1648 Chilia apare ca parte a domeniul lui Rakoczi Gyorgy I (reformat, principele Transilvaniei), iar din 1668, prin donaţie regală (a împăratului habsburg), face parte din domeniul contelui Csaky Istvan (catolic). Apoi satul a intrat o perioadă în domeniul baronului Wesselenyieke (reformat), în anii 1747 şi 1769 fiind încă documentat în acest domeniu. În această perioadă, ţara Codrului era adesea atacată de otomanii cu sediul la Buda, Timişoara sau Oradea; spre exemplu, satul Hodişa din apropiere a fost devastat de un astfel de atac în 1566. În faţa acestor atacuri, Ţara Codrului (şi mai ales masivul Codru) asigura însă, totuşi (sic!), o zonă de protecţie mult mai bună decât cea de care beneficiau satele din Comitatul Satu Mare aflate în afara acestei zone şi/sau localizate mai spre oraşul Satu Mare (vezi AICI şi AICI). În 1618 este sfinţit, la mănăstirea ortodoxă din satul codrean Cuţa, călugărul ortodox Eutihius (ca episcop al Sătmarului), de către Lauriu, episcop al Mânăstirii Muncaciului, cerându-li-se atunci tuturor românilor ortodocşi din comitat (deci inclusiv din Chilia), de către comitele Sătmarului, să-l recunoască pe Eutihius ca episcopul lor legitim, cu toate implicaţiile vechi ce decurg din aceasta (vezi AICI). O biserică ordodoxă este ctitorită în Chilia în 1706 (vezi AICI).

III.b Imperiul Habsburgic

Contextul general:

Din 1691, Principatul Transilvaniei (alături de cea mai mare parte a Partium) intră în componenţa Imperiului Habsburgic, ca principat autonom [cu Parlament (Dietă) propriu, dar fără armată şi politică externă proprii]; din 1765 devine Marele Principat al Transilvaniei, iar în 1867 toate comitatele constitutive ale acestuia sunt înglobate în Ungaria habsburgică. Comitatul Satu Mare – care era de facto în stăpânirea Imperiului Habsburgic încă din 1660 – este (alături de comitatul Bihor) parte a Ungariei habsburgice din cadrul imperiului, fiind condus de la Buda (din 1732 şi alte comitate din Partium, ca Maramureş, Arad etc. sunt conduse de la Buda). Comitatele din Banat sunt administrate direct de la Viena, până prin 1778, după care intră, cu mici excepţii, în componenţa Ungariei habsburgice, fiind administrate de la Buda. Din 1732 comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc (incluzând Chioarul) sunt incluse ca părţi ale Principatului Transilvania (vezi pentru detalii Georgiţă, 2014).

În anul 1698 s-a decis unirea românilor ortodocşi din Transilvania cu Roma (născându-se astfel biserica greco-catolică); unii preoţi şi unele comunităţi româneşti ortodoxe (mai ales din sudul şi nordul principatului) s-au opus uniaţiei, rămânând la credinţa ortodoxă (în 1761, generalul Bucov, trimis de conducerea din Viena pentru a opri o revoltă a preoţilor şi populaţiei ortodoxe, distruge câteva zeci de mănăstiri ortodoxe în Transilvania). Din mijlocul secolului XVIII (1765), Principatul Transilvaniei din cadrul Imperiului Habsburgic  primeşte statutul de Mare Principat în cadrul Imperiului Habsburgic (Satu Mare rămâne însă parte a Ungariei habsburgice). În 1703 are loc revolta curuţilor, orientată împotriva autorităţii habsburgice, condusă de Francisc Rakoczi al II-lea. În 1784 are loc răscola tărănească condusă de Horea, care a cuprins tot Principatul Transilvaniei (până în Satu Mare şi Maramureş). Din 1784, limba germană devine limbă oficială în imperiu (deci inclusiv în Satu Mare). Din a doua jumătate a secolului XVIII în imperiu au loc reformele tereziene şi iosefine, care întervin asupra proprietăţii feudale (pământul) şi a relaţiei dintre feudali şi ţăranii aserviţi, iar în 1781 Împăratul Iosif al II-lea aboleşte iobăgia, mai precis legarea de pământ/servitutea personală, şi permite închirierea şi/sau cumpărarea pământului de către ţărani. Reformele tereziene şi iosefine afectează pozitiv şi zonele de Codru (aflate în comitatul Satu Mare din Ungaria habsburgică); spre exemplu, ţăranii se puteau muta de pe o moşie pe alta, puteau să-şi „zălogească” şi să-şi vândă bunurile, să dobândească pământ în proprietate (ex. prin defrişări/desţeleniri, cumpărare etc.), puteau învăţa meserii etc. (vezi pentru detalii Edith, 2009 AICI). Aceste influenţe pozitive ale reformelor tereziene şi iosefine au fost mai puţin reprezentate în Marele Principat al Transilvaniei (abia după câţiva zeci de ani se vor generaliza definitiv şi aici), din cauză că guvernul acestuia, sub influenţa nobililor, le considera opţionale/facultative (sic!). Oricum, în condiţiile în care ţăranii nu au primit pe scară largă pământ în proprietate, nu se poate vorbi încă de o adevărată desfiinţare a iobăgiei (desfiinţarea finală a iobăgiei va avea loc în 1848).  În 1781, Împăratul Iosif al II-lea a interzis asuprirea cetăţenilor în baza credinţei (astfel, dacă o confesiune avea cel puţin 100 de familii, putea să-şi facă biserică, să întreţină preot şi învăţător).

Referitor la Chilia:

În această perioadă (probabil după 1769) satul Chilia face parte din domeniul familiei Karoly (catolic), o parte din domeniu rămânând şi după 1848 (când se face prima împroprietărire), până în 1918, în proprietatea familie Karoly. Mizând pe reformele tereziene şi iosefine, ţăranii din Chilia dobândesc încă din secolul XVIII pământ în proprietate, probabil prin defrişări/desţeleniri şi cumpărare (vezi Szirmay, 1809), pe lângă pământul probabil închiriat; zona nefiind propice agriculturii, ci puternic împădurită, oferea oportunităţi mari pentru defrişări/desţeleniri. O ipoteză plauzibilă este faptul că în acestă perioadă se mută vatra satului din „Chilia Bătrănă” (aflată probabil pe domeniul nobiliar – unde erau zone oarecum mai propice agriculturii, exceptând zona mlăştinoasă numită „La Călugăriţe” – supus unor parcelări prin reformele tereziene/iosefine) în noua vatră (spre pădure), unde ţăranii erau probabil proprietari, astfel că nu mai erau dependenţi direct de domeniul nobiliar şi erau mai bine protejaţi, fiind mai aproape de pădurea care se retrăgea la rândul ei prin defrişări/desţeleniri. Într-adevăr, în 1809 Szirmay îi descrie pe locuitorii din Chilia ca „Telkes Gazda” (proprietari de pământ), identic cu svabii din satul vecin (Homorodul de Jos), nu cu termenii de „Hazzal Gazda” (proprietari de case), aşa cum sunt descrişi locuitorii români din satele vecine. În 1729-1730 apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – AICI). Karoly aduce în zonă (Homoroade) colonişti maghiari/slovaci (?) din zona Pozsony (40 de familii), dar aceştia nu se pot acomoda cu zona muntoasă şi o părăsesc (vezi AICI). Apoi, în zona de Codru, în Homorodul de Jos, se stabilesc colonişti germani – svabi (sec. XVIII – după 1730) din zona Baden. Tot în secolul XVIII, în zona de Codru (inclusiv Chilia) s-au aşezat evrei, la chemarea contelui Alexandru Karoly, cu rol important în stimularea economiei locale (ex. prin arendarea de mori, cârciuni, terenuri agricole) (vezi AICI şi AICI). Zona de Codru participă la revolta (1703-1711) curuţilor – de eliberare naţională maghiară împotriva habsburgilor (spre exemplu,  unii dintre ţăranii aflaţi sub conducerea lui Pintea Viteazu, aflat în tabăra curuţilor, erau din zonă). Satele din zona Codru se implică şi în răscoala călugărului Sofronie din Cioara (1757-1761) pentru apărarea ortodoxiei împotriva uniaţiei. În această perioadă (după edictul Împăratului Iosif al II-lea din 1781), în satele Codrene s-au construit o serie de biserici de lemn (vezi AICI), cea mai veche ctitorie documentată a unei biserici ortodoxe din Chilia fiind, aşa cum am arătat mai sus, probabil din 1706. În anul 1828 există documentată în Chilia o biserică greco-catolică, cu preot propriu (vezi AICI).

IV. Perioada Modernă – Imperium Habsburgic/Austriac, Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României

Contextul general:

După revoluţia din 1848 se desfiinţează iobăgia, iobagii fiind împroprietăriţi cu loturile proprii pe care le deţineau în posesie/lucru (deşi desfiinţarea iobăgiei este făcută de Iosif II încă din 1785, ţăranii nu au fost improprietăriţi, ci doar au dobândit o serie de drepturi, ca eliminarea servituţii personale). În 1867, Transilvania este încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar, limba oficială devenind limba maghiară. Din 1918, Transilvania (şi zona Satu Mare) întră în Regatul României. Reforma agrară din 1921 a adus satului o dezvoltare apreciabilă, prin împroprietăririle păturilor mai sărace (vezi AICI).

Referitor la Chilia:

Revoluţia din 1848 afectează şi se exprimă şi în această zonă. În satul Chilia s-a construit o biserică greco-catolică din piatră (1858/1861) – actuala biserică ortodoxă din localitate -, în 1851 funcţiona o fabrică de potasă (vezi AICI) şi, ca urmare a reformelor tereziene şi iosefine, existau ţărani proprietari de pământ încă înainte de eliminarea iogăgiei în 1848 şi reforma agrară din 1921 (vezi Szirmay, 1809). Într-adevăr, aşa cum am afirmat mai sus, mulţi ţărani din Chilia aveau pământ în proprietate încă înainte de 1848, probabil obţinut prin desţeleniri/despăduriri şi cumpărare. Aşa cum am mai spus, în satul Chilia există şi acum câteva familii numite „Hutaşi” (adesea cu numele de familia Groza) şi locul din pădure numit „La Cărbunişte”, care până la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX au locuit în pădure/codrul (în locul numit şi acum „la Hută” ), unde s-au ocupat de producerea de potasă şi cărbuni pe care le vindeau în Satu Mare (la începutul secolului XX s-au integrat/mutat în satul actual). Din 1868, limba oficială este limba maghiară, deşi locuitorii continuau să vorbească româneşte (spre exemplu, în 1869 în Chilia erau 97.8% români şi 2.2% maghiari, iar între 1910 şi 1941 satul este format în totalitate din români; vezi AICI pentru alte date demografice). Localnicii din zonă şi-au adus contribuţia prin participarea la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (vezi AICI).

Aşa cum am arătat deja în prima parte a lucrării, primul sigiliu documentat al satului este  din anul 1785. Acesta era rotund, de 25mm, fiind confecţionat din bronz şi conţinea un pom fructifer înconjurat de motive vegetale (vezi Dulgău, 1997); simbolurile utilizate sunt strâns legate de activităţile principale ale locuitorilor satului (ex. pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor, complementate de cultivarea terenurilor agricole etc.), activităţi dominante şi astăzi. Este menţionat explicit şi un sigiliu ecleziast al Chiliei în 1832 (vezi AICI).

Foarte important prin reliefarea ţăranilor ca proprietari de pământ, după cum am arătat anterior în prima parte a lucrării, în lucrarea Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, publicată de Antal Szirmay in 1809, satul este descris astfel:

„…Paczafalu, [numit] mai demult Apaczafalu, este locuit de români de credinţă [rit] veche, are 40 de proprietari de pământ (notă adăugată: în maghiară telkes gazda), preot local şi biserică de lemn. Pământul [terenul] este slab, pădurea de fag frumoasă şi plină de vânat şi au şi viţă de vie. Pârâul Bran (notă adăugată: numit azi oficial râul Lupului sau simplu „Vale” de către săteni) izvorăşte din vârful făgetului [dealului], trece prin sat şi se varsă în pârâul Homorod (notă adăugată: astăzi râu).…” (pg. 174)

Aşa cum am argumentat în prima parte a lucrării, faptul că exista un nucleu puternic de săteni prosperi – foarte probabil alături de iobagi/jeleri sărăciţi, care reprezentau majoritate ţărănimii româneşti – este susţinut şi de un eveniment anterior, bine documentat, şi anume faptul că sătenii din Chilia („Tilie”) au plătit pentru achiziţia Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792 (vezi Bogdan, 2010):

„…Această sfântă carte, adică Mineiu, o au cumpărat sătenii pe sama besărecii din Tilie drept cu 30 de florinţi vonaşi. Iulie 8 zile 1792, fiind preut Michale Nemaly…” (vezi Bogdan, 2010).

În fine, după cum am arătat în prima parte a lucrării, într-adevăr, o conscripţie urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele din Codru) erau bine organizaţi în posesiuni româneşti (Possessiones Valaches), cu juzi, cnezi şi/sau voievozi. Spre exemplu, aşa cum am amintit mai sus, în 1729-1730 încă apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – AICI); mai mult, districtul Ardud, din care făcea parte adesea şi Chilia, avea voievod chiar mai târziu, în anul 1769 (pe Pop Mihai/Michael Popp; vezi AICI). Acest lucru este important de remarcat, ținând cont de faptul că instituțiile românești vechi (ex. obști sătești, țărani liberi, juzi/cnezi/voievozi) s-au redus drastic (adesea până la dispariție) în Transilvania înţeleasă larg (inclusiv Satu Mare), după secolele XV-XVI. Trebuie însă menționat faptul că aceste instituții vechi, chiar dacă s-au păstrat în unele locuri transilvane, ca acesta descris aici, au dobândi adesea (și) alte funcții decât cele originale; spre exemplu, (1) cneazul/voievodul a adevenit uneori un administrator/un mijlocitor între români și noii feudali şi/sau un nobil condiţionar) și/sau (2) titlul de cneaz/voievod a devenit unul nobiliari (ex. voievodul Transilvaniei). Mai precis spus, (vezi şi Prodan, 1967/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003), ca semnificaţie generală, voievodatul (şi cnezatul) este o instituţie românească în Transilvania definită larg (incluzând Satu Mare), schimbându-şi sensurile de-a lungul timpului (dar co-existând unele cu altele în anumite intervale de timp, în locaţii diferite). Cele mai importante sensuri, rezultate din înţelegerea mea asupra bibliografiei indicate, sunt:

  • un conducător ales al unor uniuni de obşti libere; de obicei, alesul unui sat individual se numea jude, alesul unei uniuni de sate era numir cneaz, iar voievodul era alesul unor uniuni mai mari de sate (adesea cu funcţie militară). Aceşti conducători/administratori, iniţial aleşi din cadrul obştii, au avut cu timpul tendinţa de a-şi trasmite poziţia ereditar şi de a acumula averi tot mai mari, pregătind astfel schimbarea sensului titlului (de la ţăran ales ca administrator/reprezentant, la ţăran înstărit şi/sau nobil conducător). Probabil că aceste forme au exista dominant înaintea constituirii voievodatului lui Menumorut şi în timpul acestuia.
  • nobil (proprietar de pământuri – prin dreptul vechi nescris: Jus Valahorum/Cnezial/Voievodal) – şi conducător local (adesea militar şi judecătoresc), ales (tot mai rar) şi/sau ereditar (tot mai frecvent), al unor uniuni de sate libere; de obicei, o uniune de sate era condusă de un nobil cneaz, iar un sat de un nobil jude. Sensul a apărut odată cu constituirea marilor voievodate care erau şi pe teritoriul actual al României (spre exemplu, în voievodatul lui Menumorut). Se menţine în această formă şi după organizarea zonei în cadrul comitatului Satu Mare (Szathmar/Sătmar) în Regatul Ungariei; în cadrul Regatului Ungariei acest sens domina mai ales în prima parte a dinastie arpadiene (mai ales când comitatul era unul regal), când pământul, atât al ţăranilor cât şi al nobililor, aparţine ca proprietate regelui în calitate de dominus, iar vechile drepturi ale românilor (Jus Valachorum) erau adeseori recunoscute de noua stăpânire.
  • voievodul Transilvaniei sau al Maramureşului.
  • nobil (proprietar de pământuri – având dreptul de proprietate prin înscris regal) şi, adesea, conducător local (de tip militar şi/sau judecătoresc), adesea ereditar, al unor sate dependente sau mixte. Acest sens s-a folosit mai ales în perioada dinastiei arpadiene (mai puţin a celei angevine unde se foloseşte simplu termenul de nobilis) în Regatul Ungariei, dar reapare destul de puternic iar, după perioada angevină, până în secolele XVIII-XIX (în unele situaţii termenul de voievod se pierde şi/sau devenine secundar celor de nobilis – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
  • administrator/reprezentant (liber/libertin) al unor sate aflate pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; prin serviciile pe care le făcea, avea pământul în posesie (proprietate scrisă dată de rege aparţinând însă feudalului), dar era scutit de obligaţii iobăgeşti (libertin). Dacă era pe proprietatea regelui, starea sa era mai apropiată de vechea stare de nobil român liber (după Jus Valachorum), fără însă a avea titlul de nobil (neavând pământ în proprietate, cu înscris regal). A dobândit această valenţă mai ales începând cu dinastia angevină în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX.
  • nobil condiţionar aflat pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; avea pământul, de obicei loturi mici şi mijlocii, în proprietate (dat de stăpânul feudal pentru servicii deosebite), pe timpul vieţii sau ereditar (dar adesea nu era ereditar). Dacă proprietatea era una ecleziastă (cum a fost şi Chilia în 1370), atunci nobilul se mai numea şi nobil predialist. Fiind dat de stăpânul feudal, nu de rege, i se recunoştea titlul pe proprietatea feudalului (de aici şi numele de condiţionar/nemeş). A apărut mai ales după instalarea dinastiei angevine în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX. Dacă titlul de proprietate scris era dat de rege pe proprietatea feudala a regelui, putea deveni nobil mic/mijlociu (adesea termenul de voievod pierzându-se cu timpul şi/sau devenind secundar celor de nobilis/nemeş – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – în perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
  • nobil armalist, cu sau fără pământ, obţinând titlul/blazonul prin servicii deosebite (adesea militare); titlul de voievod se putea asocia celui de nobil mai ales dacă nobilul era de origine română.
  • După anularea iobăgiei în 1848 termenul se foloseşte rar, referindu-se în unele locuri (1) la românii înstăriţi/proprietari de pământ – ca un semn de apreciere/respect şi/sau recunoaştere a unei istorii familiale şi/sau (2) la unii administratori ai unei mari proprietăţi de pământ apaţinând încă vechilor familii de nobili (tot ca reminisceţă a unei istorii a acestei funcţii).

Reluând concluzia formulată în prima parte a lucrării, faptul că în anul 1729 exista un voievod în Chilia ne poate spune că: (1) satul era unul de români (lucru dovedit, de altfel, şi de recensămintele vechi – vezi mai jos); (2) era un sat destul de important ca mărime pentru acea vreme, având un conducător localizat în sat şi purtând titlul de voievod şi (3) dacă era o proprietate feudală, atunci era un singur proprietar feudal (nu era neobişnuit să existe mai mulţi propritari feudali într-un sat, în acest caz, de obicei, fiecare proprietar având voievodul său ca administrator). Foarte probabil, voievodul identificat în 1729 era un administrator liber (poate ţăran liber-libertin) sau nobil condiţionar/nemeş pe proprietatea feudală din zonă. Într-adevăr, pe proprietăţile feudale sunt documentate în zona Codru atât existenţa nobililor condiţionari cât şi a libertinilor. Sigur, există teoretic şi posibilităţile celelalte, dar cu probabilităţi mult mai mici, să fie chiar un conducător/reprezentat al unor ţărani liberi/libertini, un nobilis valachus şi/sau un mic nobil/nemeş pe un sat mixt ca proprietate (dominând însă partea feudală). Putem însă spune cu probabilitate mai mare că satul Chilia, ca sat românesc, şi instituţia voievodatului de aici au trecut de-a lungul timpului prin toate etapele voievodatului descrise mai sus. Aşadar, alături de marea nobilime şi proprietate feudală, ţărani liberi (spre exemplu în sens de libertini) şi voievozi (spre exemplu în sens de administratori libertini) au continuat să existe, chiar dacă în procent din ce în ce mai redus, alături de ţăranii dependenţi foarte probabil majoritari (iobagi/jeleri), până la anularea iobăgiei prin reforma din 1848; alături de aceste categorii exista şi o pătură intermediară formată din micii nobili (ex. „de o sesie”, armalişti – cu blazon regal, cu sau fără pământ, etc.) şi/sau nobilii condiţionari/nemeşi. Merită observat că reformele tereziene şi iosefine din a doua jumătate a secolului XVIII, au făcut ca în Chilia ţăranii să aibă pe lângă pământul probabil închiriat şi pământ în proprietate (ex. dobândit prin desţeleniri/despăduriri, cumpărare etc.) încă înainte de împroprietărirea de după 1848 (vezi Szirmay, 1809); pe aceste locuri aflate în proprietatea sătenilor s-a mutat noua vatră a satului, probabil în secolul XVIII, probabil (1) pentru a fi mai aproape de pădure – în caz de pericol şi pentru acces la resurse , (2) pentru a evita zona mai mlăştinoasă din vatra veche a satului – aflată de cealaltă parte a drumului care leagă satul de oraşul Satu Mare (zona numită „La Călugăriţe” – unde ar fi fost vechea mânăstire – din „Chilia Bătrănă”, vatra veche a satului), (3) pentru a elibera terenul mai propice agriculturii din zona vetrei vechi a satului (din „Chilia Bătrănă”), supus reparcelărilor prin reformele tereziene/iosefine şi/sau (4) pentru a nu mai depinde direct de domeniul nobiliar. Acestă imagine este congruentă cu evoluţia „ţărilor” vecine: Ţara Chioarului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului şi Ţara Maramureşului.

Încheind, reamintind în acest context câteva familii nobiliare, româneşti (adesea cu numele maghiarizat) sau neromâneşti, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Ţara Codrului: Anderco „de Homorod” (m. Anderko „de Homorod”), David „de Alsoszopor” (r. Alsoszopor – de Supurul de Jos”), George Pop „de Băseşti” (m. Băseşti – Illesfalva), Pap-Szilagyi „de Illesfalva” (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi „de Băseşti”), Szilagyi „de Paczafalva” (r. Paczafalva – Chilia), etc.

V. Perioada Contemporană

Contextul general:

În 1940, Transilvania de Nord (incluzând Satu Mare şi Chilia) revine Ungariei; evreii din zonă sunt deportaţi (1944). După 1945 zona revine din nou României şi urmează evoluţiile cunoscute apoi în perioada pre-comunistă, comunistă şi post-comunistă.

Referitor la Chilia:

În perioada în care Transilvania de Nord a devenit parte a Ungariei, evreii din Chilia sunt deportaţi în lagărele naziste (vezi AICI, pentru detalii privind evreii din Chilia). După 1945 are loc colectivizarea. După al doilea război mondial, o parte din populaţia germană din zonă (Homorodul de Jos) a fost deportată în lagărele din U.R.S.S., iar alţii s-au întors, în perioada comunistă şi post-comunistă, în Germania. În zona Codru (inclusiv Chilia) este menţionată activitatea (1949-1958) haiducului Blidaru, care s-a opus comuniştilor. După revoluţia din 1989, sătenii îşi recapătă proprietăţile, iar satul începe să se dezvolte ca o zonă etnografică europeană modernă.

II. Scurte consideraţii genetic-evoluţioniste: Posibile ipoteze de testat

Contextul general (vezi AICI şi AICI; vezi şi Oppenheimer, accesat în septembrie 2013)

Genul Homo a apărut în Africa, în urmă cu aproximativ +2.000.000 de ani. Diverşi hominizi au apărut, evoluat şi dispărut în Africa. Alţii au părăsit Africa (ajungând în Europa, Asia etc.), evoluând apoi şi în acele zone noi. Un astfel de exemplu, probabil cu cel mai mare impact, pare să fie Homo Erectus, care a ieşi din Africa prin Coridorul Levantin şi/sau Cornul Africii (probabil acum 1.800.000 de ani).

Homo Sapines – specia noastră – a apărut în Africa (Etiopia), acum aproximativ 200.000 de ani. S-a răspândit iniţial în teritoriul African. O primă încercare de ieşire din Africa s-a produs, se pare, acum 125.000 de ani, prin Coridorul Levantin – atractiv, ca urmare a încălzirii climei -, dar grupul nu a reuşit să colonizeze Europa sau Asia, dispărând acum aproximativ 90.000 de ani. Colonizarea începe mai târziu, în două valuri. Primul val – acum aproximativ 80.000/70.000 de ani – foloseşte cornul Africii, iese din Africa şi ajunge in India, Asia de Sud-Est, până în Australia. Al doilea val – acum aproximativ 50.000 de ani – foloseşte probabil Coridorul Levantin, ajungând din Africa în Orientul Mijlociu şi de aici în Asia Centrală. O altă ipoteză este că cei din al doilea val, sunt de fapt cei din primul val, care, ca urmare a încălzirii climei, s-au îndreptat spre zonele noi şi fertile din nord: cei din Asia de Sud-West/Peninsula Arabică spre Orientul Mijlociu/Levant, iar cei din Asia de Sud/India spre Asia Centrală. Oricum s-ar fi întâmplat, din aceste două locaţii noi – Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – Homo Sapines se răspândeşte apoi în toată Europa (fără a exclude, desigur, Asia, America etc.).

Europa Paleolitică – Vânătorii-Culegătorii Europeni

Aşadar, în teoria clasică, Homo Sapiens a ajuns în Europa acum aproximativ +40.000 de ani, venind pe mai multe rute. Prima rută, ruta de nord, este din Asia Centrală, ajungând în toată Europa  (mai ales zona acesteia de centru şi de nord), probabil prin nordul mărilor Caspică şi Neagră; mulţi făceau parte probabil din haplogrupul paternal (Y-ADN) R1b. A doua rută, ruta de sud, din Orientul Mijlociu, ajungând în sudul Europei/Balcani, probabil prin Anatolia, dezvoltându-se apoi pe cursul Dunării şi în bazinul mediteranian; mulţi făceau parte probabil din haplogrupul paternal IJ, din care a apărut apoi în Europa haplogrupul paternal I. Cei din Orientul Mijlociu au urmat probabil şi o ruta intermediară, dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, ajungând în estul Europei. Aceşti Homo Sapiens erau „vânătorii-culegătorii” Europei paleolitice. Ei au găsit aici alte specii de hominide care au migrat şi evoluat aici înainte; este vorba despre Homo Neandertalis care a dispărut în aproximativ 10.000 de ani de la apariţia lui Homo Sapiens în Europa, lăsând astfel Europa locuită doar de specia noastră. În timpul Marii Glaciaţiuni (aproximativ acum 30.000-20.000 de ani), practic nordul şi centrul Europei erau acoperite de gheaţă, astfel că locuitorii Europei s-au retras şi trăiau în zonele de sud ale Europei. Acum 20.000 de ani, după încălzirea climei, aceştia au început să repopuleze zonele centrale şi de nord ale Europei paleolitice.

Europa Neolitică – Vechea Civilizaţie Europeană

Trecerea de la statutul de „vânători-culegători” la cel de populaţie neolitică s-a făcut, cel mai probabil, prin migrări – începând acum aproximativ 10.000 de ani – ale unor grupuri din Orientul Mijlociu în sudul Europei; spre exemplu, migrarea s-a făcut din Levant, direct, în tot sudul Europei, şi/sau prin Anatolia în Balcani, iar de aici în sudul Europei şi pe cursul Dunării. Din sudul Europei, revoluţia neolitică s-a extins apoi în restul Europei, prin migraţii şi/sau difuziune culturală. Cei veniţi din Orientul Mijlociu au adus agricultura în Europa – care deja începuse să se dezvolte în zona fertilă din Levant/Orientul Mijlociu – acum aproximativ 10.000 de ani, constituind astfel, împreună cu vechii locuitori paleolitici civilizaţia „vechii Europe”; mulţi dintre aceştia făceau parte probabil din haplogrupurile paternale G2 şi J2.

Spre Europa Antică – Migraţiile Indo-Europene

Populaţiile indo-europene (probabil cu haplogrup paternal de tip R1a şi G2a3), venind din stepele euroasiatice şi nord-pontice (formaţi şi dezvoltaţi acolo pe unde veniseră iniţial grupul paleolitic cu haplogrup paternal de tip R1) au păstruns în vechea Europă (începând cu anii 4000 B.C.), în mai multe valuri, adesea războinice, şi, prin combinaţia cu vechii locuitori ai vechii civilizaţii neolitice Europene, au format popoarele cunoscute şi civilizaţiile antichităţii (spre exemplu, tracii/dacii, romanii, celţii, grecii etc.) (vezi aici http://www.humanjourney.us/indoEurope.html ipoteza Kurganelor ).

Nuanţe

Recent, acestă teorie clasică privind perioada paleolitică – neolitică – indo-europeană a Europei, prin prisma substratului genetic, a fost provocată de unele descoperiri noi (vezi Balaresque şi colab., 2010). Astfel, se pare că haplogrupul R1b nu este atât de vechi pe cât se credea, ci ar aparţine şi el revoluţiei neolitice (prin ruta Anatoliei) (vezi aici http://www.plosbiology.org/article/info:doi/10.1371/journal.pbio.1000285). Ştim că majoritatea (până la 80-90%) ADN-ului maternal/mitocondrial al europenilor provine de la şapte femei, numite de profesorul Bryan Sykes – profesor de genetică umană la Universitatea Oxford – „cele şapte fiice ale Evei” (vezi aici http://www.oxfordancestors.com/content/view/35/55/), şi că majoritatea acestuia este cert de origine paleolitică. (vezi aici http://www.plosbiology.org/article/info:doi/10.1371/journal.pbio.1000285). Cum aproape 80% din ADN european pe linie paternă este de tip R1b, este important de stabilit clar dacă acesta este de origine paleolitică (conform teoriei clasice) sau neolitică (conform unor date recente); studiile viitoare vor trebui să confirme clar una din perspective (sau o poziţie intemediară). Dacă noua perspectivă este corectă, atunci apar câteva întrebări şi variante interesante (care merită investigate de specialişti):

  • Se pare că primul val de „vânători-culegători” în Europa a sosit prin ruta sudică (din Orientul Mijlociu), ajungând în Europa acum +40.000 de ani (cu un haplogrup paternal probabil de tip IJ). Ruta nordică şi cea intermediară au fost ulterioare, cei care le-au urmat ajungând probabil numai până în Europa de Est. Dacă lucrurile stau aşa, atunci întrebarea cheie care se pune este: care era haplogrupul dominant al „vânătorilor-culegătorilor” care au urmat rutele nordice şi intermediare? (tot haplogrupul paternal IJ?);
  • Probabil că majoritatea europenilor paleolitici făcea parte doar din haplogrupul paternal IJ (ruta sudică), formându-se apoi aici haplogrupul paternal I. Haplogrupul R s-a dezvoltat în Orientul Mijlociu: R1b s-a răspândit apoi în Europa în timpul revoluţie neolitice (prin ruta mediteraniană/anatolică – împreună cu haplogrupurile G2/J2), iar R1a a pornit din Orientul Mijlociu spre Asia Centrală, de unde, prin nordul mărilor Caspică şi Neagră (unde a întâlnit probabil şi haplogroul G2a3 care din Orientul Mijlociu a ajuns în zona stepelor nord pontice şi caspice fie trecând printre zona Caucazului, dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, fie urmând ruta R1a), a ajuns mult mai târziu în Europa ca populaţie indo-europeană.

Referitor la Chilia:

Dacă satul Chilia este un sat vechi (cu rădăcini neolitice) de români (cu ascendenţă daco-romană/vlahă), care a avut o existenţă continuă,  – aşa cum se prezintă locuitorii şi cum pare să sugereze şi analiza istorică de mai sus – atunci el se constituie într-o extraordinară oportunitate de a testa ştiinţific unele teorii genetico-evoluţioniste (cu componente psiho-sociale legate de cultură şi migraţie) descrise mai sus succint. Evident, şi alte comunităţi vechi din România ar putea fi implicate în astfel de studii, de frontieră la nivel internaţional, dar mai puţin cunoscute la noi. Spre exemplu, dacă urmăm haplogrupurile paternale, atunci, o testare genetică a unor familii vechi din sat, ar trebui să scoată la iveală un haplogrup paternal vechi (paleo şi/sau mai ales neolitic: IJ/R1b/G2/J2) şi unul, ulterior acestuia, de tip R1a/G2a3 (asociat daco-romanilor de origine indo-europeană). Procentul de alte haplogrupuri găsite (spre exemplu, dacă se vor găsi haplogrupuri asociate cu Asia Centrală: C, N, Q, migraţiile germanice: I1b, etc.) ar putea indica impactul migraţiilor, mai vechi sau mai noi (spre exemplu, hunii, goţii, maghiarii, tătarii, turcii etc.), asupra comunităţii. De asemenea, coroborarea acestor rezultate cu analizele ADN maternal/mitocondrial ar aduce informaţii importante despre rutele de migrare şi expansiune ale lui Homo Sapiens. Sigur, pentru formularea unor ipoteze specifice este însă nevoie de analiza atentă a informaţiilor ştiinţifice, făcută de echipe multidisciplinare.

Referinţe selective:

PRIMA PARTE

  • Arghiuş, C. (2010). Culmea şi piemontul Codrului – Studiu geomorfologic. Universitatea Babeş-Bolyai, Teză de Doctorat (vezi aici).
  • Bogdan, F. (2010). Contribuţii la istoria comerţului cu cartea în Transilvania (sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea). Studiu de caz: Minologhion (Blaj, 1781). Libraria-Anuar IX, Biblioteca Judeţeană Mureş (vezi aici).
  • Ciordaş, R. (2012). Termeni juridici în obiceiurile populare din zona Codru. Universitatea Babeş-Bolyai, Teză de Doctorat (vezi aici).
  • Ciubotă, V. (1996). Voievozi români în satele sătmărene în secolul al XVIII. Eroii Neamului, nr. 2, pg. 52-53.
  • Dulgău, B. (1997). Sigiliile instituțiilor sătmărene din secolele XVI-XIX. Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare.
  • Fenyes, E (1851). Magyarország geográfiai szótára. Nyomatott Kozma Vazulnal, Pesten.
  • Georgescu, I. (2013). George Pop de Băseşti (Ediţia a II-a). Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca.
  • Monografia Oraşului Ardud. Text accesat la 29 august 2013 la: http://www.orasardud.ro/fisiere/pagini_fisiere/65/MONOGRAFIA%20ORASULUI%20ARDUD.pdf
  • Pop, I.A. (1997). Voievodatul Transilvaniei şi părţile vestice în sec. XII-1541,în Istoria României. Transilvania, vol. 1, Editura. George Bariţiu: Cluj-Napoca.
  • Pop, I.A., şi Nagler, T. (coord. 2003). Istoria Transilvaniei. Institutul Cultural Român/Centrul de Studii Transilvane.
  • Prodan, D. (1967/1986/1989). Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. Editura Academiei Republicii Socialiste România. [vezi şi Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea (1986); Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (1989)].
  • Szirmay, A. (1809). Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete. a’ Kir. Magyar Universitás’ betüivel, Buda.
  • Vezi şi referinţele incluse în text, cu linkuri.

