CAN YOU TELL THE DIFFERENCE? COMPARING FACE-TO-FACE VERSUS COMPUTER-BASED INTERVENTIONS. THE “ELIZA” EFFECT IN PSYCHOTHERAPY

Cristea, Sucală, & David

• Acest articol investighează efectul unui psihoterapeut virtual – un sistem de inteligenţă artificială – în procesul psihoterapiei. Rezultatele au implicaţii pentru psihoterapia online.

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici “full text” trebuie utilizată doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu se acceptă diseminarea ei individuală mai departe în nicio formă!

O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului

O micromonografie a satului Chilia din Ţara Codrului

• Notă: Micromonografia a fost elaborată formal începând cu 2013 (29 august 2013, primul text). Co-autor, prin contribuțiile referitoare la informațiile locale și la forma textului, este Emil Brândușan; de asemenea, trebuie menționată contribuția tatălui meu, Valer David, care mi-a lăsat o serie de documente/informații culese de el de-a lungul timpului în încercarea de a elabora o asemenea monografie. I-am spus micromonografie, deoarece monografia complexă trebuie să implice o echipă interdisciplinară. Am ales varianta online, ca variantă de bază, deoarece este mai dinamică, astfel că informațiile pot să fie actualizate constant (și au fost actualizate; linkurile care expiră vor fi reactualizate periodic). O broșură printată poate fi disponibilă și elaborată la momentul necesar. Pe partea istorică ne-am consultat cu profesorii universitari, istoricii Ovidiu Ghitta și Călin Felezeu. Deşi am indicat surse bibliografice, textul nu are încă rigoarea definitivă a unuia ştiinţific, de referinţă, ci este un text informativ de Blog, conţinând predominant informaţii de cultură generală. Pentru simplicarea referinţelor trecute şi prezente, folosesc sintagma de „comitatul Satu Mare”, în loc de comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), iar uneori, când menţionez „Transilvania, defintă larg”, mă refer şi la zonele Maramureş, Sătmar, Crişana şi Banat, aşa cum apare aceasta în titlul legii de ratificare a unirii din 1918 (vezi aici).

I. Introducere

Am (DD) petrecut o perioadă din această vară (2013) în satul strămoşilor mei, Chilia, din Ţara Codrului, locul din care se trage toată familia mea, în care au trăit şi sunt înmormântaţi toţi bunicii, stră-(stră…)bunici, inclusiv părinţii (care, deşi la maturitate au locuit şi au lucrat în oraşul Satu Mare, s-au născut, au copilărit şi au crescut în Chilia); este locul unde am încă multe multe rude, numele de familie David, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai răspândite în sat. Copil fiind, locuind cu părinţii în oraşul Satu Mare, obişnuiam să-mi petrec aici toate vacanţele. Dar apoi, mutându-mă în Cluj-Napoca şi pendulând între Cluj-Napoca şi New York, am reuşit să ajung aici, din păcate, tot mai rar. În ultimii trei ani însă am încercat să recuperez timpul pierdut şi am petrecut în sat câteva săptămâni în fiecare an, împreună cu familia, mai ales vara – în timpul perioadei „Paraclisului Maicii Domnului” şi a Festivalului Codrenesc – şi iarna – în timpul sărbătorilor de iarnă -, şi nu ratez nici câteva zile magice de primăvară şi toamnă, redescoperind astfel farmecul tradiţiilor etnografice codrene.

Retrăind cu această ocazie vremurile vechi, cu obiceiurile tradiţionale încă exprimate în viaţa de zi cu zi a satului, şi ascultând poveştile bătrânilor satului, m-am (DD) hotărât să inițiez un proiect mai vechi (inclusvi al tatălui meu) privind o monografie a satului Chilia (în colaborare cu Emil Brândușan, unchi al meu și om al locului, și în consultanță cu mai mulţi specialişti din domenii diverse, mai ales istorie). Asta nu doar pentru că satul Chilia este magic pentru mine (probabil că mulţi avem zonele noastre magice, adesea legate de copilărie), dar şi pentru că este un sat prototip al etnografiei şi culturii Ţării Codrului. Într-adevăr, există în această zonă – Ţara Codrului – lucruri rare de istorie şi cultură, cu rol formativ într-o lume debusolată valoric, care nu trebuie pierdute, ci promovate! În acest context pot spune explicit că pentru mine treimea (sic!) Chilia (zona etnografică Ţara Codrului/Sătmar/Maramureş) – Cluj-Napoca (Transilvania) – Manhattan (New York) reprezintă spaţiul cultural-valoric formativ (Tradiţie prin Bun simţ – Onoare prin Curaj – Excelenţă prin Raţionalitate/Gândire critică), parte fundamentală a spaţiului personal cultural-valoric de referinţă!

Pentru unii cârcotaşi poate să pară un demers prea personal şi desuet. Da, este un demers personal – deoarece se referă la o localitate pe care o cunosc -, dar este un demers inserat într-un context cultural transilvan, definit larg, şi românesc. Cadrul cultural motivează demersul – repunerea pe hartă şi în conştiinţa publică a tradiţiei şi valorilor vechi româneşti -, iar demersul îmbogăţeşte apoi cadrul cultural. Poate ar fi bine să avem această mentalitate şi să vedem în zonele tradiţionale româneşti frumuseţea veche şi forţa culturală, care, chiar dacă sunt uneori ascunse de praf şi sărăcie, continuă să existe, aşteptând să fie redescoperite şi valorizate. Şi de ce să facă asta astăzi doar Prinţul Charles al Marii Britanii? De ce trebuie alţii să ne protejeze şi/sau să ne descopere Transilvania/România Magică? Spre exemplu, Prinţul Charles a cumpărat şi restaurat vechi zone ţărăneşti transilvane, iar Universitatea Harvard are păduri din România în proprietate, ceea ce arată că le înţelege valoarea în lumea modernă. Mă rog, să nu fiu greşit înţeles: este excelent că Prinţul Charles şi alţi străini fac asta, dar acţiunea lor trebuie să ne motiveze şi pe noi să facem ceva similar. Această atitudine nu reprezintă un patriotism desuet. Este un fel modern şi european de patriotism real, prin care îţi repui ţara (şi/sau zone din aceasta) pe scena naţională şi internaţională; mai mult, înţelegându-ţi locurile în complexitatea evoluţiei lor istorice, ajungi chiar să fii mai tolerant şi să apreciezi şi contribuţia altor etnii la forma lor de astăzi, lucru important într-o Europă unită, caracterizată însă nu prin nivelare culturală, ci prin unitate în diversitate.

Deocamdată, împărtăşim cu voi, cititorii Blogului, o micromonografie a satului Chilia; am (DD) să propun pentru ea şi o pagină Wikipedia – aşadar fiind fără pretenţie de copyright -, care sper că va fi dezvoltată ulterior şi de alţi contributori. În acestă formă este doar un text de Blog informativ, fără pretenţia (încă) rigorii unuia ştiinţific, pe care sperăm să-l găsiţi interesant şi să vă stimuleze să înţelegeţi şi/sau să vizitaţi Ţara Codrului. Aşadar, dacă vi se pare interesantă micromonografia, nu ezitaţi să o diseminaţi cât mai larg (cu un link simplu spre Blog); de asemenea, îi rugăm pe cei care au şi alte informaţii documentate despre satul Chilia să ni le trimită.

II. Aspecte generale

Satul Chilia face astăzi parte din comuna Homoroade, judeţul Satu Mare, sat aflat exact la graniţă cu Judeţul Maramureş. Numele românesc vechi şi utilizat de săteni este „Tilie”, iar numele maghiare (în diverse variante de scriere ale aceluiaşi nume), exprimând ideea de sat mânăstire/chilie, sunt: Apaczafalu/Apaczaffalva/Apaczafalva, Apatzafalu/Apatzaffalva/Apatzafalva, Apacafalu, variantele acestora fără „A” (ex. Paczfalu/Paczaffalva/Paczafalva, Patzafalu, Pacafalu/Pacfalu, Pacsafalu etc.) şi Tyllie/Tyilie. Este un sat situat în Ţara Codrului, zonă etnografică veche, deluroasă/montană de înălţime mică, bine împădurită, dominând păduri vechi (de aici numele de Codru) de stejar/gorun/cer şi fag, alături de unele zone de conifere, întinsă în Judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Pentru mai multe informaţii despre Ţara Codrului vezi aici. Satul Chilia este o localitate turistică, inclusă în programul Transilvania Magică.

În acest context introductiv merită amintit că Ţara Codrului a dat câteva familii nobiliare româneşti (cu numele adesea maghiarizat), poate mai puţin mediatizate decât cele din Maramureşul istoric, dar foarte importante şi cu contribuţii cheie la istoria României. Spre exemplu, George Pop „de Băseşti” (m. „de Illesfalva”) (1835-1919) a fost preşedintele Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. De asemenea, a fost un important memorandist şi politician (ex. preşedintele Partidului Naţional Român din Transilvania). Familia sa a fost înnobilată (cu moşiile Băseşti şi Oarţa de Jos din Ţara Codrului) în 1678, principele Transilvaniei, Mihail Apafi, legitimând proprietatea (vezi Georgescu, 2013).  În perioada afirmării naţiunilor, în divergenţele cu unii conducători maghiari, aceştia spuneau că, deşi este o prăpastie între ei şi George Pop de Băseşti în ceea ce priveşte viziunea politică/naţională, el şi-a apărat cauza neamului cu atâta curaj încât trebuie să se închine în faţa lui, acesta impunând respect şi adversarilor (vezi Georgescu 2013). Când a fost provocat de Preşedintele Consiliului de Ministri din Ungaria (Kalman) să renunţe la viziunea lui pentru a fi mai apreciat şi promovat în Ungaria, George Pop de Băseşti a spus (vezi Georgescu, 2013, pg. 43): „…De mi-aţi da toată Ungaria, şi tot n-aş trăda cauza dreaptă a sărmanului şi nenorocitului meu popor, care, afară de Dumnezeu, de tovarăşii mei şi de mine, n-are alţi apărători…”. Nicolae Iorga l-a numit „Bătrânul Naţiei” (românii numindu-l simplu „Badea George„), iar în 1935, la sărbătorirea centenarului naşterii lui George Pop de Băseşti, Iuliu Maniu – ţinând cont de contribuţia acestuia la păstrarea românismului şi la Marea Unire – spunea că satul Băseşti este o „Mecca română” unde locuia „comandatul suprem al neamului românesc” (vezi Georgescu, 2013). Alte familii nobiliare, româneşti (cu numele adesea maghiarizat) sau neromâneşti, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Ţara Codrului, au fost: Anderkó „de Homoród” (r. Anderco „de Homorod”), David „de Alsoszopor” (r. Alsoszopor – Supurul de Jos”), Pap-Szilagyi „de Illesfalva” (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi „de Băseşti”), Szilagyi „de Paczafalva” (r. Paczafalva – Chilia), etc.

III. Un scurt istoric

Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând „Drumul Chiliei”) s-au identificat urme de aşezări omeneşti preistorice, din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starcevo-Cris la Ograda Borzului-Homorodul de Sus) şi eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus). De asemenea, există dovezi ale locuirii acestor zone în perioada daco-tracică, (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), zona făcând probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal, iar apoi din zona dacilor liberi/Dacii Mari (în zonă – Homorodul de Jos – existând şi comunităţi celte, dovadă stând moneda „Călăreţul cu Pasăre”, descoperită aici). Ulterior, foarte probabil că etnogeneza şi organizarea românească (ex. obştile săteşti, ţăranii liberi, juzii/cnezii/voievozii) au urmat aceleaşi tipare ca în toată regiunea Transilvaniei, definită larg (incluzând şi Maramureşul, Crişana, Sătmarul şi Banatul vezi aici), zona făcând parte din voievodatul lui Menumorut [pentru detalii vezi aici (Gheorghe Lazin) şi aici].

Prima atestare documentara a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul era unul ecleziast, ţinând de călugăriţele dominicane din Satu-Mare (Minţiu). Ulterior (probabil începând cu anul 1392 până în aproximativ 1555) satul face parte din domeniul familiei Dragfy (numele maghiar al nobililor români din familia voievozilor Dragoş/Dragoşeşti), primii proprietari fiiind chiar nobilii voievozi Drag şi Balc, nepoţii voievodului Dragoş „descălecătorul” din Maramureş). După mijlocul secolului XVI ajunge în domeniul cetăţii Satu Mare (atunci cetatea împăratului habsburg). În anul 1648 apare ca parte a domeniul lui Rakoczi Gyorgy I (principele Transilvaniei), iar din 1668, prin donaţie regală (a împăratului habsurg), din domeniul contelui Csaky Istvan. Apoi satul a intrat o perioadă în domeniul baronului Wesselenyieke (în 1769 era încă parte a acestui domeniu), iar apoi, până la unirea Transilvaniei cu România în 1918, o parte a ajuns în domeniul familiei Karoly. Din a doua jumătate a secolului XVIII, ca urmare a reformelor tereziene şi apoi iosefine, sătenii au devenit administratori (ex. au închiriat pământ) şi proprietari de pământ (ex. obţinut prin defrişări/desţeleniri, cumpărare etc.), în această perioadă (legată de percelările reformei tereziene/iosefine) probabil mutându-şi şi vatra satului în zona în care erau proprietari [pentru detalii vezi aici şi aici (Monografia Oraşului Ardud) şi Szirmay, 1809]; într-adevăr, în 1809 Szirmay îi descrie pe locuitorii din Chilia ca „Telkes Gazda” (proprietari de pământ), identic cu svabii din satul vecin (Homorodul de Jos), nu doar cu termenii de „Hazzal Gazda” (proprietari de casă), aşa cum sunt descrişi locuitorii români din satele vecine.