A DOUA PARTE

  • Academia Română (2001). Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București 2001.
  • Balaresque, P. Şi colab. (2010). A Predominantly Neolithic Origin for European Paternal Lineages. PlosBiology, 19;8(1):e1000285, doi: 10.1371/journal.pbio.1000285.
  • Bogdan, F. (2010). Contribuţii la istoria comerţului cu cartea în Transilvania (sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea). Studiu de caz: Minologhion (Blaj, 1781). Libraria-Anuar IX, Biblioteca Judeţeană Mureş (vezi aici).
  • Ciubotă, V. (1996). Voievozi români în satele sătmărene în secolul al XVIII. Eroii Neamului, nr. 2, pg. 52-53.
  • Dulgău, B. (1997). Sigiliile instituțiilor sătmărene din secolele XVI-XIX. Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare.
  • Edith, B. (2009). Lumea rurală din Bihor după reglementarea urbarială tereziană (1771-1820). Teză de Doctorat la Universitatea din Oradea.
  • Georgescu, I. (2013). George Pop de Băseşti (Ediţia a II-a). Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca.
  • Georgiţă, M. (2014). Partium – regiune istorică românească sau arie geografică?. Crişana, 30.05.2014 (vezi AICI) (accesat la 5.08.2014).
  • Manea, M., Pascu, A., şi Teodorescu, B. (1993). Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
  • Monografia Oraşului Ardud. Text accesat la 1 septembrie 2013 la: http://www.orasardud.ro/fisiere/pagini_fisiere/65/MONOGRAFIA%20ORASULUI%20ARDUD.pdf
  • Oppenheimer, S. (2013). Journay of mankind. People of the world. Text accesat în 1 septembrie 2013 la: http://www.bradshawfoundation.com/journey/.
  • Pop, G.P. (2012). Spre o corectă definire a provinciilor geografico-istorice ale României. Făclia, 23.08.2012 (vezi AICI) (accesat la 5.o7.2014).
  • Pop, I.A. (1997). Voievodatul Transilvaniei şi părţile vestice în sec. XII-1541,în Istoria României. Transilvania, vol. 1, Editura. George Bariţiu: Cluj-Napoca.
  • Pop, I.A., şi Nagler, T. (coord. 2003). Istoria Transilvaniei. Institutul Cultural Român/Centrul de Studii Transilvane.
  • Prodan, D. (1967/1986/1989). Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. Editura Academiei Republicii Socialiste România. [vezi şi Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea (1986); Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (1989)].
  • Szirmay, A. (1809). Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete. a’ Kir. Magyar Universitás’ betüivel, Buda.
  • Vezi şi la

Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie la moment de sărbătoare. Despre Catedre/Departamente versus Şcoli în psihologia de la Universitatea Babeş-Bolyai

5 aprilie 2013 2 comentarii

Am fost tot mai des întrebat în ultima vreme de ce folosesc sintagma de „Şcoală” în loc de „Departament”, atunci când vorbesc de psihologia de la Universitatea Babeş-Bolyai (UBB), în general, şi de psihologia clinică şi psihoterapia din UBB, în particular.

Am răspuns la această întrebare indirect, prin scrierile mele şi prin conferinţele invitate (vezi unele dintre ele menţionate la referinţe; vezi şi aici). Astăzi am hotărât să prezint acest text (care nuanţează şi detaliază publicaţii şi conferinţe proprii prezentate anterior) şi cu ocazia faptului că recent am ţinut o conferinţă invitată despre „Istoria Psihologiei în România”, în cadrul Zilelor Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din UBB (anii trecuţi, în cadru aceluiaşi eveniment, am discutat despre „Istoria Psihologiei Internaţionale” şi „Istoria Psihologiei Clujene”). Aşadar, am aceste informaţii proaspete în minte, inclusiv interviurile şi discuţiile realizate în acest scop cu foştii şi actualii mari profesori ai psihologiei clujene. Nu în ultimul rând, anul acesta, în toamnă, sărbătorim 10 ani de Şcoală clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie! Bazele ei au fost puse în 2000/2001, odată cu înfiinţarea Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România şi a „Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies„, dar cristalizarea formală a acesteia a avut loc în 2003/2004, odată cu planificarea şi înfiinţarea Institutului Internaţional de Studii Avansate de Psihoterapie şi Sănătate Mintală Aplicată, un Institut de referinţă la nivel internaţional, fondat, în cadrul UBB, de UBB şi „Albert Ellis Institute„, din SUA; aşadar, acest articol este unul introductiv, dintr-o serie care va fi dedicată acestui eveniment!

Ei bine, răspunsul iniţial, scurt, este că psihologia clujeană a fost mereu organizată ca o Şcoală care fundamenta academic şi valoric Catedra/Departamentul ca structura administrativă. Să analizăm această teză în cele ce urmează.

Despre Şcoli academice de ştiinţă

Simplu spus, o Şcoală se referă la un grup de profesionişti (între care, de obicei, există şi/sau au existat  relaţii de mentorare de durată) care lucrează împreună de mult timp, cu metode înţelese şi agreate în comun, asupra unor teme comune şi/sau interrelaţionate; aşadar, un grup de cercetare, o echipă de lucru, un colectiv de specialişti etc. nu reprezintă în sine o Şcoală, chiar dacă sunt organizaţi într-o structură academică.

Faptul că profesioniştii dintr-o Şcoală lucrează împreună duce la constituirea unui mediu academic şi de cercetare care poate susţine cercetarea programatică. Altfel, putem vorbi de o sumă de colegi, fiecare cu interesele lui, fără însă a marca academic domeniul de referinţă prin rezultatele comprehensive ale unei cercetări de tip programatic. Este foarte important ca grupul care formează o Şcoală să fie deschis spre oameni noi, de valoare, care pot contribui la prestigiul şi performanţa Şcolii, dar şi să fie capabil în momente cheie să nu accepte în grup specialişti care au interese (poate unele valoroase în sine) opuse Şcolii. Faptul că metodele de cercetare sunt comune susţine cercetarea riguroasă şi controlul reciproc; într-un astfel de grup este mai puţin probabil să apară eşecuri sau distorsiuni etice în cercetare. Sigur, pentru a evita fundamentalismul şi dogmatismul trebuie să ne asigurăm că metodele sunt constant reevaluate critic, astfel încât să fie utilizată mereu cea mai avansată metodologie ştiinţifică. Faptul că se abordează doar anumite teme (explicit şi conştient refuzându-se altele) permite o cercetare cumulativă, cu impact şi vizibilitate în domeniu. Sigur, trebuie să fim atenţi astfel încât Şcoala să abordeze teme de tip „mainstream” sau progresive, fără a se cantona în programe academice regresive. Aşadar, o Şcoală permite o cercetare programatică riguroasă, cu efecte cumulative, asigurând astfel calitate academică (didactică, în cercetare, în servicii inovative şi chiar în administraţia universitară), impact şi vizibilitate! Pentru a se menţine progresivă, o Şcoală trebuie să fie autoreflexivă astfel încât (1) să includă mereu oameni de calitate care, cu excepţiile de rigoare, pot lucra bine şi în echipă (inclusiv să fie orientată spre aducerea de oameni noi, foarte buni, prin „head-hunting„), (2) să excludă, în mod academic, dar ferm, membrii care deviază de la programul, standardele şi valorile Şcolii (aici aş menţiona că americani ştiu bine de ce oferă „tenure” doar mai târziu, după ce ai confirmat atât profesional cât şi caracterial!), (3) să utilizeze cea mai avansată şi mai inovativă metodologie ştiinţifică şi (4) să abordeze teme care definesc probleme relevante şi cu impact teoretic (ex. prin cercetare fundamentală/exploratorie/de bază), metodologic şi/sau practic (ex. prin cercetare translaţională, de tip aplicativ şi de tip dezvoltare-inovare).

Departamentele de profil din universităţile de top au adesea o structură de tip Şcoală! Spre exemplu, la Universitatea Harvard nu vei vedea preocupări asupra unor teme revolute sau foarte diverse sub aspect de conţinut şi metodă, ci abordări de tip Şcoală. La Universitatea Harvard nu se va angaja sau promova un specialist care are realizări sau interese care nu corespund valorilor, standardelor şi/sau programului progresiv al Şcolii (acesta, dacă este bun, îşi poate găsi locul altundeva, unde există poate alte programe progresive direct legate de interesele sale). De aceea universităţile de top dau direcţia în domeniu! Departamentele fără Şcoală sunt ca nişte unităţi administrative, în care fiecare vine cu interese şi valori proprii, îşi face treaba mai bine sau mai prost, fără însă a avea un rol major în domeniu; într-un astfel de mediu eşti un salariat, poate uneori chiar performant ca cercetător sau cadru didactic individual, dar care, totuşi, rezolvi doar probleme de tip „puzzle”, într-un „puzzle” creat însă de oamenii de ştiinţă care contează. Iar oamenii de ştiinţă care contează, de regulă, se nasc şi lucrează în Şcoli academice şi/sau creeză Şcoli academice ei înşişi!

Despre Şcoala clujeană de psihologie

Şcoala clujeană de psihologie a fost înfiinţată de Florian Ştefănescu-Goangă. Aşa cum spuneam în textele mele anterioare şi în prezentările/conferinţele invitate despre istoria psihologiei la nivel internaţional, în ţară şi la Cluj, ca om de ştiinţă, Florian Ştefănescu-Goangă a creat un cadru paradigmatic care marchează psihologia clujeană până astăzi (vezi aici). Astfel, pentru a avea o Şcoală, noi credem, urmând modelul profesorului Florian Ştefănescu-Goangă, că este nevoie să dezvolţi patru componente cheie ale cunoaşterii, toate ancorate internaţional:

(1) Generarea de cunoaştere – prin cercetare avansată; a înfiinţat în anul 1922 Institutul de Psihologie Experimentală, Comparată şi Aplicată, primul institut de psihologie experimentală din România, formând astfel o echipă valoroasă de psihologi experimentalişti. Psihologia clujeană a rămas astfel, până astăzi, pe un fundament experimental riguros.

(2) Transmiterea de cunoaştere – prin activităţi didactice performante care generează absolvenţi care sunt buni profesionişti şi buni cetăţeni; a dezvoltat catedra şi disciplinele academice de specialitate.

(3) Utilizarea cunoaşterii – prin servicii inovative către comunitate; prin funcţiile publice pe care le-a avut, Florian Ştefănescu-Goangă a introdus fişa de observaţie psihologică în toate şcolile din România şi a înfiinţat institute psihotehnice la Bucureşti şi Cluj.

(4) Diseminarea cunoaşterii prin publicaţii, inclusiv reviste şi edituri proprii; a fondat şi a condus Revista de Psihologie, apărută la Cluj între 1938-1949.

Cei mai mulţi membri de start ai Şcolii au fost studenţii profesorului Florian Ştefănescu-Goangă, dar unii dintre ei au fost atraşi şi din alte domenii, datorită calităţilor şi meritelor ştiinţifice personale care puteau ajuta şi dezvolta Şcoala clujeană de psihologie; sigur, şi aceştia au fost iniţial mentoraţi de profesorul Florian Ştefănescu-Goangă, fie ca tineri cercetători la doctorat sau în echipe de cercetare, fie ca noi colegi care se integrau în Şcoala/echipa deja constituită. Acest mod de gândire şi de lucru a fost continuat şi implementat sistematic de toţi marii profesori ai Şcolii clujene de psihologie.

Pentru a înţelege fundamentele Şcolii clujene de psihologie, care ne marchează şi astăzi, vezi AICI un „articol istoric” al profesorului Mariana Roşca!

Despre Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie

Faptul că acest „părinte fondator” ne-a marcat serios pe cei care reprezentăm astăzi psihologia clujeană nu este doar o vorbă frumoasă, spusă din respect pentru memoria unui mare înaintaş. Spre exemplu, ca şef (2007-2012) al celei mai noi catedre de specialitate din psihologia clujeană – Catedra de Psihologie Clinică şi Psihoterapie – am fost mereu preocupat – dacă am reuşit sau nu trebuie să judece alţii – să dau viaţă acestei viziuni, lucru care ne-a menţinut în top la nivel naţional (ex. Catedra este în topul catedrelor de specialitate din ţară în ceea ce priveşte activitate de cercetare-dezvoltare-inovare) şi ancoraţi în reţele internaţionale de prestigiu. Astfel:

(1) Pentru a stimula generarea de cunoaştere am înfiinţat „International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health” (Institutul Internaţional de Studii Avansate de Psihoterapie şi Sănătate Mintală Aplicată), co-fondat de UBB împreună cu Albert Ellis Institute, SUA, un reper în domeniu la nivel internaţional; Institutul este astăzi vârful de lance al Departamentului în competiţia internaţională.

(2) Pentru a stimula transferul cunoaşterii prin educaţie am înfiinţat o catedră universitară – Catedra de Psihologie Clinică şi Psihoterapie – (astăzi Departament) şi am introdus în premieră în ţară o serie de discipline noi care existau la nivel internaţional: (1) psihologia evoluţionistă; (2) consilierea genetică; (3) psihoterapiile validate ştiinţific (incluzând psihoterapia prin realitate virtuală şi roboterapia); şi (4) psihologia pozitivă. De asemenea, prin Asociaţia de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România, pe care am fondat-o în 2000 şi al cărei preşedinte am fost până în anul 2011, am introdus şi structurat, după modele internaţionale, predarea şi practica psihoterapiei cognitiv-comportamentale, oferind formare profesională iniţială şi/sau continuă absolvenţilor/specialiştilor în domeniu (de ordinul a câteva mii), la standarde şi recunoaştere internaţionale. Scopul nostru final aici este să transferăm cunoaşterea pentru a produce absolvenţi/specialişti care sunt excelenţi profesionişti (ajutând la rândul lor zeci de mii de oameni care au diverse probleme psihologice şi/sau suferă de o serie de tulburări psihice) şi buni cetăţeni (ex. cu gândire critică şi valori personale şi pro-sociale clarificate).

(3) Pentru a stimula utilizarea cunoaşterii în viaţa cotidiană am înfiinţat Clinica Universitară de Psihologie „Babeş-Bolyai – PsyTech” şi „International Coaching Institute”, primele de acest tip din ţară, prin care oferim servicii inovative către comunitate, la preţuri accesibile (servicii avansate/de ultimă generaţie la care altfel, un om obişnuit, fără resurse financiare serioase, nu ar avea acces).

(4) Pentru a stimula diseminarea cunoaşterii am fondat „Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies”, cea mai vizibilă şi influentă revistă de psihologie din ţară şi singura indexată Web of Science din domeniu din Centrul şi Estul Europei.

             Toate aceste realizări au fost posibile, având în minte modelul şi viziunea date de acest „părinte fondator” al psihologiei clujene (şi de profesorii fondatori care au continuat şi dezvoltat Şcoala clujeană de psihologie până la noi: Roşca/Mărgineanu-Radu). Cu timpul s-a creat un grup unit de profesionişti (foşti studenţi, foşti doctoranzi, foşti postdoctoranzi ai mei, dar şi colegi şi cercetători membrii în granturile/proiectele mele iniţiale) care funcţionează ca o Şcoală reflexivă de psihologie clinică şi psihoterapie, în componentele administrative descrise mai sus. Suntem o Şcoală deoarece în toate aceste contexte noi lucrăm ca un grup unit de profesionişti (un grup în care există relaţii colegiale de mentorare în evoluţia academică), cu metode comune (un substrat experimental de tip „personalized evidence-based clinical science”), asupra unor teme majore (sănătate mintală abordată din perspectiva multinivelară a ştiinţelor cognitive), după modele şi standarde internaţionale. Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie s-a putut constitui destul de rapid deoarece am depus efort continuu în această direcţie, conştientizând „anatomia” unei Şcoli academice, prescrisă de fondatori, şi beneficiind de fundamentul experimental al vechii Şcolii clujene de psihologie. Bazele Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie au fost puse în anii 2000-2001, odată cu constituirea Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România (atunci Asociaţia de Hipnoză şi Psihoterapie Cognitiv-Comportamentală din România) şi a „Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies” (atunci „Romanian Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies„), aceasta s-a cristalizat formal în 2003-2004, odată cu crearea Institutului Internaţional de Studii Avansate de Psihoterapie şi Sănătate Mintală Aplicată, iar apoi s-a stabilizat în forma actuală în anul 2007, odată cu constituirea Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie (atunci Catedră) şi a Clinicii Universitare de Psihologie „Babeş-Bolyai – PsyTech”.

            Pentru a înţelege componentele Şcolii clujene de psihologie clinică şi psihoterapie şi rezultatele ştiinţifice majore ale acesteia vezi aici: Departamentul, Institutul, Clinica şi Revista. Menţionez în acest text doar că psihologia clujeană din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) s-a situat pe locul întâi în ţară în ierarhizarea programelor universitare efectuată de Ministerul Educaţiei şi Cercetarii (2006-2010). Departamentul de Psihologie Clinică şi Psihoterapie a avut o contribuţie importantă în această poziţionare, alături de celelalte două departamente de psihologie din cadrul UBB. De asemenea, Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din UBB, prin Departamentul de Psihologie Clinică şi Psihoterapie, a obţinut Premiul I în Gala Premiilor în Educaţie -2011 (pe locul II s-a situat Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti, iar pe locul III s-a situat Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor din Universitatea de Vest din Timişoara).

          În încheiere, aş spune că la 10 ani de existenţă noi credem că suntem o Şcoală şi, în consecinţă, ne comportăm ca atare, nu ca un simplu grup de specialişti reuniţi într-un Departament şi/sau Institut. Aşa cum observa profesorul Roşca în articol indicat mai sus, noi trebuie, în sens kantian, să ne facem datoria academică şi să lăsăm apoi oamenii şi timpul să judece! Rămâne aşadar să arătăm constant şi să confirmăm prin rezultate de nivel naţional şi internaţional că suntem o Şcoală de Elită în UBB, care continuă, prin Excelenţă şi Onoare, Tradiţia fondatorilor!

Referinţe selective

  • David, D. (2001). Cognitive-behavior therapy in Romania. Letter to the International Association of Cognitive Psychotherapy.
  • David, D. (2001). The history of hypnosis and hypnotherapy in Romania. Psychological Hypnosis, American Psychological Association.
  • David, D., & Miclea, M. (2002). Behavior therapy in Romania. A brief history of theory, reseach, and practice. The Behavior Therapist, 25(10), 181-185.
  • David, D., Moore, M., & Domuta, A. (2002). Romanian psychology on the international psychological scene: A preliminary critical and empirical approach. European Psychologist, 7, 153-160.
Categorii:Despre Psihologie, Despre UBB Etichete:

Despre stres, depresii şi sinucideri în perioada sarbătorilor de iarnă. Realitate şi mit. Cum să facem să fie bine?

21 decembrie 2012 2 comentarii

În mass-media, în perioada sărbătorilor de iarnă, revine mereu ideea că aceste sărbători constituie o perioadă mai stresantă, perioadă care în cazul unora dintre noi poate determina şi/sau amplifica stresul, „depresiile” şi sinuciderile. Este acest lucru adevărat? Este el un mit? Hai să vedem, în mod raţional, cum stau lucrurile (pentru detalii vezi David, 2006/2012).

Sărbătorile, prin solicitările  pe care le aduc (ex. pregătiri pentru oaspeţi, călătorii, activităţi multe şi foarte diverse: rutiniere şi noi) şi prin faptul că ne schimbă rutina, constituie, evident, un stresor. Efectul acestui stresor asupra organismului este starea de stres. Atenţie însă: stresul (starea de stres)  poate să fie pozitiv (eustres) – are consecinţe funcţionale – sau negativ (distres) – are consecinţe disfuncţionale!  Aşadar, stresorii, fie ei evenimente pozitive sau negative (definite astfel statistic şi/sau individual), prin solicitările pe care le aduc, pot genera eustres sau distres.

Eustresul are consecinţe funcţionale pentru noi, în sensul că ne ajută să ne mobilizăm atunci când suntem confruntaţi cu situaţii noi şi/sau provocatoare/solicitante. Spre exemplu, suntem stresaţi şi atunci când apar evenimente pozitive (ex. căsătoria; sărbătorile de iarnă), prin faptul că acestea ne solicită faţă de starea în care suntem; asta nu înseamnă însă că diversele consecinţe ale stresului în aceste situaţii pozitive sunt automat ceva negativ (fie experienţial fie prin efectele lor); dimpotrivă, emoţii pozitive, ca starea de bucurie sau optimism, ne ajută să facem faţă solicitărilor noi. Evident, dacă ne confruntăm cu situaţii negative (ex. pierderea unei persoane apropiate), eustresul, în forma emoţiilor negative funcţionale (ex. tristeţe, dar nu deprimare; îngrijorare, dar nu panică; nemulţumire, dar nu furie; regrete, dar nu vinovăţie), din nou, ne ajută să facem faţă situaţiilor solicitante.

În această discuţie, clinic, ne interesează distresul care se poate exprima în (sau amplifica) tulburări emoţionale (ex. stări de deprimare, anxietate/panică, furie, vinovăţie) şi/sau în tulburări psihice (ex. diverse tulburări depresive şi anxioase). Tulburările emoţionale sunt probleme psihologice subclinice, în forma emoţii negative disfuncţionale, care nu au atins încă nivelul patologiei psihice, dar care ne pot afecta calitatea vieţii şi uneori chiar funcţionarea socială; aşadar, dacă patologia psihică (care presupune distress puternic şi/sau dizabilitate psiho-socială) implică emoţii negative disfuncţionale, nu toate emoţiile negative disfuncţionale constituie patologie psihică. Sigur, de cele mai multe ori distresul este asociat cu evenimente negative de viaţă, dar trebuie să înţelegem că uneori şi evenimentele pozitive de viaţă, mai ales cele extrem de solicitante ş/sau surprinzătoare, pot genera distres.

Acesta fiiind spuse, ce se întâmplă în perioada sărbătorilor de iarnă cu sănătatea noastră psihică? Este ea atât de „grav afectată” pe cât se sugerează de unele „teorii de simţ comun”? Răspunsul trebuie nuanţat, în funcţie de tipul de populaţie din care facem parte şi de suportul social pe care îl avem.

  • Pentru populaţia sănătoasă, da, sărbătorile contribuie la creşterea nivelui de stres, atât pozitiv (eustres) cât şi negativ (distres). Important aici este să reducem doar distresul, manifestat adesea ca tulburări emoţionale!
  • Pentru populaţia cu vulnerabilitate la probleme psihologice (ex. cei care au avut anterior tulburări psihice, cei care au un nivel crescut de iraţionalitate etc.) perioada sărbătorilor poate declanşa tulburări emoţionale şi psihice, mai ales pentru aceia care nu au un suport social adecvat. Important şi aici este să reducem apariţia tulburărilor emoţionale şi psihice!
  • Pentru populaţia care suferă deja de o tulburare emoţională sau psihică sărbătorile (1) amplifică simptomatologia, pentru aceia care nu au un suport social adecvat şi (2) pot, în mod surprinzător, ameliora condiţia clinică pentru aceia care au un suport social adecvat, suport mobilizat mai puternic în perioada sărbătorilor prin natura tradiţiilor (ex. reîntâlnirea familiei reduce riscul de suicid, din cauza unei supravegheri mai crescute). Din nou, important aici este să reducem simptomatologia tulburărilor emoţionale şi psihice, atunci când ea apare! Sigur, o subcategorie a tulburărilor depresive, – „depresia sezonieră” -, este asociată cu venirea iernii şi creşte inevitabil în prevalenţă; ea apare mai ales din cauza reducerii luminozităţii şi se tratează, printre alte tehnici, şi cu tehnica expunerii la lumină.

Care sunt lucrurile pe care le putem face pentru a preveni aceste probleme psihologice (atunci când apar) şi pentru a promova o stare de sănătate psihică şi o calitate crescută a vieţii în perioada sărbătorilor de iarnă? Sigur, pe lângă căutarea suportului social (care poate fi găsit în familie, alături de colegi şi/sau prieteni, în comunităţi spirituale şi/sau religioase) şi/sau implicarea în comunitate, cred că cele mai importante şi mai simplu de implementat proceduri psihologice, analizând studiile de specialitate din psihologie, proceduri care depind doar de noi, sunt următoarele:

(1) Planificare şi organizare

  • Pentru a controla diversitatea şi complexitatea situaţiilor la care trebuie să facem faţă în această perioadă este important să ne planificăm şi să ne organizăm activităţile, mai mult decât o facem pe parcursul anului, dacă este cazul, cu creionul în mână şi cu hârtia în faţă!

(2) Reconectare socială

  • Deoarece specia noastră – Homo Sapiens – are înnăscută nevoia de relaţionare socială, căutarea suportului social (care poate fi găsit în familie, alături de colegi şi/sau prieteni, în comunităţi spirituale şi/sau religioase) şi/sau implicarea în comunitate sunt factori care ne protejează faţă de stres şi care ne ajută să avem o calitate crescută a vieţii. Chiar dacă nu avem rude, prieteni, sau resurse materiale, nu ne opreşte nimeni să ne implică ca voluntari în diverse comunităţi care îi ajută pe cei cu probleme, iar comunităţile spirituale şi/sau religioase sunt deschise tuturor.

(3) Gândire raţională

  • Gândirea raţională se referă la ceea ce ne dorim şi la cum ne dorim diverse lucruri. Este important să ne dorim lucrurile pe care le avem şi/sau pe care le putem avea, fără aşteptări nerealiste; tot aici este important să ne planificăm, măcar în termeni generali, activităţile pentru următorul an. Apoi, formularea dorinţelor trebuie să fie în termeni preferenţiali, nedogmatici, acceptând faptul că, deşi încercăm să facem tot ceea ce depinde de noi pentru a ne satisface dorinţele, s-ar putea ca lucrurile să nu stea aşa cum vrem noi; să acceptăm această situaţie, căutând şi găsind poate mulţumire în alte situaţii (vezi AICI cum putem face asta).
  • Să ne împăcăm cu trecutul, să fim mulţumiţi/fericiţi în prezent şi să privim cu optimism în viitor (vezi AICI şi AICI cum putem face asta).

(4) Gândire pozitivă

  • Este bine să ne clarificăm valorile, ele oferindu-ne meaningful life (viaţă cu sens), si să le exprimăm în ceea ce gândim, spunem şi facem. Perioada sărbătorilor este o perioadă excelentă pentru clarificarea valorilor şi reconectare socială (ex. familie, comunitate). Dacă suntem creştini, să înţelegem sensul creştin al sărbătorilor. Pentru atei este bine să se clarifice şi să se exprime valorile umaniste în această perioadă (ex. generozitate faţă de cei nevoiaşi). Pentru mai multe detalii vezi AICI şi AICI.

(5) Alte comportamente care pot fi făcute pentru promovarea sănătăţii în această perioadă

  • Din când în când să ne dăm timp pentru noi (10-15 minute în fiecare zi), – poate meditând, poate făcând ceva important pentru noi sau poate stând pur şi simplu -, nelăsându-ne cuprinşi de vârtejul sarcinilor de sărbători
  • Să facem în continuare lucrurile care ne fac plăcere (ex. sport)

(6) Dacă nici unul din aceste sfaturi nu funcţionează putem apela la un specialist în psihologie clinică/consiliere psihologică/psihoterapie (ex. vezi AICI).

În final, de sărbători, dedic o melodie de sezon, specială pentru mine, tuturor cititorilor Blogului (vezi AICI) şi vă urez Sărbători Fericite!

Referinţe selective:

David, D (2006/2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale, Editura Polirom, Iaşi.

Categorii:Despre Viaţă Etichete:

Cei 218! – Precizare privind poziţia mea faţă de turul doi al alegerii rectorului UBB

Imediat după rezultatele alegerilor pentru poziţia de rector al UBB (turul unu), am spus că voi avea o poziţie faţă de turul doi, după consultarea colegilor mei (vezi AICI).

Aşa cum am promis, m-am consultat cu colegii şi alegătorii mei. După cum bănuiam, ei s-au angajat în turul unu în susţinerea mea la poziţia de rector al UBB în numele unor valori şi pentru un program în care am crezut împreună, având în general un profil aparte, caracterizat de autonomie în decizie şi gândire critică. Practic aceste lucruri ne-au unit în cei 218! Odată epuizat scopul turului unu, s-a încheiat şi „frăţia” şi fiecare a pornit pe drumul său, chiar dacă amintirea frăţiei poate va dăinui şi ne va mai lega cândva din nou, în alte proiecte care contează. Oricum, cu siguranţă, spiritul acestei frăţii există şi este bine distribuit în UBB, – chiar dacă de acum trăieşte tacit şi în unele cazuri chiar anonim, – şi cred eu că el constituie unul din pilonii principali de sănătate şi performanţă academică din UBB; acest spirit poate fi trezit şi poate emerge explicit oricând, dacă se vor ivi „condiţii de nevoie”. Acum, unii dintre colegii de echipă şi dintre votanţi mi-au spus că în turul doi vor vota cu doamna Cristina Ciumaş, alţii cu domnul Ioan Aurel Pop, iar unii, nu puţini la număr, că nu se vor prezenta la vot. Este opţiunea lor şi trebuie să o respect!

După cum se vede, lumea trebuie să înţeleagă că nici eu, nici colegii mei şi, îndrăznesc să spun, nici marea masă a votanţilor mei, nu putem gândi în logica electorală obişnuită:

…David are 218 voturi, deci el poate face în turul doi diferenţa dintre Ciumaş şi Pop…Alţii formulează lucrurile chiar mai abrupt: „Candidatul în mâna căruia stă noua şefie a UBB…” (vezi AICI). Unii mai adaugă şi faptul că îmi voi negocia voturile pentru poziţia de prorector şi, ca totul să fie complet, negociez voturile cu ambele părţi (sic!).

Oricât de greu le-ar veni unoră să creadă, noi nu gândim astfel, ba chiar refuzăm acest stil de gândire!

Aşadar, după discuţiile cu colegii mei, spun cât pot de direct: în turul doi nu mă declar de partea niciunui candidat. Ei trebuie să convingă comunitatea UBB prin ceea ce sunt şi prin programul pe care îl au! Asta este foarte important. De aici sper să rezulte clar şi faptul că nu îmi negociez nicio poziţie în noua echipă, în baza unui potenţial sprijin anunţat în turul doi. Dacă câştigătorul din turul doi va dori să colaboreze cu mine pe probleme de cercetare, asta este o discuţie pe care o putem avea după turul doi; pentru mine acesta ar fi un semn că se doreşte colaborarea cu mine pentru expertiza mea şi poate pentru încrederea arătată de comunitate prin voturile celor 218, nu ca agent electoral în turul doi. Dacă nu se va dori această colaborare, este în regulă şi aşa, eu văzându-mi astfel doar de îndatoririle universitare asociate profesurii pe care o am, fără angajament în politicile academice ale UBB, cu respectul cuvenit arătat rectorului ales de comunitatea căreia îi aparţin.

ÎN COMPLETAREA POZIŢIEI MELE, REDAU MAI JOS ŞI RĂSPUNSURILE TRANSMISE LA ÎNTREBĂRILE/INVITAŢIA PRESEI (vezi pentru detalii şi AICI)

Daniel David: „Nu am promis funcţii nimănui şi, astfel, am pierdut unii vectori de vot din facultăţi.”

Candidatul care s-a clasat pe locul trei la alegerile din Universitatea Babeş-Bolyai, Daniel David, urmează să decidă dacă va sprijini vreunul dintre candidaţii din turul doi la funcţia de rector.

Având în vedere rezultatul alegerilor care au avut loc ieri, pe care dintre cei doi candidaţi l-aţi recomanda pentru a fi votat de alegătorii dumneavoastră?
Alegătorii mei au un alt profil. Ei nu votează la comandă, cu cel pe care îl indic eu. Acum mă consult cu ei, mai ales cu cei cu care am lucrat la program, pentru a vedea ce atitudine să am/să avem: neimplicare sau implicare în turul doi.

Aţi fost contactat de cei doi candidaţi care vor merge în cel de-al doilea tur de scrutin?
Da, dar fără discuţii detaliate; le-am spus că discutăm concret după ce mă consult cu colegii mei.

Vi s-a propus ocuparea unui post de prorector? Care au fost propunerile venite din partea candidaţilor?
Aşa cum am spus, astfel de discuţii poate vor avea loc după ce mă consult cu colegii mei. Duminică seara am să fac o declaraţie în legătură cu rezultatele acestor discuţii.

Cum comentaţi desfăşurarea alegerilor care au avut loc la UBB?
Sigur, mi-aş fi dorit să câştig eu, dar mă aşteptam să fie greu. Am făcut, împreună cu colegii mei, tot ceea ce se putea face, omeneşte posibil, în contextul dat, şi cu onoare. Atât s-a putut obţine acum. Nu am promis funcţii nimănui şi, astfel, am pierdut unii vectori de vot din facultăţi. Dar a fost o opţiune calculată şi asumată: nu am vrut să atrag voturi prin mijloace în care nu cred. Funcţiile urmau să fie ocupate după victorie de colegii care m-au susţinut şi/sau care ar fi dorit să se angajeze în schimbarea din UBB. Comunitatea mea a vrut altceva acum şi respect acest lucru.

Categorii:Fără categorie Etichete:

Scurt mesaj către comunitatea mea, în prag de alegere a rectorului la UBB

29 februarie 2012 4 comentarii

Dragi colegi,

Mai avem o zi până la alegerea rectorului Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Aşa cum am mai spus şi în alte contexte, eu am intrat în această competiţie din trei motive principale:

  • Ataşamentul (dragostea) faţă de UBB, simţind că această mare instituţie de ştiinţă şi cultură a ţării are nevoie doar de o mică infuzie hotărâtă de modernitate, pentru un salt mare în internaţionalizare;
  • Din frustrarea raţională că, având doar poziţii de reprezentare, nu de conducere, la nivelul universităţii, nu am reuşit să implementez practic politicile propuse de grupul în care am lucrat (ex. Consiliul Cercetării);
  • Din teama că vom pierde o mare oportunitate de a moderniza la momentul potrivit această universitate.

Am pornit în această călătorie susţinut de un grup de tineri valoroşi şi de seniori luminaţi, cărora le pasă de această universitate. Oricare dintre ei putea merge cu onoare pe această cale. Soarta m-a ales, ca dintre toţi, să îmi asum acest rol. Probabil că am fost împins în faţă de aceşti colegi din cauza notorietăţii mai mari şi a experienţelor pe care le am în politica ştiinţei (ex. la Fundaţia Europeană pentru Ştiinţă, CNCS, Ministerul Educaţiei şi Cercetării etc.).

Când porneşti pe un astfel de drum complex, apar multe „ocazii” de a renunţa. Unele ocazii sunt create intenţionat de alţii, altele apar întâmplător (sic!). Nu am renunţat însă la drum deoarece (vezi pentru detalii programul de candidatură AICI):

  • Cred într-o universitate de respiraţie internaţională, care poate scrie zestrea transilvană şi cultura naţională pentru lumea întreagă;
  • Cred într-o universitate humboldtiană cu elemente antreprenoriale, în care „economicul” este necesar, dar serveşte şi este subordonat „academicului”;
  • Cred într-o universitate a universitarilor, fără imixtiuni politice, în care politicul intră în universitate doar pe bază de invitaţie;
  • Cred într-o universitate multiculturală, în care cultura, excelenţa şi libertatea academică ne fac pe toţi să ne simţim acasă şi în siguranţă la UBB;
  • Cred într-o universitate care îşi foloseşte reflexiv tradiţia, tinde spre excelenţă şi are onoare;
  • Cred într-o universitate în care un rector este magnific dacă ştie să-i facă magnifici pe cei din comunitatea sa, se poate bucura şi mândri cu succesul acestora, cerând altora doar lucruri pe care le-ar face şi el dacă ar fi în locul lor;
  • Cred într-o universitate care îşi alege un rector cu (1) inteligenţă creativă, (2) viziune şi leadership, (3) bună comunicare, (4) onoare, un rector înţelept, democrat şi ponderat, capabil să-şi formeze o echipă căreia să-i placă ceea ce face şi să iubească oamenii, oferind astfel comunităţii UBB un mediu stimulativ şi securizant;
  • Cred într-o universitate pregătită să se modernizeze, implementând o schimbare înţeleaptă, graduală, cumulativă, vizând mereu zona proximei dezvoltări, fără forţări care să altereze sentimentul de stabilitate academică a comunităţii UBB;
  • Cred într-o universitate cu o guvernanţă fundamentată ştiinţific, dincolo de intuiţiile şi emoţiile fluctuante ale decidenţilor;
  • Cred într-o universitate în care accentul se pune pe om, prin concentrarea talentului şi a minţilor, cu o resursă umană (profesori/cercetători/studenţi) de calitate şi cu absolvenţi nu doar buni profesionişti, ci şi cetăţeni activi, cu gândire critică; într-o astfel de universitate, fiecare coleg îşi găseşte locul (ex. pe partea didactică, pe cercetare, într-o combinaţie ponderată între ele), creându-i-se astfel şansa să-şi realizeze potenţialul uman şi profesional.