Istoria medievală, modernă şi contemporană a satului este strâns legată de cea a Ţării Codrului (zonei Codru) din care face parte. În perioada medievală, zona – care de obicei era în mare parte inclusă în districtul Ardud – a fost afectată de năvălirile tătare (începând cu secolul XIII), iar apoi, începând cu secolul XVII, de atacurile de pradă otomane (cu sediul la Buda, Timişoara sau Oradea), Ţara Codrului nefiind inclusă în paşalâcul Oradea, ci ţinând, împreună cu comitatul Sătmar (Szatmar/Zathmar), fie, mai des, de Ungaria habsburgică (parte a Imperiului Habsburgic) fie, mai rar, de Partium (aflată sub administrarea Principatului Transilvaniei, fără a face însă parte integrantă din el). În faţa acestor atacuri, Ţara Codrului (şi mai ales masivul Codru) asigura însă o zonă de protecţie mult mai bună decât cea de care beneficiau satele din Comitatul Satu Mare aflate în afara acestei zone şi/sau localizate mai spre oraşul Satu Mare. Răscoalele ţărăneşti din Transilvania medievală au cuprins inevitabil şi zona de Codru. De asemenea, în anul 1848, zona a fost zguduită de mişcările românilor pentru redobândirea proprietăţilor şi drepturilor vechi (ulterior având loc şi o împroprietărire a ţăranilor). După 1918 satul a trecut sub administraţie românească, oamenii din zonă aducându-şi şi ei contribuţia prin participarea la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Reforma agrară din 1921 a stimulat economic satul, prin noile împroprietăriri. În 1940 satul a reintrat sub administraţie maghiară (odata cu cedarea Ardealului de Nord către Ungaria), dar a revenit României după 1945 (pentru detalii vezi aici şi aici).

IV. Particularităţi istorico-geografice şi socio-economice

Pentru informaţii istorico-geografice şi/sau socio-economice generale despre masivul cristalin Codru şi despre Ţara Codrului, vezi Arghiuş (2010) şi Ciordaş (2012). Tradiţiile codreneşti din zona etnografică Ţara Codrului, sau, simplu spus, Codru – aplicabile şi satului Chilia -, sunt descrise de Buzilă (2010; vezi aici şi aici ); spre exemplu, figurile „Steagul” sau „Rotirea peste cap” din dansul codrenesc (vezi Buzilă, 2010) sunt unele din cele mai dificile figuri/mişcări din dansurile populare româneşti. De asemenea, șura și dansul la sură sunt elemente tipice zonei etnografice Codru.

Revenind specific la localitatea Chilia, primul sigiliu documentat al satului este  din anul 1785. Acesta era rotund, de 25mm, fiind confecţionat din bronz şi conţinea un pom fructifer înconjurat de motive vegetale (vezi Dulgău, 1997); simbolurile utilizate sunt strâns legate de activităţile principale ale locuitorilor satului (ex. pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor, complementate de cultivarea terenurilor agricole etc.), activităţi dominante şi astăzi. Este menţionat explicit şi un sigiliu ecleziast al Chiliei în 1832 (vezi aici).

În lucrarea Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, publicată de Antal Szirmay in 1809, satul este descris astfel:

„…Paczafalu, [numit] mai demult Apaczafalu, este locuit de români de credinţă [rit] veche, are 40 de proprietari de pământ (notă adăugată: în maghiară telkes gazda), preot local şi biserică de lemn. Pământul [terenul] este slab, pădurea de fag frumoasă şi plină de vânat şi au şi viţă de vie. Pârâul Bran (notă adăugată: numit azi oficial râul Lupului sau simplu „Vale” de către săteni) izvorăşte din vârful făgetului [dealului], trece prin sat şi se varsă în pârâul Homorod (notă adăugată: astăzi râu)….” (pg. 174)

Faptul că exista un nucleu puternic de săteni prosperi – foarte probabil alături de iobagi/jeleri sărăciţi, care reprezentau majoritate ţărănimii româneşti – este susţinut şi de un eveniment anterior, bine documentat, şi anume faptul că sătenii din Chilia („Tilie”) au plătit pentru achiziţia Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792 (vezi Bogdan, 2010):

„…Această sfântă carte, adică Mineiu, o au cumpărat sătenii pe sama besărecii din Tilie drept cu 30 de florinţi vonaşi. Iulie 8 zile 1792, fiind preut Michale Nemaly…” (vezi Bogdan, 2010).

Într-adevăr, o conscripţie urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele din Codru) erau bine organizaţi în posesiuni româneşti (Possessiones Valaches), cu juzi, cnezi şi/sau voievozi. Spre exemplu, în 1729-1730 apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – aici); mai mult, districtul Ardud, din care făcea parte adesea şi Chilia, avea voievod chiar mai târziu, în anul 1769 (pe Pop Mihai/Michael Popp; vezi aici). Acest lucru este important de remarcat, ținând cont de faptul că instituțiile românești vechi (ex. obști sătești, țărani liberi, juzi/cnezi/voievozi) s-au redus drastic (adesea până la dispariție) în Transilvania înţeleasă larg (inclusiv Satu Mare; vezi aici), după secolele XV-XVI. Acesta fiind spuse, trebuie însă menționat imediat faptul că aceste instituții vechi, chiar dacă s-au păstrat în unele locuri transilvane (Transilvania, definită larg), ca acesta descris aici, au dobândi adesea (și) alte funcții decât cele originale; spre exemplu, (1) cneazul/voievodul a adevenit uneori un administrator/un mijlocitor între români și noii feudali şi/sau nobil condiţionar și/sau (2) titlul de cneaz/voievod a devenit unul nobiliari (ex. voievodul Transilvaniei). Mai precis spus (vezi şi Prodan, 1967/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003), ca semnificaţie generală, voievodatul (şi cnezatul) este o instituţie românească în Transilvania definită larg (incluzând Satu Mare), schimbându-şi sensurile de-a lungul timpului (dar co-existând unele cu altele în anumite intervale de timp, în locaţii diferite). Cele mai importante sensuri, rezultate din înţelegerea noastră asupra bibliografiei indicate, sunt:

• un conducător ales al unor uniuni de obşti libere; de obicei, alesul unui sat individual se numea jude, alesul unei uniuni de sate era numir cneaz, iar voievodul era alesul unor uniuni mai mari de sate (adesea cu funcţie militară). Aceşti conducători/administratori, iniţial aleşi din cadrul obştii, au avut cu timpul tendinţa de a-şi trasmite poziţia ereditar şi de a acumula averi tot mai mari, pregătind astfel schimbarea sensului titlului (de la ţăran ales ca administrator/reprezentant, la ţăran înstărit şi/sau nobil conducător). Probabil că aceste forme au exista dominant înaintea constituirii voievodatului lui Menumorut şi în timpul acestuia.
• nobil (proprietar de pământuri – prin dreptul vechi nescris: Jus Valahorum/Cnezial/Voievodal) – şi conducător local (adesea militar şi judecătoresc), ales (tot mai rar) şi/sau ereditar (tot mai frecvent), al unor uniuni de sate libere; de obicei, o uniune de sate era condusă de un nobil cneaz, iar un sat de un nobil jude. Sensul a apărut odată cu constituirea marilor voievodate care erau şi pe teritoriul actual al României (spre exemplu, în voievodatul lui Menumorut). Se menţine în această formă şi după organizarea zonei în cadrul comitatului Satu Mare (Szathmar/Sătmar) în Regatul Ungariei; în cadrul Regatului Ungariei acest sens domina mai ales în prima parte a dinastie arpadiene (mai ales când comitatul era unul regal), când pământul, atât al ţăranilor cât şi al nobililor, aparţine ca proprietate regelui în calitate de dominus, iar vechile drepturi ale românilor (Jus Valachorum) erau adeseori recunoscute de noua stăpânire.
• voievodul Transilvaniei sau al Maramureşului.
• nobil (proprietar de pământuri – având dreptul de proprietate prin înscris regal) şi, adesea, conducător local (de tip militar şi/sau judecătoresc), adesea ereditar, al unor sate dependente sau mixte. Acest sens s-a folosit mai ales în perioada dinastiei arpadiene (mai puţin a celei angevine unde se foloseşte simplu termenul de nobilis) în Regatul Ungariei, dar reapare destul de puternic iar, după perioada angevină, până în secolele XVIII-XIX (în unele situaţii termenul de voievod se pierde şi/sau devenine secundar celor de nobilis – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
• administrator/reprezentant (liber/libertin) al unor sate aflate pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; prin serviciile pe care le făcea, avea pământul în posesie (proprietate scrisă dată de rege aparţinând însă feudalului), dar era scutit de obligaţii iobăgeşti (libertin). Dacă era pe proprietatea regelui, starea sa era mai apropiată de vechea stare de nobil român liber (după Jus Valachorum), fără însă a avea titlul de nobil (neavând pământ în proprietate, cu înscris regal). A dobândit această valenţă mai ales începând cu dinastia angevină în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX.
• nobil condiţionar aflat pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; avea pământul, de obicei loturi mici şi mijlocii, în proprietate (dat de stăpânul feudal pentru servicii deosebite), pe timpul vieţii sau ereditar (dar adesea nu era ereditar). Dacă proprietatea era una ecleziastă (cum a fost şi Chilia în 1370), atunci nobilul se mai numea şi nobil predialist. Fiind dat de stăpânul feudal, nu de rege, i se recunoştea titlul pe proprietatea feudalului (de aici şi numele de condiţionar/nemeş). A apărut mai ales după instalarea dinastiei angevine în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX. Dacă titlul de proprietate scris era dat de rege pe proprietatea feudala a regelui, putea deveni nobil mic/mijlociu (adesea termenul de voievod pierzându-se cu timpul şi/sau devenind secundar celor de nobilis/nemeş – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – în perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
• nobil armalist, cu sau fără pământ, obţinând titlul/blazonul prin servicii deosebite (adesea militare); titlul de voievod se putea asocia celui de nobil mai ales dacă nobilul era de origine română.
• după anularea iobăgiei în 1848 termenul se foloseşte rar, referindu-se în unele locuri (1) la românii înstăriţi/proprietari de pământ – ca un semn de apreciere/respect şi/sau recunoaştere a unei istorii familiale şi/sau (2) la unii administratori ai unei mari proprietăţi de pământ apaţinând încă vechilor familii de nobili (tot ca reminisceţă a unei istorii a acestei funcţii).

Aşadar, faptul că în anul 1729 exista un voievod în Chilia ne poate spune că: (1) satul era unul de români (lucru dovedit, de altfel, şi de recensămintele vechi – vezi mai jos); (2) era un sat destul de important ca mărime pentru acea vreme, având un conducător localizat în sat şi purtând titlul de voievod şi (3) dacă era o proprietate feudală, atunci era un singur proprietar feudal (nu era neobişnuit să existe mai mulţi propritari feudali într-un sat, în acest caz, de obicei, fiecare proprietar având voievodul său ca administrator). Foarte probabil, voievodul identificat în 1729 era un administrator liber (poate ţăran liber-libertin) sau nobil condiţionar/nemeş pe proprietatea feudală din zonă. Într-adevăr, pe proprietăţile feudale sunt documentate în zona Codru atât existenţa nobililor condiţionari cât şi a libertinilor. Sigur, există teoretic şi posibilităţile celelalte, dar cu probabilităţi mult mai mici, să fie chiar un conducător/reprezentat al unor ţărani liberi/libertini, un nobilis valachus şi/sau un mic nobil/nemeş pe un sat mixt ca proprietate (dominând însă partea feudală). Putem însă spune cu probabilitate mai mare că satul Chilia, ca sat românesc, şi instituţia voievodatului de aici au trecut de-a lungul timpului prin toate etapele voievodatului descrise mai sus. Aşadar, alături de marea nobilime şi proprietate feudală, ţărani liberi (spre exemplu în sens de libertini) şi voievozi (spre exemplu în sens de administratori libertini) au continuat să existe, chiar dacă în procent din ce în ce mai redus, alături de ţăranii dependenţi foarte probabil majoritari (iobagi/jeleri), până la anularea iobăgiei prin reforma din 1848; alături de aceste categorii exista şi o pătură intermediară formată din micii nobili (ex. „de o sesie”, armalişti – cu blazon regal, cu sau fără pământ, etc.) şi/sau nobilii condiţionari/nemeşi. Merită observat că reformele tereziene şi iosefine din a doua jumătate a secolului XVIII, au făcut ca în Chilia ţăranii să aibă pe lângă pământul probabil închiriat şi pământ în proprietate (ex. dobândit prin desţeleniri/despăduriri, cumpărare etc.) încă înainte de împroprietărirea de după 1848 (vezi Szirmay, 1809); pe aceste locuri aflate în proprietatea sătenilor s-a mutat noua vatră a satului, probabil în secolul XVIII, probabil (1) pentru a fi mai aproape de pădure – în caz de pericol şi pentru acces la resurse , (2) pentru a evita zona mai mlăştinoasă din vatra veche a satului – aflată de cealaltă parte a drumului care leagă satul de oraşul Satu Mare (zona numită „La Călugăriţe” – unde ar fi fost vechea mânăstire – din „Chilia Bătrănă”, vatra veche a satului), (3) pentru a elibera terenul mai propice agriculturii din zona vetrei vechi a satului (din „Chilia Bătrănă”) – ca urmare a percelărilor reformei tereziene/iosefine şi/sau (4) pentru a nu mai depinde direct de domeniul nobiliar. Acestă imagine este congruentă cu evoluţia „ţărilor” vecine: Ţara Chioarului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului şi Ţara Maramureşului. În acest context merită reamintit, aşa cum spuneam şi în introducere, că Ţara Codrului a dat câteva familii nobiliare româneşti (cu numele adesea maghiarizat), poate mai puţin mediatizate decât cele din Maramureşul istoric, dar foarte importante şi cu contribuţii cheie la istoria României.