Aceste crezuri m-au menţinut pe drumul pe care am pornit, chiar atunci când mi-a fost foarte greu. Nu m-am abătut de la el şi nu am mers pe două sau mai multe drumuri (ex. consiliu sau senat sau rectorat), cu speranţa că poate „prind” unul din ele. Eu am mizat totul pe un drum în care cred!

Am convingerea că, pentru condiţiile din ţară şi din UBB, un rector din generaţia de mijloc, susţinut de tineri şi generaţia sa, dar obligatoriu şi de seniorii luminaţi cărora le pasă de această universitate, este opţiunea cea mai bună pentru modernizarea UBB (vezi şi analiza de AICI). Un astfel de rector este mai puţin ancorat în modele vetuste şi în relaţii vechi şi complicate. Cineva îmi spunea că poate sunt prea tânăr pentru această poziţie şi că, dacă era în locul meu, poate mai aştepta. Am spus că aş fi făcut şi eu la fel dacă eram el. Dar nu sunt! Aşa cum am spus, mă tem să nu ratăm o oportunitate. Rectorul este astăzi definit (prin legislaţie) ca manager (CEO). Nu ştiu dacă asta este bine sau nu – înclin chiar să cred că nu -, dar asta este. Dacă te uiţi la marile companii multinaţionale de succes, în poziţia de CEO vei găsi adesea şi oameni tineri. Cineva îmi poate replica: universitatea nu este companie. Aşa este, dar atunci hai să facem puţină istorie a universităţii noastre. Rectorul Sextil Puşcariu, care avea misiunea de a fonda o universitate, avea 42 de ani. Marele rector Iuliu Haţieganu avea la primul mandat 44 de ani. Aşadar, dacă ştii istoria acestei universităţi, înţelegi că în mediul academic performanţa academică şi administrativă nu depind de vârstă! Acum este rândul comunităţii UBB să aleagă ceea ce doreşte.

Avem acum în faţă mai multe modele de universitate. Atenţie însă: modelul pe care îl vom alege ne va marca nu doar 4 ani, ci în următorii 20 de ani. O universitate nu îşi schimbă uşor modelul de organizare, odată angajat. De aceea, acum, mai mult ca oricând, să ne amintim de îndemnul celebru al lui Alexandru cel Mare, şi anume că „…de comportamentul fiecăruia depinde soarta tuturor…”!

În final, îmi salut cu respect şi drag colegii de competiţie. A fost interesant să interacţionez cu ei  şi le urez tuturor succes!

P.S. Nu ştiu ce se va întâmpla joi, 1 martie 2012, la alegeri. Acum, din estimări, orice este posibil. Dacă voi intra în turul doi, vom continua drumul şi atunci este foarte probabil să câştig. Problema mea este însă să intru în turul doi. Dacă nu voi intra în turul doi, atunci pentru mine drumul s-a terminat, mă voi întoarce la activitatea academică, dar vom avea măcar un element de diagnostic pentru UBB; spre exemplu, în funcţie de numărul de voturi, vom şti cum stăm (ce model de universitate se doreşte) şi ce este de făcut de acum încolo (ce viziune există pentru UBB). Vă mulţumesc tuturor pentru susţinerea şi/sau sugestiile de până acum şi vă rog să-i motivaţi pe oamenii din jurul vostru să vină la vot în număr cât mai mare.

Categorii:Fără categorie Etichete:

Precizare cu referire la poziţia senatorului Simion Simon

Am luat notă de poziţia colegului Simion Simon, profesor al UBB şi senator în Senatul UBB, poziţie făcută publică prin emailul trimis tuturor membrilor Senatului UBB.

Colegul Simon critică (1) reacţia „rectorului interimar” faţă de solicitarea dânsului în timpul şedinţei de Senat de a publica Carta UBB pe siteul UBB (rectorul interimar a declarat că este deja publicată, în condiţiile în care aceasta nu era publicată în varianta finală) şi (2) ideea de a organiza o şedinţă a Senatului UBB, pentru a confirma noii membri ai consiliilor facultăţilor şi ai Senatului UBB, exact în ziua primului tur de scrutin cu privire la alegerea rectorului UBB.

Am două comentarii cu referire la această poziţie.

(1) Faptul că s-a greşit în legatură cu publicarea Cartei UBB, intenţionat sau nu, trebuie asumat cu onoare. Eu am spus mereu că nimeni nu este infailibil. Dacă greşim, trebuie să recunoaştem şi să ne asumăm greşeala cu responsabilitate. Cred că în exemplul descris de profesorul Simon scuzele din partea „rectorului interimar” erau necesare, chiar fără a fi cerute. Asta cu atât mai mult cu cât ele au fost solicitate public de profesorul Simon. Acestea sunt exemple de gesturi mici şi simple (ex. scuze) care arată lucruri mari (ex. normalitatea academică)!

(2) Faptul că Senatul UBB se va reuni în data de 1 martie cred şi eu, ca unul dintre candidaţii la poziţia de rector al UBB, că nu este o soluţie oportună şi înţeleaptă. Noi trebuie să lăsăm ziua de alegeri, 1 martie, dedicată exclusiv acestei activităţi, fără alte interferenţe cu activităţi academice corelate cu alegerile din UBB. Eu cred că acesta ar fi un semn necesar şi foarte important de bună-credinţă!

Categorii:Fără categorie Etichete:

Precizare cu privire la Decizia Colegiului Senatului UBB

21 februarie 2012 Un comentariu

Am citit cu atenţie poziţia Colegiului Senatului UBB faţă de Ordinul ministrului privind luarea unor măsuri în derularea procedurii de alegere a rectorului în instituţiile de învăţământ superior (vezi AICI). Eu însumi am luat o poziţie critică faţă de articolul 6 din acest Ordin, articol care permite, în opinia mea, o ingerinţă externă nepermisă în autonomia UBB (vezi AICI). Nu pot însă să nu observ în poziţia Colegiului Senatului UBB o reticenţă de neînţeles faţă de unele aspecte, totuşi, corecte (aşa îmi par mie, într-o logică de bun-simţ) din Ordinul ministrului. Eu nu sunt jurist, dar cred că articolul 5 din Ordinul ministrului este unul pe care onoarea, indiferent de interpretările alternative posibile, ne obligă să-l implementăm. Din moment ce mandatul rectorului actual expiră, eu cred că este corect ca Senatul UBB să propună ministerului un rector interimar (fără alte „prorogări”). Aici nu este doar o chestiune de legalitate, ci din variantele legale permise trebuie să mergem pe cele circumscrise de onoare şi bună-credinţă. Sper ca Senatul UBB să înţeleagă acest lucru şi să propună un rector interimar, arătând că UBB îşi apără autonomia universitară, atunci când este cazul, dar cu onoare, asumându-şi corect şi responsabilităţile care îi revin.

Categorii:Fără categorie Etichete:

Program final pentru candidatura la poziţia de rector al UBB – ianuarie 2012

30 ianuarie 2012 28 comentarii

Dragi prieteni, stimaţi colegi,

Astăzi mi-am depus programul managerial pentru candidatura la poziţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Programul detaliat poate fi descărcat de AICI. Un rezumat al său poate fi descărcat de AICI (încurajez însă studiul programului complet, nu al rezumatului). Este un program complex, articulat, care adresează complexitatea UBB.

Mi-a făcut plăcere să lucrez la acest program, împreună cu colegi (din ţară şi străinătate) şi studenţi. Am avut astfel ocazia să spun cum ar trebui să arate o universitate românească, dacă doreşte să fie competitivă internaţional. Mă simt onorat că vremurile mi-au permis să fiu unul dintre candidaţii la poziţia de rector al acestei importante instituţii de cultură şi ştiinţă a ţării.

Eu sunt un candidat în jurul vârstei de 40 de ani. Sunt conştient că este o vârstă mai atipică pentru o astfel de candidatură. Dar conform lui Aristotel, la 40 de ani ai deja maturitatea necesară (şi, aş adăuga eu, ca avantaj ai în plus energia de lucru) pentru înţelegerea moralei care trebuie să ghideze viaţa comunităţii. În plus, pentru condiţiile speciale din România, poate că un rector mai tânăr poate conecta mai uşor universitatea cu lumea modernă, nefiind atât de legat de vechile sisteme şi structuri care sunt vetuste şi ne ţin în loc. Aşadar, dacă voi fi ales de colegii mei, sunt pregătit şi motivat să-mi asum cu onoare noua poziţie, fără însă a mi-o dori într-un mod iraţional, cu necesitate.

Titlul programului de candidatură este: „UBB – O universitate a universitarilor, un mediu al culturii, performanţei şi libertăţii academice, prin promovarea Tradiţiei, Excelenţei şi Onoarei„.

Contextul cadidaturii, aşa cum puteţi observa şi din prezentarea lui în program, este unul complicat. De aceea am fost nevoit să spun unor lucruri pe nume, uneori accentuat, pentru a nu lăsa loc de interpretări, delimitând astfel clar profilul meu de candidat. Nu am avut de ales decât să am această atitudine directă şi tranşantă în explicarea motivaţiei şi contextului candidaturii, pentru a ajuta comunitatea UBB să facă faţă „teoriilor conspiraţiei” şi unor manipulări cu care este (şi va fi probabil) bombardată în această perioadă de candidaturi, pentru a putea decide cât mai informat.

Nu voi face campanie similară campaniilor politice (nici nu ştiu cum se face!), gândindu-mă că altele sunt mecanismele de influenţă şi decizie într-o comunitate academică.  Cu membrii comunităţii academice din UBB se discută altfel decât cu alegătorii partidelor politice. Aşadar, voi fi deschis spre orice dezbatere şi întâlnire cu comunitatea UBB, organizate de colegi din UBB, de studenţi, de mass-media, de alte persoane sau instituţii onorabile. De asemenea, sunt deschis pentru a răspunde la întrebări pe blogul personal şi/sau prin întâlniri directe (str. Republicii nr. 37) care pot fi programate la telefon sau email (danieldavid@psychology.ro).

Practic, elementele cheie ale programului meu au urmat analizele de specialitate care definesc o universitate de top („world-class’„), focalizându-mi propunerea pe „redarea universităţii universitarilor” prin:

(1) dezvoltarea resursei umane de calitate prin concentrarea talentului/minţilor şi formare profesională continuă; aşadar, în acest program accentul se pune pe om;

(2) guvernanţă fundamentată ştiinţific (“evidence-based”), fără imixtiunea politicului şi a idiosincraziilor păguboase;

(3) asigurarea de resurse financiare.

Aceste elemente vor duce apoi la o universitate de top (“world-class”), de tip humboldtian cu elemente antreprenoriale şi umanist-sociale, care generează (1) resursă umană de calitate pentru societate (cetăţeni şi profesionişti) şi (2) cultură, cunoaştere şi tehnologii pentru a creşte nivelul de trai şi de civilizaţie al societăţii.

Mai precis spus, eu văd UBB ca:

(1) o universitate  de top („world-class„) de cercetare avansată şi educaţie, care ţinteşte să fie un reper de calitate şi performanţă la nivel naţional şi o universitate competitivă la nivel internaţional;

(2) o universitate humboldtiană, cu elemente antreprenoriale (dar în care „economicul” este subordonat „academicului”) şi umanist-sociale. Într-o universitate humboldtiană accentul cade pe generarea de cunoaştere prin cercetare ştiinţifică, în parteneriatul profesor/cercetător-student, care stă la baza predării şi inovării, respectându-se specificul domeniilor de specialitate;

(3) o universitate a universitarilor, fără imixtiuni politice, în care comunitatea academică se autoguvernează;

(4) o universitate în care Tradiţia, Excelenţa şi Onoarea sunt pilonii pe care se fundamentează actul academic;

(5) o universitate cu o guvernanţă fundamentată ştiinţific („evidence-based„);

(6) o universitate în care accentul se pune pe om, prin concentrarea talentului şi minţilor, cu o resursă umană (ex. cadre didactice/de cercetare, studenţi, personal non-didactic) de calitate şi satisfăcută profesional şi academic;

(7) o universitate cu resurse financiare adecvate, în care actul academic să nu sufere din cauza banilor;

(8) o universitate în care libertatea academică, cultura şi gândirea critică sunt mijloacele intelectuale care asigură igiena mediului academic;

(9) o universitate care gândeşte internaţional, în care cultura română se scrie pentru lumea întreagă, iar cercetarea vizează nu doar probleme locale şi regionale, ci şi probleme mondiale;

(10) o universitate care urmăreşte să producă absolvenţi de calitate  – buni cetăţeni şi profesionişti -, cultură şi cunoaştere avansată.

Sigur, într-un program de candidatură, pentru a obţine voturi, poţi să spui că vei face lucruri nemaivăzute, chiar dacă nu le-ai făcut până acum (deşi ai fi avut ocazia) şi/sau nu crezi în acele lucruri şi nu le vei face dacă câştigi. În cazul meu este altfel. Aproape toate punctele programului au fost deja implementate cu succes în cadrul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din UBB pe care îl conduc (şi care este primul în specialitatea din ţară, prin prisma evaluării instituţionale din 2011, efectuată de ministerul educaţiei şi cercetării). Aşadar, acestă pilotare” a programului este una care trebuie să ne dea curaj şi încredere că se poate implementa şi la nivelul UBB. Pentru aducerea la viaţă a acestui program, pe lângă colegii mei, studenţii sunt partenerii pe care contez. Mereu am fost deschis spre studenţi, am mizat pe ei şi o fac şi acum. Practic, cred sincer că succesul meu depinde în mod serios şi de susţinerea şi implicarea studenţilor în această candidatură şi în acest program! Aşa cum spuneam într-un interviu, programul este astfel gândit încât fie voi câştiga decisiv şi detaşat (dacă reuşesc să mobilizez acea masă critică din UBB, interesată de universitate, nu de alte „jocuri electorale”), fie voi pierde fără drept de apel (dacă nu reuşesc să mobilizez, prin programul şi persoana mea, această masă critică, iar alegerile vor fi nişte „jocuri” făcute de aceleaşi vechi tabere mai active, mai mult sau mai puţin politice). Contează foarte mult ca membrii comunităţii UBB să vină în număr mare la vot pentru a reuşi şi sper să o facă!

Aşadar, dacă dorim cultură, performanţă şi libertate academică, într-o „universitate a universitarilor” (cadre didactice/de cercetare şi studenţi), într-un context definit prin tradiţie, excelenţă şi onoare, fără ingerinţe politice, să ne amintim acum ce spunea Alexandru cel Mare, vorbe care cred că pot fi un îndemn şi pentru noi: „de comportamentul fiecăruia depinde soarta tuturor”!

Categorii:Fără categorie Etichete:

Oamenii doresc să redăm universitatea universitarilor; „Avanpremiera” programului managerial de candidatură la poziţia de rector al UBB

25 ianuarie 2012 4 comentarii

Colegul Alexander Baumgarten mi-a făcut invitaţia să particip la un interviu, din perspectiva mea de candidat la poziţia de rector al UBB. Alex este un om interesat serios de aceste alegeri şi de mecanismele universitare, lucru exprimat prin publicaţiile şi analizele sale anterioare în reviste culturale [ex. Revista 22 (vezi aici), Dilema Veche (vezi aici) etc.] şi/sau în siteuri dedicate alegerilor din UBB.

Trebuie să spun sincer că iniţial am fost mai sceptic în legătură cu această invitaţie. De câteva săptămâni lucrez intensiv la programul final de candidatură la poziţia de rector al UBB (prin consultare cu colegi şi studenţi); m-am gândit că este bine să fie întâi publicat acesta şi abia apoi să mă implic în dezbateri şi discuţii (de aceea am ignorat, într-o oarecare măsură, şi comunicarea cu dvs., cititorii Blogului; promit însă să recuperez după perioada de alegeri!).

Am văzut apoi că invitaţia colegului Alex Baumgarten este însă de alt tip (după cum veţi vedea în continuare), aşa că am acceptat interviul ca o „avanpremieră” a programului final de candidatură pe care îl voi publica pe Blog, în acest weekend, şi pe care îl voi depune luni la registratura UBB.

Am înţeles că interviul urmează să fie publicat (dacă nu a fost deja) şi în siteul dedicat alegerilor din UBB.

„Oamenii doresc să redăm universitatea universitarilor”

Daniel David, în dialog cu Alexander Baumgarten

  • Daniel David este profesor dr. la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, în specialitatea ştiinţe cognitive clinice (http://www.clinicalpsychology.ro) şi candidat la funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai pentru legislatura 2012-1016.
  • Alexander Baumgarten este conferenţiar la Facultatea de Istorie şi Filosofie, în specialitatea filosofie medievală: http://hiphi.ubbcluj.ro/dfpr

Dragă Daniel, îţi propun să facem un exerciţiu inedit. Colegii care ne vor citi se vor aştepta la expunerea unor intenţii din partea ta, care îţi configurează candidatura. Eu ţi-aş propune să le lăsăm pentru început deoparte şi să discutăm doar despre oamenii din universitatea în care lucrăm. Ce crezi despre ei? Ce aşteaptă ei de la o nouă echipă rectorală? Să procedăm metodic şi să împărţim lucrurile.

1. Aşadar, mai întâi, ai de gând să candidezi la poziţia de rector al UBB?

Spun ferm că da, voi candida şi îmi voi depune în zilele următoare candidatura. Aşadar, îţi mulţumesc pentru interviu pe care îl văd ca o „avanpremieră” a programului de candidatură. Răspunsurile la întrebările tale se află în programul pe care l-am gândit pentru poziţia de rector al UBB, care, deşi mai formal, este adresat direct omului şi comunităţii UBB. Este însă un program destul de lung, mulţi spunându-mi că nu va fi citit cu atenţie până la capăt. Eu însă mi-am luat în serios candidatura şi am gândit un program complex. În acest context, cred că acest gen de întrebări, aparent simple, dar cu substraturi diferite (în stilul tău caracteristic), mă poate ajuta să explic mai simplu unele idei din programul meu. Aşadar, să începem răspunzând la întrebări.

2. Ce crezi că aşteaptă colegii noştri, ca oameni pur şi simplu, în urma experienţei şi atmosferei ultimilor ani?

Practic m-aş aventura să spun că ştiu (sic!) de ce este nevoie în UBB, din multiplele discuţii pe care le-am avut şi le am cu mulţi colegii UBB-işti (cadre didactice şi de cercetare, studenţi, personal nedidactic). În plus, nu uita că eu am crescut în această universitate, de la student la profesor, acum candidat la rectorat, aşa că o cunosc bine.

Dacă mă uit dinspre instituţie spre omul din comunitatea UBB, cred sincer că oamenii aşteaptă să generăm condiţiile necesare şi suficiente ca ei să-şi poată exprima potenţialul lor profesional şi uman într-un mediu academic depolitizat. Vor ca universitatea să fie a universitarilor (a comunităţii UBB – profesori/cercetători şi studenţi)! Care sunt aceste condiţii? Iată, succint, cum le văd eu:

  • Oamenii aşteaptă predictibilitate, care că le dea sens şi semnificaţie ca membri ai comunităţii UBB. Altfel spus, ei trebuie să-şi găsească şi să-şi înţeleagă clar locul şi rolul lor în UBB, putându-şi planifica viaţa şi cariera profesională pe termen mediu şi lung, într-un mediu colegial şi stimulativ, nu doar pe termen scurt, în funcţie de diverse conjuncturi.
  • Oamenii doresc (1) să fie trataţi cu empatie şi înţelegere; (2) să fie acceptaţi necondiţionat ca membri onorabili ai comunităţii (colegial), chiar dacă au poziţii critice sau diferite faţă de cele ale conducerii, şi (3) să beneficieze de congruenţă din partea conducerii UBB (ex. transparenţă).
  • Oamenii vor deschiderea spre colaborare din partea conducerii UBB şi ca aceasta să înţeleagă că îi reprezintă şi/sau că trebuie să-i conducă democratic.

Dacă mă uit dinspre om spre instituţie, văd lucrurile prin modelul lui Abraham Maslow, un mare psiholog umanist. Astfel, oamenii au aşteptări importante de la UBB. UBB le poate oferi siguranţă (ex. printr-un loc de muncă sigur, bine plătit, pentru studenţi o pregătire profesională care să-i facă competitivi pe piaţa muncii), un context în care se nasc prietenii, mediul în care se dezvoltă stima de sine şi identitatea profesională şi, nu în ultimul rând, locul în care îţi poţi realiza potenţialul uman.  

3. Dar ca profesori? Merge o definiţie comună? Adică: sunt literaţii ca economiştii, sunt arheologii ca teologii?

Ei, vezi tu, într-o universitate serioasă economistul nu este doar economist, el este şi profesor de economie. Literaţii nu sunt doar oameni de cultură, ci sunt şi profesori de litere etc. Într-o universitate trebuie să căutăm oameni care excelează atât în profesie cât şi în profesură. Aşadar, atunci când eşti într-o universitate, peste profesia de bază se aşează nişte valori şi practici care te fac profesor, valori care, după părerea mea, sunt trans-profesii. Sigur că profesia colorează profesura, dar profesura ne uneşte într-o comunitate academică, ca iubitori de cunoaştere, cultură şi oameni, aşadar, cu valori şi aşteptări comune, aşteptarea-cheie fiind, cred eu, libertatea academică!  

4. Dar ca cercetători? Vezi o comunitate dispusă să fie „altceva decât este”, în numele unui progres al ştiinţei româneşti şi/sau în numele unor clasamente? Le-ai vorbi despre publicaţiile colegilor tăi în termenii bigger, better, faster, more? Sau cum?

Vezi Alex, din nou trebuie înţeles faptul că nu există profesia de cercetător. Să mă explic imediat, ca să nu fiu prost înţeles. Nu poţi să spui că „vreau să mă fac cercetător”. Automat vine întrebarea: în ce domeniu? Aşadar, cercetătorii sunt profesionişti care, după ce s-au format într-un domeniu şi/sau într-o profesie, împinşi de curiozitatea epistemică, aleg să contribuie mai mult la generarea cunoaşterii decât la utilizarea ei (ex. prin diverse profesii) sau poate chiar decât la diseminarea ei academică (ex. prin predare). Trebuie să înţelegem clar că atunci când vorbim de cunoaştere, putem fi (1) profesionişti (ex. fizicieni, psihologi etc.) care o utilizăm în activitatea proprie, (2) profesori universitari care o diseminăm (adesea prin predare) pentru a forma resursă umană de calitate şi/sau (3) cercetători care alegem să o îmbogăţim. Acum, idealul este situaţia în care ai într-o universitate oameni care pot face simultan toate cele trei lucruri foarte bine. Unii oameni pot însă excela doar într-o componentă. Universităţile moderne sunt astfel organizate încât să poată maximiza cele trei raportări la cunoaştere, şi aşa aş dori să fie şi UBB. Spre exemplu, la nivel de licenţă (undergraduate school) ai nevoi de profesori (cadre didactice) foarte buni. La nivel de master de cercetare şi doctorat (graduate school) ai nevoie de oameni care sunt simultan profesori şi cercetători foarte buni. La nivelul grupurilor de cercetare, evident, ai nevoie de cercetători excelenţi. Pentru lucrările practice ai nevoie de profesionişti excelenţi. Trebuie să fii înţelept, astfel încât fiecare să-şi găsească locul în care are cea mai mare şansă să performeze (nu uita că una din valorile pe care le propun este „excelenţa”). Spre exemplu, Salvador Dali nu a fost profesor universitar şi nu a condus doctorate, dar a fost un genial pictor/artist! Aşadar, cred ar fi fost un excelent profesor asociat pentru lucrările cu caracter mai practic, mai ales la nivel de licenţă şi master profesional.

În acest context spun clar: eu nu cred că scopul imediat al unei universităţi este progresul ştiinţei (aici al ştiinţei româneşti). Scopul imediat este să creezi un mediu favorabil în care oamenii să-şi satisfacă motivaţia pentru cunoaştere, în cele trei forme ale sale, formând noi generaţii şi rezolvând probleme teoretice şi/sau practice cu care ne confruntăm. Dacă asta se face bine, progresul ştiinţei vine imediat, ca o consecinţă. Dacă devii obsedat de clasamente/topuri,  fără să înţelegi că ele nu sunt scopuri finale ale unei bune universităţi, ci efectele ei, distrugi ideea de universitate.

5. Ce înseamnă pentru tine scientometria? Este ea un mod de a calcula valoarea absolută a  unui produs ştiinţific, sau pentru a stabili priorităţile de finanţare ale ştiinţei? Te întreb bănuindu-ţi întrucâtva răspunsul, căci ştim cât de „ireductibili” suntem toţi, şi la fel ştim cât de greu e să împarţi bani tuturor ireductibililor …

Pentru mine scientometria este o ştiinţă şi un instrument în acelaşi timp. Scientometria în sine nu este „bună” sau „rea”. Buni sau răi sunt cei care o folosesc, bune sau rele sunt mijloacele cu care este folosită, scopurile în care este utilizată şi tot bune sau rele devin ouputurile pe care ea le generează. Aşadar, scientometria este un demers excelent dacă este utilizată de oameni cu valori şi cunoştinţe serioase, cu mijloace corecte, cu scopuri adecvate. Folosită astfel ea va genera rezultate „bune”. Orice perturbare în vreun factor descris mai sus duce la outputuri „rele”. Spre exemplu, dacă este utilizată de oamenii care nu o pricep (ex. se confundă performanţa ştiinţifică doar cu un indicator statistic) sau care au valori morale îndoielnice (ex. doresc să discrediteze un om, reducându-l doar la un indicator scientometric) rezultatul este unul „rău”. Dacă mijloacele utilizate nu sunt corecte (ex. se utilizează un indicator scientometric la un domeniu la care nu este relevant) este tot „rău”. Dacă scopurile nu sunt adecvate (ex. vrei să măsori lucruri care nu se pot măsura) este la fel de „rău”. În plus, să nu uităm că scientometria implică statistică. Aşadar, ea este relevantă pentru grupuri mari (ex. analize la nivel de ţară, instituţie, grupuri de cercetare etc.). Dacă este vorba de individ, ea trebuie corelată cu analize colegiale (peer review); spre exemplu, faptul că un articol are multe citări nu înseamnă automat că este valoros. Poate că este citat din cauză că a generat nişte erori importante; dar asta se vede doar după analize calitative.

Aşadar, da, eu sunt un susţinător al scientometriei, dar utilizată într-o manieră raţională; în plus, ea trebuie gândită mai mult să stimuleze decât să dea sentinţe (cu atât mai puţin sentinţe în cazul indivizilor).

6. A existat în ultimii ani o presiune, prezentă de la retorică la practică, a criteriului sustenabilităţii financiare. Intră acest criteriu în contradicţie cu misiunea universităţii, cu achiziţia şi diseminarea cunoaşterii? Ai o soluţie pentru studiile de vârf, dedicate unui număr mic de studenţi, corespondent unor discipline pe cât de importante, pe atât de puţin destinate unui număr mare de specialişti?

            Este o întrebare în legătură cu o problemă sensibilă, greu de epuizat într-un răspuns simplu. Dar o voi aborda frontal, reproducând un paragraf din programul meu (pe care îl voi face public în curând), program care propune un model de universitate humboldiană, cu elemente antreprenoriale şi umanist-sociale, model în care această problemă este rezolvabilă. Într-un astfel de model „economicul” este important, dar el trebuie subordonat viziunii „academicului”. Iată, mai precis, ce spun în program:

„…UBB trebuie reorganizată pentru a exprima mai clar caracterul humboldtian al unei universităţi de cercetare avansată, o universitate humboldtiană cu elemente antreprenoriale şi umanist-sociale. Într-un astfel de model antreprenoriatul şi elementul financiar trebuie să susţină elementul academic, nu să-l condiţioneze! Spre exemplu, aşa cum am mai spus, studiul limbii greceşti sau latine nu cred că poate să fie foarte sustenabil financiar (şi sunt şi alte domenii de acest tip); dar ce universitate serioasă de cercetare îşi permite să renunţe la asta (ex. blocând astfel cercetarea serioasă în istorie, teologie etc.) doar pentru că nu aduce profit financiar? Profitul academic este altceva decât cel financiar, ambele fiind însă importante în modelul de universitate humbolditiană cu elemente antreprenoriale şi umanist-sociale pe care eu îl propun aici, model care fundamentează şi alte universităţi performante din lume…”

7. În ce model de universitate crezi? Ai vorbit despre modelul humboldtian, ai o permanentă experienţă a universităţii americane. Ce ai vrea tu să fie universitatea?

Încercând o sinteză, aş spune că universităţile au trecut şi trec prin mai multe modele, fără a fi o succesiune obligatorie, multe modele (probabil cu excepţia celui medieval) coexistând. Iată câteva modele mai importante:

  • Modelul medieval, dominat de scolastică, în care profesorul predă cunoştinţe cu rolul de a unifica cunoaşterea aristoteliană cu cea creştină. Accentul cade pe diseminarea cunoaşterii prin predare, de la maestru (profesorul) la ucenic (studentul).
  • Modelul umanist-social, în care profesorul predă cunoştinţe cu scopul de a forma buni cetăţeni, cu gândire critică, fie ei foarte specializaţi fie pregătiţi ca „generalişti” care pot fi „manageri”, am spune astăzi (sic!), de cunoaştere. Accentul cade pe diseminarea cunoaşterii prin predare, stimulând în final, printr-o predare bazată pe gândire critică, şi cercetarea.
  • Modelul humboldtian, în care profesorul şi studentul sunt participanţi activi la actul de cunoştere, fiecare cu expertiza proprie, elementul cheie fiind învăţarea prin cercetare pentru a rezolva probleme teoretice şi/sau practice. Accentul cade pe generarea de cunoaştere prin cercetare ştiinţifică, în parteneriatul profesor-student, care, aşa cum spuneam mai sus, stă la baza predării şi inovării.
  • Modelul antreprenorial, în care actul academic trebuie văzut ca un produs judecabil şi din perspectivă financiară. Asta înseamnă o racordare foarte serioasă şi directă la piaţa muncii şi la mediul socio-economic şi la deschiderea largă a universităţii spre public. Accentul cade pe utilizarea inovativă a cunoaşterii.

Eu am spus clar că modelul pe care îl aleg este cel humboldtian, dezvoltat ca urmare a unor evoluţii recente (ex. cu elemente antreprenoriale, dar în care „economicul” serveşte viziunii „academicului”, şi cu elemente umanist-sociale, reflectate mai ales în stimularea gândirii critice). Este un model academic pragmatic, ţintind excelenţa, alături de folosirea creativă a onorabilităţii academice şi utilizarea reflexivă a tradiţiei universitare. Puţină lume ştie că sistemul american de învăţământ, pe care îl cunosc bine şi ca student şi ca profesor, este organizat predominant pe model humboldtian. Probabil de aceea clasamentele universităţilor sunt dominate de universităţile americane, care sunt astăzi, în general vorbind, cele mai atractive educaţional şi au contribuţia cea mai mare la cunoaşterea internaţională.

În acest context, aş insista asupra faptului că, indiferent de modelul angajat, universitatea trebuie depolitizată. În România, grupurile politice s-au implicat şi se implică constant în alegerile universitare, mai mult sau mai puţin transparent, distorsionând mediul academic şi antagonizându-ne unii cu alţii (ex. mereu apar „poliţe de plătit”). A sosit vremea să intrăm în normalitate şi cred sincer că prin ceea ce reprezint şi prin modelul de universitate pe care îl propun în programul de candidatură, inclusiv prin mecanismele pe care acesta le presupune, putem reda „universitatea universitarilor”! (prin universitari înţeleg comunitatea UBB). Acesta este un mesaj cheie pe care îl prezint în faţa comunităţii UBB, care cred că mă individualizează în competiţia actuală, comunitatea urmând să aleagă calea pe care o doreşte.

În legătură cu alegerea căii de urmat, amintesc aici un îndemn celebru al lui Alexandru cel Mare, care consider că este extrem de potrivit şi în acest context: atenţie, deoarece acum, poate mai mult ca oricând, „…de comportamentul fiecăruia depinde soarta tuturor…”.

8. Crezi că poţi reduce platformele candidaţilor la rectorat la câteva idei principale, pentru a le face uşor de înţeles şi pentru a le deosebi în planul opţiunii, iar nu în planul persoanei?

Nu ştiu deocamdată care vor fi candidaţii. Dar am citit platformele iniţiale ale celor doi colegi care s-au anunţat ca potenţiali candidaţi. Deşi nu au prezentat încă un program detaliat, platformele propuse sugerează arhitectura generală a modelului de universitate gândit de dânşii. Risc o analiză, deşi amintesc că este modul în care percep eu lucrurile, nu neapărat ceea ce au dorit dânşii să exprime. De aceea îmi cer scuze dacă nu am înţeles corect. Oricum, aceste lucruri pot fi clarificate în cursul dezbaterilor care cred că vor avea loc.

Cristina Ciumaş este o colegă serioasă, dedicată universităţii. Expertiza ei în domeniul financiar este importantă. Ea împinge universitatea, sau asta este percepţia mea, spre un model mai antreprenorial. Şi nu este rău în sine, ca model! Sunt multe universităţi de top în lume organizate după acest model care înseamnă în primul rând venituri mai mari şi o ancorare directă în piaţa muncii. Nu ştiu însă, foarte sincer spus, dacă acest model este adecvat pentru condiţiile din România. El este un model care merge bine într-o economie dezvoltată sau într-o universitate care poate accesa competitiv resurse financiare din toată lumea (ca efect al globalizării). Cred că România şi UBB nu se află însă în aceste situaţii.

Ion Aurel Pop este un coleg serios, pe care îl apreciez foarte mult. Ne-am cunoscut cu mult înainte să ştim că vom fi vreodată competitori la poziţia de rector al UBB (cred că atunci nici nu ne trecea asta prin minte!) şi l-am plăcut de la prima întâlnire. Platforma sa, aşa mi se pare mie, promovează un model umanist-social în universitate, cu un parfum fin şi melancolic al unei universităţi tradiţionale pre-humboldtiene. Şi este frumos! Dar nu ştiu cât este astăzi de adecvat şi de pragmatic. Ca să fiu sincer am dubii că acest model mai este astăzi un model performant pentru o universitate de cercetare avansată şi educaţie, într-o lume globalizată; nu spun că anumite componente ale modelului nu sunt încă valabile, dar nu ca model paradigmatic. Sunt însă convins că profesorul Ion Aurel Pop are argumente pentru a-şi susţine modelul şi voi fi interesat şi gata să le ascult.