Fenyes Elek arată în lucrarea Magyarország geográfiai szótára (publicată de Nyomatott Kozma Vazulnal, la Pesten) că în anul 1851 exista în Chilia o unitate/fabrică de producere a potasei (în limba maghiară hamuzsirfozo-gyaraval), probabil parte (sau independent de) domeniului contelui Karoly Lajos. Potasa (carbonatul de potasiu/kaliu) se obţine din cenuşa lemnelor arse, fiind utilizată ca îngrăşământ şi/sau în diverse activităţi de producţie (ex. săpun, detergenţi, sticlă etc.), fiind vândută, alături de cărbuni, în Satu Mare(vezi aici). Într-adevăr, în satul Chilia există şi acum câteva familii numite „Hutaşi” (adesea cu numele de familia Groza) şi locul din pădure numit „La Cărbunişte”, care până la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX au locuit în pădure/codrul (în locul numit şi acum „la Hută” ), unde s-au ocupat de aceste activităţi (la începutul secolului XX s-au integrat/mutat în satul actual).

În anul 1869 în Chilia erau 97.8% români şi 2.2% maghiari. În anul 1910 trăiau în satul Chilia 465 de locuitori (români 411, maghiari 18), din care 444 greco-catolici, 7 romano-catolici şi 13 evrei (vezi aici). În anul 1940 existau în sat 587 de locuitori din care 568 greco-catolici, 1 romano-catolic şi 18 evrei (vezi aici). După trecerea Ardealului de Nord în administraţia Ungariei, în 1940, evreii din sat au fost deportaţi (pentru detalii şi numele exacte ale evreilor din sat vezi aici). Numele de familie cele mai vechi şi mai răspândite în satul Chilia sunt (în ordine alfabetică): Andreica, Blaga, Brânduşan, David, Dragoş, Fogoş/Fogaş, Groza, Lup, Pop, Silaghi, Tătar, Tătăran etc.

V. Turism

Satul Chilia face parte din Ţara Codrului şi se află în pitoreasca zonă a masivului cristalin Codru, bine împădurit, într-o zonă de o frumuseţe rară, cu multe trasee accesibile, pe drumuri forestiere şi/sau pe poteci naturale de pădure, direct spre, iar apoi, pe culmea masivului Codru (astfel de locaţii sunt, în denumirea locală, „Fântâna Haiducului Pintea/Fântâna Pintii”, „Foişorul-Tarniţa/La Ciupercă”, „Valea Lupului”, etc.) şi/sau pe dealurile care îl compun, dealurile piemontane Codrului şi/sau la „Poalele Codrului” (spre exemplu, în denumirea locală, astfel de locaţii sunt „Câmpu Mare”, „Făgaşul Satului”, „Pusta”, „Ungurelul”, „Dealul Secăturii”, „Tarniţa”, „Dealul lui Bran”, „Dealul Pişti”). Culmea masivului Codru se întinde pe aproximativ 22 de kilometri (cu înălţimea maximă de aproximativ 575 de metri în vârful Lespezi) şi se numeşte Culmea Făgetului („Vârful Codrului” sau „Culmea Codrului” în limbajul local), dominând păduri vechi de stejar/gorun/cer şi fag (dar şi cu zone de conifere). Satul este inclus în programul Transilvania Magică (vezi aici ).

Turiştii au acces nu doar la privelişti şi trasee spectaculoase, dar se pot bucura şi de tradiţiile culturale şi culinare extraordinare din sat.

Astfel, satul are un muzeu (vezi aici) care reflectă o gospodărie tradiţională din zona etnografică Codru. Există o mânăstire ortodoxă cu Hramul Sfântul Apostol Andrei, construită recent, în amintirea vechii tradiții mânăstirești a satului (vezi aici şi vezi mai jos și legenda locală), ca o conexiune între noua şi vechea vatră a satului. Prima ctitorie a bisericii ortodoxe din localitate este documentată din 1706 (vezi aici), probabil pe vatra veche a satului („Chilia Bătrână”); în forma/locaţia actuală, biserica ordodoxă (cu Hramul Sfinţii Apostoli Mihail şi Gavril) a fost construită probabil ca biserică greco-catolică în 1858/1861 (vezi aici), lângă locul unei biserici greco-catolice din lemn din noua vatră a satului (care ulterior a fost dărâmată). Pe lângă biserica ortodoxă satul mai are două biserici: penticostală şi baptistă. Începând acum aproximativ 50 de ani (în 1957), s-a hotărât organizarea anuală a Festivalului Codrenesc la „Valea Lupului” (pe teritoriul satului Chilia). Festivalul aduna codrenii din toate zonele Ţării Codrului, iar spectacolele erau o oportunitate de exprimare a tradiţiilor (ex. dans popular, port, mâncare tradiţională, mic târg). Ulterior, ca urmare a creşterii numărului de participanţi şi a nevoii de spaţiu mai larg, festivalul s-a mutat într-o nouă locaţie din Ţara Codrului, apropiată vechii locaţii, la Oţeloaia (vezi aici), fiind în continuare organizat anual, cu acelaşi scop. Acest festival codrenesc este cel mai vechi festival folcloric din Satu Mare (vezi aici). Nu în ultimul rând bucătăria tradiţională din Chilia trebuie încercată (ex. „plăcinte codreneşti cu lobodă”, „tăşti”, „scoverzi”/clătite, „fancuri”, „moşocoarne”, „vărzar”, cozonaci cu brânză sau cu diverse fructe, supele tradiţionale de cartofi şi fasole, slănina şi şunca pregătite tradiţional, pălinca făcută la pălincia din sat din diverse fructe ale localnicilor, individuale şi/sau combinate). În perioada sărbătorilor de iarnă încă se practică colindatul tradițional, dar și „Viflaimul „și „Steaua„ organizate de tinerii din sat în colaborare cu biserica ortodoxă din sat. Cazarea se poate face în Satu Mare, Chilia aflându-se la doar 23 de kilometri de oraş, dar şi la localnici.

VI. Legende şi tradiţii locale

Tradiția locală spune că în vremuri străvechi zona era ocupată de o mânăstire și chilii cu măicuțe/călugărițe (creştin-ortodoxe); de aici s-ar trage și numele localității. Năvălirile tătarilor au distrus mânăstirea și chiliile, din relațiile (forțate) acestora cu călugărițele născându-se „chilienii”. Ca urmare a acestui „păcat”, mânăstirea originală s-a scufundat în zona mlăștinoasă din„Chilia Bătrână”, numită „La Călugăriţe” (în partea stângă a drumului spre Satu Mare, la aproximativ 50 de metri de la drum, lângă râul Lupului, pe partea stângă a râul Lupului): legenda spune că bătăile clopotelor acestei mânăstiri scufundate se mai aud din când în când (mai ales în noaptea de înviere). Pentru a uita evenimentul și a se proteja mai bine de năvălirile tătare, sătenii au mutat satul de la „Poalele Codrului” mai spre „Culmea/Vârful Codrului ” (unde este localizat și astăzi). Legenda are un sâmbure de adevăr istoric, fiind confirmată de anumite izvoare orale și scrise. Spre exemplu, conform cronicarului Anonymous, când maghiarii i-au cerut lui Menumorut să se supună lor, acesta a spus că el se află sub ascultarea împăratului de la Constantinopol (sub acest aspect, întărit de faptul că la prima documentare apare ca un sat de români, probabil şi cu o biserică de lemn, s-ar putea explica conexiunea ortodoxă). Apoi, aşa cum am arătat mai sus, în 1370, mânăstirea dominicană poseda Chilia (sub numele de Pacfalu) ca proprietate ecleziastă (sub acest aspect s-ar putea întări conexiunile cu ideea de mânăstirea). Năvălirile tătare în zonă, precum și mutarea vetrei satului din „Chilia Bătrână„ în locația actuală (în partea dreaptă a drumului spre Satu Mare), inclusiv locul mlăştinos „La Călugăriţe”, sunt lucruri/evenimente documentate istoric și administrativ (vezi şi aici).  În fine, sunetul clopotelor poate fi explicat prin ecoul produs de clopotele bisericii din sat (aflată în noua locaţie) care sunt reflectate de dealul deasupra „Chiliei Bătrâne” („Cerăt” – cu păduri de cer).

VII. Un cadrul istoric și cultural mai general: Chilia – în contextul mai general al zonei Ţara Codrului/Satu Mare – Maramureş/Transilvania

O scurtă analiză a situaţiei zonei mai extinse (contextul general) din care face parte satul Chilia (Ţara Codrului/Satu-Mare – Maramureş/Transilvania) ne poate ajuta să presupunem adecvat, referitor la ce s-a întâmplat în satul Chilia – Ţara Codrului, acolo unde nu avem informaţii specifice despre satul Chilia, şi/sau să înţelegem corect şi nuanţat, în context general, informaţiile specifice pe care le avem despre satul Chilia. Referinţele generale (contextul general) prezentate mai jos fac parte din fondul comun de cunoştinţe şi se regăsesc astfel în orice lucrare/manual preuniversitar/universitar de istorie (vezi spre exemplu Academia Română, 2001, Manea, Pascu şi Teodorescu, 1991; Prodan, 1867/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003; vezi şi aici), iar pentru cele cu referire la satul Chilia vom indica (cu link direct) sursele specifice atunci când sunt invocate (cu referinţe multiple spre Monografia Oraşului Ardud, de care istoria satului Chilia este adesea strâns legată; vezi aici).

1. Preistorie

Contextul general:

Dovezi ale locuirii zonelor care ţin astăzi de judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj există încă din perioada pietrei (paleolitic – urme sporadice – şi neolitic) (vezi aici).

Referitor la Chilia:

Pe tot întinsul comunei Homoroade (incluzând „Drumul Chiliei”) s-au identificat urme de aşezări omeneşti preistorice (+ 7000 B.C.), din epoca pietrei/din vechea Europă: neoliticul timpuriu (cultura Starcevo-Cris la Ograda Borzului-Homorodul de Sus) şi eneoliticul timpuriu (cultura Tiszapolgaa la Lunca-Homorodul de Sus) (vezi aici şi aici).

2. Antichitate (aproximativ 3000 B.C. – 476 A.D.)

Contextul general:

Există dovezi ale locuirii acestor zone (care ţin astăzi de judeţele Satu Mare, Maramureş şi Sălaj) în perioada daco-tracică. După cucerirea romană a Transilvaniei dacice, zona Satu Mare rămâne în stăpânirea dacilor liberi (ex. Dacii Mari), care în perioada următoare vor fi romanizaţi treptat (spre exemplu, prin migraţii, difuziune culturală).

Referitor la Chilia:

Zona a făcut probabil parte din statul dac din perioada Burebista-Decebal (spre exemplu, descoperindu-se la Chilia o monedă dacică de argint), iar apoi din zona dacilor liberi/Dacii Mari (romanizaţi şi ei cu timpul prin migraţie şi/sau difuziune culturală). În zonă au existat şi comunităţi puternice de celţi, dovadă stând moneda „Călăreţul cu Pasăre”, descoperită în satul vecin, Homorodul de Jos) (vezi aici şi aici).

3. Evul Mediu (aproximativ 476 A.D. – 1453 A.D.)

3.a.Etnogeneza Românească

Contextul general:

După retragere aureliană din Dacia (începută în 271), procesul de urbanizare din Dacia şi din zonele adiacente acesteia s-a inversat, urmând un proces major de ruralizare. Populaţia romanizată/romanică (direct sau prin difuziune) s-a stabilit în zone protejate, pentru a face faţă diverselor ameninţări (mai ales migratorilor agresivi). Aceste zone protejate erau, de obicei, reprezentate (1) de depresiuni, înconjurate de munţi/măguri/dealuri şi/sau (2) de zone puternic împădurite, ambele greu de accesat de inamici, cu acces la pădure (ex. pentru apărare şi construcţii/creşterea animalelor) şi apă (pentru agricultură şi creşterea animalelor). În astfel de zone spunea Nicolae Iorga că s-au organizat „româniile populare” (sau ţările/zonele/ţinuturile „românilor”, cum se numea această populaţie ea însăşi, sau ale „valahilor/vlahilor” cum o numeau celelalte populaţii cu care a intrat în contact, pornind de la numele dat acesteia de populaţiile germanice cu care s-a intersectat).

Ţara Codrului este una din aceste ţări ale românilor/vlahilor, organizată în jurul Măgurii Codrului (cu Culmea Codrului şi zonele Piemontane, zone incluzând porţiuni din Dealurile Silvano-Someşene, părţi ale Dealurilor de Vest). Aşadar, Ţara Codrului se referă la localităţile din jurul Măgurii Codrului (Culmea Codrului şi zonele Piemontane). Măgura Codrului face parte din jugul intracarpatic care conectează Carpaţii Occidentali (Munţii Apuseni-Meseş) de Carpaţii Meridionali (Lanţul Munţilor Oaş-Gutâi), separând practic Podişul Transilvaniei (cu partea sa nord-vestică, Podişul Someşelor) de Câmpia Panonică (cu partea numită Câmpia Someşului, parte a Câmpiei de Vest). Practic, jugul intracarpatic (vezi AICI) are, aproximativ vorbind, o primă linie de demarcaţie formată din măgurile Prisnel-Dealu Mare-Preluca (separate între ele de râuri şi dealuri silvano-semeşene) şi a doua linie formată din măgurile Şimleu-Codru (separate între ele prin zona râului Crasna şi dealuri silvano-someşene). Spre exemplu, între Munţii Meseş (Apuseni) şi măgurile Prisnel-Dealu Mare se află partea mai sudică a Porţii Someşene (râul Someş), iar între Munţii Oaş-Gutâi şi Codru se află partea mai nordică a Porţii Someşene (râul Someş)(vezi aici). Între cele două linii de demarcaţie ale jugului intracarpatic se află o serie de depresiuni, cu oraşe reprezentative (ex. Baia Mare, Cehu Vilvaniei, Jibou, Simleul Silvaniei, Zalău,  etc.)

Ţara Codrului se regăseşte astăzi pe teritoriul a trei judeţe: Satu Mare, Maramureş şi Sălaj. Încercând o sinteză orientativă/aproximativă prin prisma reformelor administrativ-teritoriale (vezi aici şi aici), pornind de la organizarea în cadrul Regatului Ungariei (înainte toată zona făcea parte din Voievodatul lui Menumorut, iar anterior din zona dacilor liberi – Dacii Mari), putem spune că, în linii mari (şi cu siguranţa satul Chilia), în trecut, zona aflată în Satu Mare a făcut parte din comitatul Satu Mare până în 1918 (unele zone din sud-vest au fost uneori incluse în comitatele Crasna/Sălaj), iar apoi din teritoriul judeţului Satu Mare, chiar dacă judeţul a suferit reorganizări administrative (ex. unele zone din sud-vest au făcut parte uneori din judeţul Sălaj). Zona aflată azi în judeţul Maramureş a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc, din 1876 din comitatul Sălaj (format din unirea comitatului Crasna cu zone din comitatul Solnocul de Mijloc), din 1918 din judeţul Sălaj, iar apoi, cel mai târziu din 1968, din judeţul Maramureş. Zona aflată în judeţul Sălaj a făcut parte din comitatul Solnocul de Mijloc, din 1876 din comitatul Sălaj, iar din 1918 din teritoriul de azi al judeţului Sălaj.

Aria de influenţă a unei astfel de ţări este delimitată complex, atât de factori geografici (ex. munţi/dealuri/păduri/ape etc.), cu rolul protector menţionat mai sus, cât şi de factori etnografici (ex. până unde există comunalităţi etnografice). Geografic, Ţara Codrului este definită (aproximativ) de râul Someş în est şi nord, râul Crasna spre vest (deşi, etnografic, Tăşnadul şi mai ales Cehalul, aflate în stânga râului Crasna, se află sub influenţa zonei Codru – vezi aici) şi dealuri silvano-someşene spre sud, care fac demarcaţii între Măgura Codru, Măgura Şimleului şi Munţii Meseş (vezi aici, aici, aici şi aici). Etnografic, Ţara Codrului este separată de râul Someş spre est de Ţara Chioarului, spre nord-est de Ţara Oaşului (râul Someş – partea mai nordică a Porţii Someşene – separă Măgura Codrului de Munţii Oaş-Gutâi), spre nord-vest şi vest de Zona Someşeană/Valea Someşului (râurile Someş şi Crasna sunt aici delimitări aproximative), iar spre sud de zona etnografică a Şimleului/Meseşului (prin dealuri silvano-someşene) (vezi aici, aici, aici şi aici). Pentru Ţara Codrului aflată pe teritoriul judeţului Satu Mare vezi o delimitare aproximativă aici (slideul 3), pentru zona din Maramureş aici şi aici, pentru zona din Sălaj (oraşul Cehu Silvaniei, comunele Benesat şi Sălăţig) aici, iar pentru o delimitare generală vezi aici. Unii autori încadrează etnografic Ţara Codrului în regiunea mai largă Crişana [probabil în baza faptului că ţinutul făcea parte din voievodatul lui Menumorut, iar după Marea Unire din 1918, partea din afara judeţului Satu Mare – ceea ce este astăzi în Sălaj şi Maramureş – era adesea parte a Sălajului (la nord şi nord-vest după Munţii Meseş) care era inclus în regiunea Crişana (vezi aici)]. Dacă criteriile geografice sunt discutabile (pot fi aduse argumente în funcţie de cât de larg definim Crişana, Maramureşul sau Transilvania), cele etnografice o leagă mai mult de tradiţiile maramureşene (vezi Pop, 2012 – aici şi aici). Într-adevăr, deşi graiului codrean este văzut ca un grai someşean, parte a subdialectului crişean, acesta a fost puternic influenţat de graiul maramureşan, iar etnografic, zona Codru (ex. tipul de colinde) se apropie mai mult de tradiţiile maramureşene decât de cele din Bihor sau Arad (care reprezintă nucleul regiunii Crişana).

Într-adevăr, la Marea Unire din 1918 se menţionează ca unindu-se cu Regatul României, Banatul, Transilvania (care includea şi Sălajul) şi Ţara Ungurească. Ţara Ungurească se precizează în Legea privind ratificarea unirii Transilvaniei cu România din 1919 că se referă la Crişana, Sătmar şi Maramureş (de observat că Transilvania era definită în titlul legii foarte larg, incluzând Transilvania, Maramureş, Sătmar, Crişana şi Banat). În reorganizarea administrativă de după unire, Sătmarul şi Maramureşul, deşi administrativ sunt separate, sunt, de obicei, considerate părţi ale provinciei istorice Maramureş, ca urmare a afinităţilor geografice, istorice şi cultural-etnografice. De asemenea, provincia istorică Crişana se referea în reorganizarea administrativă de după unire, în sens mediu, la Bihor, Arad şi cea mai mare parte a Sălajului, adesea dincolo de Munţii Meşes (Sălajul este aşadar inclus simbolic după unire în Crişana, nu în Transilvania, ca la data unirii). În sens larg, definită mai mult geografico-istoric, Crişana se referă la regiunea fostului Voievodat al lui Menumorut (Mureş în sud, Someş în nord, Tisa la vest şi Munţii Apuseni la est), deci, din judeţele de astăzi, pe lângă Bihor, Arad şi Sălaj, include şi părţi din Satu Mare (mai ales la vest de râul Crasna); acest sens foarte larg, definit geografico-istoric, este însă prea divers cultural-etnografic şi prea puţin substanţiat istoric pentru a fi susţinut ca unitate etnografică. În sens restrâns, Crişana se referă astăzi doar la judeţul Bihor.

Etnogeneza românească (în Transilvania, definită larg), începută după cucerirea romană a Daciei, s-a produs pe tot parcursul începutului de Ev Mediu şi s-a încheiat probabil spre secolul VIII. În această perioadă, pe acest teritoriu (sau cu influenţă asupra acestui teritoriu al Ţării Codrului) au ajuns şi o serie de populaţii migratoare (ex. goţi, huni, gepizi, avari, slavii etc.); în faţa acestora, daco-romanii/proto-românii se retrăgeau adesea, pentru protecţie, în zone împădurite şi înalte, etnogeneză românească fiind oarecum legată astfel de aceste zone. Instituţiile româneşti (spre exemplu, ţărani liberi organizaţi în obşti săteşti-uniuni de obşti–cnezate/voievodate, juzii/cnezi/voievozi etc.) sunt documentate şi în acestă zone (Satu-Mare), părţi ale Voievodatului lui Menumorut cu centrul la Biharea (dar şi cu cetăţi importante la Satu Mare şi Zalău). La venirea maghiarilor (secolul IX-X), Menumorut se considera, politic şi religios, „sub ascultarea” împăratului de la Constantinopol.

3.b. Cucerirea Maghiară – Comitatul Satu-Mare şi Voievodatul Transilvaniei în Regatul Ungariei

Contextul general:

După cucerirea maghiară a voievodatului lui Menumorut (încheiată probabil în secolul XI), se organizează comitatul Satu Mare (din 1187) în cadrul Regatului Ungariei.

Voievodatul Transilvaniei a fost organizat la rândul său în cadrul Regatului Ungariei şi cuprindea următoarele comitate (vezi aici): Dăbâca (cu centrul la Gherla), Cluj (cu centrul la Cluj), Turda (cu centrul la Turda), Alba (cu centrul la Alba Iulia), Hunedoara (cu centrul la Deva), Târnava (cu centru la Cetatea de Baltă), la care se adaugă mai apoi Solnocul Interior (cu centrul la Dej) care includea şi ceea ce astăzi numit Ţara Lăpuşului (din judeţul Maramureş).

În aceasta organizare putem identifica două perioade diferite.

În perioada arpadiană (secolul XI până la sfârşitul secolului XIII/începutul secolului XIV), în comitatul Satu Mare (având statut de comitat regal), ca şi în Voievodatul Transilvaniei, se recunoşteau iniţial, în zonele/ţările locuite de români (Terrae Valachorum), acele stăpâniri ale românilor (Possessioane Vlachorum) în care functionau drepturile şi organizarea veche a acestora, dinainte de cucerirea maghiară (Jus Valachorum). Într-adevăr, regii maghiari din dinastia arpadiană nu aveau încă mentalitatea sistemului feudal profund (care exista, spre exemplu, în vestul Europei), altfel încât (vezi Mihaly Horvat, 1860, citat aici) preferau o supunere nominală, prin care îi lăsau pe vechii locuitori în posesiunile lor, aceştia urmând să plătească anumite taxe. În 1241 comitatul este devastat de atacurile tătarilor (care continuă periodic şi pe parcursul următorilor ani).

Lucrurile încep să se schimbe radical începând cu 1301, când pe tronul Regatului Ungariei urcă regii din dinastia angevină (de origine franceză). Aceştia cunoşteau bine relaţiile feudale şi aveau strânse legături cu Papa (încă din 1299 românilor din comitatul Satu Mare li s-a interzis să-şi construiască biserici ortodoxe, considerate schismatice), astfel că încep să reorganizeze regatul (din 1285 comitatul Satu Mare a devenit deja unul nobiliar – vezi Ferenc şi colab., 2010 şi aici), pe bazele feudale clasice acelor vremuri. Spre exemplu, vechile zone/ţări ale românilor (Terrae Valachorum) se reorganizează în districte româneşti (Districtus Valachorum). Deşi se păstează instituţii româneşti (precum juzii şi/sau cnezatul/voievodatul), acestea dobândesc (şi) alte funcţii. Dacă înainte de cucerirea maghiară aceste instituţii aveau un rol puternic în (auto)organizarea proto-statală a românilor (valahilor/vlahilor) – evoluând de la reprezentanţi aleşi ai ţăranilor la stăpâni de mari proprietăţi -, după cucerirea maghiară acestea încep să aibă un rol de reprezentare a românilor în faţa noilor instituţii feudale (perioada arpadiană), devenind, după 1301, chiar un mijloc de aplicare a acestor noi instituţii feudale; aşadar, aceste titluri se referă mai târziu la administratori (liberi) şi/sau mici nobili (nobili condiţionari), fiind asociate zonelor locuite de români. Prin aceste organizări, după anul 1301, starea ţăranilor liberi români începe să fie afectată serios (deşi ei continuă să existe în număr mare  până spre secolul XV), lucru accentuat de faptul (1) că nu îşi mai puteau transmite ereditar posesiunile, astfel că proprietatea feudală [în forma regală, laică (nobliară/orăşenească) şi mănăstirească] creşte tot mai mult, şi (2) că sunt legaţi de loturile aflate în posesie (devin ţărani dependenţi de tip iobag). În faţa acestor lucruri, românii, vechi proprietari de pământuri, se revoltă pentru apărarea drepturilor strămoşeşti. Apar astfel răscoalele ţărănilor, precum cea  de la Bobâlna (1437-1438) şi participarea ţăranilor români la răscoala din 1514. În 1437/1438, prin Uno Trium Nationum (Fraterna Unio: maghiari, saşi, secui), românii au devenit în Voievodatul Transilvaniei naţiune tolerată, astfel că drepturile lor sociale şi politice au fost serios restrânse. Vechii nobili români, ortodocşi, sunt afectaţi şi ei, deoarece, începând cu perioada angevină, nu li se mai recunoştea statutul de nobil dacă nu erau şi catolici. Unii dintre ei au trecut la catolicism (spre exemplu, un strănepot al voievodului maramureşean Dragos descălecătorul, fiul lui Drag, a trecut la catolicism şi a întemeiat astfel o puternică familie nobiliară în Regatul Ungariei, familia Dragfy), alţii au părăsit Transilvania (definită larg) sau au sărăcit, devenind ţărani liberi şi/sau dependenţi.