Aşa cum spuneam mai sus, eu am ales modelul humboldtian, dezvoltat ca urmare a unor evoluţii recente cu elemente antreprenoriale (dar în care „economicul” serveşte viziunii „academicului”), şi cu elemente umanist-sociale (ex. stimularea gândirii critice). Şi cred că este un model frumos şi pragmatic în acelaşi tip!

9. Şi sunt contradictorii sau complementare?

Nu sunt nici contradictorii nici complementare. Pot însă deveni aşa în funcţie de oamenii care se implică în implementarea lor. Dacă comunitatea UBB consideră că eu sunt cel ales să o servesc, într-un model humboldtian pe care îl propun, am gândit, aşa cum am arătat mai sus, (1) şi mecanisme antreprenoriale (în anumite domenii, dar cu remarca ca „economicul” trebuie să servească viziunii „academicului”) (2) şi cum să păstrăm elementele tradiţionale (ex. gândirea critică, libertatea academică) care s-au dovedit viabile (să nu uităm că una din valorile programului meu este „tradiţia”, gândită reflexiv).

10. Daniel, am citit în Politica lui Aristotel că nu poţi întreţine o comunitate în afara prieteniei, pentru că ea nu mai produce judecata dreaptă. Motivul filosofului era foarte clar: acţiunile unei comunităţi sunt singulare şi irepetabile, ceea ce face din aplicarea în serie a legii o uniformizare silnică. Pentru a uni legea universală cu faptele particulare, e nevoie de deliberare, care nu se poate face fără prietenia dintre oameni. Ce crezi despre prietenie, despre dreptate şi despre decizie într-o comunitate?

Ţin să spun cu toată modestia că aici mă despart parţial de Aristotel. O comunitate modernă poate fi păstrată şi pe bază colegială. Nu toţi membrii comunităţii UBB suntem prieteni între noi, cu unii suntem doar colegi, iar dintre colegi unii ne pot fi chiar competitori. Toţi putem avea însă UBB ca „Alma Mater”. Cred însă că prietenia poate fi nucleul în jurul căruia să se coaguleze o comunitate (fără a fi însă un factor obligatoriu). În acest context, prietenia trebuie înţeleasă astfel încât să nu se transforme în „spirit de gaşcă”. Revenind la întrebare, pentru mine, cele trei lucruri – prietenia, dreptatea, decizia – sunt strâns legate între ele. Eu pot fi prieten cu oameni cu care împărtăşesc aceleaşi valori; nu este vorba doar despre valori profesionale, ci şi valori de viaţă. Apoi, pentru mine dreptatea înseamnă însă a aplica aceeaşi unitate de măsură şi pentru prieteni şi pentru colegi şi pentru competitori; practic pentru oricine, inclusiv rude!  A aplica aceeaşi unitate de măsură este însă o decizie foarte grea, fiindcă suntem oameni! Poţi pedepsi un prieten, dacă a greşit, aşa cum pedepseşti un competitor? Poţi valoriza un adversar care a realizat o performanţă, chiar dacă aveţi valori diferite, aşa cum valorizezi un prieten? Este greu… De-a lungul experienţei mele de viaţă am fost pus în faţa unor decizii grele şi le-am luat, corect zic eu, chiar dacă uneori m-a durut, „onoarea” (un alt punct cheie al programului meu) obligându-mă la asta.

11. Aş fi indiscret dacă te-aş ruga să îmi spui ce vei face în primele trei zile de rectorat? Care ar fi primele lucruri spre care te-ai îndrepta? Să spunem lucruri concrete!

Accept provocarea ta şi promit să fiu foarte specific, deşi nu ştiu cât va fi de apreciat răspunsul de către cititori. Vorbim de primele trei zile după confirmare. Sigur, aş face multe lucruri. Dacă le-aş scoate în faţă pe cele mai relevante, cred că ar arăta aşa. În prima zi, onoarea mă obligă să mă întorc spre cei care au fost alături de mine în cursul procesului de candidatură şi/sau care m-au adus acolo. Aşadar, m-aş întâlni (1) dimineaţa cu grupul meu de la psihologie (în clădirea AVALON şi am avea multe lucruri de stabilit), (2) la prânz cu cei care constituie echipa cu care m-am consultat în cursul candidaturii, (în sala de Consiliu a UBB şi am avea multe lucruri de planificat), (3) după-masă cu reprezentaţii studenţilor (în sala de Consiliu a UBB şi am avea multe să ne spunem pentru a găsi căi de a întări sentimentul că facem parte din aceeaşi comunitate şi pentru a vedea cum putem trage în aceeaşi direcţie) şi (4) spre seară cu comunitatea UBB, cadre didactice, de cercetare, studenţi şi personal nedidactic (în Auditorium Maximum, unde aş avea multe lucruri de prezentat). În a doua zi aş dori să am întâlnire cu Senatul UBB (în Aula Magna), pentru a ne face în comun un plan de lucru, iar în a treia zi aş începe punerea în aplicare a programului pe baza căruia am fost ales. Scurtând răspunsul, m-aş îndrepta în primele două zile spre oameni, iar în a treia zi aş începe cu ei schimbarea în bine a universităţii, pentru a reda astfel „universitatea universitarilor”!

Categorii:Fără categorie Etichete:

PROGRAM PENTRU CANDIDATURA LA POZIŢIA DE RECTOR AL UBB

1 noiembrie 2011 39 comentarii

 Libertate Academică prin Tradiţie, Excelenţă şi Onoare

Motto: „…prin libertate academică înţeleg dreptul de a căuta adevărul, de a scrie şi spune ceea ce consideri că este adevărat. Dreptul acesta atrage după sine şi o responsabilitate: nu trebuie să ascunzi nimic din ce ai recunoscut că este adevărat. Este evident că orice îngrădire a libertăţii academice urmăreşte să limiteze cunoaşterea în rândul oamenilor şi să afecteze judecata şi acţiunea unei societăţi…” (Albert Einstein)

  • Autor şi candidat: Prof. univ. dr. Daniel David

Notă: Programul poate fi descărcat în format pdf de aici (atenţie însă că formatul pdf nu va include însă în timp real corecturile şi dezvoltările formei care apare pe blog).

Aşa cum am afirmat atunci când mi-am exprimat interesul pentru o posibilă candidatură la poziţia de rector al UBB, dacă va exista o susţinere mai consistentă a comunităţii UBB în acest demers, voi prezenta un program de candidatură, îl voi discuta cu comunitatea, iar apoi, când este termenul stabilit, îmi voi depune în mod formal candidatura pe baza unui program bine conturat. Aşadar, după schiţa de program, luând în calcul reacţia pozitivă şi interesul crescut al unui segment larg şi divers al comunităţii UBB, am ajuns în faza în care propun aici un program preliminar. Mulţi colegi mi-au spus că nu este bine să fac asta decât cu câteva săptămâni înainte de alegeri deoarece: (1) se vor prelua idei de către adversari; (2) dau ocazii pentru critici prin detaliile pe care le prezint; (3) îndepărtez oamenii care nu se regăsesc complet în program. Din păcate nici unii apropiaţi nu au înţeles încă că eu vreau să fac lucrurile altfel, corect şi modern; eu chiar cred că a venit timpul ca lucrurile să fie făcute altfel! Dacă ideile vor fi preluate şi de alţii, foarte bine, este în beneficiul UBB şi/sau al învăţământului din ţară. Dacă programul va fi criticat, foarte bine, deoarece, dacă criticile sunt corecte, ele sunt în beneficiul programului, care le poate asimila; dacă criticile sunt neserioase şi/sau răuvoitoare, simplu, le voi ignora. Dacă unii colegi nu se regăsesc în program este normal să nu mă voteze, deşi eu îi încurajez să facă sugestii şi să fie parte constructivă a soluţiei pe care o propun. În continuare, voi prezenta întâi un scurt profil ştiinţific şi managerial al meu, pentru cei care mă cunosc mai puţin, iar apoi voi detalia programul preliminar, aşteptând feedbackurile comunităţii UBB (dar şi a altor colegi din mediul academic şi/sau din societate), pentru o eventuală îmbunătăţire a acestuia.

Notă: Materialul cuprinde o serie de termeni în limba engleză (sau alte limbi străine), fără traducere, ca un paspartu convenabil, pentru a facilita conexiunea cu alte documente de politici internaţionale în domeniu şi/sau pentru că nu există încă un acord ferm al specialiştilor privind forma românească a acestora.

Profilul Ştiinţific şi Managerial al Autorului/Candidatului 

Profesor universitar doctor, conducător de doctorat, directorul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie şi preşedintele Consiliului Cercetării Ştiinţifice din Universitatea Babeş-Bolyai (UBB). O schiţă a profilului ştiinţific şi managerial este prezentată în continuare (pentru detalii vezi pagina personală la https://danieldavidubb.wordpress.com şi/sau instituţională la http://www.clinicalpsychology.ro).

Cercetare

Indicatori scientometrici (octombrie 2011):

  • Web of Science (articole): 265 citări (227 fără autocitări); 6.02 citări per item; Indicele Hirsch: 9 (cel mai mare în psihologia din România în acest moment). Publicaţii (autor principal şi/sau co-autor) în reviste cu factor de impact ridicat [Journal of National Cancer Institute (14.69), Clinical Psychology Review (5.8), Journal of Consulting and Clinical Psychology (5.2), Health Psychology (3.9), Clinical Psychology: Science and Practice (2.7), Cognition and Emotion (2) etc.]  
    • Benchmark” internaţional:
      • Indicele Hirsch mediu in SUA, la aproximativ 10 ani după doctorat (interval în care mă găsesc, aproximativ, şi eu), este de 6.68 (Haslam & Laham, 2009), într-o specializare (psihologie socială/personalităţii) care are factorii de impact ai revistelor de 1.6 ori mai mari decât specializarea proprie (psihologie clinică/psihoterapie) (van der Horst, 2010).
  • WorldCat (cărţi/capitole publicate la edituri de prestigiu ca Oxford Univesity Press, American Psychological Association, Guilford, Routledge etc.): indexate în aproximativ + 1600 de biblioteci internaţionale (suma tuturor bibliotecilor în care apar toate cărţile/capitolele).

Educaţie

  • Am introdus la UBB programe educaţionale inovative de masterat şi doctorat (incluzând un program post-doctoral), unele dintre ele declarate de excelenţă în competiţia UBB 2011. Am fost desemnat de către studenţi „Profesor Bologna”, în cadrul primei competiţii naţionale de acest tip (ANOSR, 2007).

Servicii inovative către comunitate

  • Am fondat (2007) Clinica Universitară de Psihologie „Babeş-Bolyai – PsyTech”, prima clinica universitară de psihologie din România, pentru relaţia cu comunitatea şi implementarea de servicii inovative.

Administraţie şi management/dezvoltare instituţională

  • Am creat (2007) şi condus Departamentul (Catedra) de Psihologie Clinică şi Psihoterapie, în prezent cel mai performant în domeniul psihologiei sub aspectul activităţii de cercetare (publicaţii internaţionale) din România (conform ierarhizării programelor de studii universitare 2011), în jurul căruia s-a constituit o Şcoală de Excelenţă în Ştiinţe Cognitive Clinice.
  • Am fondat (2004) şi condus International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health, reunind pe cei mai importanţi psihoterapeuţi şi cercetători din domeniu din lume (incluzând ”Higly Cited Researchers”).

      Politica ştiinţei şi instituţională

  • În 2005 am fost consilierul personal al ministrului educaţiei şi cercetării pe probleme de cercetare, iar din 2007 sunt vicepreşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza şi Elaborarea Politicilor de Educaţie şi Cercetare din România, fiind implicat în proiectele majore de reformare a educaţiei şi cercetării din România din ultimii 5 ani. Sunt vicepreşedintele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice şi reprezentant naţional la European Science Foundation (Comitetul ştiinţelor sociale).

       Prestigiu academic şi instituţional

  • Prezentări invitate la universităţi „world-class” (ex. Oxford University, Harvard University, Pennsylvania University).
  • Profesor asociat (adjunct professor) la Mount Sinai School of Medicine, SUA.
  • Membru în Academy of Cognitive Therapy, SUA şi supervizor în psihoterapie la Albert Ellis Institute, SUA.
  • Premii naţionale (ex. In Hoc Signo Vinces-CNCSIS, Merit pentru cercetare ştiinţifică-UBB, Merit pentru dezvoltare instituţională-UBB etc.) şi internaţionale (ex. Henry Guze Award-SCEH, SUA).
  • Pentru merite în cercetare şi contribuţii la managementul ştiinţei am fost decorat, de Preşedintele României, cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler (Decretul 17/01/2008).

Prezentarea Programului 

I. INTRODUCERE

Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) simbolizează academic spiritul Colegiului Iezuit din 1581, prima instituţie de învăţământ superior de pe teritoriul actual al ţării. UBB este chiar fizic construită pe locaţia vechiului Colegiu Iezuit de pe Uliţa Lupilor (Platea Luporum), ceea ce ne leagă, nu juridic, dar ca Tradiţie academică, ne obligă ca Excelenţă şi ne impune ca Onoare. Toate aceste lucruri sunt profund conştientizate de mine, cu responsabilitate, acum când propun un program pentru candidatura de rector al acestei mari universităţi a ţării.

Programul propus aici vine ca o dezvoltare naturală a schiţei prezentate anterior (vezi la https://danieldavidubb.wordpress.com/2011/10/16/cum-vad-eu-ubb-o-schita-de-program-pentru-o-posibila-candidatura/). El va constitui platforma de candidatură la poziţia de rector al UBB, candidatură pe care o voi depune respectând calendarul şi regulamentul de alegeri din UBB, în luna ianuarie 2012.

Programul este unul deschis spre noi dezvoltări, păstrându-şi însă arhitectura şi principiile. Este un program consistent şi serios, care va implementa un management strategic şi care nu epuizează viitorul UBB în câteva pagini scrise la două rânduri (fără a exagera însă nici lungimea textului); aşadar, este nevoie de un timp de analiză a lui şi de răbdare. Îmbunătăţirea lui se va face în mai multe etape. Astfel, în prima etapă, pe baza comentariilor primite va fi îmbunătăţit până la depundea candidaturii, inclusiv pe acest blog (în luna ianuarie). Apoi, în a doua etapă, acest program va putea fi discutat nu doar pe acest blog, ci şi în cadrul unor întâlniri directe pe care le vizez cu comunitatea UBB, întâlniri programate în luna ianuarie 2012. Gândesc cel puţin trei astfel de întâlniri – a căror dată şi locaţie vor fi afişate pe blog cu o săptămână înainte – focalizate pe: (1) educaţie; (2) cercetare şi servicii inovative; (3) politica de personal, administraţie şi legătura cu societatea. Aşadar, nu este un program închis sau inflexibil! El poate fi dezvoltat şi flexibilizat în cursul dezbaterilor academice. În fine, implementarea lui va depinde de colaborarea cu celelalte structuri de conducere din UBB (Senatul UBB în mod special).

Programul nu îşi propune să fie unul populist şi să transmită mesaje ca fiecare să audă ce i-ar plăcea, în beneficiul numărului de voturi, dar în dauna coerenţei şi seriozităţii. Acesta este un program pragmatic, cu termene şi indicatori operaţionalizaţi care pot fi uşor monitorizaţi, care combină experienţa mea internaţională cu experienţa de la UBB şi din sistemul naţional de învăţământ, dublate de o documentare asupra “world-class universities”.

Există în lume mai multe modele de succes privind conducerea unei universităţi. Acest program reprezintă o alegere din perspectiva mea, perspectivă despre care eu cred că potriveşte cel mai bine UBB. El urmăreşte să continue ce a fost bine dezvoltat în UBB şi să dezvolte lucrurile care (din diverse motive), au funcţionat mai puţin bine. Este, aşadar, un program de dezvoltare cumulativă şi inovativă în acelaşi timp.

În fine, programul nu este “wishful thinking”, ci este unul realist, care a fost pilotat şi testat deja, la o scală mai mică, dar în mediul UBB, la nivelul Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie, Departament care, prin implementarea mecanismelor descrise în acest program, a devenit (conform evaluării  ministerului de specialitate, din 2011) cel  mai performant departament de profil din ţară prin prisma atractivităţii educaţionale şi a cercetării ştiinţifice avansate (ex. publicaţiile ştiinţifice internaţionale) (are cea mai mare pondere ştiinţifică în outputul specializării psihologiei clujene, aflată pe locul 1 în ierarhia naţională).

Cred că, odată implementat, acest program poate poziţiona UBB în postura de lider naţional şi de actor competitiv internaţional, începând cu noul an universitar din 2012. Aşadar, este un program care echipează UBB cu un set de mecanisme instituţionale care îi dau forţa de a fi un actor performant în arena internaţională, pregătit să facă faţă competiţiei şi dificultăţilor într-o lume globalizată.

Înainte de a prezenta programul, doresc să discut succint câteva principii care vor marca toate punctele din program, principii la care ne putem întoarce atunci când unele aspecte foarte specifice nu au fost prinse sau discutate detaliat sau suficient de clar în acest program.

II. PRINCIPII ALE FUNCŢIONĂRII UBB

Aceste principii de bază sunt o traducere a valorilor care cred că trebuie să guverneze UBB şi anume, Tradiţia, Excelenţa şi Onoarea. Ele sunt complementare principiilor descrise în Legea Educaţiei Naţionale, principii pe care nu le mai reiau aici.

Principiul excelenţei. Excelenţa trebuie să fie un principiu transversal pentru toate activităţile din UBB. Pentru mine, excelenţa înseamnă racordarea la mecanismele şi performanţa (inclusiv indicatorii de performanţă) universităţilor de tip ”world-class”, atât academic cât şi administrativ. Aceasta nu înseamnă că mă aştept imediat la performanţe asemănătoare; ţinând cont de discrepanţele existente, mă aştept la o evoluţie stabilă şi fermă în această direcţie. Acest lucru nu anulează promovarea unor elemente specifice UBB şi/sau mediului cultural românesc, dacă acestea pot constitui un avantaj al UBB în competiţia internaţională. Excelenţa trebuie să fie sustenabilă, iar „excelenţa sustenabilă” nu este ceva static. Ea este dinamică, evoluează continuu şi fundamenteaază o cultură a competitivităţii (ex. vezi şi modelul Kaizen). Principiul excelenţei trebuie să ne facă să dorim să fim mereu pe primul loc în competiţia universitară şi vârf de lance în relaţia cu comunitatea.

Principiul transparenţei. Activităţile conducerii UBB vor fi transparente, pentru a putea fi evaluate de comunitatea UBB, iar activitatea UBB în general, va fi, la rândul ei, transparentă, pentru a fi cunoscută de comunitate şi societate. Acest lucru se poate face prin intermediul site-ului UBB şi al mijloacelor de comunicare (ex. biroul de presă, Buletinul informativ etc.), care vor fi organizate pentru a exprima elegant acest principiu. 

Principiul alocării evaluării competenţei către specialişti. Aşa cum au fost gândite universităţile la momentul formării lor, voi separa clar evaluarea academică de influenţa oferită de poziţia de rector sau de alte poziţii administrative din universitate. Evaluarea academică aparţine comunităţii de specialişti şi ea va trebui făcută pe baza setului de bune practici de la universităţile “world-class”.

Principiul echilibrului şi al unei bune comunicări. Voi promova o comunicare colegială între conducerea UBB şi comunitatea UBB şi voi încuraja o atmosferă de încredere în cadrul comunităţi UBB, stimulând discuţii şi dezbateri academice, care pot ajuta dezvoltării universităţii. Sper ca această atitudine să coaguleze comunitatea UBB. Într-adevăr, avem nevoie ca în jurul unei generaţii de mijloc, cu forţă mare de lucru şi consolidată profesional, să avem echilibrul şi expertiza seniorilor şi competitivitatea tinerilor, în parteneriat cu motivaţia de dezvoltare şi impetuozitatea studenţilor.

Principiul integrării culturale. Sigur, arhitectura modelului pe care îl propun în acest program este una de inspiraţie anglo-saxonă. Această abordare nu trebuie însă să fie una unilaterală şi fundamentalistă. Cred, spre exemplu, că alte modelele europene (ex. de inspiraţie franceză sau germană) sunt  modele viabile care pot oferi mecanisme instituţionale performante în anumite contexte (ex. facultăţi/departamente), complementare celor de inspiraţie anglo-saxonă, în funcţie de interesul şi fondul cultural al mediului academic din contextul respectiv.

Principiul dezvoltării cumulative. Eu cred că o nouă administraţie nu trebuie să anuleze sau să ignore ceea ce a făcut vechea administraţie, doar de dragul de a sublinia schimbarea! Nu îmi plac reformele reformelor, schimbările de dragul schimbărilor. Cred că UBB s-a dezvoltat performant (suntem în primele 3-6% universităţi ale lumii ca performanţă academică), dar inegal, adesea din cauza lipsei resurselor financiare şi a legilor vetuste, care adesea nu erau suficient de flexibile şi ancorate în practicile internaţionale moderne; astfel, unele componente s-au dezvoltat mai puternic şi mai corect (prin raportare la setul de bune practici internaţionale) decât altele. O dezvoltare cumulativă înseamnă (a) a stimula în continuare ce a fost bun şi performant înainte – lucru pentru care trebuie felicitat atât „leadershipului” actual al UBB, la toate nivelurile (ex. rectorat, decanate, directori de departamente, directori de centre de cercetare), cât mai ales cadrele didactice/de cercetare performante, studenţii serioşi şi partea administrativă responsabilă -, (b) a corecta lucrurile care nu au funcţionat suficient de bine şi (c) a aduce lucruri noi acolo unde noile contexte şi strategii o cer.

Principiul schimbării cumpătate prin mecanismul zonei proximei dezvoltări. Programul de faţă este pus sub semnul schimbării. Această schimbare trebuie însă făcută raţional şi pragmatic, pentru a ne fi mai bine tuturor, fără ca ea să forţeze sau să afecteze negativ comunitatea UBB. Tipul de schimbare propus aici trebuie să fie perceput de comunitatea UBB ca unul natural şi ca o oportunitate. Dacă schimbarea propusă este percepută de comunitatea UBB ca o forţare sau ca o ameninţare, ea nu îşi are rostul. Un model prea discrepant faţă de realitate este refuzat, nu schimbă realitatea. Un model bine definit, operaţional, care vizează zona proximei dezvoltări a unei realităţi prezente, este modelul care atrage realitatea spre el. Schimbarea pe care o propun, prin acest program, este una cumpătată şi vizează zona proximei dezvoltări a UBB, se bazează pe o analiză raţională şi pragmatică, oferind un model echilibrat şi pilotat cu succes într-unul din departamentele UBB, bine definit şi operaţionalizat.

Principiul evitării conflictelor de interese. Pe lângă mecanismele legale care reglementează conflictele de interese, voi promova mecanisme suplimentare şi echilibrate, care să elimine acuzaţii exagerate sau suspiciuni nefondate. Spre exemplu, eu cred că în UBB se formează multe familii (ex. datorită contextului de muncă, timpului petrecut, de cei dedicaţi, în universitate, intereselor academice similare etc.). De asemenea cred că uneori copiii urmează profesia şi cariera părinţilor. Aceste lucruri complică situaţia învăţământului deoarece nu există, în anumite domenii, suficiente programe de acelaşi tip foarte bune, în Cluj-Napoca sau chiar în ţară, care să permită disiparea membrilor unei familii în instituţii diferite. Considerând raţional aceaste situaţii, cred că relaţiile de rudenie trebuie, evident, să fie clar circumscrise în UBB de reglementările legale, dar, suplimentar, pentru a asigura atât evitarea conflictului de interese cât şi exagerările şi suspiciunile nefondate, voi propune mecanisme speciale în care voi implica factori observaţionali şi decizionali din afara universităţii şi/sau din străinătate (ex. în echipele de evaluare academică, de promovare academică etc). Voi susţine respectarea strictă a legii şi voi refuza orice exagerare într-o parte sau alta, promovând o abordare echilibrată după modelul unor universităţi de top din lume (ex. Pennsylvania University: http://www.hr.upenn.edu/policy/Policies/110.aspx).

III. ORGANIZAREA INTERNĂ A UBB

A. EDUCAŢIE

Partea de educaţie (tradiţională şi netradiţională) este componenta fundamentală a universităţilor. În ţară, aceasta prezintă cel mai mare decalaj faţă de setul de bune practici internaţionale. De aceea, reformarea  acestei componente  este un proces dificil, dar fundamental. UBB trebuie reorganizată pentru a exprima mai clar caracterul humboldtian al unei universităţi de cercetare avansată, o universitate humboldtiană cu elemente antreprenoriale. Schimbarea acesteia trebuie făcută înţelept, fără a forţa structurile actuale, dar în direcţia bună, sub semnul “Per Aspera Ad Astra”.

Facultăţi; Termen: 1 septembrie 2012

(1) Universitatea nu înseamnă atât licenţă, cât master, doctorat şi postdoctorat. Licenţa este astăzi ceea ce era liceul pentru bunicii şi părinţii noştri, un element de introducere generală într-o specializare şi de culturalizare la care trebuie să aibă acces cât mai mulţi oameni. Aşadar, voi stimula organizarea UBB, în cadrul fiecărei facultăţi, în ”undergraduate schools” (focalizate pe licenţă) şi ”graduate schools” (focalizate pe master, doctorat şi post-doctorat), cu criteriile specifice de performanţă şi evoluţie în carieră, ambele jucând un rol cheie pentru această universitate.

(2) Dacă “undergraduate schools” pot fi organizate pe principiul „universitate centrată pe student”, în “graduate schools” acest principiu trebuie completat cu principiul „universitate centrată pe actul de cunoaştere”, în parteneriatul profesor-student, principiu exprimat prin mecanisme ca „învăţarea prin cercetare” (doctorat) şi „învăţarea mentorată” (post-doctorat, echipe tinere). Masterul, în funcţie de caracterul său (didactic, profesional, de cercetare), pe lângă mecanismele stabilite în cadrul “graduate schools”, va asimila, mai mult sau mai puţin, şi mecanisme congruente cu principiul de la nivel de licenţă.

(3)  În ceea ce priveşte un cadru didactic cuprins în “undergradute schools” (prin conţinutul normei care va fi încărcată la maximum cu conţinut didactic), mă voi aştepta (a) să îndeplinească criteriile minime stabilite de CNATDCU, (b) ca evaluările făcute de studenţi să aibă o pondere mare în stabilirea indicatorilor de performanţă, (c) ca publicaţiile sale să exprime contribuţii didactice inovative etc. Aşadar, acesta trebuie să fie în primul rând un „profesor”, care însă înţelege şi poate face şi cercetare, în beneficiul actului didactic. Cu referire la un cadru didactic focalizat pe “graduate schools” (prin conţinutul normei care va fi încărcată la minimum cu conţinut didactic, şi acela de tip master/doctorat), mă voi aştepta (a) ca performanţele sale să fie peste criteriile minime de performanţă stabilite de CNATDCU, (b) la publicaţii de cercetare în reviste de top şi la edituri internaţionale de prestigiu; nu în ultimul rând, norma sa universitară poate cuprinde doar activităţi de cercetare. Aşadar, acesta trebuie să fie în primul rând un ”scientist”, care însă poate face şi educaţie performantă, mai ales prin mecanisme precum „învăţarea prin cercetare” şi „cercetarea mentorată”. Prin aceasta reorganizare fiecare cadru didactic poate să-şi găsească locul în UBB, pentru a fi performant şi a avea satisfacţia profesională şi calitatea vieţii la locul de muncă crecute.

Departamente; Termen: 1 septembrie 2012

Eu cred că departamentele trebuie astfel organizate încât să maximizeze trei lucruri: (1) servicii de excelenţă educaţionale, de cercetare şi către comunitate; (2) utilizarea raţională a resurselor financiare şi (3) exprimarea avantajului competitiv al UBB. Aşadar, mărimea departamentului în sine este doar o formă fără fond. În unele universităţi s-a trecut recent de la catedre mici la departamente mamut, în care se pierde orice avantaj competitiv, doar de dragul de a trece de la ceva la altceva (adesea fără analize de impact). Este o strategie proastă, pe care nu o voi încuraja la UBB. Acel altceva trebuie analizat serios, înainte de a fi implementat. Într-un departament mamut se pierde orice identitate a grupurilor de excelenţă şi deciziile sunt ghidate mai degrabă de relaţii politice decât de forţa şi importanţa academică; mai mult, şeful de Departament capătă astfel o putere discreţionară asupra unei întregi specialităţi. Pe de altă parte, nici fărâmiţarea excesivă, care duce la utilizarea neraţională a resurselor, nu este adecvată; mai mult, astfel apar prea multe poziţii de conducere, care, dacă intră în conflict, nu stimulează dezvoltarea specializării. Aşadar, eu voi încuraja, fără a forţa structura actuală (care, în principiu, este bine dezvoltată, în cele mai multe zone din UBB):

(1) Departamente mai mici (ex. cu specializări proprii şi/sau mai multe departamente deservind aceeaşi specializare), dacă oferă avantaj competitiv UBB, îndeplinind însă simultan toate cele trei criterii de mai sus;

(2) Departamente mari, dacă reuşesc să exprime avantajul competitiv al UBB. Acest lucru se poate face prin organizarea în cadrul lor a unor programe cu autonomie financiară/administrativă bine definită.

Trebuie să avem departamente sau programe care să includă în nume termeni care reflectă domenii în care UBB are publicaţii Nature/Science şi/sau priorităţi internaţionale (ex. „chimie organometalică”, „biologie moleculară” etc.).

Arhitectura UBB; Termen de discuţii şi analize: 1 mai 2012

Unii colegi se plâng că universitatea este prea mare în număr de studenţi şi cred că aşa nu se poate face calitate. Alţii spun că este numai bine aşa, deoarece avem resurse financiare şi ne realizăm misiunea de culturalizare a societăţii. Aşadar, aparent există o tensiune între nevoia de „excelenţă” şi „nevoia de bani şi misiune”. Argumentele sunt slabe şi false de  ambele părţi, din cauza exagerărilor pe care le incumbă. Eu cred că înainte de a ne da cu părerea şi de a crea false conflicte, este bine să ne documentăm foarte serios. Dacă ne uităm la universităţi de prestigiu, cum ar fi spre exemplu şi cele din ”Ivy League”, observăm o eterogenitate extraordinară sub aspectul profilului, fără ca vreun profil să fie favorizat când este vorba de a ne conduce spre performanţă. Spre exemplu, unele universităţi mari (ex. Columbia University, Harvard University), cu +20000 de studenţi, au raportul ”undergraduate students” versus ”graduate students” de aproximativ 1:2. Alte universităţi mari (ex. Pennsylvania University), cu +20000 de studenţi, au raportul de 1:1, iar altele (ex. Cornell University), tot mari, au raportul de 2:1. Cele mici, de prestigiu, urmează acelaşi patern eterogen. Astfel, Yale University este similară, ca profil, cu Pennsylvania University, în timp de Princenton University este similară cu Cornell University. Aşadar, numărul de studenţi şi structura nu prezic performanţa. Strategia de management şi „leadership” este cea care poate prezice performanţa. Cred că organizarea universităţii în ”graduate” versus ”undergraduate schools”, aşa cum sunt organizate toate cele de mai sus, este cadrul în care se poate dezvolta excelenţa, prin implementarea unor mecanisme specifice de performanţă şi carieră.

La o analiză şi mai ţintită, arhitectura/profilul UBB este foarte similar cu cel al prestigioasei universităţi americane Pennsylvania State University, la rândul ei universitate publică. În general, universităţile publice tind să accepte mulţi studenţi la nivel de licenţă, fără ca asta să le afecteze poziţia în clasamentele internaţionale, dacă sunt manageriate adecvat. Cred că dacă este organizată aşa cum am propus mai sus, UBB poate obţine excelenţă, cu profilul actual. UBB are nevoie de studenţi, nu doar pentru că este universitate publică – având astfel misiunea de culturalizare a populaţiei –, ci şi pentru că, în România, refuzul de a accepta studenţi la nivel de licenţă îi împinge pe aceştia la universităţi mai puţin performante, care apoi îi pun pe piaţa muncii fără a fi competitivi; şi, din păcate, în ţară există puţine universităţi de top, raportat la numărul total de universităţi.

            Aşadar, cred că UBB trebuie să aibă un profil şi mecanisme similare cu Pennsylvania State University (unele propuse deja şi aici), adaptate specificului din ţară, în care să asimilăm şi mecanisme de la universităţi din ”Ivy League” (unele dintre ele propuse deja în acest program) şi/sau din mediul european (ex. francez, german etc.).

Admitere şi curriculum/programe; Termen de discuţii şi analize: martie 2012

Unii colegi cred că relansarea universităţilor româneşti s-ar putea face prin reîntoarcerea la sistemul vechi de admitere la nivel de licenţă. Ca un punct transparent care trebuie menţionat în mod sincer aici: nu sunt pentru reîntoarcerea la admiterea tradiţională la nivel de licenţă, cu examene scrise sau orale din bibliografie obligatorie sau opţională; asta nu face decât să întărească industria meditaţiilor liceale şi universitare. De fapt, acest tip de admitere, tipic perioadei comuniste, nu există sau nu este reprezentativ pentru universităţile de top din lume. Ce universitate de top organizează o astfel de admitere la nivel de licenţă? Sigur, la nivel de master/doctorat, este o altă filozofie, congruentă cu examinarea suplimentară (uneori sub formă de interviu). Vreau ca admiterea de la UBB să fie similară celei de la universităţile de top din lume, atât la nivel de licenţă cât şi la nivel de master/doctorat şi post-doctorat. Cred că modelul de la Pennsylvania State University ar fi unul bun şi pentru UBB. Ea trebuie coroborată cu o selecţie riguroasă a studenţilor, pe parcurs, pentru a ne ridica la statutul de universitate de clasă A.

Va fi nevoie de o reformă a curriculumului astfel încât cursurile de la UBB să fie compatibile, pe specializări, cu cele de la universităţile de top din străinătate, fără a se ignora necesităţile şi expertiza din ţară. Ultimele nu trebuie însă să ne rupă de “mainstreamul” internaţional. Spre exemplu, nu aş dori să mai văd cursuri vetuste (la care s-a renunţat în străinătate acum zeci de ani) şi/sau repetarea cursurilor la nivel de licenţă/master/doctorat. De asemenea, în elaborarea curriculumului, voi încuraja departamentele să solicite feedback de la Alumni UBB, actori performanţi pe piaţa muncii şi de la studenţi.

UBB, ca unul dintre pretendenţii locului I sau al podiumului în România, cu ambiţia vizibilităţii şi impactului internaţional, nu are voie să aibă decât programe de categoria A şi eventual B, pentru a atrage studenţi din toată ţara şi din străinătate (obiectiv fundamental al UBB ca universitate de elită a ţării şi un actor important la nivel internaţional). Programele de categoria C, D sau E pot fi acceptate doar în primii ani de funcţionare a programelor, până se formează resursa umană care să poată realiza standardele de performanţă. Aşadar, trebuie premiate şi susţinute programele de categoria A (şi aici, prioritar, cele de excelenţă, aflate pe primul sau primele trei locuri în ţară) şi trebuie stimulate, asistate şi monitorizate cele din categoriile B-E, pentru a se dezvolta şi a intra într-o categoria superioară. În acest fel UBB, ca o universitate de elită, va atrage studenţi din toată ţara şi din străinătate.

B. CERCETARE

Politica în cercetare pe care am propus-o conducerii UBB ca preşedinte al Consiliului Cercetării Ştiinţifice din UBB (vezi aici: http://cercetare.ubbcluj.ro/index.php?pagina=strategia&sidecol=coldr) o văd în linii mari, şi acum, în mod similar, cu unele dezvoltări care asimilează tendinţe europene recente. Sper însă că din noua poziţie voi avea mai multă forţă să o implementez. Printre altele, şi această politică ne-a adus în pragul Top-500. Implementată programatic, în câţiva ani ne poate include în Top-500! Pe acelaşi site găsiţi unele din publicaţii mele anterioare în acest domeniu, care au fundamentat Strategia propusă.