Referitor la Chilia:

Prima atestare documentara a satului este din anul 1370 (sub numele de Pacfalu), când domeniul (populat de români) era unul ecleziast, ţinând de călugăriţele dominicane din Satu-Mare (Minţiu). Ulterior (probabil începând cu anul 1392 până în aproximativ 1555) satul face parte din domeniul Dragfy (numele maghiar al nobililor români din familia voievodală Dragoş/Dragoşeşti), iar după mijlocul secolului XVI ajunge în domeniul cetăţii Satu Mare (probabil odată cu reorganizarea domeniului Ardudului, cetatea aparţinând împăratului habsburg). În 1440 apare menţionată o răscoală a ţăranilor din zona comitatului Satu Mare (zona Ardud şi Codru), condusă de o persoană cu numele de Martin. Raidurile periodice ale tătarilor (începând din 1241) au afectat şi acestă zonă (vezi aici şi aici). Probabil că comunitatea românească de aici avea o biserică ortodoxă de lemn, fără a fi însă documentată foarte precis (vezi aici). Satele din zona Codru (inclusiv Chilia), aflate în domeniul familiei Drafy (la început a fraţilor voievozi Drag şi Balc, nepoţii voievodului din Maramureş –  Dragos „descălecătorul”), au fost oarecum mai norocoase (sic!), această familie românească fiind mai îngăduitoare/protectivă (cel puţin sub Drag şi Balc) cu comunităţile româneşti aflate în stăpânirea sa (spre exemplu, Drag şi Balc au construit biserici şi mânăstiri ortodoxe, obţinând de la Patriarhia de la Constantinopol chiar statutul de stavropigie pentru Mănăstirea Peri, vezi aici).

4. Între Medieval şi Modern (aproximativ 1456 A.D. – 1821 A.D.)

4.a. Parţium, Ungaria habsburgică şi Principatul Transilvaniei

Contextul general:

După bătălia de la Mohacs (1526) până prin 1540/1541, Ungaria începe să se destrame: o parte (mai de vest şi nord – numită Ungaria habsburgică sau Royal Hungary) revine „Imperiului Habsburgic”, o parte (mai centrală) revine Imperiului Otoman (care organizează un paşalâc la Buda), iar Transilvania/fostul Voievodat al Transilvaniei se organizează ca principat autonom aflat sub suzeranitate otomană (din 1541 până prin 1691) (vezi orientativ o hartă mai recentă aici). Zonele de Partium, incluzând comitatele dinspre Voievodatul Transilvaniei care au aparţinut Regatului Ungariei (spre exemplu Maramureş, Satu Mare, Crasna, Solnocul de Mijloc, Bihor, Arad, comitatele din Banat etc.), sunt formal sub autoritatea/posesiunea principelui Transilvaniei, fără însă a face parte din Principatul Transilvania, autoritate recunoscută de către Imperium Otoman. Dar această autoritate nu este recunoscută şi de către Imperiul Habsburgic (care ocupă comitatul Satu Mare încă din 1543, comitatul Maramureş în 1563 etc.; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014), imperiu care consideră Principatul Transilvaniei şi Partium că părţi ale Ungariei habsburgice din cadrul Imperiului Habsburgic. Abia în 1570, prin Tratatul de la Speyer, se recunoaşte de către Imperiul Habsburgic această autoritate (Dei Gratia Princeps Transsilvaniae ac Partium Regni Hungariae) pentru Principele Transilvaniei Ioan Sigismund Zapolya, dar doar pe parcursul vieţii sale. Partium include în Tratatul de la Speyer (1570) următoarele comitate: Maramureş, Crasna, Solnoc, Bihor şi unele comitate din Banat (din Banatul Montan), aşadar fără comitatul Satu Mare (vezi Georgiţă, 2014). Într-adevăr, comitatul Satu Mare, în care se afla şi Chilia, face parte din Ungaria habsburgică din cadrul Imperiului Habsburgic, în cea mai mare perioadă fiind şi efectiv şi în stăpânirea de facto (nu doar de iure) a Imperiului Habsburgic; autorităţile imperiale cedează temporar comitatul Satu Mare pentru unii principi transilvani cu titlul de „stăpânire viajeră” şi/sau principii transilvani cuceresc pentru scurte perioade comitatul Satu Mare (ex. principii transilvani Iştvan Bocskai, Gabriel Bethlen, Rakoczi Gyorgy I etc. stăpânesc pe perioada vieţii comitatul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014). Mai mult, zonele de Partium sunt des prădate şi de turci (încă din 1552 Timişoara este centrul unui paşalâc, care se extinde apoi în 1658 cu Banatul Montan – Caransebeş şi Logoj -, iar în 1660 se organizează paşalâcul de la Oradea care din 1674 include şi Gilăul; vezi pentru detalii Georgiţă, 2014) şi suferă atacurile periodice ale tătarilor. În acestă perioadă mulţi maghiari şi saşi acceptă reforma, astfel că luptele cu Imperiul Habsburgic (catolic) şi accentele de independenţă faţă de Papă sporesc în Principatul Transilvaniei şi uneori chiar în Partium (vezi spre exemplu, cucerirea cetăţi Satu Mare, în 1645, de către principele reformat al Transilvaniei Rakoczi Gyorgy I) (vezi aici).

Referitor la Chilia:

Aşadar, cu foarte mici excepţii, comitatul Satu Mare face parte şi este mai mult sub influenţa Imperiului Habsburgic, decât a principilor transilvani. În anul 1648 Chilia apare ca parte a domeniul lui Rakoczi Gyorgy I (reformat, principele Transilvaniei), iar din 1668, prin donaţie regală (a împăratului habsburg), face parte din domeniul contelui Csaky Istvan (catolic). Apoi satul a intrat o perioadă în domeniul baronului Wesselenyieke (reformat), în anii 1747 şi 1769 fiind încă documentat în acest domeniu. În această perioadă, Țara Codrului era adesea atacată de otomanii cu sediul la Buda, Timişoara sau Oradea; spre exemplu, satul Hodişa din apropiere a fost devastat de un astfel de atac în 1566. În faţa acestor atacuri, Ţara Codrului (şi mai ales masivul Codru) asigura însă, totuşi, o zonă de protecţie mult mai bună decât cea de care beneficiau satele din Comitatul Satu Mare aflate în afara acestei zone şi/sau localizate mai spre oraşul Satu Mare (vezi aici şi aici). În 1618 este sfinţit, la mănăstirea ortodoxă din satul codrean Cuţa, călugărul ortodox Eutihius (ca episcop al Sătmarului), de către Lauriu, episcop al Mânăstirii Muncaciului, cerându-li-se atunci tuturor românilor ortodocşi din comitat (deci inclusiv din Chilia), de către comitele Sătmarului, să-l recunoască pe Eutihius ca episcopul lor legitim, cu toate implicaţiile vechi ce decurg din aceasta (vezi aici). O biserică ordodoxă este ctitorită în Chilia în 1706 (vezi aici).

4.b Imperiul Habsburgic

Contextul general:

Din 1691, Principatul Transilvaniei (alături de cea mai mare parte a Partium) intră în componenţa Imperiului Habsburgic, ca principat autonom [cu Parlament (Dietă) propriu, dar fără armată şi politică externă proprii]; din 1765 devine Marele Principat al Transilvaniei, iar în 1867 toate comitatele constitutive ale acestuia sunt înglobate în Ungaria habsburgică. Comitatul Satu Mare – care era de facto în stăpânirea Imperiului Habsburgic încă din 1660 – este (alături de comitatul Bihor) parte a Ungariei habsburgice din cadrul imperiului, fiind condus de la Buda (din 1732 şi alte comitate din Partium, ca Maramureş, Arad etc. sunt conduse de la Buda). Comitatele din Banat sunt administrate direct de la Viena, până prin 1778, după care intră, cu mici excepţii, în componenţa Ungariei habsburgice, fiind administrate de la Buda. Din 1732 comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc (incluzând Chioarul) sunt incluse ca părţi ale Principatului Transilvania (vezi pentru detalii Georgiţă, 2014).

În anul 1698 s-a decis unirea românilor ortodocşi din Transilvania cu Roma (născându-se astfel biserica greco-catolică); unii preoţi şi unele comunităţi româneşti ortodoxe (mai ales din sudul şi nordul principatului) s-au opus uniaţiei, rămânând la credinţa ortodoxă (în 1761, generalul Bucov, trimis de conducerea din Viena pentru a opri o revoltă a preoţilor şi populaţiei ortodoxe, distruge câteva zeci de mănăstiri ortodoxe în Transilvania). Din mijlocul secolului XVIII (1765), Principatul Transilvaniei din cadrul Imperiului Habsburgic  primeşte statutul de Mare Principat în cadrul Imperiului Habsburgic (Satu Mare rămâne însă parte a Ungariei habsburgice). În 1703 are loc revolta curuţilor, orientată împotriva autorităţii habsburgice, condusă de Francisc Rakoczi al II-lea. În 1784 are loc răscola tărănească condusă de Horea, care a cuprins tot Principatul Transilvaniei (până în Satu Mare şi Maramureş). Din 1784, limba germană devine limbă oficială în imperiu (deci inclusiv în Satu Mare). Din a doua jumătate a secolului XVIII în imperiu au loc reformele tereziene şi iosefine, care întervin asupra proprietăţii feudale (pământul) şi a relaţiei dintre feudali şi ţăranii aserviţi, iar în 1781 Împăratul Iosif al II-lea aboleşte iobăgia, mai precis legarea de pământ/servitutea personală, şi permite închirierea şi/sau cumpărarea pământului de către ţărani. Reformele tereziene şi iosefine afectează pozitiv şi zonele de Codru (aflate în comitatul Satu Mare din Ungaria habsburgică); spre exemplu, ţăranii se puteau muta de pe o moşie pe alta, puteau să-şi „zălogească” şi să-şi vândă bunurile, să dobândească pământ în proprietate (ex. prin defrişări/desţeleniri, cumpărare etc.), puteau învăţa meserii etc. (vezi pentru detalii Edith, 2009 aici). Aceste influenţe pozitive ale reformelor tereziene şi iosefine au fost mai puţin reprezentate în Marele Principat al Transilvaniei (abia după câţiva zeci de ani se vor generaliza definitiv şi aici), din cauză că guvernul acestuia, sub influenţa nobililor, le considera opţionale/facultative (sic!). Oricum, în condiţiile în care ţăranii nu au primit pe scară largă pământ în proprietate, nu se poate vorbi încă de o adevărată desfiinţare a iobăgiei (desfiinţarea finală a iobăgiei va avea loc în 1848).  În 1781, Împăratul Iosif al II-lea a interzis asuprirea cetăţenilor în baza credinţei (astfel, dacă o confesiune avea cel puţin 100 de familii, putea să-şi facă biserică, să întreţină preot şi învăţător).

Referitor la Chilia:

În această perioadă (probabil după 1769) satul Chilia face parte din domeniul familiei Karoly (catolic), o parte din domeniu rămânând şi după 1848 (când se face prima împroprietărire), până în 1918, în proprietatea familie Karoly. Mizând pe reformele tereziene şi iosefine, ţăranii din Chilia dobândesc încă din secolul XVIII pământ în proprietate, probabil prin defrişări/desţeleniri şi cumpărare (vezi Szirmay, 1809), pe lângă pământul probabil închiriat; zona nefiind propice agriculturii, ci puternic împădurită, oferea oportunităţi mari pentru defrişări/desţeleniri. O ipoteză plauzibilă este faptul că în acestă perioadă se mută vatra satului din „Chilia Bătrână” (aflată probabil pe domeniul nobiliar – unde erau zone oarecum mai propice agriculturii, exceptând zona mlăştinoasă numită „La Călugăriţe” – supus unor parcelări prin reformele tereziene/iosefine) în noua vatră (spre pădure), unde ţăranii erau probabil proprietari, astfel că nu mai erau dependenţi direct de domeniul nobiliar şi erau mai bine protejaţi, fiind mai aproape de pădurea care se retrăgea la rândul ei prin defrişări/desţeleniri. Într-adevăr, în 1809 Szirmay îi descrie pe locuitorii din Chilia ca „Telkes Gazda” (proprietari de pământ), identic cu svabii din satul vecin (Homorodul de Jos), nu cu termenii de „Hazzal Gazda” (proprietari de case), aşa cum sunt descrişi locuitorii români din satele vecine. În 1729-1730 apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – aici). Karoly aduce în zonă (Homoroade) colonişti maghiari/slovaci (?) din zona Pozsony (40 de familii), dar aceştia nu se pot acomoda cu zona muntoasă şi o părăsesc (vezi aici). Apoi, în zona de Codru, în Homorodul de Jos, se stabilesc colonişti germani – svabi (sec. XVIII – după 1730) din zona Baden. Tot în secolul XVIII, în zona de Codru (inclusiv Chilia) s-au aşezat evrei, la chemarea contelui Alexandru Karoly, cu rol important în stimularea economiei locale (ex. prin arendarea de mori, cârciuni, terenuri agricole) (vezi aici şi aici). Zona de Codru participă la revolta (1703-1711) curuţilor – de eliberare naţională maghiară împotriva habsburgilor (spre exemplu,  unii dintre ţăranii aflaţi sub conducerea lui Pintea Viteazu, aflat în tabăra curuţilor, erau din zonă). Satele din zona Codru se implică şi în răscoala călugărului Sofronie din Cioara (1757-1761) pentru apărarea ortodoxiei împotriva uniaţiei. În această perioadă (după edictul Împăratului Iosif al II-lea din 1781), în satele Codrene s-au construit o serie de biserici de lemn (vezi aici), cea mai veche ctitorie documentată a unei biserici ortodoxe din Chilia fiind, aşa cum am arătat mai sus, probabil din 1706. În anul 1828 există documentată în Chilia o biserică greco-catolică, cu preot propriu (vezi aici).

5. Perioada Modernă – Imperium Habsburgic/Austriac, Imperiul Austro-Ungar şi Regatul României

Contextul general:

După revoluţia din 1848 se desfiinţează iobăgia, iobagii fiind împroprietăriţi cu loturile proprii pe care le deţineau în posesie/lucru (deşi desfiinţarea iobăgiei este făcută de Iosif II încă din 1785, ţăranii nu au fost improprietăriţi, ci doar au dobândit o serie de drepturi, ca eliminarea servituţii personale). În 1867, Transilvania este încorporată părţii maghiare a Imperiului Austro-Ungar, limba oficială devenind limba maghiară. Din 1918, Transilvania (şi zona Satu Mare) întră în Regatul României. Reforma agrară din 1921 a adus satului o dezvoltare apreciabilă, prin împroprietăririle păturilor mai sărace (vezi aici).

Referitor la Chilia:

Revoluţia din 1848 afectează şi se exprimă şi în această zonă. În satul Chilia s-a construit o biserică greco-catolică din piatră (1858/1861) – actuala biserică ortodoxă din localitate -, în 1851 funcţiona o fabrică de potasă (vezi aici) şi, ca urmare a reformelor tereziene şi iosefine, existau ţărani proprietari de pământ încă înainte de eliminarea iogăgiei în 1848 şi reforma agrară din 1921 (vezi Szirmay, 1809). Într-adevăr, aşa cum am afirmat mai sus, mulţi ţărani din Chilia aveau pământ în proprietate încă înainte de 1848, probabil obţinut prin desţeleniri/despăduriri şi cumpărare. Aşa cum am mai spus, în satul Chilia există şi acum câteva familii numite „Hutaşi” (adesea cu numele de familia Groza) şi locul din pădure numit „La Cărbunişte”, care până la sfârşitul secolului XIX-începutul secolului XX au locuit în pădure/codrul (în locul numit şi acum „la Hută” ), unde s-au ocupat de producerea de potasă şi cărbuni pe care le vindeau în Satu Mare (la începutul secolului XX s-au integrat/mutat în satul actual). Din 1868, limba oficială este limba maghiară, deşi locuitorii continuau să vorbească româneşte (spre exemplu, în 1869 în Chilia erau 97.8% români şi 2.2% maghiari, iar între 1910 şi 1941 satul este format în totalitate din români; vezi aici pentru alte date demografice). Localnicii din zonă şi-au adus contribuţia prin participarea la Marea Unire de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 (vezi aici).

Aşa cum am arătat deja în prima parte a lucrării, primul sigiliu documentat al satului este  din anul 1785. Acesta era rotund, de 25mm, fiind confecţionat din bronz şi conţinea un pom fructifer înconjurat de motive vegetale (vezi Dulgău, 1997); simbolurile utilizate sunt strâns legate de activităţile principale ale locuitorilor satului (ex. pomicultură, viticultură şi creşterea animalelor, complementate de cultivarea terenurilor agricole etc.), activităţi dominante şi astăzi. Este menţionat explicit şi un sigiliu ecleziast al Chiliei în 1832 (vezi aici).

Foarte important prin reliefarea ţăranilor ca proprietari de pământ, după cum am arătat anterior în prima parte a lucrării, în lucrarea Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete, publicată de Antal Szirmay in 1809, satul este descris astfel:

„…Paczafalu, [numit] mai demult Apaczafalu, este locuit de români de credinţă [rit] veche, are 40 de proprietari de pământ (notă adăugată: în maghiară telkes gazda), preot local şi biserică de lemn. Pământul [terenul] este slab, pădurea de fag frumoasă şi plină de vânat şi au şi viţă de vie. Pârâul Bran (notă adăugată: numit azi oficial râul Lupului sau simplu „Vale” de către săteni) izvorăşte din vârful făgetului [dealului], trece prin sat şi se varsă în pârâul Homorod (notă adăugată: astăzi râu).…” (pg. 174)

Aşa cum am argumentat în prima parte a lucrării, faptul că exista un nucleu puternic de săteni prosperi – foarte probabil alături de iobagi/jeleri sărăciţi, care reprezentau majoritate ţărănimii româneşti – este susţinut şi de un eveniment anterior, bine documentat, şi anume faptul că sătenii din Chilia („Tilie”) au plătit pentru achiziţia Minologhionului 30 de florini la data de 8 iulie 1792 (vezi Bogdan, 2010):

„…Această sfântă carte, adică Mineiu, o au cumpărat sătenii pe sama besărecii din Tilie drept cu 30 de florinţi vonaşi. Iulie 8 zile 1792, fiind preut Michale Nemaly…” (vezi Bogdan, 2010).

În fine, după cum am arătat în prima parte a lucrării, într-adevăr, o conscripţie urbarială (din jurul anului 1600) arată că românii din zonele sătmărene (spre exemplu, cum erau cele din Codru) erau bine organizaţi în posesiuni româneşti (Possessiones Valaches), cu juzi, cnezi şi/sau voievozi. Spre exemplu, aşa cum am amintit mai sus, în 1729-1730 încă apare menţionat un voievod chiar în satul Chilia (vezi Ciubotă – aici); mai mult, districtul Ardud, din care făcea parte adesea şi Chilia, avea voievod chiar mai târziu, în anul 1769 (pe Pop Mihai/Michael Popp; vezi aici). Acest lucru este important de remarcat, ținând cont de faptul că instituțiile românești vechi (ex. obști sătești, țărani liberi, juzi/cnezi/voievozi) s-au redus drastic (adesea până la dispariție) în Transilvania înţeleasă larg (inclusiv Satu Mare), după secolele XV-XVI. Trebuie însă menționat faptul că aceste instituții vechi, chiar dacă s-au păstrat în unele locuri transilvane, ca acesta descris aici, au dobândi adesea (și) alte funcții decât cele originale; spre exemplu, (1) cneazul/voievodul a adevenit uneori un administrator/un mijlocitor între români și noii feudali şi/sau un nobil condiţionar) și/sau (2) titlul de cneaz/voievod a devenit unul nobiliari (ex. voievodul Transilvaniei). Mai precis spus, (vezi şi Prodan, 1967/1986/1989; Pop, 1997; Pop şi Nagler, 2003), ca semnificaţie generală, voievodatul (şi cnezatul) este o instituţie românească în Transilvania definită larg (incluzând Satu Mare), schimbându-şi sensurile de-a lungul timpului (dar co-existând unele cu altele în anumite intervale de timp, în locaţii diferite). Așa cum am arătat mai sus, cele mai importante sensuri, rezultate din înţelegerea noastră asupra bibliografiei indicate, sunt:

• un conducător ales al unor uniuni de obşti libere; de obicei, alesul unui sat individual se numea jude, alesul unei uniuni de sate era numir cneaz, iar voievodul era alesul unor uniuni mai mari de sate (adesea cu funcţie militară). Aceşti conducători/administratori, iniţial aleşi din cadrul obştii, au avut cu timpul tendinţa de a-şi trasmite poziţia ereditar şi de a acumula averi tot mai mari, pregătind astfel schimbarea sensului titlului (de la ţăran ales ca administrator/reprezentant, la ţăran înstărit şi/sau nobil conducător). Probabil că aceste forme au exista dominant înaintea constituirii voievodatului lui Menumorut şi în timpul acestuia.
• nobil (proprietar de pământuri – prin dreptul vechi nescris: Jus Valahorum/Cnezial/Voievodal) – şi conducător local (adesea militar şi judecătoresc), ales (tot mai rar) şi/sau ereditar (tot mai frecvent), al unor uniuni de sate libere; de obicei, o uniune de sate era condusă de un nobil cneaz, iar un sat de un nobil jude. Sensul a apărut odată cu constituirea marilor voievodate care erau şi pe teritoriul actual al României (spre exemplu, în voievodatul lui Menumorut). Se menţine în această formă şi după organizarea zonei în cadrul comitatului Satu Mare (Szathmar/Sătmar) în Regatul Ungariei; în cadrul Regatului Ungariei acest sens domina mai ales în prima parte a dinastie arpadiene (mai ales când comitatul era unul regal), când pământul, atât al ţăranilor cât şi al nobililor, aparţine ca proprietate regelui în calitate de dominus, iar vechile drepturi ale românilor (Jus Valachorum) erau adeseori recunoscute de noua stăpânire.
• voievodul Transilvaniei sau al Maramureşului.
• nobil (proprietar de pământuri – având dreptul de proprietate prin înscris regal) şi, adesea, conducător local (de tip militar şi/sau judecătoresc), adesea ereditar, al unor sate dependente sau mixte. Acest sens s-a folosit mai ales în perioada dinastiei arpadiene (mai puţin a celei angevine unde se foloseşte simplu termenul de nobilis) în Regatul Ungariei, dar reapare destul de puternic iar, după perioada angevină, până în secolele XVIII-XIX (în unele situaţii termenul de voievod se pierde şi/sau devenine secundar celor de nobilis – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
• administrator/reprezentant (liber/libertin) al unor sate aflate pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; prin serviciile pe care le făcea, avea pământul în posesie (proprietate scrisă dată de rege aparţinând însă feudalului), dar era scutit de obligaţii iobăgeşti (libertin). Dacă era pe proprietatea regelui, starea sa era mai apropiată de vechea stare de nobil român liber (după Jus Valachorum), fără însă a avea titlul de nobil (neavând pământ în proprietate, cu înscris regal). A dobândit această valenţă mai ales începând cu dinastia angevină în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX.
• nobil condiţionar aflat pe domenii feudale [adesea bisericeşti sau laice (nobiliare şi orăşeneşti)]; avea pământul, de obicei loturi mici şi mijlocii, în proprietate (dat de stăpânul feudal pentru servicii deosebite), pe timpul vieţii sau ereditar (dar adesea nu era ereditar). Dacă proprietatea era una ecleziastă (cum a fost şi Chilia în 1370), atunci nobilul se mai numea şi nobil predialist. Fiind dat de stăpânul feudal, nu de rege, i se recunoştea titlul pe proprietatea feudalului (de aici şi numele de condiţionar/nemeş). A apărut mai ales după instalarea dinastiei angevine în Regatul Ungariei şi s-a întins până în secolele XVIII-XIX. Dacă titlul de proprietate scris era dat de rege pe proprietatea feudala a regelui, putea deveni nobil mic/mijlociu (adesea termenul de voievod pierzându-se cu timpul şi/sau devenind secundar celor de nobilis/nemeş – în perioada angevină – sau chiar celor de nobilis valachus – în perioada arpadiană şi ulterior perioadei angevine).
• nobil armalist, cu sau fără pământ, obţinând titlul/blazonul prin servicii deosebite (adesea militare); titlul de voievod se putea asocia celui de nobil mai ales dacă nobilul era de origine română.
• După anularea iobăgiei în 1848 termenul se foloseşte rar, referindu-se în unele locuri (1) la românii înstăriţi/proprietari de pământ – ca un semn de apreciere/respect şi/sau recunoaştere a unei istorii familiale şi/sau (2) la unii administratori ai unei mari proprietăţi de pământ apaţinând încă vechilor familii de nobili (tot ca reminisceţă a unei istorii a acestei funcţii).