Secţiunea de cercetare este mai detaliată în comparaţie cu celelalte secţiuni deoarece UBB este o universitate de cercetare avansată; aşadar, cred că trebuie să fiu clar cu comunitatea căreia îi cer votul, în legătură cu modul în care văd eu această componentă cheie.

Repere pentru Strategia cercetării; Termen: 1 mai 2012

(1) Introducere (vezi pentru detalii David, 2006, Metodologia cercetării clinice, Polirom).

Activitatea de cercetare ştiinţifică din Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) acoperă trei componente fundamentale: (1) cercetarea fundamentală şi aplicativă; (2) dezvoltarea (generarea, prin cercetare, de produse şi servicii prototip inovative) şi (3) inovarea (implementarea în mediul socio-economic a serviciilor şi produselor inovative). Activitatea de cercetare ştiinţifică (cercetare-dezvoltare-inovare; CDI) va fi coordonată de Consiliul Cercetării Ştiinţifice (CCŞ) din UBB, cu ramura sa executivă, Departamentul de Cercetare-Dezvoltare-Inovare (DCDI); aşadar, această propunere va trebui detaliată şi analizată de CCŞ din UBB.

Cercetarea ştiinţifică este o subcategorie a cercetării. Cercetarea are ca scop producerea de cunoştinţe. Cunoştinţele sunt exprimate în propoziţii cărora li se asignează o valoare de adevăr. În funcţie de modul în care se asignează valorile de adevăr, avem mai multe tipuri de cercetare (cunoaştere). Cele care implică un demers mai structurat – cercetarea ştiinţifică, filosofică, religioasă – se regăsesc în universităţi, instituţii care reunesc cunoaşterea universală (aşadar, a echivala studiul din universităţi numai cu studiul ştiinţific este o gravă eroare epistemologică!). Alte tipuri de cercetare sunt mai puţin structurate, fiind reunite sub umbrela cercetării de simţ comun, care produce cunoaştere de simţ comun.

Cercetarea ştiinţifică are ca scop producerea de cunoştinţe necesare rezolvării unor probleme teoretice şi/sau practice. Faptul că cercetarea ştiinţifică are ca scop producerea de cunoştinţe în scopul rezolvării unor probleme nu înseamnă că producerea de cunoştinţe se face doar prin cercetare. Uneori cunoştinţele pot fi descoperite din întâmplare, dar şi în acest caz ele trebuie apoi organizate, prin cercetare, într-un sistem structurat de cunoştinţe.

În cercetarea ştiinţifică se face distincţia între cercetare fundamentală, cercetare aplicativă şi cercetarea pentru dezvoltare şi inovare. Astfel, dacă cunoştinţele se referă la reguli şi principii (cunoştinţe declarative: ce ştiu?), vorbim despre cunoştinţe ca rezultat al cercetării fundamentale, exprimate în publicaţii. Dacă cunoştinţele se referă la proceduri sau la aplicarea cunoştinţelor rezultat al cercetării fundamentale la contexte specifice (cunoştinţe procedurale; ce pot face?), atunci discutăm despre cercetare ştiinţifică aplicativă, al cărei rezultat apare în publicaţii. În cazul în care cunoştinţele sunt suficient de proceduralizate pentru a se exprima în tehnologii şi servicii, vorbim despre cercetare-dezvoltare, al cărei rezultat se exprimă în publicaţii şi/sau brevete de invenţie şi prototipuri. Transformarea cunoştinţelor din publicaţii, a brevetelor şi prototipurilor în tehnologii şi servicii asimilate economic şi social, nu este doar responsabilitatea cercetării ştiinţifice, ci ţine de domeniul socio-economic, fiind inovare prin transfer şi diseminare de cunoştinţe, proces în care cercetarea ştiinţifică şi cercetătorii sunt doar o componentă alături de mediul socio-economic (ex., industrie, utilizatori, responsabili de politici în domeniu etc.).

(2) Scopuri Strategice

În activitatea de CDI la UBB avem cinci scopuri strategice:

(1)  să asigurăm Universităţii Babeş-Bolyai un avantaj competitiv la nivel naţional, într-un spectru larg de domenii şi să asigurăm un avantaj competitiv la nivel internaţional, în câteva domenii cheie. Practic vizăm ca UBB să fie prima universitate a ţării, prin prisma standardului educaţional, de cercetare şi de servicii către comunitate, atractivă şi competitivă internaţional. În ceea ce priveşte ţintit activitatea de cercetare, UBB s-a aflat mereu, în ultimii ani, în frunte în ţară, având o cultură a competitivităţii. Astfel, analiza Ad-Astra o situează pe primul loc în perioada 2002-2011, prin prisma outputului ştiinţific, iar în ultimii 10 ani a fost constant pe locul I în ceea ce priveşte atragerea fondurilor pentru cercetarea universitară (ex. CNCSIS/CNCS). Aceste realizări trebuie dezvoltate şi extinse şi asupra altor componente (ex. servicii către comunitate) şi testate şi în competiţia internaţională.

(2)  să stimulăm atingerea obiectivului UBB-500; mai precis, urmărim definirea UBB ca ”World-Class Research University”, ceea ce va atrage studenţi şi resurse financiare suplimentare.

(3)  să asigurăm contextul necesar pentru ca activitatea de CDI din UBB să fundamenteze, după modelul universităţilor de top orientate spre cercetare, toate celelalte activităţi academice principale: didactice şi servicii de specialitate inovative către comunitate.

(4)  să transformăm UBB într-un actor activ în cultura şi civilizaţia naţională şi europeană, prin outputuri ştiinţifice şi culturale de valoare. În acest sens, UBB va face tot ce îi stă în putinţă pentru a crea condiţiile necesare pentru ca profesorii şi cercetătorii ei să fie susţinuţi în lansarea produselor lor ştiinţifice şi culturale pe o piaţă internaţională competitivă.

(5)  să transformăm UBB într-o platformă de atragere a cercetătorilor de prestigiu, români sau străini, din ţară sau străinătate. În acest sens, UBB va sprijini reintegrarea cercetătorilor români de valoare din străinătate, prin programele naţionale şi/sau internaţionale. De asemenea, va implementa o politică de “Head Hunting” pentru atragerea celor mai buni profesionişti din ţară şi din străinătate, în condiţiile financiare pe care şi le va permite.

Pentru atingerea acestor scopuri strategice am elaborat o serie de obiective, strategii de atingere a acestor obiective şi indicatori de performanţă privind atingerea acestor obiective. Să le analizăm în continuare.

(3) Obiective, Strategii şi Indicatori de Performanţă

În vederea atingerii scopurilor strategice formulăm următoarele obiective:

Obiectivul 1:

  • Creşterea calităţii cercetării în UBB prin stabilirea unor indicatori de performanţă în cercetare, congruenţi cu setul de bune standarde internaţionale. Creşterea, în strânsă relaţie cu calitatea şi numărul lucrărilor ştiinţifice, a participărilor la manifestări ştiinţifice în ţară şi străinătate.

Strategii specifice:

  • Focalizarea, în demersul de cercetare şi în evaluarea academică, pe outputul cercetării, definit ca:
    • publicaţii de tip ISI (Web of Science). Ele se referă la publicaţiile indexate în: (a) Science Citation Index; (b) Social Science Citation Index; şi (c) Art&Humanities. În domeniul ştiinţelor umaniste se includ şi publicaţiile stabilite de European Science Foundation (ESF) ca fiind reprezentative pentru aceste domenii. În UBB, publicaţiile de tip ISI şi/sau indexate de ESF trebuie considerate standarde de performanţă obligatorii pentru gradele didactice şi de cercetare mari (prof./CS I; conf./CS II; lector/CS III). Publicaţiile naţionale (articole şi/sau cărţi), publicaţiile internaţionale non-ISI şi neindexate de ESF, participările la conferinţe şi/sau publicaţiile conferinţelor etc. pot fi considerate standarde minimale de performanţă pentru gradele didactice şi de cercetare mici (preparator/asistent de cercetare; asist./cercetător), mai ales ca un debut în carieră. În domeniile în care acest lucru este relevant, se vor  considera şi (a) numărul de citări ale lucrărilor ISI; şi (b) cărţile publicate la edituri internaţionale de prestigiu, ca indicatori superiori de performanţă ştiinţifică. Caracterul publicaţiilor va fi nuanţat în funcţie de domeniu, respectând domeniile cu caracter românesc, aşa cum sunt ele definite şi în diverse acte normative;
    • brevete de invenţie; acestea sunt cu atât mai relevante cu cât UBB a dezvoltat recent un program de organizare a studiilor inginereşti în cadrul ciclului de studii universitare;
    • produse culturale şi servicii inovative implementate în mediul socio-economic, care se bazează pe brevete de invenţie, înregistrări ORDA sau alte autorităţi naţionale în domeniu (ex. culturale, profesionale).

Notă: Outputul ştiinţific trebuie coroborat cu proporţia resurselor financiare obţinute din cercetările ştiinţifice proprii valorificate. Aşa cum spuneam mai sus, outputul ştiinţific va fi nuanţat în funcţie de domeniu, respectând domeniile cu caracter românesc, aşa cum sunt ele definite şi în diverse acte normative. Nuanţarea nu trebuie însă să anuleze excelenţa şi internaţionalizarea; practic voi dori în fiecare domeniu criterii similare universităţilor de top din străinătate (iniţial ca formă, nu neapărat ca ”benchmark”).

  • Creşterea ponderii outputului ştiinţific definit mai sus în:
    • Promovare academică (obligatoriu la conducător de doctorat, profesor, conferenţiar);
    • Distribuirea locurilor bugetate la doctorat şi masterat;
    • Salarizarea personalului academic din UBB.

Indicatori de performanţă în atingerea obiectivului:

  • Aceste criterii de performanţă sunt adoptate de către Senatul UBB;
  • Premiile ştiinţifice din UBB sunt ghidate de aceste criterii de performanţă ştiinţifică;
  • Aceste criterii sunt incluse, obligatoriu, în Regulamentul de promovare şi evaluare academică la UBB şi în distribuirea locurilor bugetate la doctorat;
  • Fondurile de CDI obţinute prin finanţare complementară şi/sau suplimentară se distribuie, obligatoriu, prin prisma acestor criterii de performanţă;
  • Coeficientul de salarizare exprimă explicit performanţa ştiinţifică definită prin aceste criterii.

Obiectivul 2:

  • Stabilirea unor domenii strategice de cercetare, care să implice şi componenta inter- şi transdisciplinară, care pot asigura un avantaj competitiv UBB (inclusiv atragerea de studenţi internaţionali şi de cadre didactice/de cercetare de top din ţară şi din lume), în ţară şi străinătate, şi publicaţii de top mondial în Nature şi Science. Se are în vedere consolidarea domeniilor prioritare deja adoptate de Senatul UBB, cu unele nuanţări (ele vor fi rediscutate cu noul Senat):
    • Sisteme nanostructurale şi artificiale; procese şi (bio)tehnologiii la scară nanometrică;
    • Lumi virtuale, informatică aplicată, bio-informatică, analize de baze de date;
    • Dezvoltare durabilă: resurse naturale, dezvoltare economică, socială şi ecologică;
    • Calitatea vieţii şi a mediului; valori şi comportamente socio-umane;
    • Integrare prin religie şi cultură.

Strategii specifice:

  • Utilizarea unor analize scientometrice şi ”peer-review” pentru a identifica: (a) domeniile de excelenţă ale personalului academic din UBB; (b) şcolile de cercetare de excelenţă din UBB. Aceste domenii de excelenţă trebuie să fie congruente cu tendinţele de la nivel european şi internaţional dar, acolo unde este posibil, se vor stabili şi domenii care pot asigura competitivitate UBB-ului pe termen lung, chiar dacă ele nu sunt, în acest moment, priorităţi internaţionale.

Indicatori de performanţă în atingerea obiectivului:

  • Aprobarea de către Senatul UBB a domeniilor strategice de cercetare în UBB;
  • Nominalizarea Şcolilor de cercetare de excelenţă din UBB (se continuă proiectul început în 2007; vezi la secţiunea cercetare în http://www.ubbcluj.ro).

Obiectivul 3:

  • Atragerea unor oameni de ştiinţă de marcă pe plan naţional şi internaţional, creşterea numărului şi stabilizarea personalului de cercetare-dezvoltare-inovare, inclusiv a experţilor şi managerilor de cercetare.

Strategii specifice:

  • Elaborarea Statutului personalului de cercetare-dezvoltare-inovare din UBB, în acord cu legislaţia în vigoare şi cu setul de bune practici internaţionale de la universităţi de prestigiu din străinătate;
  • Angajarea pe perioadă nedeterminată a personalului de CDI, în domeniile strategice de cercetare în UBB, cu un salariu minim, care trebuie să fie completat cu venituri din granturi naţionale şi internaţionale mobilizate de cel angajat; aceasta nu înseamnă că nu pot fi angajaţi şi cercetători în regim temporar, pe resursele extrabugetare mobilizate din granturi sau alte surse. Salariul pe perioadă nedeterminată va fi acoperit din bugetul cercetării (pentru centrele şi institutele acreditate şi pentru domeniile strategice ale UBB) şi/sau din veniturile extrabugetare ale Facultăţilor; angajarea pe perioadă nedeterminată din bugetul cercetării se face doar începând cu gradul de cercetător ştiinţific III;
  • Pregătirea experţilor/managerilor în cercetare şi redactarea de proiecte instituţionale majore (ex. pentru fonduri europene);
  • Elaborarea Codului de Etică şi Deontologie în activitatea de CDI.

Indicatori de performanţă în atingerea obiectivului:

  • Există un Statut al personalului de cercetare-dezvoltare-inovare din UBB, aprobat de Senatul UBB;
  • Există un număr de cel puţin 100 de cercetători angajaţi pe perioadă nedeterminată în UBB; pentru ei (dar acest lucru trebuie să fie valabil pentru toată finanţarea cercetării) trebuie asigurat un „fond de rulment” şi un ”cash flow”, astfel încât salariile de bază sau veniturile în cercetare să nu mai fie dependente de ritmul rambursării banilor de cercetare;
  • Există un număr de minim 10 experţi/manageri în cercetare, capabili să redacteze proiecte instituţionale majore, care activează într-un serviciu din cadrul DCDI şi/sau distribuiţi la nivelul Facultăţilor UBB;
  • Există un Cod de Etică şi Deontologie în activitatea de CDI, aprobat de Senatul UBB.

Obiectivul 4:

  • Reorganizarea unităţilor de CDI din UBB pentru a crea medii de cercetare performante (inclusiv dezvoltarea de „start-up-uri„, „spinn-off-uri„, „incubatoare de afaceri” etc.).

Strategii specifice:

  • Crearea unor medii de cercetare performante care pot atrage profesionişti de calitate din ţară şi străinătate şi/sau care pot genera profesionişti de top, vârfuri la nivel naţional şi internaţional;
  • Organizarea nivelară şi matriceală a unităţilor de CDI din UBB. Prin organizarea nivelară înţelegem organizarea în: (1) laboratoare de cercetare; (2) centre de cercetare (care trebuie să includă unul sau mai multe laboratoare); şi (3) institute de cercetare (care înglobează unul sau mai multe centre de cercetare). Prin organizare matriceală înţelegem stabilirea unor Institute strategice de cercetare (nu mai multe de 5) care să înglobeze interdisciplinar resursele celor 21 de Facultăţi ale UBB;
  • Acreditarea internă, naţională şi/sau internaţională a unităţilor de CDI din UBB;
  • Stabilirea unor unităţi de CDI strategice pentru UBB, care să fie finanţate direct din resursele extrabugetare ale UBB. Aceasta se poate face prin identificarea unor Şcoli de cercetare de excelenţă. Unităţile CDI din UBB pot avea personalitate juridică;
  • Dezvoltarea de „start-up-uri”, „spin-off-uri„, „incubatoare de afaceri” etc., inclusiv reglementările interne asociate acestora (ex. dreptul de proprietate), care pot utiliza creativ şi eficient din punct de vedere financiar ideile inovative din UBB.

Indicatori de performanţă în atingerea obiectivului:

  •  Există în UBB cel puţin 3 Institute strategice, interdisciplinare;
  •  Orice unitate de CDI din UBB este acreditată intern şi/sau naţional şi/sau internaţional;
  •  Există în UBB unităţi strategice de cercetare, reprezentate de Şcoli de cercetare de excelenţă, care sunt susţinute financiar pentru activitatea de performanţă.

Obiectivul 5:

  • Asigurarea unei infrastructuri de cercetare performante pe plan mondial, care să permită realizarea unor cercetări de vârf şi publicarea în reviste de top (ex. Nature, Science etc.).

Strategii specifice:

  • Asigurarea accesului online nelimitat la literatura de specialitate relevantă;
  • Elaborarea de proiecte pentru dotarea unităţilor de cercetare din UBB (ex. laboratoare, centre, institute etc.).

Indicatori de performanţă în atingerea obiectivului:

  • Există acces la principalele baze de date internaţionale (ex. EBSCO, SCOPUS, Thomson Web of Science etc.);
  • Există aplicaţii ale UBB în programele naţionale şi internaţionale dedicate dotării unităţilor de cercetare (ex. Programul CAPACITĂŢI).

(4) Concluzii

            Implementarea riguroasă a acestui plan strategic poate asigura transformarea UBB într-o ”World-Class Research University”, cu servicii educaţionale şi de cercetare performante, rampă de lansare pentru servicii şi produse ştiinţifice şi culturale inovative, în comunitate şi societate.

Inovarea la UBB; Termen: 1 mai 2012

Un accent deosebit va fi pus pe inovare. Am propus conducerii UBB (în 2011) materialul de mai jos, care, deşi a fost aprobat, nu a fost încă implementat. El va constitui una dintre priorităţile mele imediate. Îl prezint aici – deşi este oarecum atipic faţă de restul textului -, fiind, practic, un model de document de lucru în UBB, aşa cum aş dori eu să fie documentele de lucru în UBB (ex. operaţionale, clare).

Exemplu:

Cercetarea performantă se exprimă în descoperiri (inovaţii): (a) teoretice (incluzând realizările culturale), (b) metodologice (ex. noi metodologii şi tehnici) şi/sau (c) practice (ex. tehnologii complexe, servicii complexe, produse, incluzând produsele artistice). În analizele de specialitate, activitatea de cercetare (cercetare-dezvoltare-inovare; CDI) este factorul care face diferenţa de performanţă şi vizibilitate între instituţiile de învăţământ superior şi de cercetare, contribuţia la cunoaştere, prin CDI, catalizând toate celelalte activităţi universitare (ex. didactice, de servicii inovative, administrative). 

Activitatea de CDI este, aşadar, o activitate care produce cunoaştere (originală). Dacă cunoştinţele produse sunt teoretice, declarative (ce ştim: teorii, legi), atunci vorbim despre cercetare fundamentală; cunoştinţele declarative se regăsesc mai ales în publicaţii. Dacă cunoştinţele produse sunt metodologice, procedurale (ce ştim să facem), atunci vorbim despre cercetare aplicată; cunoştinţele procedurale se regăsesc mai ales în publicaţii. Dacă cunoştinţele produse sunt atât de proceduralizate încât se pot exprima în produse (prototip), tehnologii şi servicii inovative,vorbim despre cercetare prin dezvoltare-inovare; acest tip de cunoştinţe procedurale se regăseşte în publicaţii şi/sau brevete de invenţie şi/sau produse inovative. Scurt spus, cunoaşterea ştiinţifică este exprimată de publicaţii şi brevete de invenţie (cu sau fără produse inovative).  

Nu orice cercetare ştiinţifică, fie ea şi originală şi publicată în reviste de prestigiu, este inovare! Inovarea înseamnă generarea de constructe, metodologii şi/sau produse/servicii/tehnologii ştiinţifice noi, recunoscute şi asimilate în comunitatea ştiinţifică şi socio-economică naţională şi internaţională, care stabilesc standarde şi/sau schimbă practici în domeniu.  

UBB trebuie să fie direct interesată de identificarea şi promovarea inovaţiilor generate în urma finanţării directe a proiectelor de cercetare. Pentru identificarea lor se va utiliza următorul algoritm:

1. Fiecare Comisie de specialitate din cadrul Consiliului Cercetării Ştiinţifice (CCŞ) din UBB va înainta Consiliului o listă a inovaţiilor din UBB.

2. Pentru a se califica drept inovare, o contribuţie ştiinţifică trebuie să îndeplinească următoarele criterii minimale:

2a. Pentru Descoperiri Teoretice/Culturale

  • Să fie publicate într-o revistă indexată Web of Science, aflată în primele 20% ca factor de impact în domeniu
    • Să aibă un număr de minim 10 citări (se exclud autocitările), care să reflecte preluarea ideii de către grupuri diferite de cercetare din alte ţări
  • SAU
  • Să fie publicate într-o carte la edituri internaţionale de prestigiu (ex. Oxford University Press etc.)
    • Care să fie accesibilă în baze de date internaţionale (ex. WorldCat) şi să aibă recenzii favorabile în reviste de prestigiu

2b. Pentru Descoperiri Metodologice

  • Descoperirea să fie brevetată şi/sau înregistrată formal (ex. înregistrate ORDA, prin alte autorităţi naţionale, culturale sau profesionale) ŞI
  • Să fie publicată (a) într-o revistă indexată Web of Science, aflată în primele 25% ca factor de impact în domeniu
    • Să aibă un număr de minim 5 citări (se exclud autocitările), care să reflecte preluarea ideii de către grupuri diferite de cercetare din alte ţări
  • SAU
  • (b) să fie publicată într-o carte la edituri internaţionale de prestigiu (ex. Oxford University Press etc.)
    • Care să fie accesibilă în bazele de date internaţionale (ex. WorldCat) şi să aibă recenzii favorabile în reviste de prestigiu

2c. Pentru Descoperiri Practice

  • Să existe un brevet internaţional pentru produsul respectiv. Dacă brevetul este naţional, atunci ideea trebuie să fie publicată: 
    • (a) într-o revistă indexată Web of Science, aflată în primele 25% ca factor de impact în domeniu
      • Să aibă un număr de minim 5 citări (se exclud autocitările), care să reflecte preluarea ideii de către grupuri de cercetare din alte ţări
    • SAU
    • (b) într-o carte la edituri internaţionale de prestigiu (ex. Oxford University Press etc.)
      • Care să fie accesibilă în bazele de date internaţionale (ex. WorldCat) şi să aibă recenzii favorabile în reviste de prestigiu

Pentru produsele artistice şi performanţele sportive trebuie să existe: (a) recenzii favorabile publicate în reviste internaţionale de prestigiu, respectiv, performanţele sportive să fie parte a unor competiţii internaţionale de prestigiu şi (b) includerea, premierea şi expunerea/menţionarea lor în cele mai prestigioase circuite culturale şi/sau sportive.

3. Consiliul va analiza propunerile Comisiilor şi va selecta acele rezultate care reprezintă descoperi/inovaţii, aşa cum au fost ele conceptualizate mai sus: “…Inovarea înseamnă generarea de constructe, metodologii şi/sau produse/servicii/tehnologii ştiinţifice noi, recunoscute şi asimilate în comunitatea ştiinţifică şi socio-economică naţională şi internaţională, care stabilesc standarde şi/sau schimbă practici în domeniu…”.  

4. Inovaţiile vor fi apoi descrise pe site-ul UBB, într-o secţiune special dedicată acestora, după următoarea structură:

(1)     Titlul Descoperirii/Inovaţiei;

(2)     Numele şi afilierea autorilor (se poate adăuga şi o poză a acestora);

(3)     Descrierea descoperirii (maximum o pagină), la care se poate adăuga maximum o fotografie asociată descoperirii;

(4)     Descrierea finanţării (tipul de instrument, perioada şi codul proiectului);

(5)     Link-uri către: (a) prezentări şi comentarii media şi/sau în reviste de specialitate (b) publicaţiile şi/sau brevetele care fundamentează descoperirea.    

Evaluarea cercetării la UBB; Termen: 1 iunie 2012

(1) Procesul de evaluare a cercetării

            Am propus acest text conducerii UBB în 2010. Spuneam atunci că în ceea ce priveşte evaluarea cercetării, trebuie spus clar că, la nivel internaţional, nu există un model unic, toate ţările europene fiind acum în procesul de elaborare a unui astfel de sistem de evaluare modern. Spre exemplu, ”European Science Foundation” a organizat recent (2009) un FORUM de dezbatere pe tema evaluării în cercetare prin care şi-a propus să coordoneze eforturile şi activităţile europene, pentru a se evita fragmentarea şi disiparea resurselor şi a expertizei. În plus, evaluarea cercetării  – şi managementul ştiinţei în general – devine o ştiinţă în sine, astfel încât avem nevoie de specialişti serios pregătiţi în domeniu, nu doar de cercetători care se ocupă de asta ca ”hobby”, pe lângă cercetările specifice profesiei lor.

În evaluarea cercetării trebuie să distingem câteva principii cheie. Să le analizăm succint în continuare:

(1)   cercetarea ştiinţifică produce cunoaştere (descoperire), NU publicaţii, brevete, şi/sau produse/tehnologii/servicii;

(2)   cunoaşterea/descoperirea se prezintă/transmite prin publicaţii, brevete şi/sau produse/tehnologii/servicii;

(3)   odată produsă cunoaşterea/descoperirea, exprimată în publicaţii şi/sau brevete şi/sau produse/tehnologii/servicii, se impune evaluarea impactului său;

(4)   evaluarea impactului trebuie făcută multinivelar si complex: la nivel educaţional (ex. atrage studenţi?; există citări ale descoperirii în alte opere?), tehnologic, cultural, economic, de training, servicii, ”policy making”, etc.;

(5)   În evaluarea cercetării, sistemul de ”peer-review” are o serie de limite şi consumă multe resurse. Spre exemplu, la 100 de cercetători, ai nevoie de aproximativ alţi 400 care să facă ”review-ul” granturilor sau al articolelor lor! Nu se pune problema renunţării la sistemul de „peer-review”, ci doar aceea de a nu-l fetişiza şi de a-l completa cu: (1) sisteme scientometrice (acolo unde acestea se aplică) şi/sau (2) asumarea deciziei de către Paneluri de Experţi.

            Aşadar, în evaluarea cercetării ştiinţifice, avem două componente cheie: (1) outputul cercetării şi (2) impactul pe care îl are acest output.

Outputul cercetării este exprimat în cunoştinţe cu relevanţă pentru rezolvarea unor probleme teoretice şi/sau practice şi este operaţionalizat prin:

    • publicaţii de tip articole şi cărţi;
        • Comunicările ştiinţifice în forma prelegerilor, posterelor etc. trebuie, în final, publicate sub formă de articole în reviste de specialitate (cu ISSN) şi/sau cărţi (inclusiv rapoarte, monografii etc.; cu ISBN), pentru a intra în fluxul principal de informaţie ştiinţifică;
    • brevete de invenţie;
    • produse culturale şi servicii inovative implementate în mediul socio-economic, care se bazează pe brevete de invenţie, înregistrări ORDA sau alte autorităţi naţionale în domeniu.

            Impactul outputului trebuie analizat multinivelar, într-o manieră complexă, fiind operaţionalizat prin:

  • consecinţe educaţionale

                                                               i.       atrage studenţi

  • consecinţe pentru cercetare

                                                               i.      există citări ale descoperirii în alte opere şi în alte grupuri de cercetare, cu impact asupra constituirii unor colaborări viitoare. Dacă cunoştinţele produse sunt publicate în reviste de prestigiu şi/sau la edituri internaţionale de prestigiu (ex. sub formă de cărţi), probabilitatea ca ele să fie riguroase, accesibile, relevante şi utile pentru comunitatea ştiinţifică creşte deoarece înseamnă că au trecut un proces de „peer-review” drastic, care le recomandă.

  • consecinţe practice – se rezolvă probleme teoretice şi/sau practice relevante – la nivel:

                                                               i.      tehnologic

                                                             ii.      cultural

                                                            iii.      economic

                                                           iv.      de training/formare profesională

                                                             v.      de servicii

                                                           vi.      de ”policy making

            Principiile generale care stau la baza oricărui proces de evaluare a cercetării sunt:

  • Principiul relevanţei
    • Sunt cunoştinţele produse asociate cu probleme teoretice şi/sau practice relevante pentru ştiinţă şi societate?
  • Principiul competitivităţii
    • Sunt cunoştinţele produse utile în rezolvarea unor probleme teoretice şi/sau practice relevante pentru ştiinţă şi societate?
  • Principiul transparenţei
    • Sunt criteriile utilizate în evaluarea cercetării clare şi explicite?

Activitatea didactică, deşi interrelaţionată cu cea de CDI, nu este poate fi evaluată prin  acest sistem. Similar, activitatea administrativă are propriile sisteme de evaluare. Un punct important este delimitarea activităţii de CDI de cea de servicii de specialitate. Activitatea de CDI, aşa cum am spus mai sus, vizează producerea de cunoaştere originală. Utilizarea cunoaşterii pentru a rezolva o problemă (ex. o consultanţă pentru o firmă, consiliere în carieră etc.) este activitate profesională de specialitate, nu activitate de CDI! Serviciile inovative de specialitate se află la interfaţa dintre activităţile profesionale şi cele de CDI, implicându-le pe ambele. Neînţelegerea acestor distincţii fundamentale în politicile de cercetare, duce la antagonisme păguboase.

(2) Concluzii

            Ţările europene sunt în procesul regândirii cercetării şi a rolului acesteia, inclusiv  a modalităţii de evaluare a cercetării. Trebuie înţeles clar că scopul cercetării nu îl constituie publicaţiile, brevetele şi/sau produsele/tehnologiile/serviciile. Acestea sunt doar forme de exprimare a descoperirii/cunoaşterii produse în procesul de cercetare. Relevanţa şi impactul descoperirii se evaluează apoi în cultură, tehnologie, servicii sociale, educaţie (ex. atragerea de studenţi; citări ale descoperirii în alte opere etc.) ş.a.. Sistemul de cercetare trebuie regândit pe baza acestor principii specifice, alături de cele generale care trebuie să-l definească: relevant, explicit, transparent, competitiv.

Centrele de cercetare; Termen de analiză şi discuţii: 1 iulie 2012

Ca preşedinte al Consiliului Cercetării Ştiinţifice din UBB am fost mereu nemulţumit de faptul că se înfiinţau prea uşor centre de cercetare, fără o analiză foarte temeinică. Noi am încercat, prin Consiliu, să controlăm acest proces, implementând o procedură de acreditare internă. Am reuşit în cea mai mare parte. Înfiinţarea unor centre de cercetare trebuie făcută cu multă chibzuinţă. Ele pot dinamiza activitatea de cercetare a UBB sau o pot încurca şi bloca prin suprapunere de responsabilităţi (ex. cu departamentele), consumând resurse etc. Filozofia din spatele creării centrelor de cercetare va fi similară cu cea de la Harvard University, universitate interesată, la rândul său, de analiza în termeni de beneficii şi costuri a centrelor din universitate  (vezi aici: http://www.provost.harvard.edu/policies_guidelines/centers_statement.php şi aici pentru criteriile necesare creării unor centre de cercetare: http://www.provost.harvard.edu/policies_guidelines/centers_guidelines.php).

C. SERVICII CĂTRE COMUNITATE

UBB trebuie să fie preocupată de oferta de servicii inovative către comunitate, astfel încât aceasta să fie prima care beneficiază de cunoaşterea ştiinţifică, generând astfel o societate bazată pe cunoaştere, o civilizaţie avansată cu un nivel ridicat de trai. Aceste servicii nu trebuie să fie unele de rutină, pe care le pot oferi şi alte organizaţii; în acest sens nu văd UBB ca o universitate antreprenorială! Ele trebuie să fie servicii inovative, avansate, bazate pe ultimele cercetări din domeniu, astfel încât să corespundă profilului UBB, de universitate humboldtiană cu elemente antreprenoriale.

Spre exemplu, aş vrea să văd unităţi de servicii în Departamentele UBB care (1) ar conecta UBB cu comunitatea, aceasta din urmă având acces la servicii de ultimă oră, la preţuri accesibile, (2) ar atrage resurse financiare, (3) ar asigura studenţilor din UBB modalităţi excelente de practică. Nu în ultimul rând, serviciile pot fi oferite prin cursuri postuniversitare, ca element al  învăţării pe parcursul vieţii şi al educaţiei continue.

Mă voi consulta cu colegii de la Facultatea de Ştiinţe Economice şi Gestiunea Afacerilor şi cu cei de la Facultatea de Business pentru a crea aceste unităţi de servicii către comunitate.

D. ADMINISTRAŢIE

Partea administrativă a universităţii trebuie regândită şi susţinută pentru dezvoltare. Din păcate, din cauze financiare, personalul este redus, astfel încât, cu tot efortul depus, el nu poate face faţă presiunilor generate de numărul mare de studenţi şi de granturi pe care îl are UBB (desigur, informatizarea şi derularea online a unor activităţi consumatoare de timp ar fi una din căile de a reduce aceste presiuni). Practic, din punctul meu de vedere, UBB are o administraţie pregătită, ca infrastructură şi personal, să facă faţă unui UBB al anilor ’90. Aceasta generează adesea tensiuni între partea administrativă, studenţi şi partea academică, care se repercutează negativ asupra performanţei UBB. Recunoscând limitele şi dificultăţile, trebuie spus pe de altă parte, că în UBB birocraţia a fost redusă semnificativ, în condiţiile respectării legii. De asemenea, reglementările legate de angajare şi salarizare au fost mereu interpretate în beneficiul comunităţii UBB. Ajungem să apreciem mecanismele de la UBB atunci când ne confruntăm cu mecanismele altor universităţi din ţară! Eu cred însă că se poate face şi mai mult şi, mai ales, şi altfel.

În discuţia recentă cu un profesor de la Harvard University, aflat în vizită în departamentul nostru, acesta îmi povestea cu mândrie de „forţa” Departamentului lor Juridic, care apără numele şi imaginea universităţii şi, mai ales, a profesorilor ei. Aceştia din urmă sunt adesea nevoiţi să ia poziţii faţă de derapaje în ştiinţă sau societate, iar aceste atitudini trebuie protejate de universitate. Aşadar, fie Departamentul juridic al UBB va trebui dezvoltat şi întărit (şi de ce nu, să funcţioneze şi ca unitate de practică pentru studenţii de la drept), fie îl păstrăm într-o formulă mai restrânsă, pentru a deservi mai ales aspecte administrative, iar pentru acţiuni mai importante facem contracte cu case de avocatură de prestigiu. Mă voi consulta cu colegii de la Facultatea de Drept pentru a găsi cea mai bună soluţie.

În acest context menţionez ca un punct special faptul că voi acorda o atenţie deosebită eficienţei cheltuirii resurselor financiare şi procedurilor de achiziţii publice la UBB.

În general, în legătură cu restructurarea părţii administrative voi implementa următorii paşi:

  • o analiză a nevoilor actuale ale UBB (luând în calcul şi planurile de dezvoltare în aproximativ 8 ani);
  • acoperirea acestor nevoi, mizând foarte mult pe informatizare şi derularea online a unor activităţi şi/sau, acolo unde este eficient, prin externalizarea unor servicii administrative.