Reluând concluzia formulată în prima parte a lucrării, faptul că în anul 1729 exista un voievod în Chilia ne poate spune că: (1) satul era unul de români (lucru dovedit, de altfel, şi de recensămintele vechi – vezi mai jos); (2) era un sat destul de important ca mărime pentru acea vreme, având un conducător localizat în sat şi purtând titlul de voievod şi (3) dacă era o proprietate feudală, atunci era un singur proprietar feudal (nu era neobişnuit să existe mai mulţi propritari feudali într-un sat, în acest caz, de obicei, fiecare proprietar având voievodul său ca administrator). Foarte probabil, voievodul identificat în 1729 era un administrator liber (poate ţăran liber-libertin) sau nobil condiţionar/nemeş pe proprietatea feudală din zonă. Într-adevăr, pe proprietăţile feudale sunt documentate în zona Codru atât existenţa nobililor condiţionari cât şi a libertinilor. Sigur, există teoretic şi posibilităţile celelalte, dar cu probabilităţi mult mai mici, să fie chiar un conducător/reprezentat al unor ţărani liberi/libertini, un nobilis valachus şi/sau un mic nobil/nemeş pe un sat mixt ca proprietate (dominând însă partea feudală). Putem însă spune cu probabilitate mai mare că satul Chilia, ca sat românesc, şi instituţia voievodatului de aici au trecut de-a lungul timpului prin toate etapele voievodatului descrise mai sus. Aşadar, alături de marea nobilime şi proprietate feudală, ţărani liberi (spre exemplu în sens de libertini) şi voievozi (spre exemplu în sens de administratori libertini) au continuat să existe, chiar dacă în procent din ce în ce mai redus, alături de ţăranii dependenţi foarte probabil majoritari (iobagi/jeleri), până la anularea iobăgiei prin reforma din 1848; alături de aceste categorii exista şi o pătură intermediară formată din micii nobili (ex. „de o sesie”, armalişti – cu blazon regal, cu sau fără pământ, etc.) şi/sau nobilii condiţionari/nemeşi. Merită observat că reformele tereziene şi iosefine din a doua jumătate a secolului XVIII, au făcut ca în Chilia ţăranii să aibă pe lângă pământul probabil închiriat şi pământ în proprietate (ex. dobândit prin desţeleniri/despăduriri, cumpărare etc.) încă înainte de împroprietărirea de după 1848 (vezi Szirmay, 1809); pe aceste locuri aflate în proprietatea sătenilor s-a mutat noua vatră a satului, probabil în secolul XVIII, probabil (1) pentru a fi mai aproape de pădure – în caz de pericol şi pentru acces la resurse , (2) pentru a evita zona mai mlăştinoasă din vatra veche a satului – aflată de cealaltă parte a drumului care leagă satul de oraşul Satu Mare (zona numită „La Călugăriţe” – unde ar fi fost vechea mânăstire – din „Chilia Bătrănă”, vatra veche a satului), (3) pentru a elibera terenul mai propice agriculturii din zona vetrei vechi a satului (din „Chilia Bătrănă”), supus reparcelărilor prin reformele tereziene/iosefine şi/sau (4) pentru a nu mai depinde direct de domeniul nobiliar. Acestă imagine este congruentă cu evoluţia „ţărilor” vecine: Ţara Chioarului, Ţara Oaşului, Ţara Lăpuşului şi Ţara Maramureşului.

Încheind, reamintind în acest context câteva familii nobiliare, româneşti (adesea cu numele maghiarizat) sau neromâneşti, cu titlul/blazonul nobiliar legat direct de zone din Ţara Codrului: Anderco „de Homorod” (m. Anderko „de Homorod”), David „de Alsoszopor” (r. Alsoszopor – de Supurul de Jos”), George Pop „de Băseşti” (m. Băseşti – Illesfalva), Pap-Szilagyi „de Illesfalva” (r. Pop (Sălăjanul) Silaghi „de Băseşti”), Szilagyi „de Paczafalva” (r. Paczafalva – Chilia), etc.

6. Perioada Contemporană

Contextul general:

În 1940, Transilvania de Nord (incluzând Satu Mare şi Chilia) revine Ungariei; evreii din zonă sunt deportaţi (1944). După 1945 zona revine din nou României şi urmează evoluţiile cunoscute apoi în perioada pre-comunistă, comunistă şi post-comunistă.

Referitor la Chilia:

În perioada în care Transilvania de Nord a devenit parte a Ungariei, evreii din Chilia sunt deportaţi în lagărele naziste (vezi aici, pentru detalii privind evreii din Chilia). După 1945 are loc colectivizarea. După al doilea război mondial, o parte din populaţia germană din zonă (Homorodul de Jos) a fost deportată în lagărele din U.R.S.S., iar alţii s-au întors, în perioada comunistă şi post-comunistă, în Germania. În zona Codru (inclusiv Chilia) este menţionată activitatea (1949-1958) haiducului Blidaru, care s-a opus comuniştilor. După revoluţia din 1989, sătenii îşi recapătă proprietăţile, iar satul începe să se dezvolte ca o zonă etnografică europeană modernă.

VIII. Scurte consideraţii genetic-evoluţioniste: Posibile presupuneri/ipoteze de testat

Contextul general (vezi aici şi aici; vezi şi Oppenheimer, accesat în septembrie 2013)

Genul Homo a apărut în Africa, în urmă cu aproximativ +2.000.000 de ani. Diverşi hominizi au apărut, evoluat şi dispărut în Africa. Alţii au părăsit Africa (ajungând în Europa, Asia etc.), evoluând apoi şi în acele zone noi. Un astfel de exemplu, probabil cu cel mai mare impact, pare să fie Homo Erectus, care a ieşi din Africa prin Coridorul Levantin şi/sau Cornul Africii (probabil acum 1.800.000 de ani).

Homo Sapines – specia noastră – a apărut în Africa (Etiopia), acum aproximativ 200.000 de ani. S-a răspândit iniţial în teritoriul African. O primă încercare de ieşire din Africa s-a produs, se pare, acum 125.000 de ani, prin Coridorul Levantin – atractiv, ca urmare a încălzirii climei -, dar grupul nu a reuşit să colonizeze Europa sau Asia, dispărând acum aproximativ 90.000 de ani. Colonizarea începe mai târziu, în două valuri. Primul val – acum aproximativ 80.000/70.000 de ani – foloseşte cornul Africii, iese din Africa şi ajunge in India, Asia de Sud-Est, până în Australia. Al doilea val – acum aproximativ 50.000 de ani – foloseşte probabil Coridorul Levantin, ajungând din Africa în Orientul Mijlociu şi de aici în Asia Centrală. O altă ipoteză este că cei din al doilea val, sunt de fapt cei din primul val, care, ca urmare a încălzirii climei, s-au îndreptat spre zonele noi şi fertile din nord: cei din Asia de Sud-West/Peninsula Arabică spre Orientul Mijlociu/Levant, iar cei din Asia de Sud/India spre Asia Centrală. Oricum s-ar fi întâmplat, din aceste două locaţii noi – Orientul Mijlociu şi Asia Centrală – Homo Sapines se răspândeşte apoi în toată Europa (fără a exclude, desigur, Asia, America etc.).

Europa Paleolitică – Vânătorii-Culegătorii Europeni

Aşadar, în teoria clasică, Homo Sapiens a ajuns în Europa acum aproximativ +40.000 de ani, venind pe mai multe rute. Prima rută, ruta de nord, este din Asia Centrală, ajungând în toată Europa  (mai ales zona acesteia de centru şi de nord), probabil prin nordul mărilor Caspică şi Neagră; mulţi făceau parte probabil din haplogrupul paternal (Y-ADN) R1b. A doua rută, ruta de sud, din Orientul Mijlociu, ajungând în sudul Europei/Balcani, probabil prin Anatolia, dezvoltându-se apoi pe cursul Dunării şi în bazinul mediteranian; mulţi făceau parte probabil din haplogrupul paternal IJ, din care a apărut apoi în Europa haplogrupul paternal I. Cei din Orientul Mijlociu au urmat probabil şi o ruta intermediară, dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, ajungând în estul Europei. Aceşti Homo Sapiens erau „vânătorii-culegătorii” Europei paleolitice. Ei au găsit aici alte specii de hominide care au migrat şi evoluat aici înainte; este vorba despre Homo Neandertalis care a dispărut în aproximativ 10.000 de ani de la apariţia lui Homo Sapiens în Europa, lăsând astfel Europa locuită doar de specia noastră. În timpul Marii Glaciaţiuni (aproximativ acum 30.000-20.000 de ani), practic nordul şi centrul Europei erau acoperite de gheaţă, astfel că locuitorii Europei s-au retras şi trăiau în zonele de sud ale Europei. Acum 20.000 de ani, după încălzirea climei, aceştia au început să repopuleze zonele centrale şi de nord ale Europei paleolitice.

Europa Neolitică – Vechea Civilizaţie Europeană

Trecerea de la statutul de „vânători-culegători” la cel de populaţie neolitică s-a făcut, cel mai probabil, prin migrări – începând acum aproximativ 10.000 de ani – ale unor grupuri din Orientul Mijlociu în sudul Europei; spre exemplu, migrarea s-a făcut din Levant, direct, în tot sudul Europei, şi/sau prin Anatolia în Balcani, iar de aici în sudul Europei şi pe cursul Dunării. Din sudul Europei, revoluţia neolitică s-a extins apoi în restul Europei, prin migraţii şi/sau difuziune culturală. Cei veniţi din Orientul Mijlociu au adus agricultura în Europa – care deja începuse să se dezvolte în zona fertilă din Levant/Orientul Mijlociu – acum aproximativ 10.000 de ani, constituind astfel, împreună cu vechii locuitori paleolitici civilizaţia „vechii Europe”; mulţi dintre aceştia făceau parte probabil din haplogrupurile paternale G2 şi J2.

Spre Europa Antică – Migraţiile Indo-Europene

Populaţiile indo-europene (probabil cu haplogrup paternal de tip R1a şi G2a3), venind din stepele euroasiatice şi nord-pontice (formaţi şi dezvoltaţi acolo pe unde veniseră iniţial grupul paleolitic cu haplogrup paternal de tip R1) au păstruns în vechea Europă (începând cu anii 4000 B.C.), în mai multe valuri, adesea războinice, şi, prin combinaţia cu vechii locuitori ai vechii civilizaţii neolitice Europene, au format popoarele cunoscute şi civilizaţiile antichităţii (spre exemplu, tracii/dacii, romanii, celţii, grecii etc.) (vezi aici http://www.humanjourney.us/indoEurope.html ipoteza Kurganelor ).

Nuanţe

Recent, acestă teorie clasică privind perioada paleolitică – neolitică – indo-europeană a Europei, prin prisma substratului genetic, a fost provocată de unele descoperiri noi (vezi Balaresque şi colab., 2010). Astfel, se pare că haplogrupul R1b nu este atât de vechi pe cât se credea, ci ar aparţine şi el revoluţiei neolitice (prin ruta Anatoliei) (vezi aici http://www.plosbiology.org/article/info:doi/10.1371/journal.pbio.1000285). Ştim că majoritatea (până la 80-90%) ADN-ului maternal/mitocondrial al europenilor provine de la şapte femei, numite de profesorul Bryan Sykes – profesor de genetică umană la Universitatea Oxford – „cele şapte fiice ale Evei” (vezi aici http://www.oxfordancestors.com/content/view/35/55/), şi că majoritatea acestuia este cert de origine paleolitică. (vezi aici http://www.plosbiology.org/article/info:doi/10.1371/journal.pbio.1000285). Cum aproape 80% din ADN european pe linie paternă este de tip R1b, este important de stabilit clar dacă acesta este de origine paleolitică (conform teoriei clasice) sau neolitică (conform unor date recente); studiile viitoare vor trebui să confirme clar una din perspective (sau o poziţie intemediară). Dacă noua perspectivă este corectă, atunci apar câteva întrebări şi variante interesante (care merită investigate de specialişti):

• Se pare că primul val de „vânători-culegători” în Europa a sosit prin ruta sudică (din Orientul Mijlociu), ajungând în Europa acum +40.000 de ani (cu un haplogrup paternal probabil de tip IJ). Ruta nordică şi cea intermediară au fost ulterioare, cei care le-au urmat ajungând probabil numai până în Europa de Est. Dacă lucrurile stau aşa, atunci întrebarea cheie care se pune este: care era haplogrupul dominant al „vânătorilor-culegătorilor” care au urmat rutele nordice şi intermediare? (tot haplogrupul paternal IJ?);
• Probabil că majoritatea europenilor paleolitici făcea parte doar din haplogrupul paternal IJ (ruta sudică), formându-se apoi aici haplogrupul paternal I. Haplogrupul R s-a dezvoltat în Orientul Mijlociu: R1b s-a răspândit apoi în Europa în timpul revoluţie neolitice (prin ruta mediteraniană/anatolică – împreună cu haplogrupurile G2/J2), iar R1a a pornit din Orientul Mijlociu spre Asia Centrală, de unde, prin nordul mărilor Caspică şi Neagră (unde a întâlnit probabil şi haplogroul G2a3 care din Orientul Mijlociu a ajuns în zona stepelor nord pontice şi caspice fie trecând printre zona Caucazului, dintre Marea Neagră şi Marea Caspică, fie urmând ruta R1a), a ajuns mult mai târziu în Europa ca populaţie indo-europeană.

Referitor la Chilia:

Dacă satul Chilia este un sat vechi (cu rădăcini neolitice) de români (cu ascendenţă daco-romană/vlahă), care a avut o existenţă continuă,  – aşa cum se prezintă locuitorii şi cum pare să sugereze şi analiza istorică de mai sus – atunci el se constituie într-o extraordinară oportunitate de a testa ştiinţific unele teorii genetico-evoluţioniste (cu componente psiho-sociale legate de cultură şi migraţie) descrise mai sus succint. Evident, şi alte comunităţi vechi din România ar putea fi implicate în astfel de studii, de frontieră la nivel internaţional, dar mai puţin cunoscute la noi. Spre exemplu, dacă urmăm haplogrupurile paternale, atunci, o testare genetică a unor familii vechi din sat, ar trebui să scoată la iveală un haplogrup paternal vechi (paleo şi/sau mai ales neolitic: IJ/R1b/G2/J2) şi unul, ulterior acestuia, de tip R1a/G2a3 (asociat daco-romanilor de origine indo-europeană). Procentul de alte haplogrupuri găsite (spre exemplu, dacă se vor găsi haplogrupuri asociate cu Asia Centrală: C, N, Q, migraţiile germanice: I1b, etc.) ar putea indica impactul migraţiilor, mai vechi sau mai noi (spre exemplu, hunii, goţii, maghiarii, tătarii, turcii etc.), asupra comunităţii. De asemenea, coroborarea acestor rezultate cu analizele ADN maternal/mitocondrial ar aduce informaţii importante despre rutele de migrare şi expansiune ale lui Homo Sapiens. Sigur, pentru formularea unor ipoteze specifice este însă nevoie de analiza atentă a informaţiilor ştiinţifice, făcută de echipe multidisciplinare.