E. POLITICA DE PERSONAL

Vârsta nu va conta în politica de personal. Singura care va conta va fi valoarea profesională. Trebuie create oportunităţi pentru ca tinerii talentaţi, care pot da un avantaj competitiv UBB, să ajungă în poziţii didactice şi de cercetare maximale (dacă la universităţi de top din străinătate avem profesori de 30+ de ani, de ce nu şi la UBB?), iar pentru seniorii valoroşi, trebuie generate  mecanismele prin care să rămână asociaţi universităţii, contribuind la prestigiul acesteia. Mai specific, voi dori să păstrăm în UBB seniorii care reprezintă şcoli ştiinţifice de excelenţă şi voi încuraja tinerii doctori să se înscrie în procesul de abilitare.

UBB are încă de angajat un număr mare de cadre didactice şi de cercetare pentru a potrivi mai bine indicatorii educaţionali de calitate. Voi fi foarte atent la aceste noi angajări, astfel încât să intre în UBB doar oameni cu potenţial de excelenţă, din ţară sau străinătate, indiferent de vârstă. Mă voi adresa direct diasporei româneşti în cercetare, invitând-o să ia în considerare UBB şi voi stimula competiţii internaţionale pentru poziţiile de conducere în unităţi de cercetare sau pe profesuri avansate. Scurt spus, UBB va implementa un program de “Head Hunting” pentru excelenţă, astfel încât să atragă cei mai buni profesionişti din ţară şi străinătate, indiferent de vârstă, sigur, în condiţiile resurselor financiare pe care le are. Aşa cum am mai spus, Departamentul de Psihologie Clinică şi Psihoterapie pe care îl conduc a implementat aceste politici de personal şi iată că astăzi este cel  mai performant departament de profil din ţară prin prisma atractivităţii educaţionale şi a cercetării ştiinţifice avansate (ex. publicaţiile ştiinţifice internaţionale).

Voi fi foarte atent la selecţia cadrelor didactice asociate. Puţină lume ştie ca Harvard University are aproximativ 2000 de cadre didactice titulare şi aproximativ 10000 de cadre didactice asociate; forţa acestei universităţi este dată şi de aceste cadre didactice asociate. La noi în ţară, de obicei, cadrele didactice asociate predau şi îşi iau salariul fără ca cineva să le întrebe dacă, pe lângă  această activitate, publică ceva cu afilierea universităţii. Acest lucru trebuie regândit.

Excelenţa nu vizează doar personalul academic. Excelenţa va fi un criteriu cheie în angajarea personalului universitar şi non-universitar din UBB.

O atenţie specială trebuie acordată alumni UBB. Ei pot contribui, prin donaţii şi/sau consultanţă, la buna funcţionare a universităţii, dar pentru asta trebuie să existe mecanisme care să-i atragă şi să le arate că feedbackul lor chiar este luat în considerare.

F. RESURSE FINANCIARE

Resursele financiare ale UBB pot veni din finanţarea de la stat şi/sau din surse extrabugetare. Finanţarea de la stat implică, în principal: (1) finanţarea de bază, (2) finanţarea complementară şi (3) finanţarea suplimentară. Ultimele două se câştigă pe baze competitive, de aceea implementarea mecanismelor descrise anterior (ex. în cercetare) este o condiţie pentru creşterea veniturilor UBB. Resursele extrabugetare pot să vină din taxele studenţilor, servicii inovative/consultanţă către comunitate, contracte cu mediul privat, ”fundraising”, cursuri postuniversitare în regim de educaţie continuă etc. Ele trebuie serios revitalizate (ex. serviciile către comunitate şi contractele cu mediul privat) şi/sau iniţiate (ex. noi mecanisme de ”fundraising”). Să nu uităm, totuşi, atunci când ne propunem scopuri de tip ”world-class universities”, că bugetul unei universităţi din Top-500 este cam de 10 ori mai mare decât cel al UBB.

Despre salarii/venituri. Acesta este un punct sensibil, dar nu voi evita să-l abordez, într-un mod sincer şi deschis. Eu consider că, într-o societate modernă, profesorii universitari trebuie să fie în topul veniturilor. Ei sunt cei care generează cunoaştere şi civilizează societatea, dau examene de promovare pe parcurusl vieţii, sunt evaluaţi anual etc. O societate care nu înţelege rolul profesorului universitar şi munca necesară pentru a ajunge la această poziţie este una primitivă.

Fără a fi populist, consider că, respectând condiţiile legii (ex. pe trepte şi limite de salarizare), oamenii ar trebui să câştige maximal (cât mai mult), dar în funcţie de volumul de muncă şi, obligatoriu, de performanţă (incluzând plus valoarea adusă UBB-ului). În plus, cel/cea care aduce resurse (ex. atrage granturi, studenţi internaţionali, contracte cu mediul socio-economic etc.) trebuie să aibă cuvântul decisiv în folosirea lor (dar luând în calcul şi componenta instituţională), inclusiv pentru a-şi mări veniturile. Asta se întâmplă şi acum în cele mai multe departamente ale UBB, dar eu o voi dori ca regulă explicită, generalizată, una din “axiomele” UBB. Nu pot promite salarii mari, pentru că nu le produc eu; o parte din bani vine de la stat, o parte din venituri extrabugetare. Pot spune însă că nu cred că o universitate de top, competitivă internaţional, poate avea angajaţi slab plătiţi! Aşadar, eu voi încerca să creez oportunităţi instituţionale pentru venituri adecvate, dar veniturile vor depinde de interesul şi capacitatea fiecărui angajat de a utiliza aceste oportunităţi. Ca o notă specială, trebuie spus că va fi necesară  asigurarea unui „fond de rulment” şi a unui ”cash flow” pentru salariile şi veniturile din cercetare, pentru ca acestea sa nu mai fie afectate drastic de întârzierile care apar în decontarea cheltuielilor de cercetare de către autorităţile care finanţează cercetarea şi/sau granturile.

Aşa cum stau lucrurile în SUA, profesorii universitari au salarii/venituri foarte mari, (mai ales dacă fac şi cercetare), făcând parte din eşalonul superior de salarizare/venituri din societate. Cei care intră în sistem au salarii, evident, mai mici decât profesorii, dar suficient de mari încât să le permită să trăiască decent. În departamentul din SUA unde eu lucrez ”part-time”, între un profesor de top si un asistent de top, raportul este cam de 1:4/5/6; cu cât profesorul face mai multă cercetare, cu atât raportul este mai mare. Prin această discrepanţă stimulativă – nici foarte mică nici aberant de mare – tinerii devin motivaţi să promoveze (promovarea se face pe criterii de performanţă), iar profesorii sunt recompensaţi pentru expertiza lor. Profesorul trebuie însă să creeze oportunităţi (ex. granturi, contracte cu mediul social etc.), astfel încât, atât el cât şi asistenţii săi, să-şi crească veniturile; asta înseamnă a fi un profesor performant: câştigă el mult (prin muncă şi expertiză), dar este responsabil pentru tinerii cu care colaborează, astfel încât şi aceştia să aibă venituri adecvate şi să nu fie nevoiţi să mai lucreze altundeva (ceea ce le-ar reduce performanţa în universitate). Eu nu voi putea influenţa politica salarială decât generând mecanisme prin care coeficientul de salarizare să fie în funcţie de performanţă (ceea ce îi va ajuta pe tinerii buni) şi generând oportunităţi pentru obţinerea de venituri suplimentare (ex. granturi, servicii către comunitate, cursuri postuniversitare etc., ceea ce îi va ajuta pe profesorii şi pe tinerii buni). Iar dacă voi avea ocazia, o voi face!

 G. RELAŢIA PROFESORI-STUDENŢI

În opinia mea, relaţia profesori-studenţi trebuie regândită. UBB este o comunitate de profesori şi studenţi. Universitatea nu trebuie să fie centrată nici pe unii, nici pe alţii, ci doar pe actul de cultură, educaţie, cercetare şi servicii inovative către comunitate, unde profesorii şi studenţii sunt parteneri, sigur, fiecare cu contribuţia şi drepturile specifice expertizei şi funcţiei. Aşa este organizat învăţământul superior în SUA şi cred că acesta poate fi un model bun şi pentru noi. Sloganul european de „universităţi centrate pe student” poate fi acceptat la nivel de licenţă, dar la nivel de master, doctorat şi post-doctoral el trebuie completat (fără a fi anulat) cu unul care promovează ideea unor „universităţi centrate pe actul de cunoaştere, în parteneriatul profesor-student”, cu implicaţii educaţionale şi sociale pozitive.

Studenţii pot fi un partener excepţional, nu doar în actul de management al UBB (unde au avut şi până acum contribuţii active), ci şi în (a) stimularea comunităţii proprii spre învăţătură şi excelenţă şi (b) modelarea şi promovarea UBB în ţară şi în străinătate. UBB se va preocupa să le creeze nu doar condiţii de top în educaţie, cercetare şi practică profesională, ci şi condiţii moderne de viaţă studenţească (ex. un campus „viu şi sigur”, cămine studenţeşti, săli de cursuri şi laboratoare moderne) şi pregătire pentru viaţă (ex. prin abilităţi socio-emoţionale) şi inserţie profesională (ex. prin relaţia UBB cu mediul socio-economic, prin practica profesională). Studenţii din familii defavorizate vor fi susţinuţi prin burse sociale, iar cei foarte buni prin burse de excelenţă (bursele sociale şi de excelenţă putând fi cumulate). Nu în ultimul rând, vor avea acces la servicii gratuite de consiliere psihologică şi în carieră.

Voi avea ca obiectiv strategic atragerea studenţilor către UBB din tot spaţiul naţional şi internaţional. UBB trebuie să devină, prin programele şi şcolile ei de excelenţă, una din alegerile onorabile şi posibile ale studenţilor de oriunde din această lume.

Voi acorda o atenţie specială satisfacţiei profesionale şi calităţii vieţii la locul de muncă şi de studiu, atât pentru cadrele didactice/cercetare (incluzând şi restul personalului angajat în UBB) cât şi pentru studenţi. Excelenţa trebuie să vină împreună cu satisfacţia profesională!

 H. CULTURĂ ŞI VALORI

  • Multiculturalism, internaţionalizare, deschidere şi diversitate

UBB a fost gândită şi construită în ultimii ani ca o universitate multiculturală, concept pe care, de altfel, l-a şi consacrat. Nu reiau aici conceptul, care poate fi găsit în multe documente UBB. Spun însă că este un lucru foarte bun, care trebuie consolidat şi dezvoltat în continuare.

În acest context, voi dori o relaţie preferenţială cu sora acesteia, Universitatea din Szeged, cu universităţi germane create în perioada Imperiului, având aceeaşi misiune şi aceleaşi valori ca cele ale universităţii din Cluj. Acestea sunt consorţiile istorice pe care trebuie să le vizăm şi să le cultivăm.

Sigur, colaborările cu alte universităţi de top din lume vor fi o prioritate constantă, tipul lor depinzând însă foarte mult de interesele facultăţilor şi şcolilor de cercetare din UBB. Ele vor fi gândite însă în mod raţional, pentru a evita „relaţii pe hârtie”, fără consecinţe pragmatice.

La nivel naţional, voi stimula o colaborare strânsă, programatică, cu celelalte mari universităţi clujene. Toate fiind în categoria A, avem un limbaj comun al valorii şi performanţei, care pot avea un impact pozitiv asupra mediului academic clujean (şi de ce nu, asupra constituirii unui consorţiu universitar metropolitan clujean; sigur, în principiu, fiecare universitate şi-ar păstra identitatea în această asociere). De asemenea, va trebui să existe o legătură specială cu Universitatea din Bucureşti (şi cu alte universităţi de clasă A din ţară), care are o mărime şi un profil (complex), similare nouă. Deşi aflate în competiţie, ea trebuie să fie una luminată, care să întărească valorile comune. Nu trebuie să uităm că, la înfiinţarea universităţii româneşti din Cluj, în 1919, Universitatea din Bucureşti şi-a trimis aici cei mai buni profesori, pentru a contribui la crearea unei instituţii de învăţământ şi cultură de top. Academia Română va trebui să fie un alt partener strategic al UBB, cele două instituţii potenţându-şi reciproc misiunea şi realizările. Prin astfel de colaborări între universităţile de top din ţară şi Academia Română poate fi eficientizat întregul sistem de învăţământ şi cercetare din România.

UBB este o universitate complexă, acoperind domenii care merg de la ştiinţele naturii, exacte şi inginereşti, la ştiinţele socio-umane, sport, teatru şi studii teologice. În această configuraţie, respectând specificul disciplinar, în fiecare domeniu trebuie promovate excelenţa şi internaţionalizarea, pentru a ne asigura avantaje competitive multiple la nivel naţional şi internaţional. În acest fel, diversitatea devine un motor al excelenţei.

Evident, o caracteristică modernă a UBB, reflectând istoria Transilvaniei, este că are trei linii principale de studiu (alături de altele, foarte importante, dar mai puţin numeroase ca populaţie academică): linia română, linia maghiară şi linia germană (în ordinea numărului de personal). Pentru mine, care m-am născut şi am crescut în Satu-Mare (Szatmárnémeti; Sathmar), un oraş compozit ca structură etnică şi culturală (ex. români, maghiari, germani, evrei etc.), acest mediu universitar multicultural este unul familiar şi în care mă simt foarte bine. Prin istoria mea de viaţă am învăţat să-mi exprim identitatea românească în contextul aprecierii diversităţii aduse de prietenii maghiari, germani sau evrei pe care i-am avut în şcoală. În plus, între 1998 şi 2005 am lucrat şi locuit mai mult în SUA, la New-York, decât în România, astfel că multiculturalitatea este pentru mine un stil de viaţă. În acest context, ţinând cont de evoluţia demografică în Transilvania, sunt sincer îngrijorat de evoluţia liniilor maghiare şi germane din UBB. În consecinţă, cred că trebuie acordată o atenţie deosebită liniilor maghiare şi germane pentru a le păstra existenţa la UBB. În acest sens mă voi asigura că ele se întăresc cu personal şi număr crescut de studenţi, astfel încât să fie un motor activ al excelenţei UBB. Acest lucru se poate face prin deschiderea spre comunitatea maghiară şi germană din Transilvania (şi România) în special şi din lume (mai ales Ungaria şi Germania) în general. Spre exemplu, cred că o o relaţie principială şi de colaborare cu Federaţia Universitară Maghiară din Cluj-Napoca este cheie pentru a păstra linia maghiară din UBB puternică. Şi alte instituţii pot contribui la dezvoltarea liniei maghiare; spre exemplu am în minte, ca partener strategic, filiala Cluj-Napoca a Academiei Maghiare de Ştiinţe, dar şi alte instituţii reprezentative pentru comunitatea maghiară. Aceeaşi strategie trebuie utilizată pentru linia germană şi studiile iudaice. În plus, nu văd de ce studenţii din Ungaria şi Germania nu ar veni să studieze la UBB, dacă aici există şcoli de excelenţă în domenii cheie, competitive internaţional. Vreau ca UBB să fie una din universităţile considerate de maghiari şi germani, oriunde ar fi aceştia, ca făcând parte şi din spaţiul lor educaţional şi cultural, fiind una dintre alegerile posibile. Pentru asta însă multiculturalismul trebuie să meargă mână în mână cu excelenţa! Ca principiu general, voi întări autonomia academică implementaţională a liniilor de studii, pe baza mecanismelor şi indicatorilor de performanţă stabiliţi de comun acord. În viziunea mea, cele trei linii de studii trebuie să fie trei motoare principale ale UBB, lucrând sincron, în aceeaşi direcţie şi la aceleaşi standarde, fiecare simţindu-se acasă la UBB, înţelegând că această este pentru noi toţi Alma Mater!

  • Valorile UBB

Valorile UBB presupun Tradiţie (prin asumarea cu Bun-simţ a istoriei, cu realizările şi nerealizările ei), Excelenţă (ţintind mereu locul I, printr-o abordare Raţională) şi Onoare (prin asumarea şi promovarea, cu Curaj, a idealurilor pe care le enunţă) şi ele trebuie să fie vârful de lance al UBB în competiţia naţională şi internaţională.

 IV. UBB ŞI SOCIETATEA

A. RELAŢIA CU POLITICUL

O universitate de top trebuie să fie atentă şi deschisă spre politic, fără a fi însă condusă, influenţată şi/sau prizoniera acestuia. Există acum în Cluj-Napoca o generaţie formidabilă de politicieni (din cadrul PDL, PNL, PSD, UMDR etc.), mulţi dintre ei alumni UBB, care sper să înţeleagă că cel mai mare bine pe care pot să-l facă acestei universităţi, dacă le pasă într-adevăr de ea, este să nu o atragă în planuri şi jocuri politice, ci să o lase să funcţioneze şi să se autoorganizeze doar pe principii şi prin mecanisme academice. După modelul altor universităţi de top din SUA (ex. Columbia University), UBB va fi o platformă în care aceştia îşi vor putea expune planurile şi viziunile pentru Cluj-Napoca şi România, o platformă unde vor primi însă un feedback direct, susţinut de expertiză şi o analiză critică constructivă, formulate în cadrul libertăţii academice.

B. RELAŢIA CU ADMINISTRAŢIA LOCALĂ

UBB este unul din cei mai mari angajatori din Cluj-Napoca şi din Transilvania, de aceea ea va fi un partener loial administraţiei locale, în dezvoltarea raţională a oraşului. Reciproc, UBB, ca una din emblemele oraşului, cea mai mare universitate clujeană şi probabil cea mai mare din ţară, dintre cele de clasă A, trebuie să fie susţinută de administraţia locală în competiţiile ei naţionale şi internaţionale; orice reuşită a UBB în arena naţională şi internaţională este o reuşită a Clujului.

C. RELAŢIA CU COMUNITATEA

Păstrând proporţiile, pentru mine, Cluj-Napoca este un „Boston al României”. Într-adevăr, raportată la populaţia oraşului, populaţia studenţească este cea mai mare din România. Mediul academic de prestigiu colorează astfel decisiv comunitatea clujeană. Aşadar, UBB trebuie: (1) să exprime interesele acestei comunităţi (spre exemplu, reflectând istoria confesională din Ardeal, UBB are una din cele mai complexe oferte de studii teologice de pe continent, lucru care ne individualizează şi care este un exemplu de bune practici), dar şi (2) să o stimuleze spre progres,vizând mereu zona proximei ei dezvoltări. În plus, aşa cum spuneam mai sus, UBB trebuie să se asigure că societatea clujeană beneficiază de cunoaştere ştiinţifică, susţinând astfel o comunitate bazată pe informaţie, cu un nivel ridicat de trai.

UBB trebuie, în colaborare cu profesorii şi instituţiile din mediul preuniversitar, să-şi asigure rolul de mentor pentru noile generaţii şi pentru societate în general. Astfel, unele grădiniţe, şcoli şi licee pot intra sub semnul UBB! Înţeleg prin asta că elevii pot fi invitaţi în laboratoarele UBB, la anumite cursuri, iar copiii din grădiniţe pot beneficia de programe inovative (de educaţie timpurie etc.). S-ar obţine astfel câştiguri majore: copiii se alfabetizează ştiinţific, lucru care îi poate ajuta în alegerea carierei, cadrele didactice din preuniversitar colaborează mai strâns cu cei din mediul universitar, instituţiile din preuniversitar pot beneficia de servicii educaţionale inovative, iar UBB îşi formează viitorii studenţi. În această acţiune, un accent deosebit ar trebui pus pe olimpici, pentru care resursa umană şi laboratoarele UBB ar trebui să fie o casă mereu deschisă.

UBB trebuie să fie un actor activ în elaborare şi implementarea politicilor şi legislaţiei educaţionale din România, prin consultanţă şi implicare directă,  având cadre didactice şi de cercetare cu expertiză de top şi diversă. Într-o manieră constructivă şi în condiţiile legii, UBB trebuie să facă constant sugestii pentru ameliorarea cadrului legislativ din educaţie şi cercetare.

D. RELAŢIA CU ORGANIZAŢII PROFESIONALE ŞI DE INTERES COMUNITAR ŞI ACADEMIC

UBB se va implica activ şi constructiv în organizaţii de interes din ţară (ex. Consiliul Naţional al Rectorilor) şi internaţionale (ex. European University Association), ţintind ameliorarea politicilor educaţionale şi de cercetare din România şi de la nivel european.

V. CONCLUZII

Parafrazându-l pe Regele Mihai (mi-a plăcut formularea, chiar dacă nu sunt monarhist!) „UBB nu ar trebui privită ca o moştenire de la cei „vechi”, ci ar trebui privită ca un împrumut de la generaţiile care vor veni în UBB”. Dacă înţelegem lucrurile astfel, misiunea noastră este să păstrăm şi să dezvoltăm UBB, în beneficiul nostru şi al generaţiilor viitoare.

Cred că implementarea acestor valori – Tradiţie, Excelenţă, Onoare – exprimate în principiile discutate anterior, principii reflectate, la rându lor, în programul propus aici, echipează UBB cu un set de mecanisme care sunt garanţia performanţei şi a competitivităţii la nivel naţional şi internaţional, în beneficiul studenţilor şi al societăţii. Unele dintre mecanismele propuse aici sunt tradiţionale (ex. libertatea academică), funcţionând de la începuturile universităţilor, dar ele trebuie revitalizate în epoca modernă, când mentalitatea antreprenorială, importantă şi ea dacă este supusă scopului academic, tinde să transforme universităţile în agenţi economici, uitându-se că ele sunt, de fapt, focare de cultură şi cunoaştere. Alte mecanisme propuse aici sunt moderne (ex. internaţionalizarea), dar compatibile cu cele tradiţionale, ancorând universităţile în dinamica şi civilizaţia contemporană.

Eu cred că, în această formulă, UBB are şanse extraordinare de a-şi realiza performant misiunea astfel încât, începând cu anul universitar 2012, să fie echipată cu un set de valori, principii şi mecanisme instituţionale care să o facă: (1) un model de calitate şi performanţă la nivel naţional şi (2) atractivă şi competitivă internaţional, într-o competiţie acerbă şi într-o lume globalizată.

Eu sunt pregătit pentru a implementa acest demers, în parteneriat cu comunitatea UBB. UBB a fost mereu un inovator în mecanisme educaţionale, cercetare, servicii, administraţie etc. Eu cred că poate fi un inovator şi un model naţional şi în modul în care îşi gândeşte şi alege ”leadershipul”. Din acest moment, este alegerea comunităţii UBB dacă doreşte sau nu acest lucru!

Note:

Categorii:Fără categorie Etichete:

CUM VĂD EU UBB? O SCHIŢĂ DE PROGRAM PENTRU O POSIBILĂ CANDIDATURĂ

16 octombrie 2011 52 comentarii

CUM VĂD EU UBB? O SCHIŢĂ DE PROGRAM PENTRU O POSIBILĂ CANDIDATURĂ 

„Libertate Academică prin Tradiţie, Excelenţă şi Onoare”

Motto: „…prin libertate academică înţeleg dreptul de a căuta adevărul, de a scrie şi spune ceea ce consideri că este adevărat. Dreptul acesta atrage după sine şi o responsabilitate: nu trebuie să ascunzi nimic din ce ai recunoscut că este adevărat. Este evident că orice îngrădire a libertăţii academice urmăreşte să limiteze cunoaşterea în rândul oamenilor şi să afecteze judecata şi acţiunea unei societăţi…” (Albert Einstein)

 

I. DE CE? MOTIVAŢIA PENTRU ACEST DEMERS

Abia întors din SUA (unde lucrez peste vară, fiind prof. asociat la Mount Sinai School of Medicine, New-York) am fost luat în august ca din oală de presa clujeană care mă întreba dacă într-adevăr candidez la funcţia de rector. Nu ştiam şi nu înţelegeam despre ce este vorba. Abia apoi am aflat că reprezentam unul din numele care circula pentru potenţialii candidaţi la funcţia de rector al Universităţii Babeş-Bolyai (UBB). Am spus imediat, ferm, că, deşi mă onorează că unii colegi s-au gândit la mine, nu mă interesează, eu fiind la vârsta în care, într-o carieră normală, activitatea ştiinţifică este mai importantă ca cea administrativă. Sunt alţii care ar fi mai potriviţi, prin criteriul vârstei şi al experienţei executive.

Am aşteptat însă să văd care sunt candidaţii la funcţia de rector şi mai ales ce programe şi viziune au pentru UBB. De asta chiar îmi pasă! Sunt obişnuit cu practicile democratice şi moderne de la universităţile din SUA unde, înainte de alegeri, au loc dezbateri serioase de idei privind viitorul unei universităţi, care fundamentează apoi o decizie raţională de vot. Iată însă că este luna octombrie, mai sunt doar câteva luni până la alegeri, şi nimeni nu şi-a anunţat public candidatura. Am auzit tot felul de discuţii, unii m-au tatonat şi pe mine pentru a intra în diverse echipe, dar nimeni nu şi-a asumat public interesul de a candida, venind în faţa comunităţii UBB cu un program pe care să-l putem evalua, ca să ştim ce şi pe cine votăm. Aşa ceva chiar nu cred că este bine pentru comunitatea UBB.

În acest context, încurajat şi de discuţii cu o serie de colegi din universitate, am hotărât să analizez serios posibilitatea de a candida la funcţia de rector al UBB. Cred că nodul gordian trebuie tăiat! Chiar dacă zvonul circula deja din luna iulie, ştiu că această decizie de a analiza serios o posibilă candidatură, va lua prin surprindere, totuşi, multă lume! Adversarii mei vor deveni mai vocali şi critici, prietenii şi/sau colaborarorii vor rămâne surprinşi că în final m-am decis să încep acest demers (acesta este un text pe care când l-am scris, chiar nu l-am împărtăşit cu nimeni), iar cei care nu mă cunosc foarte bine probabil vor deveni curioşi (sper să nu rămână nepăsători). Foarte sincer spus, eu sper ca prin această atitudine să-i determin şi pe ceilalţi candidaţi interesaţi să iasă la lumină, să venim în faţa comunităţii UBB cu programe şi planuri, astfel încât ele să fie dezbătute public pentru a eficientiza procesul de vot în interesul UBB.

Dacă îmi voi depune candidatura, evident că mi-ar plăcea şi voi face tot ce depinde de mine omeneşte şi moral posibil să reuşesc; dar nu ţin neapărat să câştig şi mai ales, nu cu orice mijloace. Pentru mine nu este importantă doar atingerea scopului, ci şi mijlocul prin care ţi-l atingi. Dacă se poate câştiga cu un program eficient, fundamentat pe sinceritate, mijloace raţionale şi fără a face rabat în competiţie de la minima morală este bine. Dacă se pierde cu aceste mijloace, în condiţiile în care sunt alte programe mai bune, este bine şi aşa. Dacă însă se pierde cu un program bun din cauza acestor mijloace, este un lucru rău care nu ne va face cinste. Sincer spus, nu ştiu ce şanse aş avea dacă mi-aş depune candidatura, eu neintrând în nicio înţelegere şi, mai ales, neştiind ce contracandidaţi sunt. Prin gestul meu pot însă arăta cam cum ar trebui să fie o candidatură la UBB. Evident, nu sunt pesimist. Sunt un sceptic constructiv. Dacă îmi voi depunde candidatura sper să pot mobiliza comunitatea UBB în jurul acestei generaţii de mijloc, pe care o reprezint acum şi eu. Atenţie, fără a fi vorbit cu ei sau a şti dacă m-ar susţine sau nu, sper într-o colaborare din partea colegilor Neda Zoltan, Andrei Mărcuş, Benedeck Jozsef şi alţi oameni inteligenţi şi cu caracter care reprezintă  linia maghiară şi cu care am avut în diverse contexte colaborări excelente. Pe linia germană am avut o relaţie corectă şi de apreciere cu profesorul Rudolf Graf şi cu Delia Balas. Nu vă ascund că mi-aş dori un parteneriat special cu profesorul Octavian Popescu, pe care l-aş vedea un excelent preşedinte de Senat, atât prin valoarea ştiinţifică cât şi prin caracterul său echilibrat; de asemenea profesorul Ioan Bucur, conferenţiarul Gabriel Bădescu şi alţii sunt oameni cu care am colaborat excelent şi care mi-ar plăcea să mă susţină în acest demers, dacă mă voi hotărî să-l implementez. Sper ca generaţia seniorilor să fie deschisă spre o schimbare în acest sens, iar generaţia tânără să fie, evident, alături de această schimbare. Vom vedea!

Desigur, mulţi colegi se pot întreba, în mod sincer şi legitim, ce m-ar recomanda pe mine pentru această candidatură? Am să răspund direct, aşa cum văd eu lucrurile, perspectivă care, de altfel, mă face să mă gândesc la posibilitatea de a candida; probabil că cei care au vehiculat numele meu s-au gândit la ceva similar. În primul rând sunt loial acestei universităţi şi îi cunosc istoria ca puţini alţii. Pe unii dacă îi întrebi ce scrie pe stema UBB, care este mottoul sau care sunt valorile acestei universităţi, habar nu au. Dacă îi întrebi despre istoria de pe „Uliţa Lupilor” şi unde au fost Colegiul Iezuit (în 1581), Academia Claudiopolitană etc., nu ştiu! Dar, pe de altă parte, şi alţii sunt loiali şi ştiu bine istoria universităţii. Eu sunt însă dispus să-mi dedic timpul pentru bunul mers al acestei universităţi. O universitate ca UBB nu se conduce cu un program fix, cu concedii; ea cere timp şi muncă 100%, iar dacă nu găseşti plăcere în asta, cu timpul devine o corvoadă. Apoi, cred că punctul meu tare este faptul că fac educaţie, cercetare şi servicii inovative performante şi ştiu aşadar cum ar trebui ele făcute mai general, în UBB. Am o expertiză naţională şi internaţională, cred eu, foarte bună în managementul şi politica ştiinţei. Sub aspect executiv am înfiinţat şi conduc un departament care în 5 ani a devenit unul din cele mai performante în domeniu la nivel naţional şi competitiv internaţional. Nu în ultimul rând, ştiu cum funcţionează universităţile de top din străinătate din interior şi voi dori să asigur cercetătorilor şi cadrelor didactice de la UBB condiţii de cercetare şi administrative similare. Academic vorbind, eu sunt „un produs UBB” (ex. prin formare, loc de muncă principal) – pentru mine UBB este Alma Mater -, pregătit şi lucrând „part-time” şi în SUA. Cred vă această combinaţie este una foarte utilă, care mă face (a) să cunosc foarte  bine sistemul nostru de învăţământ şi cum funcţionează el la UBB şi (b) să stiu cum poate acesta beneficia de o schimbare adecvată, fără blocaje, pe baza unor mecanisme instituţionale performante din SUA. Este evident, că dacă îmi voi depune candidatura şi dacă voi câştiga, inevitabil, voi fi un alt gen de rector, după modelul preşedinţilor universităţilor americane. Voi  şti să mă bucur pentru reuşitele profesionale ale colegilor mei şi ale studenţilor, cărora am rolul să le asigur condiţii performante şi oportunităţi în care să-şi valorizeze talentul şi munca. Performanţa mea din acel moment va fi evaluată prin astfel de indicatori! Este drept că partea executivă este mai slab reprezentată în expertiza mea în comparaţie cu celelalte componente şi aş „arde” o etapă, cea de decan, dar cred că realizările anterioare arată că riscul este, totuşi, minimal. Pentru CV-ul meu vezi la http://www.clinicalpsychology.ro

II. CUM? O SCHIŢĂ DE PROGRAM

Nu am de gând să prezint aici un program detaliat. O voi face în câteva zile, dacă mă voi hotărî să-mi depun candidatura, după ce mă întorc de la Strasbourg (unde voi fi pentru o săptămână la întâlnirea Comitetului Ştiinţelor Sociale din cadrul Fundaţiei Europene pentru Ştiinţă). Evident că dacă îmi voi depunde candidatura voi lansa câteva întâlniri cu comunitatea UBB unde să putem discuta acest program şi, de ce nu, să primesc noi propuneri şi idei care poate că mie îmi scapă acum. Creionez deocamdată câteva linii directoare pe care le am de mai mult timp în minte (sunt preşedintele Consiliului Cercetării Ştiinţifice din UBB de câţiva ani buni, şi ştiu ce este în interior şi ce ar trebui făcut).

II.A. Regândirea UBB în noua configuraţie naţională şi internaţională

(1) Educaţie: UBB trebuie reorganizată pentru a exprima mai clar caracterul humbolditian al unei universităţi de cercetare avansată. Universitatea nu înseamnă atât licenţă, cât master, doctorat şi postdoctorat. Licenţa este astăzi ceea ce era liceul pentru bunicii şi părinţii noştri, un element de introducere generală într-o specializare şi de culturalizare la care trebuie să aibă acces cât mai mulţi oameni. Aşadar, voi stimula organizarea UBB în „undergraduate schools” (focalizate pe licenţă) şi „graduate schools” (focalizate pe master, doctorat şi postdoctorat), cu criteriile specifice de performanţă şi evoluţie în carieră, ambele fiind cheie pentru această universitate. Ca un punct transparent care trebuie menţionat în mod sincer aici: nu sunt pentru reîntoarcerea la admiterea tradiţională la nivel de licenţă, cu examene scrise sau orale din bibliografie obligatorie sau opţională; asta nu face decât să întărească industria meditaţiilor liceale şi universitare. De fapt, aceast tip de admitere, tipic perioadei comuniste, nu există sau nu este reprezentativ pentru universităţile de top din lume. Ce universitate de top organizează o astfel de admitere la nivel de licenţă? Vreau ca admiterea de la UBB să fie similară celei de la universităţile de top din lume, atât la nivel de undergraduate (licenţă) cât şi la nivel de graduate (master/doctorat şi postdoctorat).

(2) Cercetare: Politica în cercetare pe care am gândit-o (în cea mai mare parte) ca preşedinte al Consiliului Cercetării Ştiinţifice din UBB (vezi aici: http://cercetare.ubbcluj.ro/index.php?pagina=strategia&sidecol=coldr) o văd în linii mari, şi acum, în mod similar, cu unele dezvoltări care asimilează tendinţe europene recente (pe care le voi detalia în curând), dar în noua poziţie voi avea mai multă forţă să o implementez. Printre altele, şi această politică ne-a adus în pragul lui Top-500; implementată mai programatic, în câtiva ani ne poate include în Top-500! Pe acelaşi site găsiţi unele din publicaţii mele anterioare în acest domeniu, care au fundamentat şi această Strategie.

(3) Servicii către comunitate: UBB trebuie să se preocupe să ofere servicii inovative către comunitate, astfel încât aceasta să fie prima care beneficiază de cunoaşterea ştiinţifică, generând astfel o societate bazată pe cunoaştere, o civilizaţie avansată cu un nivel ridicat de trai.

(4) Administraţie: Partea administrativă a universităţii trebuie regândită şi susţinută pentru dezvoltare. Din păcate, din cauze financiare, numărul de personal este redus, astfel încât, cu tot efortul depus, el nu poate face faţă presiunilor generate de numărul mare de studenţi şi de granturi pe care îl are UBB (desigur, informatizarea şi derularea online a unor activităţi consumatoare de timp ar fi una din căile de a reduce aceste presiuni). Practic, din punctul meu de vedere, UBB are o administraţie pregătită ca infrastructură şi personal să facă faţă unui UBB din anii ’90. Aceasta generează adesea tensiuni între partea administrativă, studenţi şi partea academică, care se repercutează negativ asupra performanţei UBB.

(5) Politica de personal: Vârsta nu va conta în politica de personal. Singura care va conta va fi valoarea profesională. De aceea trebuie create oportunităţi pentru tinerii talentaţi, care pot da un avantaj competitiv UBB, să ajungă în poziţii didactice şi de cercetare maximale (dacă la universităţi de top din străinătate avem profesori de 30+ de ani, de ce nu şi la UBB?), iar pentru seniorii valoroşi să generăm mecanismele prin care să rămână asociaţi universităţii, contribuind la prestigiul acesteia.

(6) Excelenţa: UBB, ca unul din pretendenţii locului 1 sau al podiumului în România, cu ambiţia vizibilităţii şi impactului internaţional, nu are voie să aibă decât programe de categoria A şi eventual B. Programele de categoria C, D sau E poti fi acceptate doar în primii ani de funcţionare a programelor, până se formează resursa umană care să poată realiza standardele de performanţă. Aşadar, trebuie premiate şi susţinute programele de categoria A (şi aici, prioritar, cele de excelenţă, aflate pe primul sau primele trei locuri în ţară) şi trebuie stimulate, asistate şi monitorizate cele din categoriile B-E pentru a se dezvolta şi a intra într-o categoria superioară.

(7) Relaţia profesori-studenţi: În opinia mea relaţia profesori-studenţi trebuie regândită. UBB este o comunitate de profesori şi studenţi. Universitatea nu trebuie să fie centrată nici pe unii nici pe alţii, ci doar pe actul de cultură, educaţie, cercetare şi servicii inovative către comunitate, unde profesorii şi studenţii sunt parteneri, sigur, fiecare cu contribuţia şi drepturile specifice expertizei şi funcţiei lor. Aşa este organizat învăţământul superior în SUA şi cred că acesta poate fi un model bun şi pentru noi. Sloganul european de „universităţii centrate pe student” poate fi acceptat la nivel de licenţă, dar la nivel de master, doctorat şi postdoctoral el trebuie înlocuit cu unul care promovează ideea unor „universităţi centrate pe actul de cunoştere, în parteneriatul profesor-student”, cu implicaţii educaţionale şi sociale pozitive.

(8) Cultură şi valori:

  • Multiculturalism, internaţionalizare, deschidere şi diversitate

UBB a fost gândită şi construită în ultimii ani ca o universitate multiculturală, concept pe care, de altfel, l-a şi consacrat; este un lucru foarte bun, care trebuie consolidat şi dezvoltat în continuare. În acest context voi dori o relaţie preferenţială cu sora acesteia, Universitatea din Szeged, cu alte universităţi germane create în perioada imperiului cu aceeaşi misiune şi aceleaşi valori ca cele ale universităţii din Cluj. Acestea sunt consorţiile istorice pe care trebuie să le vizăm şi să le cultivăm.

Sigur, colaborările cu alte universităţi de top din lume vor fi o prioritate constantă, acest lucru depinzând însă foarte mult de interesele facultăţilor şi şcolilor de cercetare din UBB.

În ţară voi stimula o colaborare strânsă, programatică, cu celelalte mari universităţi clujene; toate fiind în categoria A avem un limbaj comun al valorii şi performanţei, care pot avea apoi impact pozitiv asupra mediului academic clujean (şi de ce nu, asupra constituirii unui consorţiu universitar metropolitan clujean; sigur, în principiu, fiecare universitate păstrându-şi indentitatea sa în această asociere). De asemenea, va trebui să existe o legatură specială cu Universitatea din Bucureşti (şi cu alte universităţi de clasă A din ţară), care are o mărime şi un profil (complex) similare nouă; deşi aflate în competiţie, ea trebuie să fie una luminată, care să întărească valorile noastre comune. Nu trebuie să uităm că la înfiinţarea universităţii româneşti din Cluj, în 1919, Universitatea din Bucureşti şi-a trimis aici cei mai buni profesori pentru a contribui la crearea unei instituţii de învăţământ şi cultură de top. Prin astfel de atitudini şi colaborări între universităţile de top din ţară poate fi eficientizat apoi întregul sistem de învăţământ şi cercetare din România.

UBB este o universitate complexă, având de la ştiinţele naturii, exacte şi inginereşti, la ştiinţe socio-umane, sport, teatru şi studii teologice. În acestă configuraţie, respectând specificul disciplinar, în fiecare domeniu trebuie promovate excelenţa şi internaţionalizarea, pentru a ne asigura avantaje competitive multiple la nivel naţional şi internaţional. În acest fel diversitatea devine un motor al excelenţei.

  • Valorile UBB

Valorile UBB presupun Tradiţie (asumându-şi cu Bun-simţ istoria, cu realizările şi nerealizările ei), Excelenţă (ţintind mereu locul 1, printr-o abordare Raţională) şi Onoare (asumându-şi şi promovând cu Curaj valorile pe care le enunţă) şi ele trebuie să fie vârful de lance al acesteia în competiţia naţională şi internaţională.

II.B. UBB şi societatea

(1) Relaţia cu politicul: O universitate de top trebuie să fie atentă şi deschisă spre politic, fără a fi însă condusă sau prizoniera acestuia. Există acum în Cluj-Napoca o generaţie formidabilă de politicieni (de la PDL, PNL, PSD, UMDR etc.), mulţi alumni UBB, care sper să înţeleagă că cel mai mare bine pe care pot să-l facă acestei universităţi, dacă chiar le pasă de ea, este să nu o atragă în planuri şi jocuri politice, ci să o lase să funcţioneze şi să se autoorganizeze doar pe principii şi prin mecanisme academice. După modelul altor universităţi de top din SUA (ex. Columbia Univesity), UBB va fi o platformă în care aceştia îşi vor putea expune planurile şi viziunile pentru Cluj-Napoca şi România, o platformă unde vor primi însă direct un feedback de expertiză şi o analiză critică constructivă, formulate în cadrul libertăţii academice.

(2) Relaţia cu administraţia locală: UBB este unul din cei mai mari angajatori din Cluj-Napoca şi din Transilvania, de aceea ea va fi un partener loial administraţiei locale, în dezvoltarea raţională a oraşului. Reciproc, UBB, ca una din emblemele oraşului, trebuie să fie susţinută de administraţia locală în competiţiile ei naţionale şi internaţionale; orice reuşită a UBB în arena naţională şi internaţională este o reuşită a Clujului.

(3) Relaţia cu comunitatea: Păstrând proporţiile, şi semnalizând caracterul analogic, pentru mine Cluj-Napoca este un „Boston al României”. Într-adevăr, raportată la populaţia oraşului, populaţia studenţească este cea mai mare din România. Mediul academic de prestigiu colorează astfel decisiv comunitatea clujeană. Aşadar, UBB trebuie (1) să exprime interesele acestei comunităţii (spre exemplu, reflectând pregnant istoria confesională din Ardeal, UBB are una din cele mai complexe oferte de studii teologice de pe continent, lucru care ne individualizează şi care este un exemplu de bune practici) dar (2) şi să o stimuleze să progreseze, vizând mereu zona proximei dezvoltări a acesteia. În plus, aşa cum spuneam mai sus, UBB trebuie să se asigure că societatea  clujeană beneficiază de cunoaştere ştiinţifică, generând astfel o comunitate bazată pe informaţie, cu un nivel ridicat de trai. 

III. CONCLUZII

Acest demers trebuie tratat ca un lucru normal într-o societate normală, fără să-i dăm alte semnificaţii (ex. exagerări/hiperbolizări, interpretări la limita raţionalului şi paranoicului, teorii ale conspiraţiei) specifice unor societăţi/comunităţi primitive; pentru mine UBB şi Clujul trebuie să fie ancorate în modele sociale de comportament, aspiraţii şi valori internaţionale, nu locale. Aşadar, este un mesaj direct şi onest, al unui om liber şi responsabil social, pe care îl trimit către comunitatea UBB, care sper să-i determine şi pe alţii care doresc să candideze la conducerea acesteia să se angajeze în discuţii publice, pentru a putea lua o decizie raţională, cu impact pozitiv pentru această mare instituţie de cultură, educaţie şi cercetare a ţării. Aşa cum am afirmat mai sus, voi reveni cu un program mai detaliat dacă voi decide ferm să-mi depun candidatura. Atenţie, acest demers nu este împotriva cuiva, ci este pentru ceva, şi anume pentru UBB! Sper ca el să stimuleze nu obişnuitele atacuri care omoară orice dialog raţional, ci dezbaterile şi criticile constructive. Sper să putem arăta că în România, în Transilvania, la Cluj-Napoca, la UBB, se poate face şi altfel, chiar atunci când este vorba de alegeri cu miză foarte mare ţinând cont de ceea ce reprezintă UBB!

Notă: Pentru comentarii şi sugestii, citiţi cu atenţie regulile de utilizare a blogului. Pe baza lor voi face moderare acestora. Dat fiind faptul că sunt plecat din ţară este posibil ca moderarea comentariilor să fie întârziată.

Categorii:Fără categorie Etichete:

Scurt eseu despre Excelenţă şi Raţionalitate/Gândire critică

17 august 2011 3 comentarii

În tradiţia eseurilor despre Onoare (prin Curaj) şi Tradiţie (prin Bun-simţ), a venit astăzi rândul Excelenţei (prin Raţionalitate/Gândire critică). Atipic, „eseul” meu va fi acum unul mai mult vorbit, deoarece, de data aceasta, am sa evit un text scris, propunându-vă în schimb câteva discursuri TEDx sau interviuri pe care le-am avut recent şi care abordează această temă. Nu au ieşit chiar aşa cum doream, dar, ştiind că sunt mai perfecţionist, cred că în general sunt în regulă, iar mesajul fundamental este acolo! Aşadar, ceea ce înţeleg eu prin „Excelenţă prin Raţionalitate/Gândire critică” poate fi găsit aici:

(1) Despre excelenţă în ştiinţă şi morală; se înscrie în celebra formulare kantiană: „…cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine…

(2) Despre liberul arbitru. Există decizii libere?; se înscrie în celebra formulare socratică „…ştiu că nu ştiu nimic…”

(3) Despre cărţi; se poate corobora cu articolul Top- 50 cărţi şi/sau cu articolul Top 50 cărți realizat de psihologul Daniel David

P.S. Ca exemple elocvente de lucrări scrise în spiritul raţionalităţii/gândirii critice vă recomand, ca lucrări de excelenţă (sic!) în domeniul psihologiei, următoarele două cărţi:

Lilienfeld şi colab.  (2010). Psychology: From Inguiry to Understanding. Person Education.

Lilienfeld şi colab. (2009). 50 Great Myths of Popular Psychology: Shattering Widespread Misconceptions about Human Behavior. John Wiley & Sons, Inc (tradusă şi în limba română la Editura Trei).

Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor

Despre ce vorbim?

Orice ţară sănătoasă încearcă să creeze un mediu în care valorile şi excelenţa să iasă la lumină, să fie repere şi să ocupe poziţiile cheie în societate. Numai aşa putem ajunge dintr-un grup de Homo Sapiens o civilizaţie avansată, cu un nivel de trai ridicat, într-un proces continuu de evoluţie. România este parcă blestemată! Nu poate crea acest mediu, menţinându-se astfel într-un prezent stătut. România îşi înghite (îndepărtează sau murdăreşte) valorile atât de eficient, încât Cronos însuşi ar păli de invidie.

Unde suntem?

Într-o analiză dihotomică, uşor forţată logic dar susţinută empiric, se pare că în tot ce este bun (ex. cercetare, educaţie, inovaţie, cunoaştere, inteligenţă, nivel de trai etc.) suntem pe ultimele locuri în Europa, iar în tot ce este rău (ex. corupţie, mortalitate din cauza AVC, trafic de persoane, risc de faliment etc.) suntem pe primele locuri.

Văzând asta, nu poţi să nu te întrebi: totuşi, de ce românii de vârf reuşesc şi se exprimă performant în afara ţării, dar nu în ţară? Şi nu este vorba doar de un marketing mai bun, ci de realizări efective! Îmi vin rapid în minte exemple clasice ca Brâncuşi, Cioran, Eliade şi mulţi alţii, care au atins culmile succesului în afara ţării, deşi ei sunt produsul ştiinţelor socio-umane din ţară. Apoi, mai aproape de timpul nostru, diaspora ştiinţifică românească, împrăştiată pe la Cambridge, Oxford, Harvard, etc., arată că şcoala românească poate produce valori, deşi nu reuşeşte să ajungă în topul primelor 500 din lume. Sportivii şi artiştii români urcă pe culmile gloriei şi devin repere pentru alţii mai ales când ajung în străinătate (poate cu excepţia Nadiei şi a altor câţiva sportivi care au reuşit când erau ţară, însă ei au fost susţinuţi programatic de stat, într-o altă lume). Sunt atât de multe exemple de acest gen, faţă de contraexemple (care nu lipsesc, dar sunt puţine), încât ele devin argumente foarte puternice pentru teza că potenţialul de excelenţă al românilor se exprimă maximal în afara ţării şi este inhibat în ţară.

Un fapt interesant este că, atâta timp cât aceste valori stau afară şi nu ne încurcă interesele locale, ne lăudam cu ei şi se pare că îi chiar apreciem. Spunem despre ei că sunt mari români şi modele de urmat. Dacă însă se întorc în ţară, nu pregetăm să-i desfiinţăm. De ce se întâmplă asta? Cred că este vorba de un context, poate chiar complex, saturnian (vezi legenda lui Cronos). Prezenţa lor în apropierea noastră ne arată, prin comparaţie, nivelul la care suntem, iar asta nu ne place sau face bine. E greu de tolerat şi ne sperie că ne-am putea pierde poziţiile! Aşadar, în loc să încercăm să creştem noi, încercăm să-i nimicim pe ei, cu calomnii, denigrări, înjurături, ameninţări, reinterpretări minimizatoare ale performanţelor lor etc. Spre exemplu, la un moment dat mi s-a spus despre un cercetător foarte bun şi un om cu bun simţ, cu comportament şi mentalitate modernă, pe care am încercat cu greu să-l aduc în ţară, faptul că „prea iese în faţă” şi că ar trebui „să stea mai liniştit în banca sa”; omul nu făcea altceva decât să se comporte, din punct de vedere profesional, şi în ţară, ca în SUA, făcând însă prin asta diferenţe. Ameninţarea (şi critica) către el era că „nu se poate să nu fi greşit şi el cu ceva şi vom afla noi cu ce”. Cred ca asta spune tot. Evident, după o experienţă de câteva luni în ţară s-a reîntors în SUA, iar pe producţiile lui ştiinţifice, multe de top, scrie acum SUA, nu România! Toate acestea nu fac decât să îi sperie pe oamenii care pot atinge excelenţa, să-i scârbească şi să-i facă să-şi dorească să plece din ţară, adesea plini de ură şi frustrare. De aceea diaspora românească nu este una care să ne ajute în măsura în care o fac alţii, care au plecat din ţările lor în alte condiţii. Şi nu poţi să nu le dai adesea dreptate!

Cum am ajuns aici?

Încerc o scurtă analiză psihosocială (vezi şi lucrările lui Constantin Rădulescu-Motru despre profilul poporului român). Cred că evoluţia socio-istorică în această regiune şi-a pus amprenta asupra ethosului şi psihologiei/mentalităţii acestui popor. Presaţi mereu de imperiile din zonă, scopul nostru era supravieţuirea în orice condiţii. Şi am supravieţuit, dar vai, cu ce costuri. Profilul nostru psihosocial manifest (de suprafaţă) este astăzi unul de risc. Nu ştim să apreciem vârfurile; supravieţuirea implică uneori un profil scăzut, gri, fără încurajarea vârfurilor care să atragă atenţia, vezi şi vorba populară care spune că „să lăudăm pe alţii nu pentru cinstea lor, ci ca să primim noi cinste de la ei”. Nu ştim să cultivăm valori de la care să nu facem rabat (onoarea); vezi vorba populară „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Nu ştim să avem cultul excelenţei şi al năzuinţei spre perfecţiune; vezi vorba populară „las’ că merge şi aşa”. Nu credem că lucrurile se pot face prin noi înşine şi prin muncă, ci trebuie să ni se întâmple din noroc; când ciocnim un pahar noi spunem „noroc”, în timp ce americanii spun „bucurie” (cheers), iar francezii „sănătate” (sante). Şmecheria şi descurcăreala bat inteligenţa, expertiza şi bunul simţ; sintagma „băieţi deştepţi” nu se referă la ultimele atribute, ci la primele două (sic!). Sigur că avem şi proverbe şi valori care exprimă înţelepciune şi valori pozitive (ex. „norocul şi-l face omul”), dar contextul saturnian din ţară le ţine adesea în adormire, într-un profil psihosocial de adâncime. Ele se trezesc în contexte favorabile, iar acestea sunt acum, din păcate, mai ales în afara ţării.

Ce este de făcut?

Greu de spus. Poate că valorile, acelea puţine câte mai sunt în ţară, ar trebui să intre într-o „reţea de salvare” a ţării; nu cred că, în starea în care suntem, acestea sunt cuvinte mari. Valorile trebuie să lase deoparte sau să pună pe locul doi luptele şi orgoliile dintre ele. Însă oamenii de valoare trebuie să aibă şi nervii tari, pentru a face faţă urâtului care se va revărsa asupra lor. Practic, trebuie să fie gata să poarte un război la nivel de mentalităţi, pentru a impune în spaţiul public valori şi mentalităţi care pot sta la temelia unei civilizaţii avansate. Da, mental trebuie să te pregăteşti ca pentru un război, deoarece adversarul (ex. incultura, setul valoric şi mentalităţile actuale etc.) nu va avea milă, revărsând asupra ta toată muniţia (ex. calomnii, ameninţări, denigrări, distorsiuni etc.) pe care o are. Oamenii de valoare trebuie să încerce, cu orice preţ, să ancoreze ţara în practici internaţionale de succes. Poate că sintagma „pe aici nu se trece!” ar putea inspira şi într-un război de mentalităţi. În plus, se poate miza pe o alianţă cu diaspora românească care ar putea fi mai deschisă să onoreze o colaborare cu oameni de valoare din ţară, reuniţi într-o reţea de modernizare a României. Cred că este nevoie de această alianţă în mod imperativ. Să ne amintim că România a fost serios modernizată de un rege neamţ şi de o „armată” de funcţionari germani care au venit în ţară cu valori şi mentalităţi moderne. Românii au trebuit fie să se integreze în sistemul adus de ei, fie să nu facă parte din sistem. Şi, treptat, România s-a modernizat, deoarece mulţi români au vrut să facă parte din sistem şi au avut forţa şi resursele să se schimbe, având modele bune şi un context care le-a permis exprimarea potenţialului de excelenţă, care nu lipseşte din profilul nostru psihosocial de adâncime.

În loc de concluzii

Aşa cum am spus mereu în scrierile mele, cred, în acord cu mulţi istorici, că existenţa acestui popor este un miracol al istoriei. Într-adevăr, ţara a fost creată, în vremuri de cumpănă, de intelectualii care au ştiut să mobilizeze, la momentul oportun, populaţia în direcţia corectă. Acum suntem din nou într-un punct critic. Este din nou timpul intelectualilor! Aceştia trebuie – un „trebuie” în sens kantian, etic, imperativ – să găsească soluţii pentru a crea România europeană, orientată către excelenţă şi autodepăşire, cu riscul de a-şi sacrifica imaginea şi liniştea personală. Doar ei pot şi trebuie să trezească fondul bun al acestui popor – profilul psihosocial de adâncime – adormit de contextul saturnian din ţară, şi, eventual, chiar să-l completeze cu valenţe moderne. Altfel, şi ştiu ce spun, degeaba am creat o ţară care devine antiexcelenţă, condamnată mereu la ultimul loc în tot ce este bun. Cred că acest angajament ar trebui să însemne astăzi patriotism pentru intelectualii acestei ţări. Acum sunt vremurile şi oportunităţile intelectualilor! Vom şti să le folosim?  Cine are curaj?

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Cum să fim fericiţi. Un scurt ghid de bune practici!

10 noiembrie 2010 50 comentarii

Motto: Epictet „Nu evenimentele ne influenţează, ci modul în care le interpretăm

M-am gândit în acest vremuri tulburi să scriu un articol mai altfel, care să meargă direct la cei în nevoie, iar pentru ceilalţi, care nu au neapărat nevoie de acest Ghid, să fie un exemplu de cum se aplică astăzi psihologia ştiinţifică la viaţa cotidiană!

Aşadar, cum să fim fericiţi? Fericirea este un lucru bun şi simplu de atins în viaţă, prin interpretarea adecvată a evenimentelor pe care le trăim. Haideţi să vedem cum putem ajunge să experienţiem/să trăim această stare cât mai des de acum înainte (chiar în situaţii de criză economică!).

I. Ce este fericirea?

Fericirea a primit de-a lungul evoluţiei omenirii înţelesuri diferite. Fără a intra în detalii, menţionez doar că în filosofiile şi culturile occidentale au apărut următoarele înţelesuri (vezi pentru detalii vezi McMahon, 2006): (1) fericirea ca expresie a norocului (homerică) şi/sau a virtuţii în diversele ei forme (Grecia clasică, cu accent pe abordările epicurienilor şi stoicilor, dar şi ale lui Socrate, Platon, Aristotel etc.) – în Antichitate; (2) fericirea în asociere cu paradisul – în Evul Mediu; (3) fericirea prin activităţile care îţi produc plăcere – în Epoca Modernă. În perioada postmodernă, înţelegerea fericirii s-a diversificat în prea multe abordări pentru a le discuta aici. Conform  filosofiilor şi culturilor estice, fericirea poate fi atinsă în această viaţă, prin virtute, în diversele ei forme, dar va fi desăvârşită în etapele următoare ale vieţii (ex. Nirvana).

În perioada contemporană, mai ales în psihologie, fericirea a primit un înţeles pragmatic şi a început să fie studiată ştiinţific (prin studii riguroase de psihologie experimentală, clinică şi pozitivă). Astfel, fericirea este definită ca o trăire emoţională pozitivă faţă de propria viaţă. Evident, când vorbeşti de propria viaţă te referi la trecut, prezent şi viitor. Aşadar, pentru a fi fericit, trebuie să fii (1) mulţumit de trecut, (2) (cât mai) bucuros în prezent şi (3) optimist faţă de viitor.

II. De ce este importantă fericirea?

Din punct de vedere evoluţionist fericirea nu este un scop. Ea devine însă un mijloc în atingerea scopului. Fericirea favorizează acele comportamente (adaptative) şi structuri mintale (ex. funcţii executive, stil de gândire) care au funcţie evolutivă. În plus, fericirea poate creşte speranţa de viaţă cu aproximativ 10 ani (susţinând stări de sănătate fizică şi psihologică). O scurtă precizare aici: fumatul reduce speranţa de viaţă cu aproximativ 3 până la 10 ani (depinde de vârstă şi sex); aşadar, aviz fumătorilor: dacă fumaţi, încercaţi măcar să fiţi fericiţi! Există discuţii în literatură dacă nu cumva performanţa unui guvernări ar trebui să fie exprimată nu în produsul intern brut, ci în nivelul de fericire al poporului guvernat (mai ales că avem instrumente cu calităţi psihometrice riguroase ca să măsurăm nivelul de fericire); o singură ţară face asta oficial la nivel internaţional, şi anume Bhutan.

III. Cum este generată fericirea? (Scurtă incursiune în teoriile fericirii)

Cauzele fericirii – susţinute de multe cercetări din literatura de specialitate – sunt complexe. Într-o scurtă sumarizare ele pot si sintetizate astfel (pentru detalii vezi aici şi Lyubomirsky, 2008):

(1) Factorii genetici – aproximativ 50%

(2) Circumstanţele de viaţă (ceea ce ţi se întâmplă) – aproximativ 10%

(3) Factori psihosociali – aproximativ 40%:

  • Sănătatea şi un stil de viaţă sănătos
  • Reţelele sociale:
    • Lipsa reţelelor sociale (ex. familie, prieteni) poate fi compensată de un venit anual de aproximativ 50000 USD (date obţinute pe polulaţia americană)
    • Căsătoria creşte speranţa de viaţă cu aproximativ 7 ani la bărbaţi şi cu aproximativ 4 ani la femei
  • Religia/Cultura (care îţi dau sens şi semnificaţie)
  • Banii:
    • Banii sunt importanţi până la un nivel mediu-superior; după acest nivel mai mulţi bani nu aduc mai multă fericire, dar pot aduce mai multe necazuri (ex. vecinul are o maşină mai nouă decât a ta care are deja doi ani…)

Înţelegând aceste cercetări, ideile simţului comun că fericirea ar fi asociată mai ales cu evenimentele de viaţă, banii/venitul, clima, vârsta, etc. sunt, aşa cum se întâmplă adesea cu cunoaşterea generată de simţul comun, false; simţul comun este bun în a genera morală, nu cunoaştere.

Psihologul american Martin Seligman arată – pe baza studiilor de specialitate – că fericirea are trei componente („fericiri”) diferite (Seligman, 2006):

(1)   Fericirea produsă de ceea ce faci (ex. faci sport, gândeşti, ieşi cu prietenii etc.) – Viaţă Plăcută („Pleasant Life”)

(2)   Fericirea produsă de îndeplinirea/satisfacerea dorinţelor personale care exprimă punctele tari pe care le avem ca indivizi (ex. realizarea unui proiect dacă eşti un om de ştiinţă etc.) – Viaţă Bună („Good Life”)

(3)   Fericirea produsă de îndeplinirea/satisfacerea dorinţelor transpersonale (ex. norme şi valori asumate de noi şi comunitate) – Viaţă cu Sens („Meaningful Life”)

Toate cele trei componente sunt importante pentru o viaţă fericită, dar cea mai stabilă şi puternică este Viaţa cu Sens!

IV. Un Scurt Ghid pentru Fericire

Aşa cum spuneam mai sus, fericirea este o trăire emoţională pozitivă faţă de propria viaţă: (1) trebuie să fii mulţumit de trecut, (2) (cât mai) bucuros în prezent şi (3) optimist faţă de viitor. Sintetizând discuţiile de mai sus, să vedem în continuare cum putem deveni fericiţi şi, astfel, trăi probabil cu 10 ani în plus (sic!).

IV.A. Cum poţi să fii mulţumit de trecut?

            Dacă trecutul tău este ceva de care eşti mulţumit deja, lucrurile sunt în ordine. Dacă trecutul nu te mulţumeşte, trebuie să faci nişte schimbări.Evident, trecutul este greu de schimbat (sic!). Sunt însă patru lucruri pe care le poţi face pentru a ajunge să-l accepţi şi să fii mulţumit de el (vezi pentru detalii www.thefourthings.org/ şi Byock, 2004):

(a) Iartă-ipe cei care ţi-au greşit; dacă se poate, spune-le asta. Cuvântul/gândul cheie este: TE IERT!

(b) Recunoaşte greşelile pe care le-ai făcut; dacă se poate, cere-ţi iertare de la persoanele cărora le-ai greşit. S-ar putea ca unele să nu te ierte, dar vei rămâne împăcat că ai făcut tot ce depinde de tine în acest sens. Cuvântul/gândul cheie este: IARTĂ-MĂ!

(c) Fii recunoscător celor care te-au ajutat; dacă se poate, multumeşte-le. Cuvântul/gândul cheie este: MULŢUMESC!

(d) Iubeşte-i pe cei care contează; dacă se poate, spune-le asta. Cuvântul/gândul cheie este: TE IUBESC! 

IV.B. Cum poţi să fii bucuros în prezent?

(1)   Trebuie să faci lucruri care îţi produc plăcere („pleasant life”). Mulţi oameni, dacă sunt întrebaţi, nu sunt capabili să menţioneze imediat zece activităţi care le produc plăcere. Unii pot face lista, dar numai după un timp de gândire. Foarte mulţi, deşi pot genera lista, nu implementează aceste activităţi. Aşadar, sumarizând, puţini oameni sunt conştienţi de activităţile care le produc plăcere (aşa cum ştim cum ne cheamă, ce înălţime avem etc.) şi le implementează sistematic în viaţa de zi cu zi.

(2)   Trebuie să-ţi formulezi dorinţe realiste, care corespund punctelor tari pe care le ai ca individ, în termeni raţionali („good life”). Altfel spus, o dorinţă se formulează în termeni „preferenţiali” nu în termeni „absolutişti/rigizi” (de „trebuie cu necesitate”). Semnificaţiile iraţionale sunt exprimate de: (1) Eu trebuie să…; (2) Ceilalţi trebuie să…; (3) Viaţa trebuie să… Semnificaţiile raţionale sunt exprimate de: (1) Eu prefer să…; (2) Aş prefera ca ceilalţi să…; (3) Ar fi bine ca viaţa să… (pentru detalii vezi la http://www.albertellis.org).

Exemple:

Cu referire la propria persoană:

(a)   „Trebuie cu necesitate să reuşesc în această sarcină şi nu pot concepe şi accepta altceva.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult să reuşesc în această sarcină şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Cu referire la ceilalţi:

(a)    „Ceilalţi trebuie (cu necesitate) să mă aprecieze şi nu pot concepe şi accepta altceva.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult ca ceilalţi să mă aprecieze şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Cu referire la viaţă:

(a)    „Viaţa trebuie (cu necesitate) să fie uşoară (dreaptă/frumoasă) şi nu o pot concepe şi accepta altfel.” (iraţional)

(b)   „Mi-ar plăcea teribil de mult ca viaţa să fie uşoară (dreaptă/frumoasă) şi fac tot ce depinde de mine (omeneşte) în acest sens, dar accept faptul că uneori, indiferent ce fac eu, lucrurile nu se întâmplă aşa cum îmi doresc.” (raţional)

Dorinţele formulate raţional pot fi: (a) cât mai multe şi mai diverse – stil care potriveşte cultura modernă/occidentală sau (b) prudente – îţi doreşti doar ceea ce ştii că poţi obţine sau (c) minimale – îţi doreşti doar ceea ce ai deja. Într-o variantă budistă, poţi renunţa la dorinţe, dar atunci nu vei fi fericit în sensul descris aici, ci poate, vorbind în termeni budişti, „eliberat/iluminat” (sic!).

(3)   Trebuie să ai o grilă de valori explicite care să susţină dezvoltarea unor relaţii transcendente (ex. Dumnezeu, umanitate, fiinţe superioare, univers). Mulţi oameni, dacă sunt întrebaţi, nu sunt capabili să menţioneze imediat valorile cardinale şi centrale pe care le au în viaţă. Unii pot face o listă cu ele, dar numai după un timp de gândire. Foarte mulţi, deşi pot genera lista de valori, nu implementează aceste valori în viaţa de zi cu zi. Aşadar, puţini oameni au şi/sau sunt conştienţi de valori care să le marcheze viaţă (aşa cum ştim cum ne cheamă, ce înălţime avem etc.) şi le implementează sistematic în cotidian.  

IV.C. Cum poţi să fii optimist cu privire la viitor?

Ce este optimismul? Optimismul derivă din latinescul „optimum” care înseamnă „cel mai bun”. Aşadar, optimismul este un stil cognitiv care te determină ca în orice situaţie să vezi şi/sau să aştepţi/să prezici cel mai bun rezultat. În contrapondere, pesimismul derivă din latinescul „pessimus” care înseamnă “cel mai rău”. Aşadar, pesimismul este un stil cognitiv care te determină ca în orice situaţie să vezi şi/sau să aştepţi/să prezici cel mai rău rezultat. În ciuda înţelesurilor etimologice, studiile de specialitate arată că optimismul şi pesimismul nu sunt concepte bipolare: optimism crescut nu înseamnă pesimism scăzut sau invers. Cineva care nu este optimist poate să fie realist (din latinescul „realis” adică „real”) sau dezinteresat de a face predicţii/a aştepta ceva. Nu orice formă de optimism este însă bună. Trebuie să avem un „optimism realist”. Pesimismul susţine stări emoţionale negative (ex. tristeţe), făcându-ne să pierdem oportunităţi. Optimismul susţine stări emoţionale pozitive, dar ne poate reduce capacităţile de a identifica pericole şi vulnerabilităţi. Realismul, în sensul său profund, este greu de atins dată fiind complexitatea lumii în care trăim, raportată la limitele minţii umane. Putem miza însă pe un „optimism realist”, adică un optimism dublat şi controlat de gândire raţională (care are suport logic, empiric şi/sau pragmatic). Aşadar, cum poţi să fii optimist? (1) Fixează-ţi scopuri pro-sociale, care corespund unui ideal cultural din mediul din care faci parte, iar apoi (2) elaborează planuri pentru atingerea lor şi (3) încearcă să le implementezi, urmând aceste planuri şi aşteptându-te să obţii rezultatele dorite.

V. Ghidul pentru Fericire în Reţete, Pastile şi Exerciţii

Unii oamenii au nevoie de o descriere implementaţională a Ghidului prezentat mai sus, pentru a-l înţelege bine şi a beneficia de pe urma lui. Iată aşadar o astfel de formă a Ghidului descris mai sus.

1. Reţeta Ştiinţifică a Fericirii

  • A face frecvent comportamente care ne produc plăcere („pleasant life”), dar care nu au costuri majore pe termen mediu şi lung (lista lor variază de la un individ la altul). Iată câteva exemple (dar fiecare om trebuie să-şi stabilească lista proprie):
    • A face sport, a bea moderat, a ieşi cu prietenii etc. (adaptative)
    • A consuma droguri, a face sex neprotejat etc. (dezadaptative-de evitat)
  • A avea dorinţele personale şi transpersonale:
    • Corect orientate
      • Dorinţele personale orientate asupra („good life”):
        • Sănătăţii şi a unui stil de viaţă sănătos
        • Dezvoltării unor relaţii interumane satisfăcătoare
        • Implicării active în diverse proiecte profesionale şi/sau de viaţă care exprimă punctele tari pe care le ai ca persoană
      • Dorinţele transpersonale orientate asupra („meaningful life”):
        • Dezvoltării unor relaţii transcendente (ex. Dumnezeu, fiinţe superioare, umanitate, univers)
        • Asumării unei grile de valori explicite şi ierarhizate, active. Lista acestora variază de la un individ la altul. Iată câteva exemple:
          • 1-2 cardinale (ex. excelenţă, cunoaştere)
          • 2-4 centrale (ex. altruism, onoare, corectitudine, inteligenţă)
          • 4-6 principale (ex. tradiţie, respect pentru valoare, familie, umor, distracţie)
          • >6 secundare (ex. protecţia mediului etc.)
    • Corect formulate
      • Preferenţial, acceptând raţional că s-ar putea să nu se îndeplinească mereu

2. Pastila Psihologică a Fericirii

  1. Fă ceea ce îţi place, dar care nu-ţi face rău!
  2. Fii implicat în proiecte personale!
  3. Construieşte-ţi o reţea socială minimală!
  4. Construieşte-ţi sens şi semnificaţie prin asumarea unor valori şi a unor relaţii transpersonale!
  5. Schimbă ceea ce nu îţi place!
  6. Acceptă ceea ce nu poţi schimba!
  7. Fă diferenţa între 5 şi 6!

3. Exerciţii pentru Fericire

  • Elaboraţi o listă de 10 comportamente care vă produc plăcere şi pe care le veţi face în următoarea lună
  • Stabiliţi-vă ca scopuri personale:
    • Îmbunătăţirea sănătăţii – ce veţi face?
    • Întărirea/dezvoltarea unor reţele sociale (inclusiv interacţiuni mai frecvente în familie) – ce veţi face?
    • Implementarea unor proiecte realiste (care pot aduce şi venituri) – ce veţi face?
  • Stabiliţi-vă scopuri transpersonale şi o grilă de valori:
    • Dezvoltaţi sens şi semnificaţie prin religie şi/sau cultură – ce veţi face?
    • Precizaţi-vă grila de valori şi să o ştiţi precum propriul nume

VI. Referinţe şi conexiuni

Teme asociate în acest blog:

 Referinţe selective:

  • Referinţe:

Byock, I. (2004). The four things that matter most. A book about living. New York: Atria Books.

Ellis, A. (1994) Reason and Emotion in Psychotherapy: Comprehensive Method of Treating Human Disturbances : Revised and Updated. New York, NY: Citadel Press.

Lyubomirsky, S. (2008). The how of happiness. A New Approach to Getting the Life You Want. New York: Penguine Books.