IX. Referinţe selective

• Academia Română (2001). Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București 2001.
• Arghiuş, C. (2010). Culmea şi piemontul Codrului – Studiu geomorfologic. Universitatea Babeş-Bolyai, Teză de Doctorat (vezi aici).
• Balaresque, P. Şi colab. (2010). A Predominantly Neolithic Origin for European Paternal Lineages. PlosBiology, 19;8(1):e1000285, doi: 10.1371/journal.pbio.1000285.
• Bogdan, F. (2010). Contribuţii la istoria comerţului cu cartea în Transilvania (sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea). Studiu de caz: Minologhion (Blaj, 1781). Libraria-Anuar IX, Biblioteca Judeţeană Mureş (vezi aici).
• Ciordaş, R. (2012). Termeni juridici în obiceiurile populare din zona Codru. Universitatea Babeş-Bolyai, Teză de Doctorat (vezi aici).
• Ciubotă, V. (1996). Voievozi români în satele sătmărene în secolul al XVIII. Eroii Neamului, nr. 2, pg. 52-53.
• Dulgău, B. (1997). Sigiliile instituțiilor sătmărene din secolele XVI-XIX. Editura Muzeului Sătmărean, Satu Mare.
• Edith, B. (2009). Lumea rurală din Bihor după reglementarea urbarială tereziană (1771-1820). Teză de Doctorat la Universitatea din Oradea.
• Fenyes, E. (1851). Magyarország geográfiai szótára. Nyomatott Kozma Vazulnal, Pesten.
• Georgescu, I. (2013). George Pop de Băseşti (Ediţia a II-a). Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş „Dragoş Vodă”, Cluj-Napoca.
• Georgiţă, M. (2014). Partium – regiune istorică românească sau arie geografică? Crişana, 30.05.2014 (vezi aici) (accesat la 5.08.2014).
• Manea, M., Pascu, A. şi Teodorescu, B. (1993). Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până la revoluţia din 1821. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.
• Monografia Oraşului Ardud. Text accesat la 29 august 2013 la: http://www.orasardud.ro/fisiere/pagini_fisiere/65/MONOGRAFIA%20ORASULUI%20ARDUD.pdf
• Oppenheimer, S. (2013). Journay of mankind. People of the world. Text accesat în 1 septembrie 2013 la: http://www.bradshawfoundation.com/journey/.
• Pop, G.P. (2012). Spre o corectă definire a provinciilor geografico-istorice ale României. Făclia, 23.08.2012 (vezi aici) (accesat la 5.o7.2014).
• Pop, I.A. (1997). Voievodatul Transilvaniei şi părţile vestice în sec. XII-1541, în Istoria României. Transilvania, vol. 1, Editura. George Bariţiu: Cluj-Napoca.
• Pop, I.A., şi Nagler, T. (coord. 2003). Istoria Transilvaniei. Institutul Cultural Român/Centrul de Studii Transilvane.
• Prodan, D. (1967/1986/1989). Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea. Editura Academiei Republicii Socialiste România. [vezi şi Iobăgia în Transilvania în secolul al XVII-lea (1986); Problema iobăgiei în Transilvania 1700-1848 (1989)].
• Szirmay, A. (1809). Szathmár vármegye’ fekvése, törtn̄etei, és polgári esmérete. a’ Kir. Magyar Universitás’ betüivel, Buda.
• Vezi şi la
  • http://istorie-edu.ro/ist_ro.html
  • https://genographic.nationalgeographic.com/human-journey/
  • http://www.bradshawfoundation.com/journey/
• Vezi şi referinţele incluse în text, cu linkuri.

X. Albumul FOTO (se referă la imagini asociate satului Chilia și uneori zonei etnografice Codru; casa muzeu din sat reflectă de fapt gospodării încă tipice din sat, iar sura este elementul identificator al satului Chilia și al zonelor de codru).

 

 

COGNITIVE BIBLIOTHERAPY FOR MILD DEPRESSIVE SYMPTOMATOLOGY. RANDOMIZED CLINICAL TRIAL OF EFFICACY AND MECHANISMS OF CHANGE

Moldovan, Cobeanu, and David – A Clinical Trial of Cognitive Bibliotherapy for Depression

• Acest articol prezintă un studiu clinic randomizat, publicat in Clinical Psychology and Psychotherapy (vezi şi aici), care oferă un suport experimental riguros distincţiei propuse de Albert Ellis dintre „feeling better” şi „getting better„. Intervenţia psihoterapeutică cognitiv-comportamentală (în forma biblioterapiei cognitive) a redus la postintervenţie atât simptomele depresive cât şi mecanismele cognitive subiacente, ambele modificări menţinându-se la 3 luni follow-up („getting better”). Pe de altă parte, grupul Placebo a reacţionat doar cu modificări la nivelul simptomelor (fără modificări în mecanismele lor cognitive subiacente – „feeling better„), simptome care, ca urmare a faptului că mecanismele lor etiopatogenetice nu au fost modificate, au reapărut după trei luni. Celelalte grupuri de control (No-treatment şi Delayed-treatment) nu au reacţionat, simptomatologia şi mecanismele lor subiacente rămânând neschimbate semnificativ. Articolul este parte a tezei de doctorat realizate şi susţinute de către lector univ. dr. Ramona Moldovan, sub supervizarea prof. univ. dr. Daniel David. Oana Cobeanu a avut de asemenea o contribuţie importantă la culegerea datelor, implementarea intervenţiei şi elaborarea manuscrisului.

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici “full text” trebuie utilizată doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu se acceptă diseminarea ei individuală mai departe în nicio formă!

E-PRIME/R-PRIME AND EMOTION REGULATION IN THE CONTEXT OF THE BINARY MODEL OF DISTRESS: AN EXPERIMENTAL INVESTIGATION BASED ON THE GENERAL SEMANTICS FRAMEWORK

David – Limbajul R-Prime în Psihoterapie/R-Prime/E-Prime and Psychotherapy

• Acest articol, publicat in JCBP, investigheaza pentru prima data, sub aspectul rolului său potenţial în intervenţiile psihoterapeutice, o nouă variantă de utilizare a limbii române, denumită „R-Prime„. Limbajul R-Prime exprimă în limba română limbajul „E-Prime„. Aşa cum E-Prime se referă la o variantă a limbii engleze (E-Standard/Clasic), R-Prime reprezintă o variantă a limbii române (R-Standard/Clasic). Ceea ce înseamnă acest „nou limbaj” poate fi înţeles parcurgând articolul de mai sus, din JCBP, sau textul în care l-am introdus prima dată în ţară, în anul 2010 (vezi aici). Chiar cred că această nouă versiune de exprimare a limbii române poate fi uneori extrem extrem de utilă. Nu fac aici greşeala Semanticii Generale de a exagera rolul acestuia, dar cred că, în anumite contexte, R-Prime poate deveni foarte util şi inovativ, cu efecte majore asupra creşterii inteligibilităţii textelor scrise în acest limbaj şi, uneori, chiar cu efecte artistice interesante! Întregul articol din JCBP este publicat în limbajul E-Prime (ca de altfel şi această scurtă introducere care, evident, apare în limbajul R-Prime, sic!).

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici “full text” trebuie utilizată doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu se acceptă diseminarea ei individuală mai departe în nicio formă!

SELF-ACCEPTANCE AND THE PARENTING OF CHILDREN

Gavita, DiGiuseppe, and David – Rational Parenting

• Acest capitol publicat la Springer discuta despre conceptul de „Rational Pareting”, prezentând unele rezultate experimentale noi şi propunand noi direcţii inovative de cercetare şi de practică în domeniu. Co-autorul american – Dr. DiGiuseppe – este profesor şi director al Departamentului de Psihologie de la St John’s University, SUA, directorul programului educaţional la Albert Ellis Institute din New York şi preşedintele ales al Diviziei de Psihoterapie din cadrul American Psychological Association. Pentru mai multe informaţii privind activităţile şi publicaţiile sale ştiinţifice (poate unele accesibile în mod gratuit) vezi aici:
  • Raymond DiGiuseppe

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici “full text” este doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu poate fi diseminată individual mai departe în nicio formă!

SELF-ACCEPTANCE IN BUDDHISM AND RATIONAL-EMOTIVE AND COGNTIVE-BEHAVIORAL THERAPY

David, Lynn, and Lama Surya Das – Buddhism and Psychotherapy

• Acest capitol publicat la Springer discută conceptul de „Unconditional Self-Acceptance” în contextul psihoterapiei şi Budismului. Lama Surya Das este, evident (sic!), un expert internaţional (teoretician şi practician) al Budismului. Profesorul Steven Lynn şi cu mine suntem doi psihologi clinicieni şi psihoterapeuţi interesaţi şi de filosofiile/religiile estice şi de modul în care unele practici ale acestora (ex. meditaţiile de tip concentrativ şi de tip „mindfulness„) pot fi asimilate, pe baze experimentale, în practica clinică şi psihoterapia ştiinţifică; Dr. Lynn este un leader internaţional în domeniul psihologiei: „…He was ranked in the Journal of Clinical Psychology as one of the „Top Producers of Scholarly Publications in Clinical Psychology Ph.D. Programs”…”. Sper ca aceste expertize, puse împreună, să fi generat un demers ştiinţific inovativ, cu noi implicaţii teoretice şi aplicative pentru psihologie (au fost multe multe discuţii cu aceşti colegi şi prieteni până cînd am reuşit să propunem o versiune agreată de fiecare!). Menţionez că acest capitol ar putea fi coroborat cu un altul din aceeaşi lucrare, care discută practicile (noastre) creştine în legătură cu  „Unconditional Self-Acceptance”, pentru a avea o imagine integrativă asupra fenomenului (eu am acum în pregătire o astfel de lucrare, pentru a integra filosofiile/religiile vestice şi estice în practicile actuale de „evidence-based mental health„). Pentru a afla mai multe despre co-autori şi alte publicaţii relevante ale lor (poate unele accesibile în mod gratuit) vezi aici:
  • Steven Jay Lynn
  • Lama Surya Das

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici „full text” este doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu poate fi diseminată individual mai departe în nicio formă!

SELF-ACCEPTANCE AND HAPPINESS

Szentagotai and David – Rational Hapiness

• Acest capitol publicat la Springer introduce conceptul de „Rational Hapiness” (anticipat şi discutat de Albert Ellis) în contextul paradigmei de Psihologie Pozitivă şi al modului în este abordată „fericirea” în această paradigmă teoretico-experimentală.

• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici „full text” este doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu poate fi diseminată individual mai departe în nicio formă!

ANOTHER ERROR OF DESCARTES? IMPLICATIONS FOR THE “THIRD WAVE” COGNITIVE-BEHAVIORAL THERAPY

 David and Hofmann – Cognitive Restructuring

• Acest articol problematizează o temă cheie în psihoterapiile cognitiv-comportamentale, şi anume Restructurarea Cognitivă. Articolul analizează critic unele din modele cheie, existente în domeniu, iar modelul propus în finalul articolului este unul integrativ, cu potenţiale implicaţii teoretice şi practice majore. Profesorul Hofmann (Boston University, SUA) este preşedintele ales al International Association of Cognitive Psychotherapy. Pentru mai multe informaţii despre Dr. Hofmann, activităţile şi publicaţiile sale ştiinţifice (poate unele accesibile gratuit), vezi aici:
  • Stefan Hofmann
• Notă: lucrarea ştiinţifică prezentată aici „full text” este doar pentru uzul personal al cititorului, în scop educaţional şi de cercetare, şi nu poate fi diseminată individual mai departe de acest Blog în nicio formă!

Cunoştinţele sunt făcute pentru a fi diseminate cât mai larg!

În această categorie voi posta lucrări ştiinţifice proprii, pe care le consider foarte relevante şi de larg interes, publicate în reviste şi edituri de prestigiu. Acolo unde am acceptul editurii sau revistei, voi posta lucrarea în formatul original, publicat. Altfel, o voi posta în formatul manuscrisului acceptat spre publicare (sigur, şi aici cu acordul revistei şi/sau editurii). Toate aceste materiale sunt doar pentru uzul personal al cititorilor, fără a putea fi distribuite mai departe, independent de acest Blog.

Am hotărât să fac acest lucru luând ca exemplu practicile profesorilor de la universităţi de prestigiu din lume, care, dedicaţi misiunii de a genera şi disemina cunoaşterea ştiinţifică pentru oameni şi societate, reuşesc astfel să transmită mesajul ştiinţific la un număr cât mai mare de citititori. Acest lucru este important luând în calcul faptul că accesul la literatura de profil este încă foarte costitistor (ca urmare a unor politici editoriale, adesea prea focalizate economic), deşi într-o societate avansată cunoaşterea ar trebui să fie cât mai uşor accesibilă. Acest lucru este cu atât mai important în România cu cât oamenii de ştiinţă români rareori îşi permit „full access” la toate lucrările relevante din domeniul profesional.

Aşadar, sper ca acest demers să fie util în primul rând studenţilor la psihologie şi cercetătorilor din ţară, dar şi celor din străinătate.