McMahon, D. (2006). Happiness: A history. New York: Grove Press.

Seligman, M.E.P. (2002). Authentic Happiness: Using the New Positive Psychology to Realize Your Potential for Lasting Fulfillment. New York, NY: Free Press.

  • Site-uri:

–        http://www.authentichappiness.org

–        http://www.worlddatabaseofhappiness.eur.nl

–        http://www.albertellis.org; http://www.REBT.org

  • Autori:

–        Albert Ellis şi colaboratorii:

  • A guide to personal happiness
  • A guide to rational living

–        Martin Seligman şi colaboratorii:

  • Authentic happiness

–        Ed Diener şi colaboratorii:

  • Rethinking happiness

Notă. Am utilizat mai des textul scris cu „bold” deoarece articolul este mai lung şi am vrut să punctez idei care sintetizează mesajul. De asemenea, unele concepte apar în articol atât în limba română cât şi în limba engleză (adesea în ghilimele), deoarece ele nu au fost încă adaptate în literatura română de specialitate şi am vrut astfel să las cititorilor libertatea de a le citi şi din surse originale, nu doar prin prisma traducerilor mele.

Premiul „Flacăra” pentru ştiinţă

19 octombrie 2010 21 comentarii

Am aflat (fiind anunţat recent de organizatori) cu plăcere şi surprindere că am fost nominalizat şi selectat pentru „Premiile Flacăra” – secţiunea Ştiinţă – pe anul 2010. Un om de ştiinţă nu lucrează pentru a fi premiat. O face de dragul progresului cunoaşterii. Uneori premiile apar când nu te aştepţi şi nu apar când crezi că ideea ar putea fi premiată de cineva (fără să doreşti sau să ţinteşti neapărat acest lucru). Aşadar, ca om de ştiinţă, poţi să fii fericit chiar dacă nu eşti premiat, iar dacă eşti premiat, poţi să fii fericit, dar şi recunoscător celor care ţi-au apreciat activitatea.

Ce sunt Premiile Flacăra?

Găsiţi aici o descriere a Premiilor, mai jos câteva link-uri (selecţie) care prezintă ediţiile trecute şi o listă cu laureaţii ediţiilor anterioare (de la începuturi până astăzi), aşa cum a fost ea publicată de fundaţia care oferă premiile. Aşa cum le prezintă organizatorii, „Premiile Flacăra„,  „…cele mai vechi şi mai cunoscute distincţii din presa românească onorează elitele acestei ţări acordând premii personalităţilor care s-au remarcat în unul dintre următoarele opt domenii: literatură, teatru şi film, muzică, arte plastice, ştiinţă, jurnalism, management şi sport. În plus, „…aşa cum ne-am obişnuit la ediţiile precedente, în cadrul Galei Premiilor Flacăra…vor fi acordate, de asemenea, Marele Premiu Flacăra respectiv Trofeul Calităţii Fierul de Cristal…”.  Dincolo de onoarea de a fi inclus în galeria celor care au primit aceste premii de tradiţie şi prestigiu este plăcerea oferită de faptul că am fost un mare „consumator” al publicaţiei „Rebus”! „Rebus” (prima aparitie in 1931) este una din publicaţiile importante ale fundaţiei, alături de revista „Flacăra” (fondată în 1911). Aşadar, acest premiu mă onorează ţinânt cont atât de istoria lui în România cât şi de oamenii de ştiinţă care l-au luat înaintea mea. Impărtăşesc cu voi această veste nu pentru că anul acesta Premiul Flacăra pentru ştiinţă l-am obţinut eu, ci pentru că l-a obţinut un psiholog, lucru foarte important pentru o ştiinţă şi o profesie relativ noi  în România – renăscute după 1989 – şi, mai precis, pentru receptarea şi înţelegerea lor la nivel naţional. Ceilalţi laureaţi ai ediţiei din 2010 pot fi găsiţia aici (câştigătorul „Marelui Premiu Flacăra” al ediţiei din 2010 este Ivan Patzaichin; primul laureat al „Marelui Premiu Flacăra” a fost Regele Mihai), iar comunicatul de presă poate fi găsit aici. Eu fiind anunţat de organizatori, felicitat deja de unii colegi şi cunoscuţi, am reacţionat cu această poziţie de informare şi mulţumire.

Gala Premiilor Flacăra 2010 (selecţie)

 

 

 

 

 

 

 

 

Comentariu Personal:

Nu ştiu ce a determinat juriul să mă aleagă. Poate faptul că anul 2010 a fost unul important pentru mine şi domeniul în care lucrez. Gândind retrospectiv s-au întâmplat, într-adevăr, multe lucruri cu impact naţional şi internaţional în viaţa mea profesională/ştiinţifică. Enumăr câteva mai importante, aşa cum le văd eu, pe cât de sincer şi nedistorsionat pot prin autoevaluare, lăsând faptele şi evaluările altora să reflecte valoarea acestor realizări; precizez însă că ele au fost posibile ca urmare a muncii în echipă cu colegi din ţară (mai ales în mediul ştiinţific de la Universitatea „Babeş-Bolyai”) şi/sau străinătate; singur, cu siguranţă nu aş fi reuşit să le ating. În plus, mă bucur că le pot prezenta în limba română, chiar succint, cu ocazia acestui premiu, deoarece până acum, din păcate, sunt mai cunoscute în străinătate decât în ţară; aşa este România în aceste vremuri!

(1) Am reuşit să public, ca editor şi autor principal, o lucrare la Oxford University Press (împreună cu cel care a fost considerat la un moment dat în analizele de specialitate cel mai important psiholog în viaţă, profesorul Albert Ellis), – care sperăm să devină „trend-setter” în domeniu. Am scris, de asemenea, două capitole de carte în „handbook-uri” care se utilizează ca bibliografie la marile universităţi din lume şi mai multe articole ISI, în reviste cu factor de impact mare, dintre care unul (în curs de publicare în Clinical Psychology: Science and Practice), sper eu, va „zdruncina” serios, în sens bun, sistemul de organizare şi finanţare a psihoterapiei la nivel internaţional (vom vedea însă ecoul la o vreme după publicare).

  • David, D., Lynn, S., & Ellis, A. (2010). Rational and irrational beliefs in human functioning and disturbances: Implications for research, theory, and practice. Oxford University Press.
  • Dryden, W., David, D., & Ellis, A. (2010). Rational emotive behavioral therapy, in  K. S. Dobson (Ed.), Handbook of cognitive-behavioral therapies, 3rd edition.  New York: Guilford Press.
  • Wagstaff, G., F., David, D., Kirsch, I., & Lynn, S., J. (2010). The cognitive-behavioral model of hypnotherapy. In S. J. Lynn, J. W. Rhue, & I. Kirsch (Eds.), Handbook of clinical hypnosis (pp. 179-208). Washington, DC: American Psychological Association.

(2) Am construit o Platformă de cercetare – Platforma de Roboterapie şi Psihoterapie prin Realitate Virtuală care este, cred, între primele 10 din lume în domeniu, ca dotare şi cercetări derulate sau aflate în curs de derulare (am început organizarea ei în 2007/2008 şi am încheiat-o în 2010). Câteva referinţe din reacţiile internaţionale (preluate de la: http://behavioralhealthcentral.com) cu referire la Platformă:

“…IRVINE, CA – (MARKET WIRE) – 01/08/10 – EON Reality, the world’s leading interactive 3D software provider, supports the Babes-Bolyai University (BBU), in Cluj-Napoca, Romania with an immersive EON Icube environment for a virtual reality therapy project. Babes-Bolyai University is the largest university in Romania, one of the most influential in Eastern and Central Europe, and it was ranked on the first place in research among the Romanian Universities in 2009 by the National Council for Scientific Research in Higher Education. An advanced research platform developed at the Babes-Bolyai University, Department of Clinical Psychology and Psychotherapy in Romania, is innovating psychotherapy with virtual reality technology. The PsyTech-MATRIX Platform is the first one in Romania and one of the most advanced systems in the world, building on „state of the art technology” and combining significant psychotherapeutic methods. Professor Daniel David, a specialist on virtual reality therapy at the BBU, is the director of the ambitious „Star-Gate Psy” project. He has been conducting treatment and research for various symptoms such as anxiety, phobias, depression, and ADHD. „Virtual reality therapy has a lot of advantages in respect to control, safety, precise measurements, time reducing, and sometimes even cost-effectiveness, compared to traditional psychotherapy methods. Virtual techniques can be incorporated in any know form of psychotherapy, from cognitive-behavioral to psychodynamic and humanistic-existential,” said Daniel David. „An immersive virtual reality environment is as close as it can be to a real environment. It allows us to get accurate results and control the information that the client receives in a natural setting. In a marginal performance, this type of treatment is very helpful as it facilitates us to look into more complex processes, integration and understanding of psychotherapy processes. Moreover, target behaviors and cognitions will rise in virtual environments, and we can work on that,” stated David Opris, one of the research team members. A full installation of the Icube interactive 3D system, supplied by EON Reality, has taken place in the new building called AVALON (Advanced Virtual Application Laboratories of Napocensis), as a part of the „Star-Gate Psy” project, based on a grant from the Romanian National Authority for Research Government. For further information: Department of Clinical Psychology and Psychotherapy / International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health – http://www.psychotherapy.ro Babes-Bolyai University – http://www.ubbcluj.ro EON Reality – www.eonreality.com...”

„…Innovative Virtual Reality therapy promises great success for treatment and rehabilitation of ADHD symptom.

By applying techniques used in cognitive behaviour therapy into an immersive virtual environment, researchers at the Babes-Bolyai University, in Romania has developed a program that promises great success for ADHD treatment. Professor Daniel David, a specialist on virtual reality therapy at the Department of Clinical Psychology and Psychotherapy at the Babes-Bolyai University, in Cluj-Napoca, Romania, has together with a team of researchers developed a new concept for  a “Virtual Classroom Intervention” system for ADHD. Previously, the “Virtual Classroom” systems for ADHD were mainly focused on assessment rather than interventions. It is the first program for ADHD treatment that allows clinicians to use Cognitive Behaviour Therapy (CBT) techniques in an immersive, dynamic 3D environment where interaction, behavioural tracking and performance recording is possible. An initial testing implemented by researchers David Opris, Raluca Anton, & Anca Dobrean, involving eight boys diagnosed with ADHD (6-12 years of age) and 10 non diagnosed boys, suggested that the “Virtual Classroom Intervention” system provides a cost-effective and time reducing tool for attention performance measurements and treatment, beyond the existing traditional methods. “The ability to implement the CBT techniques designed for a real classroom in a virtual one, combined with the possibility of improved control, safety, measurements, time reducing, makes this application a very innovative one”, Professor Daniel David says. “One of the main advantages of this new program is that the procedure is highly accurate and requires a significantly shorter time compared to using a traditional approach”, David Opris adds. The “Virtual Classroom Intervention” system for ADHD” is a collaboration project between the USC Institute for Creative Technologies, San Diego, California, USA, Digital Mediaworks, Canada and the Department of Clinical Psychology and Psychotherapy / International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health at the Babes-Bolyai University, Romania…”

(3) Am fondat o catedră universitară – Catedra de Psihologie Clinică şi Psihoterapie care este astăzi numărul unu în ţară în domeniul psihologiei, prin prisma activităţii de cercetare-dezvoltare-inovare (ex. publicaţii internaţionale ISI, citări internaţionale, cărţi/capitole în străinătate, granturi, servicii inovative, etc.; spre exemplu, pentru publicaţiile ISI vezi analizele scientometrice ale Asociaţiei Ad-Astra a Cercetătorilor din România asupra performanţelor individuale ale oamenilor de ştiinţă din România); am început organizarea ei în 2007, iar azi suntem numărul I. Catedra are o structură departamentală complexă, incluzând, pe lângă activităţile clasice de predare şi cercetare, şi prima Clinică Universitară de Psihologie „Babeş-Bolyai – PsyTech” şi primul institut de coaching cognitiv-comportamental International Coaching Institute din România, prin care dezvoltăm componenta de inovare şi servicii avansate către comunitate. Activităţile de excelenţă ale Catedrei sunt exprimate de „International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health”, vârful de lance al catedrei în competiţia internaţională (fondat în colaborare cu Albert Ellis Institute, SUA; centru de cercetare recunoscut de CNCSIS în 2006; centru de cercetare de excelenţă al Universităţii Babeş-Bolyai în 2010).

Pentru realizările din această perioadă trebuie să mulţumesc multor oameni (ei se ştiu atunci când ne privim în ochi şi le spun şi acum: „Mulţumesc!”), dar unora în mod special! În primul rând, conf. univ. dr. Aurora Szentagotai, care a fost partenerul ştiinţific şi de idei cel mai important. Multe dintre proiecte nu se puteau naşte sau realiza fără contribuţia ei decisivă. Apoi, colegelor mele, conf. univ. dr. Anca Dobrean şi conf. univ. dr Alina Rusu, care mă susţin constant în organizarea şi buna funcţionare a catedrei; fără ele, cu siguranţă nu ne-am fi dezvoltat la nivelul la care suntem acum. În fine, colegilor şi studenţilor mei doctoranzi care înţeleg, zi de zi, pe pielea lor, ce înseamnă angajamentul şi dificultatea implementării unor valori ca: Tradiţie (prin Bun simţ), Excelenţă (prin Raţionalitate/Gândire critică), şi Onoare (prin Curaj), aducându-şi, la rândul lor, o contribuţie decisivă la exprimarea acestor valori. Ca un corolar, îl amintesc pe profesorul Ioan Radu, conducătorul meu de doctorat, care nu a fost doar un mentor ştiinţific, ci şi mereu aproape, susţinându-mă în momentele cheie, profesionale şi personale, atunci când am avut nevoie de el.

Despre „academii” şi „academic”

30 septembrie 2010 22 comentarii

Orice stat civilizat are un “For Suprem de Cultură şi Ştiinţă”, unde se adună, de obicei, profesioniştii reprezentativi pentru cultura şi ştiinţa ţării. Această reprezentativitate este dată de performanţa recunoscută şi testată naţional şi internaţional, nu de o notorietate publică sau politică! Spre exemplu, în SUA, „National Academy of Sciences”, este un astfel de for de prestigiu şi de reprezentare. Ştiu că în România, echivalentul pentru „National Academy of Sciences” (academia naţională din SUA) este Academia Română (academia naţională din România). Până aici toate corecte instituţional.

Nu cu mult timp în urmă am aflat că, surprinzător, în România există un număr mult mai mare de academii (cu caracter general şi de ramură); nu mă refer aici la „academii de fotbal”, ci la academii de ştiinţă, declarate de utilitate publică, susţinute din bugetul de stat. Că există aceste academii, nu este încă, în sine, o problemă atât de mare. Există mai multe academii de profil şi în alte ţări, deşi nu au statutul de academie naţională; dar, ca să fim corecţi în această analiză, nici la noi aceste academii nu au statutul Academiei Române, membrii lor spre exemplu, neputându-se numi academicieni. Problema majoră este însă că, în ţară, aceste academii sunt finanţate din bugetul de stat. Altfel spus, o Românie săracă îşi permite să susţină financiar, nu doar o academie naţională (Academia Română), ci încă 4-5 academii, fapt care nu se întâmplă nicăieri în lumea civilizată! Nu mai discut cum s-a ajuns aici, deşi ştiu toată istoria; important este ce facem de acum încolo pentru a corecta această anormalitate care nu ne face bine ca imagine internaţională (şi asta mă deranjează).

Nu mă îndoiesc că există un număr mare de profesionişti buni şi în celelalte academii (pe unii îi cunosc personal), după cum nu mă îndoiesc că există un număr mare de profesionişti buni în universităţi şi institute de cercetare. Este însă nelalocul său ca, pentru faptul că eşti membru în aceste academii, să primeşti indemnizaţii şi susţinere financiară de la buget. În timp ce este de înţeles că susţii academia naţională (Academia Română), cum se întâmplă şi în alte ţări, este greu de înţeles de ce susţii de la buget, ceea ce nu se întâmplă nicăieri, restul academiilor. Nu aşa au fost gândite aceste academii, nu acesta este rolul lor şi nu este normal ce se întâmplă cu ele. Chiar nu este normal! Rolul lor este să mobilizeze pentru cercetare resurse financiare din granturi (prin competiţie) şi/sau din mediul socio-economic (prin contracte), nu de la bugetul de stat. Am mulţi cunoscuţi şi prieteni, oameni valoroşi, implicaţi în unele din aceste academii. Ştiu că nici ei nu se simt confortabil cu acest statut, cunoscând cum stau lucrurile în ţările civilizate. Aşadar, hai să nu exagerăm şi să nu-i umilim, oferindu-le ceva ce oricărui om îi este greu să refuze (mai ales în condiţii de criză), chiar dacă ştie că nu este corect să-l obţină astfel, (ex. bani), cu atât mai mult cu cât aceste resurse ar putea fi utilizate pentru a susţine educaţia şi cercetarea într-o ţară atât de săracă ca România. În plus, banii s-ar putea întoarce corect la aceste academii, dacă sunt câştigaţi prin competiţie, nu incorect, prin alocare. Nu mă îndoiesc că multe academii sunt capabile să îi atragă prin competiţie ştiinţifică.  

Dacă acest punct de vedere este un truism în ţările civilizate, probabil că în România va stârni controverse. Mi le asum, în numele unor valori în care cred, şi haideţi totuşi să arătăm că, deşi nu suntem vârful de lance al Europei în educaţiei şi cercetare, mai avem onoare şi simţul măsurii. Ştiu că mulţi membri şi conducători ai acestor academii gândesc ca mine, şi sunt oameni de onoare care nu vor să se facă de râs şi nici să compromită ideea de „academie” (prin comentariile internaţionale referitoare la această situaţie anormală); îi rog însă să spună cu voce tare acest lucru, în beneficiul tuturor şi a normalităţii şi însănătoşirii mediului de educaţie şi cercetare din această ţară. Membrii responsabili ai acestor academii au şansa să dea tonul acestei însănătoşiri. Au sau nu au anvergura academică necesară să facă ceea ce ştiu că este corect? Ca să folosesc o logică kantiană pe care ei o înţeleg: pot să facă ce trebuie făcut, fiindcă aşa trebuie făcut?

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre mine

10 august 2010 78 comentarii

PozaDMă numesc Daniel David şi sunt profesor de ştiinţe cognitive clinice la Universitatea Babeş-Bolyai (UBB) din Cluj-Napoca. Nu am de gând să prezint aici un CV detaliat. Cel profesional poate fi accesat aici, iar o perspectivă comunitară (cu particularităţile, limitele şi distorsiunile inerente), creată probabil de foştii studenţi şi actualii colaboratori, este disponibilă pe Wikipedia.

Prezint succint mai jos un profil care să justifice organizarea acestui blog şi expertiza asumată în categoriile create, aşa cum mă văd şi înţeleg eu (sincer, direct, fără ipocrizie).

Îmi place să cred că profilul este sintetizat de versurile cantecului „Un om real„:

…Sunt un om de carne și de vis

De pământ și cer,

Nimeni înca n-a ucis

Partea mea de mister

…Sunt un om, sunt real

Între nuntă și final

Libertatea mea

E libertatea ta.

Liber sunt, nesupus,

Sunt un om spre Polul Plus

Iar deasupra mea

Doar Dumnezeu va sta…”

Notă: Deşi cântecul „Un om real” este şi imnul unui partid politic, PNL, nu am interese şi/sau angajament politic; pur şi simplu îmi place mesajul psiho-valoric al textului!

I. Informaţii Personale

M-am născut în 23 noiembrie 1972, la Satu Mare (tata: Valer; mama: Floare; am un frate: Alin). Am crescut în Satu Mare, un oraş cochet, complex ca istorie şi compoziţie etnică, unde am învăţat să fiu „dialectic„, adică să fiu tolerant, dar să-mi exprim în acelaşi timp identitatea românească. Multe vacanţe le-am petrecut la bunici, în „Ţara Codrului” (Satu Mare/Maramureş), unde am învăţat ce înseamnă bunul-simţ şi satul românesc tradiţional (cu tot ce implică el). După etapele normale de „educaţie timpurie„, – în familie, creşă/grădiniţă (mi-a rămas dragă încă Grădiniţa nr. 6, unde au început primele iubiri şi prietenii pe care mi le amintesc; unele or fi începând poate la Creşa din Cartierul 14 Mai, dar pe ele nu mi le amintesc…), – am absolvit Şcoala Primară Nr. 12 (o Şcoală mică, foarte bună, lângă un stadion şi un parc mare!) şi Şcoala Generală Nr. 1 („Şcoala centrală”) din Satu-Mare, navigând de-a lungul anilor între premiile I şi II. Am absolvit Liceul „Doamna Stanca” (acum „Colegiu Naţional” iar atunci primul Liceu ca valoare din oraş în domeniul „socio-uman„, în competiţie pe domenile „exacte” cu alt premiant – Liceul „Mihai Eminescu”) din acelaşi oraş, secţia de biochimie. Pe parcursul liceului (dar şi a şcolii în general), viaţa mi-a fost marcată de studiu şi sport, restul activităţilor desfăşurându-se într-un cadru definit de aceste două axe. Am fost un participant constant la Olimpiade (ex. biologie, chimie, matematică, istorie, limba română), cea mai mare reuşită fiind Premiul Special I la Olimpiada Naţională de Biologie. Interesele sportive gravitau între tenis de câmp, fotbal, atletism şi arte marţiale; cele mai mari reuşite au constat în cateva premii regionale (Transilvania) la atletism (ex. alergare 100 de metri, săritura în înălţime) şi în bucuriile date de restul activităţilor sportive.

La nivel universitar am absolvit specializarea Psihologie la UBB. Programul de studiu a fost de cinci ani, ultimii doi parcurgându-i într-unul singur (m-am grăbit mereu deoarece mă plictiseşte prezentul şi mă atrage viitorul…unii spun că nu ştiu să mă bucur de prezent!). Doctoratul l-am început la UBB în anul 1996 şi l-am terminat în 1999, avându-l coordonator pe profesorul Ioan Radu, un adevărat mentor. O parte din programul de doctorat l-am parcurs la SUNY at Binghamton, SUA, cu o bursă Guvernamentală. Prin faptul că l-am avut coordonator pe profesorul Radu, sunt conştient că îmi rămâne ca obligaţie tradiţia clujeană în psihologie, ca filiaţie doctorală fiind a patra generaţie de la fondatorul psihologiei (Wundt) la nivel internaţional: WundtGoangăRoşcaRadu; de asemenea, mă simt apropiat de profesorul şi psihologul Nicolae Mărgineanu, prin traiectoria profesională marcată de formarea şi activităţile din SUA.

Programul postdoctoral l-am parcurs în SUA, la prestigioasa universitate americană Mount Sinai School of Medicine din New-York, în domeniul medicinii comportamentale (Bio-behavioral and Integrative Medicine Programs), cu accent pe oncologie. Supervizor mi-a fost profesorul Guy Montgomery. Şi această supervizare mă responsabilizează şi obligă ca filiaţie profesională: TolmanRotterKirschMontgomery.

În psihoterapie şi psihologie clinică am avut şansa să lucrez şi să fiu mentorat direct de profesorii americani Albert Ellis (la Albert Ellis Institute în SUA) şi Aaron T. Beck (Academy of Cognitive Therapy, SUA; Pennsylvania University, SUA), declaraţi în analizele de specialitate internaţionale între primii psihologi şi/sau psihoterapeuţi ai secolului XX (depășindu-l pe Freud, poate mai cunoscut în ţară). Albert Ellis a fost declarat (în 1982) cel mai influent psiholog/psihoterapeut în viaţă, după moarte acestuia (în 2007) rămânând în această poziţie Aaron T. Beck.

Din 2006 sunt profesor universitar de ştiinţe cognitive clinice şi conducător de doctorat. Când am obţinut conducerea de doctorat, profesorul Radu, cel care a „reiniţiat psihologia la Cluj” după revoluţia din 1989,  a spus că sunt primul „produs complet” al psihologiei româneşti postrevoluţionare – de la preparator la profesor conducător de doctorat – (fără să existe, în mod necesar, şi o implicaţie calitativă în această observaţie).

Între anii 2000-2007 am stat/locuit mai mult în New-York, SUA, decât în ţară, „East Village” fiind a doua mea casă, iar New-York-ul singurul oraş în care mi-ar plăcea să locuiesc dacă nu ar exista Cluj-Napoca!

Din 2012 sunt căsătorit cu Oana Alexandra David (Gaviţa).

Valori personale: Tradiţia, Excelenţa şi Onoarea. Cred că ele pot fi atinse doar prin Bun simţ, Raţionalitate/Gândire critică şi Curaj

Profilul fizic: înălţime – 1.81; 75-80 kg. Pentru alte detalii vezi poză (sic!)

Profilul psihologic (vezi şi valorile asumate): raţional, creativ, memorie de lucru foarte bună şi disponibilitate la efort, altruist/generos, sangvinic cu elemente colerice; IQ – în curs de evaluare (sic!)

Puncte negative/Slăbiciuni: toleranţă mai scăzută la frustrare, credit prea mare acordat oamenilor, uşor „dispreţ” faţă de prezent (prea „future-oriented„)

Distorsiuni: sunt acuzat de unii că sunt „arogant” şi că „mă cred superior“. Fără a mă apăra sau justifica, încerc să explic… Nu mă cred superior şi nu sunt arogant, dar cred că trebuie să fiu responsabil în ceea ce fac, iar asta implică să fiu uneori critic cu prostia, ignoranţa şi incultura, mai ales când sunt dublate de tupeu şi promovate cu obraznicie. Viaţa mea este ghidată de ştiinţă şi sport, iar acestea, la rândul lor, sunt ghidate de performanţă şi nu sunt democratice; „adevărul ştiinţific” nu se stabileşte prin vot şi/sau prin vocea gălăgioasă a militanţilor sau a celor care strigă cel mai tare. În ştiinţă, nu orice părere contează, ci doar părerile informate, care pot duce la performanţă. Restul este pierdere de timp preţios. A sta să asculţi părerea naivă, dar solemnă şi exprimată cu pretenţiozitate, a celor care (re)inventează lucruri deja descoperite, se feresc să citească ca „să nu-şi contamineze ideile”,  promovează cu tupeu (uneori cu farmec!) pseudoştiinţa şi non-ştiinţa, în forme şi contexte academice, şi/sau asumă semidoct lucruri deja invalidate, denotă dispreţ faţă de ştiinţă. Cred că în ştiinţă lucrurile stau, analogic vorbind, ca în fotbal; toţi suntem jucători de fotbal (a se citi cercetători), dar jucăm în ligi diferite, cu performanţe diferite. Din această atitudine rezultă, cred, critica ce mi se aduce, uneori pe nedrept, dar eu chiar iau în serios ştiinţa; ea nu este pentru mine un serviciu de rutină de la ora 8 la ora 15, după care merg la piaţă sau să-mi trăiesc viaţa…ştiinţa serioasă cere devotament, vocaţie şi rigoare, trebuind împletită în mod creativ şi fericit cu viaţa, nu văzută ca o categorie din viaţă stabilită prin orar! Poate că uneori generalizez acest stil foarte exigent şi la viaţa de zi cu zi, iar atunci greşesc, dar el se manifestă, cred eu, preponderent în contexte legate de ştiinţă (în sport mai rar căci, în timp, am trecut de la performanţă la a-l practica doar din plăcere…), şi atunci mi-l asum, fără a-l considera o formă de aroganţă, ci un demers corect şi necesar într-o lume în care iraţionalitatea şi obscurantismul sunt obraznice. În alte contexte sunt mai degrabă „low profile” şi poate prea „umanist”. Nu îmi pare rău că, în ştiinţă, nu sunt dispus să ascult sau să discut cu oricine, oricând şi/sau oriunde doreşte, vorbind despre orice şi oricum. Din respect pentru ştiinţă şi interlocutor, trebuie îndeplinite nişte standarde minimale pentru eficienţa şi sensul discuţiei în acest context. Sunt însă dispus să fac asta, şi o fac adesea cu plăcere atunci când timpul îmi permite, renunţând la standardele minimale de „eligibilitate“, ca psiholog (cu clienţi/pacienţi), ca profesor (cu cei care doresc să înveţe „ştiinţă şi cercetare” pentru a ajunge la standarde de performanţă) şi/sau, ca om, pur şi simplu (cu prieteni, cunoştinţe sau cu cei interesaţi). Acestea fiind spuse, ţin în final să precizez clar că nu susţin niciun „fundamentalism ştiinţific„; pentru mine ştiinţa este  acum cea mai riguroasă modalitate de a genera cunoaştere, fără a fi perfectă şi fără a fi probabil nici ultima modalitate de cunoaştere creată de om.

Iată câteva exemple de „superioritate”:

Exemplu 1: Nu am acceptat să public în revista Wen of Science/ISI fondată de mine, “Journal of Cognitive and Behavioral Psychotherapies”, singura revistă de psihologie Web of Science/ISI din ţară, articole slabe, necesare pentru promovarea academică a cuiva (promovarea academică include criteriul Web of Science/ISI). Oamenii care au mizat pe acest lucru au spus că „le-am distrus cariera” şi că, dacă nu eram atât de „arogant” şi „narcisist”, i-aş fi ajutat. La urma urmei, dacă eram „om de treabă„, ce mă costa să public articolul pentru ca ei să poată ajunge conferenţiari sau profesori? Mă costau credibilitatea revistei şi respectul pentru munca pe care am depus-o să ajungem aici! Eu i-am tratat corect (conform procedurilor): le-am trimis articolul la recenzie, iar recenzorii (3 sau 4) au dat feedback-ul şi verdictul. Credeţi că cei implicaţi au apreciat corectitudinea? Nu, probabil că mă urăsc pentru că, în mintea lor, „le-am distrus cariera”, nu sunt „om de treabă„, iar acum unii reacţionează prin atacuri şi denigrări (mai mult sau mai puţin explicite).

Exemplu 2: Am fost făcut „arogant” şi în multe alte feluri (sic!) când am reacţionat dur şi public la încercările obscurantismului de a acapara spaţiul public românesc, în dauna ştiinţei (vezi discuţiile despre Horoscop/Astrologie, Flacăra Violetă etc.). O atitudine similară o am în spaţiul academic, unde nu pot accepta şi lăsa studenţii, – oameni vulnerabili cognitiv, adică aflaţi la început de drum în cunoaşterea ştiinţifică -, prin simplul fapt că nu au (încă) acces la literatură şi/sau nu sunt încurajaţi să citească, să fie expuşi de către unii „profesori” la îndoctrinare cu prostie, incultură şi pseudoştiinţă/non-ştiinţă (uneori predate cu farmec!). Ştiu că aceste grupuri s-au mobilizat în mod serios, nu doar prin ameninţările directe pe care le-am primit, ci şi prin comentariile negative şi denigratoare sistematice la luările mele de poziţie, comentarii care sunt aceleaşi (şi aproape în aceeaşi ordine sic!) indiferent de zona media în care am publicat punctele de vedere. Nu voi accepta însă ca efortul atâtor oameni de ştiinţă de-a lungul timpului (unii arşi pe rug) pentru a „lumina” această lume să fie umbrit de recrudescenţa iraţionalului, pseudoştiinţei şi non-ştiinţei, pe fondul ignoranţei şi nepăsării unor oameni de ştiinţă şi/sau unor factori politici. Cred că această nepăsare este un atentat la siguranţa naţională şi la civilizaţia acestui popor. Credeţi că reprezentanţii obscurantismului apreciază duelul?

Sporturi preferate/practicate: tenis de câmp, fotbal, arte marţiale

Personalităţi preferate: istorice/reale – Alexandru cel Mare, Salvador Dali (ca pictor), Albert Einstein, Isaac Newton; personaje literare/mitologice – Ahile şi Ulise

Lucrări/domenii non-ştiinţifice preferate: poeziile “If” (Rudyard Kipling), „La Steaua” şi „Glossă” (Mihai Eminescu), „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”  (Lucian Blaga); Iliada-Odiseea-Eneida; proza (ex. de Isaac Asimov) şi filmele (ex. “Stargate”, “Star Trek”, “Andromeda” etc.) science-fiction; muzica rock (ex. Beatles; Iris etc.), clasică (ex. Beethoven) şi gregoriană

II. Informaţii Profesionale – Psihologie

Preocupările mele academice – subsumate sintagmei „științe cognitive clinice neurogenetice” – se referă la modul în care prelucrările conștiente (mai ales cognițiile raționale/iraționale și expectanțele răspuns) și inconștiente (ex. distorsiunile atenționale/de memorie/interpretare) de informației influențează răspunsurile subiective (emoționale), comportamentale și psihobiologice (psihosomatice). În acest demers am o abordare multinivelară – de la genetic la intercultural -, imersată tehnologic (robotică/realitate virtuală). Pentru detalii vezi și aici.

  • Profesor univ. dr., (conducător de doctorat), Şeful Catedrei de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din UBB (2007-2012), titularul profesurii internaţionale „Aaron T. Beck” (2007). Aaron T. Beck este profesor de psihiatrie la University of Pennsylvania, SUA, fondatorul terapiilor cognitiv-comportamentale. De asemenea, din 2008, sunt profesor universitar (adjunct) la Mount Sinai School of Medicine, New-York, SUA
  • Preşedintele Comisiei Naţionale de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din cadrul Colegiului Psihologilor din România (2009-2012)
  • Preşedintele Colegiului Psihologilor din România, filiala Cluj (2005-2012)
  • Preşedintele Asociaţiei de Psihoterapii Cognitive şi Comportamentale din România (2001-2011)
  • Supervizor/formator (2005-) în psihoterapie raţional-emotivă şi cognitiv-comportamentală la Albert Ellis Institute, SUA

III. Informaţii Profesionale – Educaţie/Cercetare

  • Vicepreşedintele Consiliului Naţional al Cercetării Ştiinţifice din Învăţământul Superior (2008-2012)
  • Vicepreşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru elaborarea şi analiza politicilor în domeniile educaţiei şi cercetării (2007-)
  • Preşedintele Consiliului Cercetării Ştiinţifice din UBB (2008-2012)
  • Consilierul personal pe probleme de cercetare al Ministrului Educaţiei şi Cercetării (2005)
  • Am participat, în calitate de cooordonator de Pachete de Lucru, la demersuri naţionale care au stat/stau la baza reformelor şi legislaţiei în domeniul educaţiei şi cercetării

IV. Reprezentări internaţionale

  • Reprezentant pentru Ştiinţele Sociale la European Science Foundation (2008-2012)
  • Preşedinte al International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied Mental Health (2004-)
  • Reprezentant naţional în European Association for Behavioral and Cognitive Therapies (2004-)
  • Expert/Consultant pentru agenţii de finanţare a cercetării şi învăţământului superior din Africa de Sud, Australia, Israel, SUA (NSF/NIH) şi UE (FP)
  • Membru în colective editoriale internaţionale: „Journal of Personality Disorders: Theory, Research, and Treatment” (American Psychological Association), „Journal of Articles in Support of Null Hypothesis” (USA) etc.

V. Varia

Ancheta ziarului Cotidianul (2005) m-a inclus în „Generaţia Aşteptată” (domeniul Psihologie) şi am făcut parte dintre finaliştii (10) demersului „Clujeanul Anului” (2007). În anul 2003 am primit premiul internaţional „Henry Guze Award” pentru cea mai bună publicaţie ştiinţifică în domeniu  (SCEH, SUA), iar în 2012 Premiul „C. Rădulescu-Motru” al Academiei Române. Pentru meritele în activitățile desfășurate, am fost decorat, de  Președintele României, cu Ordinul Naţional pentru Merit în Grad de Cavaler (2008).

 

Categorii: