Arhiva

Archive for the ‘Despre Psihologie’ Category

Ghid de Igienă Mintală şi Interacţiune Socială pentru Politicieni (şi pentru alţii interesaţi…)

1 Ianuarie 2018 3 comentarii

Motto: „Viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea.” (Marcus Aurelius) / Omul nu este afectat de lucruri, ci de modul în care interpretează lucrurile.” (Epictetus)

I. Introducere

Ca psiholog (şi preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România/APR – deşi nu vorbesc aici în numele APR), la început de an m-am gândit să propun ceva important şi constructiv, care, dacă ar fi implementat, ne-ar face tuturor nu doar viaţa mai frumoasă, ci şi societatea mai sănătoasă şi prosperă!

Tema este una generoasă, care se adresează tuturor oamenilor, dar m-aş bucura dacă unii politicieni responsabili ar găsi Ghidul propus aici dacă nu interesant, măcar util şi dacă ar fi dispuşi să-l testeze în activitatea lor curentă. Cred sincer că multe probleme de interacţiune socială pe care le vedem şi pe care le criticăm la politicienii noştri nu apar adesea cu rea intenţie, ci din lipsa unei psihoeducaţii în acest sens. Ghidul de faţă îşi propune să ofere o astfel de psihoeducaţie. De ce specific politicienii? Iata în continuare de ce…(şi ca să fiu complet transparent, trebuie să spun că sugestia/cerinţa a venit chiar de la unii fosti/actuali politicieni, din cam tot spectrul politic).

II. Problema/Contextul

Într-o societate modernă şi democratică, factorul politic (partide/politicieni) reprezintă motorul principal, care poate stimula sau bloca evoluţia civilizaţiei în societatea respectivă.

Din păcate, am asistat în ultimii ani în România la o creştere a agresivităţii verbale şi comportamentale între politicienii români – în formula „care pe care” -, anulându-se adesea cooperarea absolut necesară între aceştia şi punându-se astfel la risc până la urmă chiar evoluţia ţării. Oamenii nu mai ştiu să interacţioneze social purtând dezbateri – fie ele şi încinse – într-un cadru logic şi argumentativ, ci au paradigma „ceilalţi” trebuie/sunt damnaţi ca persoane, iar „ai noştrii” sunt buni, orice fac. Asta dincolo de faptul că aceste paternuri negative de interacţiune umană, bine mediatizate, servesc apoi şi ca modele care se generalizează în mai toate sferele societăţii româneşti. Românii ajung astfel să nu mai ştie să dezbată probleme şi să polemizeze elegant, ci transformă totul într-un scandal. În contextul Centenarului – care ar trebuie să unească toate energiile pentru un nou salt civilizaţional al ţării –, acest război între politicieni, care anulează încrederea şi cooperarea, devine cu atât mai grav.

Eu cred că unele cunoştinţe de psihologie pot contribui la o normalizare a arenei politice, mai ales a modului de comunicare şi interacţiune socială între politicieni. Sigur că aceste cunoştinţe sunt importante pentru interacţiunile umane în general, dar, dacă politicenii şi le-ar însuşi, asta ar normaliza arena politică şi ar servi apoi ca model prosocial mai general în societate. Evident că există multe ghiduri de interacţiune socială eficientă, elaborate de specialişti din diverse domenii (ex. comunicare, psihologie socială, sociologie, etc.), iar acestea trebuie studiate. Eu încerc însă aici, dintr-o perspectivă a ştiinţelor cognitive, să ajung la un mecanism psihologic raţional, bazal şi generativ, care fundamentează apoi mecanisme de suprafaţă, exprimate într-o mulţime de reguli de interacţiune socială mai specifice (ex. conversaţie/comunicare/argumentare, etc.). Cine va înţelege şi va aplica acest mecanism psihologic nu va avea nevoie să înveţe sau va învăţa uşor toate regulile specifice, deoarece acestea derivă chiar din mecanismul propus aici. Cine nu-l înţelege ar trebui atunci să facă efortul să înveţe regulile specifice. Adevărul este că nu strică ca astfel de reguli specifice să fie studiate de fapt de toţi, indiferent că îşi însuşesc sau nu mecanismul propus aici prin Pastila Psihologică.

Voi prezenta în cele ce urmează, succint, următoarele aspecte: (1) Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (III); (2) Pastila Psihologică care implementează mecanismul raţional, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între politicieni (IV); (3) Referinţe bibliografice şi Sugestii pentru aprofundarea temei (V).

III. Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (după Beck, 1999; David, 2012; Ellis şi Harper, 1975)

În interacţiune cu situaţiile de viaţă, fiinţa umană/persoana generează o serie de răspunsuri subiectiv-emoţionale (ex. „mă simt fericit”), comportamentale (ex. „trec strada pentru a evita o altă persoană”), cognitive (ex. „mă gândesc că celălalt este nesimţit”) şi psihobiologice (ex. „îmi creşte ritmul cardiac/rata respiraţiei”).

Noi observăm la alte persoane şi în cazul nostru aceste răspunsuri specifice. Eroarea logică majoră pe care o facem se numeşte « generalizare excesivă », prin care, pornind de la astfel de răspunsuri specifice, ajungem la evaluări globale ale (esenţei) persoanei (worth), mai ales în termeni de „bun” (prosocial) sau „rău” (antisocial). Spre exemplu, dacă vedem mai multe comportamente etichetabile ca „nesimţite” prin raportare la standardele sociale, ajungem să etichetăm global persoana care face aceste comportamente ca „nesimţită”. Dar concluzia unui raţionament inductiv nu poate să fie generală decât dacă am epuizat toată clasa de răspunsuri analizată. Altfel spus, un număr de comportamente „nesimţite” nu permite automat atribuirea etichetei de „nesimţit” ca o caracterizare generală/esenţială a persoanei, deoarece, în principiu, oricând este posibil ca următorul comportament al persoanei incriminate să nu fie „nesimţit”, ci cu bun-simţ. În plus, fiinţa umană care generează răspunsurile este atât de complexă şi de dinamică, încât a i se atribui etichete prin evaluări globale în logica identităţii este o eroare. Acest lucru nu înseamnă că în cazul fiinţei umane nu putem atribui euristic/pragmatic etichete: (1) când acestea se referă la categorii definite prin atribute clare sau standardizate (ex. statutul social de „politician”; diagnostice clinice; încadrări juridice); (2) când acestea epuizează clasa de răspunsuri/atribute căreia i se adresează şi/sau (3) când acestea nu sunt (foarte) încărcate moral şi ajută organizarea socială; deşi şi în aceste cazuri sunt riscuri (ex. eticheta tinde să menţină sau să capete conţinutul pe care îl descrie, chiar dacă poate nu-l avea initial; eticheta poate implica şi în aceste cazuri generalizare excesivă, etc.) – şi trebuie să facem tot posibilul să le minimizăm -, avantajele aduse organizării sociale pot uneori domina şi astfel se justifică etichetarea. Discuţia critică este aici asupra evaluării globale a esenţei personale relevantă moral, caz în care etichetarea are prea multe consecinţe negative pentru a fi acceptată/încurajată. Această paradigmă  trebuie aplicată şi comportamentelor prosociale, eroarea fiind de acelaşi tip, indiferent că duce la concluzii negative („nesimţit”) sau pozitive („generos”). Într-adevăr, având un astfel de patern irational de gândire, aşa cum la momentul t1/în contextul c1 vei ajunge la concluzia „generos”, la momentul t2/în contextul c2 vei ajunge la concluzia  „nesimţit”. Aşadar, „acceptarea” fiinţei umane aşa cum există aceasta, fără evaluări globale definitive, ci doar contextuale (focalizate pe răspunsurile persoanei), este nu doar un fapt susţinut de majoritatea religiilor lumi (ex. în cele mai multe variante de creştinism este vizat păcatul, nu păcătosul, care are mereu posibilitatea de îndreptare, dacă alege asta), ci unul cu suport ştiinţific. Mai simplu spus, nimeni nu este ca om superior altui om, ci diferenţele, atunci când apar, sunt contextuale şi se referă la răspunsurile noastre (ex. faptul că cineva ştie mai bine legislaţia nu-l face mai important ca om faţă de ceilalţi colegi, ci poate mai bun jurist).

Atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă, care îi blochează dorinţele/interesele legitime şi/sau îi anulează munca/eforturile făcute, un om sănătos nu reacţionează cu emoţii pozitive sau cu stări de calm/relaxare/detaşare. Un om sănătos reacţionează cu emoţii negative! Dar aceste emoţii negative trebuie să fie funcţionale, care să-l ajute să treacă peste obstacole, nu disfuncţionale, care să-l blocheze şi/sau să-i genereze probleme în plus.

Emoţiile negative funcţionale sunt stările de îngrijorare, tristeţe, nemulţumire şi/sau regret/părere de rău. Acestea ne stimulează să confruntăm situaţiile problematice şi să găsim soluţii faţă de ele. Emoţiile negative disfuncţionale sunt anxietatea/panica (în loc de îngrijorare), depresia (în loc de tristeţe), furia/agresivitatea (în loc de nemulţumire) şi vinovăţia (în loc de regret/părere de rău). Acestea ne blochează în procesul de rezolvare (ex. panica/furia), nu ne stimulează să căutăm soluţii (ex. depresia/vinovăţia) şi/sau ne creează probleme suplimentare (ex. agresivitatea). Emoţiile negative disfuncţionale nu sunt emoţii negative funcţionale mai intense; altfel spus, panica nu este îngrijorare mai intensă. Între cele două categorii de emoţii (funcţionale vs. disfuncţionale) există diferenţe calitative, derivând din stiluri cognitive diferite (raţional vs. iraţional), ambele putând fi mai mult sau mai puţin intense. Altfel spus, în general, într-o situaţie negativă de viaţă un om sănătos nu este nici bucuros, nici calm, dar nici nervos, ci poate îngrijorat, nemulţumit, trist şi/sau cu regrete!

Trebuie să înţelegem că răspunsurile noastre subiectiv-emoţionale, comportamentale şi psihobiologice sunt adesea postcognitive, rezultând din modul în care interpretăm evenimentele de viaţă. Aşadar, nu suntem furioşi pentru că ceilalţi ne critică, ci suntem furioşi pentru că interpretăm într-un anumit mod faptul că ceilalţi ne critică. Acest lucru este de fapt o confirmare empirică/ştiinţifică a unor intuiţii filosofice vechi, exprimate şi în mottourile acestui articol.

În general, emoţiile funcţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de flexibilitate psihologică (raţionalitate). Flexibilitatea psihologică implică faptul că dorinţele noastre sunt formulate preferenţial+motivaţional+flexibil:

  • „Îmi doresc să reuşesc şi fac tot ceea ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc.”
  • „Îmi doresc ca ceilalţi să mă respecte şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • „Îmi doresc ca viaţa să fie dreaptă/plăcută şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”

În general, emoţiile disfuncţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de rigiditate psihologică (iraţionalitate), în care dorinţele sunt formulate dogmatic/absolutist (cu semnificaţia de „trebuie cu necesitate„):

  • „Trebuie să reuşesc cu orice preţ şi nu pot accepta altfel.”
  • „Ceilalţi trebuie să mă respecte şi nu pot accepta altfel.”
  • „Viaţa trebuie să fie dreaptă/plăcută şi nu pot accepta altfel.”

IV. Pastila Psihologică

Pornind de la cele menţionate mai sus, mecanismul psihologic raţional, bazal şi generativ, care poate ameliora interacţiunile între oameni, presupune o serie de reguli (vezi şi David, 2012; David, 2014a; 2014b):

1. Să înţelegem că emoţiile şi comportamentele noastre sunt adesea postcognitive! Prin „cognitiv” înţelegem prelucrări conştiente şi prelucrări inconştiente de informative; dar chiar emoţiile generate iniţial de cogniţii inconştiente pot însă să fie ulterior modificate/influenţate de cogniţii conştiente. Aşadar, schimbându-ne interpretările iraţionale (rigiditate psihologică) în interpretări rationale (flexibilitate psihologică), ne schimbăm emoţiile disfuncţionale în emoţii funcţionale şi comportamentele dezadaptative în comportamente adaptative.

  • Exemplu corect (flexibilitate psihologică: stil preferenţial+motivaţional+flexibil): „Îmi doresc ca ceilalţi să mă trateze corect şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • Contraexemplu (rigiditate psihologică): „Ceilalţi trebuie să mă trateze corect şi nu pot accepta altfel.”

2. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, este bine să vizeze doar răspunsurile persoanei într-un anumit context, nu persoana care generează răspunsurile!

  • Exemplu corect: „Comportamentul tău a fost neadecvat şi chiar nesimţit. Mă aştept să-l schimbi data viitoare.”
    • În această logică evaluăm comportamentul contextual, protejând persoana; mai mult, persoanei îi dăm în plus creditul că poate să-şi schimbe în viitor comportamentul. În fine, aici trebuie să înţelegem că este omenesc să facem greşeli; important este să le asumăm şi să căutăm să ne corectăm! Insistenţa unor politicieni de a-şi reformula trecutul şi de a-şi justifica prezentul pentru a nu accepta public că au greşit/pot greşi nu face decât să inspire neîncredere şi reacţii negative (ex. ură); cineva îi învaţă greşit aici: vrând să pară public perfecţi, ajung să se vadă defecţi!
  • Contraexemplu: „Esti nesimţit.”
    • În această logică evaluăm persoana şi o condamnăm; aşa cum credem că un crocodil va avea comportamente de tip crocodil şi unei persoane căreia îi atribuim eticheta de „nesimţit” îi comunicăm că nu-i dăm sansă/nu o credem capabilă de schimbare, ceea ce îi poate întări chiar comportamentele „nesimţite” (de ce/cum ne aşteptăm de la un „nesimţit” să se comporte cu bun-simţ?)

3. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, ar fi bine să fie flexibile!

  • Exemplu corect: „Mi se pare că ai un comportament nesimţit.”
    • Adăugând formule precum „Eu cred că…”, Mie mi se pare că…” reflectăm mai acurat caracterul personal şi/sau construit al unor „realităţi” mai mult sau mai puţin sociale; altfel spus, prin astfel de formule refuzăm iniţial „realităţilor” noastre un caracter ontologic pozitivist, ceea ce lasă loc de o întâlnire mai puţin conflictuală cu „realităţile” altora. În această formulă chiar evaluarea globală îşi poate pierde din „forţa malefică”: spre exemplu, formula „Mie mi se pare că eşti un nesimţit” (o perspectivă asupra unei „realităţi” posibile) este mai tolerabilă psihologic decât formula „Eşti un nesimţit” (care implică o „realitate” deja stabilită).
  • Contraexemplu: „Cu siguranţă, eşti nesimţit.”
    • Acest contraexemplu aduce pe lângă eroarea identificată până acum – generalizarea excesivă într-un raţionament inductiv – şi eroarea legată de proiectarea fără o analiză critică a unei „realităţi” personale/construite, ca o „realitate” ontologic-pozitivistă.

4. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, pot să fie formulate în limbajul R-prime!

Simplu spus, după modelul E-prime (E provine de la English – limba engleză), limbajul R-prime (R – limba română) îşi propune să elimine verbul „a fi” din limbaj, pentru a evita astfel evaluări globale şi a flexibiliza evaluările (pentru o discuţie mai aprofundată despre R-prime – avantajele, limitele şi exagerările sale – vezi David, 2014a). Altfel spus, limbajul R-prime poate face simultan lucrurile descrise anterior la punctele 2 şi 3.

Spre exemplu, dacă persona A crede/spune ca „Ana este frumoasă”, iar persoana B crede/spune că „Ana nu este frumoasă, ba este chiar urâtă”, evaluările lor intră pe traiectorie de coliziune, disputându-şi modul în care arată „realitatea”. Dacă am folosi limbajul R-prime, atunci persoana A ar spune „Mie îmi place Ana”, iar persoana B ar spune „Mie nu-mi place Ana”. Deşi se află încă pe poziţii diferite, conflictul este atenuat, deoarece fiecare înţelege că poziţia celuilalt este una cu pretenţie iniţial personală, nu ontologic-pozitivistă.

5. Conţinutul transmis în formele descrise mai sus (1-4) ar fi bine să fie prosocial, pentru a întări încrederea/cooperarea (vezi David şi colab., 2017)

  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) atât competenţa cât şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „admiraţi” (admiration) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar competenţa, nu şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „invidiaţi” (envy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar preocuparea pentru oameni, nu şi competenţa, atunci creşte probabilitatea să fim cel mult „simpatizaţi” (sympathy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că nu valorizăm (şi suntem ce valorizăm) nici competenţa şi nici preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim percepuţi foarte „negativ” (disgust) de către ceilalţi.

Aşadar, sintetizând lucrurile, Pastila Psihologică, care implementează mecanismul psihologic rational, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între oameni (cu accent aici pe politicieni), presupune următoarele:

  1. Înţelege şi acceptă că interpretările tale asupra evenimentelor de viaţă, nu evenimentele de viaţă în sine, îţi generează emoţiile şi comportamentele.
  2. Pentru a-ţi genera emoţii funcţionale şi comportamente adaptative dezvoltă-ţi flexibilitatea psihologică (raţionalitatea), ca antidot la rigiditatea psihologică (iraţionalitatea) care îţi susţine emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.
  3. Evaluează răspunsul persoanei, nu persoana (lasă-i acesteia umanitatea/valoarea umană pe care o are exact ca tine).
  4. Fă evaluări flexibile, după formule de genul „Eu cred…”, „Mie mi se pare…”, etc.
  5. Utilizează limbajul R-prime (cât de des sau măcar când contextul o cere).
  6. Recunoaşte-ţi greşelile, acceptă critici raţionale (care îţi vizează răspunsurile eronate, nu persoana) şi asumă-ţi responsabilitatea pentru corectarea greşelilor şi/sau a consecinţelor acestora.
  7. Transmite mesaje prosociale, reunind competenţa şi preocuparea pentru oameni.

Persoana care îşi va administra această Pastilă Psihologică atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă nu va experienţia nici emoţii pozitive (ar fi absurd – acestea apar în situaţii pozitive de viaţă!), nici calm/relaxare (ar fi ineficient – acestea nefixându-ne în zona optimului motivational) şi nici emoţii negative disfuncţionale (ex. furie/agresivitate – ar fi ineficient!), ci va experienţia emoţii negative funcţionale (ex. nemulţumire) care o vor ajuta să abordeze eficient, uman şi carismatic situaţiile problematice.

V. Referinţe selective şi Sugestii pentru aprofundarea temei

Referinţe selective

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014a). Despre limbajul R-prime. În David, D. (2014a). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2010/11/10/despre-limbajul-r-prime/
  • David, D, (2014b). Despre raţionalitate şi sănătate psihică. Decalogul raţionalităţii şi pastile psihologice pentru sănătatea mintală. În David, D. (2014b). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/06/despre-rationalitate-si-sanatate-psihica-decalogul-rationalitatii-si-pastile-psihologice-pentru-sanatatea-mintala/
  • David, D. şi colab. (2017). The effect of research method type on stereotypes’ content: A brief research report. Journal of Social Psychology, Aug 7:1-14. doi: 10.1080/00224545.2017.1361375. [Epub ahead of print].
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).

Sugestii pentru aprofundarea temei

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi.
  • Pentru detalii şi suport ştiinţific vezi şi Albert Ellis Institute, New York, USA (http://www.albertellis.org)
Anunțuri
Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre timp şi controlul acestuia sau Cum să fii mulţumit cu cât ai trăit

27 Decembrie 2017 4 comentarii

Când Sfântul Augustin a reflectat la ce este Timpul, a spus cam aşa (citare/traducere aproximativă din Confesiuni, Cartea XI): „…Dacă nu mă întreabă nimeni ce este timpul, atunci ştiu ce este/pot spune multe despre timp; dar dacă vreau să-i explic celui care mă întreabă, atunci nu mai ştiu.”

Începând într-o formulă colorată de umor, aş spune că deoarece nu m-a întrebat nimeni despre timp, iată, în continuare, ce ştiu eu despre acesta din psihologie.

Timpul poate să fie analizat fizic şi/sau psihologic. Timpul psihologic este legat de cel fizic, dar această legătură este una complexă, nu direct deterministă. În primul rând, timpul fizic nu este stabil, acesta putând fi dilatat sau contractat, aşa cum ne arată fizica prin teoria relativităţii (şi alte teorii/modele ale fizicii). Această modificabilitate a timpului fizic se poate, în principiu, exprima şi în timpul psihologic. Dar timpul psihologic la rândul lui poate să fie dilatat sau contractat, independent de cel fizic. Când ne raportăm la timpul psihologic abordarea este una foarte complexă, aparent chiar dezarmant de complicată, dar, dacă ne ordonăm logic gândirea, poate deveni uşor de înţeles. Hai să încercăm acest lucru în ceea ce urmează.

Simplu spus, timpul psihologic se referă la modul în care experienţiem timpul la nivelul minţii umane. La timpul psihologic ne putem raporta în două modalităţi: (1) trecerea timpului (time passage) şi (2) durata timpului (length), ambele în trei variante: (1) proactiv (cum anticipăm că vor fi cele două modalităţi), (2) în prezent (cum experienţiem că sunt cele două modalităţi) şi (3) retroactiv (cum experienţiem că au fost cele două modalităţi). Rezultă astfel şase situaţii care generează fenomene/experienţieri diferite ale timpului psihologic, având cauze adesea diferite (alături de unele comune). Dacă la această imagine adăugăm şi faptul că fenomenele depind de faptul că participanţii ştiu (prospectiv) sau nu (retrospectiv) de la început că li se vor cere estimări ale trecerii/duratei timpului, imaginea devine extrem de complexă, psihologia timpului fiind un subdomeniu major de cercetare/studiu al psihologiei.

Evident că nu toate variantele descrise mai sus au însă aceeași valoare ecologică pentru viaţa omului, unele corespunzând mai ales unor sarcini mai mult sau mai puţin artificiale de laborator. Într-adevăr, situaţia prospectivă – oamenii ştiu înainte de intra în anumite situaţii de viaţă că vor trebuie să evalueze (a) cum va trece (proactiv)/trece (prezent)/a trecut (retroactiv) timpul şi/sau (b) durata situaţiilor de viaţă prin care vor trece (proactiv)/trec (prezent)/au trecut (retroactiv) – poate să fie modelată în sarcini de laborator, dar rareori o întâlnim în situaţii concrete de viaţă. În situaţii obişnuite de viaţă, evaluări ale timpului au sens mai ales retrospectiv – oamenii evaluează trecerea sau durata timpului după ce intră în anumite situaţii de viaţă -, în prezent şi/sau retroactiv; varianta proactivă este imposibilă în paradigma retrospectivă, iar evaluarea retrospectivă a duratei timpului în prezent este considerată de unii autori un artefact experimental. Într-adevăr, privind retrospectiv, pentru unii oameni timpul trece (în prezent) şi/sau a trecut (retroactiv) repede (ex. „timpul zboară”/„nici nu ştiu când au trecut anii”), iar pentru alţii lent (ex. „nu se mai termină”/„nu se mai terminau”). În ceea ce priveşte durata timpului, pentru unii oameni, în prezent/retroactiv, timpul este/a fost lung (ex. „am o viaţă lungă”/„am avut o viaţă lungă”), iar pentru alţii scurt (ex. „viaţa mi se pare scurtă”/„viaţa a fost scurtă”).

Omul şi-a pus mereu problema imortalităţii şi a încercat de cele mai multe ori să o rezolve focalizându-se pe timpul fizic, mai precis pe dilatarea acestuia. Dar dacă ar exista şi o altă soluţie, e drept, aproximativă, dar mai facilă? Spre exemplu, cum ar fi ca în fiecare moment al vieţii să avem sentimentul că a trecut încet (prea)mult timp, astfel încât la bătrâneţe sentimentul să fie că am trăit suficient, chiar până la saturaţie?

Pentru asta ar trebui ca evaluarea în prezent şi retroactivă a trecerii timpului să ne dea sentimentul că timpul trece/a trecut lent, iar evaluarea în prezent şi retroactivă a duratei timpului să ne dea sentimentul că acesta este/a fost mare. Acest lucru este însă complicat, deoarece mintea umană a fost construită ca dacă în prezent/retroactiv timpul este perceput că trece/a trecut lent, durată estimată să fie scurtă şi invers. Aşadar, nu este în natura minţii umane ca într-o evaluare retrospectivă să avem simultan o trecere lentă a timpului şi a durată mare a acestuia.

Într-o logică retrospectivă, trecerea timpului este percepută în prezent/retroactiv ca mai lentă, dacă nu suntem implicaţi în activităţi şi/sau dacă activităţile pe care le facem sunt plictisitoare/nedorite; de asemenea, trecerea timpului este încetinită când suntem atenţi la trecerea timpului şi/sau atunci când experienţiem stări de activare fiziologică crescută, asociată unor emoţii negative intense (ex. panică/frică). Dacă suntem implicaţi în activităţi, mai ales când acestea ne fac şi plăcere, atunci timpul trece repede; altfel spus, emoţiile pozitive şi implicarea atenţională în sarcini fac ca timpul să treacă mai repede (Droit-Volet şi Wearden, 2016), fără ca vârsta să fie, aşa cum se credea iniţial – în baza faptului că seniorii au adesea sentimentul că timpul trece mai repede decât atunci când erau copii -, un factor relevant aici (Wearden, 2005). Tot în logica retrospectivă, în prezent/retroactiv, timpul are o durată mare dacă facem/am făcut multe activităţi (mai ales plăcute) şi una mai scurtă, dacă facem/am făcut puţine activităţi (sau activităţi neplăcute) (vezi şi Wearden, 2005).

Aşadar, mai simplu spus, în principiu, timpul care a trecut repede se dilată ca durată la reamintire, iar cel care a trecut greu se contractă ca durată la reamintire! Altfel spus, durata lungă la reamintire, corespunde trecerii rapide a timpului, iar durata scurtă corespunde trecerii lente a timpului. Coroborând cele două situaţii se pare că suntem condamnaţi să nu putem avea atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecut.

Cercetările recente de psihologie arată însă că anumite tehnici psihologice ne pot ajuta să depăşim această limită a minţii umane (vezi Sucală, Scheckner şi David, 2013; Sucală şi David, 2013). Altfel spus, am putea învăţa să fim mindful. Mindful înseamnă că în timp ce desfăşurăm diverse activităţi atenţia ne este orientată asupra informaţiilor din prezent, într-o manieră nonevaluativă, conştientizând distincţia dintre subiect-actul mintal-obiectul actului mintal(fenomenul). În această atitudine mintală atenţia este focalizată atât asupra sarcinii, în structura descrisă anterior, cât şi asupra trecerii timpului. Spre exemplu, mintea umană redefineşte realitatea în structura: Eu (subiectul) Văd (actul mintal) Filmul (fenomenul- obiectul actului mintal). Capacitatea de a fi mindul se poate dezvolta prin tehnici de meditaţie (vezi pentru detalii David, 2012).

Pornind de la analiza de mai sus, Pastila Psihologică pentru dilatarea până la saturaţie a timpului psihologic – atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecuteste următoarea:

  • Atunci când derulezi activităţi, derulează-le într-o atitudine mindful. Te concentrezi asupra sarcinii, dar fără să pierzi din vedere celelalte elemente prezente în mediu. În acest fel vei experienţia trecerea timpului ca lentă. Sigur, dacă doreşti ca timpul să treacă mai repede, atunci renunţă la atitudinea de tip mindful şi implică-te în sarcini, de preferat sarcini care îţi fac plăcere. Atenţie, atitudinea mindful nu este de dorit în sarcini care necesită deadline-uri presante, timp rapid de reacţie şi/sau automatisme (ex. conducerea autovehiculului).
  • Fii în viaţă cât mai activ/Derulează în viaţă cât mai multe activităţi. În acest fel atunci când te vei gândi retroactiv, ţi se va părea că viaţa a fost foarte lungă. Dacă aceste activităţi sunt încărcate afectiv, pozitiv, este şi mai bine.
  • Coroborând 1 şi 2: Fă cât mai multe lucruri, de preferință pozitive, într-o atitudine mindful. În acest fel timpul va trece mai încet, iar durata perioadei care a trecut o vei considera mai lungă. 

În concluzie, luând pastila psihologică de mai sus s-ar putea spre bătrâneţe să simţi că ai trăit mult şi destul…!

Referinţe selective

  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportementale. Editura Polirom: Iaşi.
  • Droit-Volet, S. şi Wearden, J. (2016). Passage of time judgments are not duration judgments: Evidence from a study using experience sampling methodology, Frontiers in Psychology, 7, 176-.
  • Sucală, M., Scheckner, B şi David, D. (2010). Psychological time: Interval length judgments and subjective passage of time judgments. Current Psychology Letters, 26(2), 2-.
  • Sucală, M. şi David, D. (2013). Mindful about time in a fast forward world. The effects of mindfulness exercise on time perception. Transylvanian Journal of Psychology, 14(2), 243-.
  • Wearden, J. H. (2005). The wrong tree: time perception and time experience in the elderly, în J. Duncan, L. Phillips şi P. McLeod (eds.), Measuring the mind: speed, age, and control. Oxford: Oxford University Press.

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

România mea – Un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

10 Decembrie 2017 1 comentariu

Adesea mi s-a cerut de mass-media şi/sau de către cititori să prezint Psihologia românilor şi starea actuală a României sintetic, că să înţeleagă şi nespecialiştii şi să fie uşor de memorat (mi s-a spus frecvent: „poţi într-o pagină?!”). Aceste cereri sunt tot mai frecvente pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului şi pe măsură ce apar conflicte majore care aproape „rup” societatea românească.

Sigur că este greu (trebuie selectată esenţa dintr-un volum uriaş de informaţii) şi riscant (sinteza poate scăpa nuanţe importante) să faci asta, dar am acceptat provocarea, de dragul accesibilităţii concluziilor importante, astfel încât aceste informaţii să ajungă la oamenii care nu citesc lucrări mai complicate de specialitate.

Aşadar, vă prezint aici un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României (valabil la data analizei, preluat astăzi şi de Cotidianul si de alte medii de informare):

România mea – Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

Sper să-l găsiţi interesant şi util!

 

Categorii:Despre Psihologie

Evidence-based psychotherapy – Un ghid clinic nou la Wiley-Blackwell

8 Decembrie 2017 2 comentarii

Evidence-Based Psychotherapy: The State of the Science and Practice (1118625528) cover image

Mă bucur să vă anunţ apariţia unei lucrări la Wiley-Blackwell, la care am contribuit şi eu ca editor şi co-autor, denumită Evidence-Based Psychotherapy: The State of Science and Practice. Lucrarea va apărea la începutul anului 2018, dar aceasta poate  să fie deja examinată/comandată.

Ca şi în medicină, în psihologie există un amestec de tratamente ştiinţifice, pseudoştiinţifice şi nonştiinţifice. Tratamentele ştiinţifice sunt apanajul specialiştilor, iar celelalte ale paraprofesioniştilor. Uneori însă cei din urmă mimează specialistul, cu consecinţe grave asupra pacienţilor, sistemului de sănătate şi profesiei. Lucrarea este un ghid prin care identificăm abordările ştiinţifice, iar între acestea pe cele mai eficiente (evidence-based/research-supported/empirically validated), în beneficiul (şi pentru protecţia) profesioniştilor, al studenţilor şi al societăţii/pacienţilor.

Istoria acestui volum este următoarea:

(1) În anul 2011, am publicat împreună cu profesorul american Guy Montgomery, în revista Clinical Psychology: Science and Practice, un nou sistem internaţional de clasificare a psihoterapiilor (sistem care se poate aplica intervenţiilor psihologice în orice domeniu şi chiar oricăror intervenţii): The Scientific Status of Psychotherapies: A New Evaluative Framework for Evidence-Based Psychosocial Interventions.

(2) De la publicare, articolul a atras multă atenţie din partea comunităţii internaţionale, fiind acompaniat la data publicării de două articole-comentarii/editoriale:

(3) La scurt timp după publicare, am primit mai multe oferte de la edituri de prestigiu din SUA şi Europa, pentru a publica un volum în care să abordăm intervenţiile psihologice/psihoterapia pentru principalele tulburări psihice prin prisma noului sistem de clasificare propus de noi.

(4) În final, am ales oferta editurii Wiley-Blackwell, o editură de referinţă/prestigiu la nivel internaţional, prin oferta mai convenabilă sub aspectul facilităţilor oferite (ex. rata royalties/plata autorilor/formatul lucrării şi mai ales – chiar determinant – libertatea de a face un website dedicat psihoterapiilor validate ştiinţific, iniţial pe baza datelor din volum, dar apoi actualizat în mod constant pentru a deveni un ghid clinic de referinţa la nivel internaţional).

(5) În acest demers l-am inclus ca editor, alături de noi, autorii sistemului de clasificare, şi pe profesorul american Steven Lynn, un expert de referinţa în domeniu la nivel internaţional, coautor (alături de profesorii Lilienfeld şi Lohr) al lucrării Science and pseudoscience în clinical psychology.

(6) Noi, cei trei editori (şi coautori ai unor capitole din volum), am invitat  apoi să ni se alăture lideri în tratamentele psihologice pentru condiţiile clinice incluse în volum, dispuşi să utilizeze în analiza tratamentelor validate ştiinţific sistemul propus de David şi Montgomery (2011). Am mobilizat în acest fel o echipa de peste 50 de profesionişti, de la universităţi de top din străinătate (ex. din SUA – Boston University, Pennsylvania University, Stanford University, etc.; din Europa: University of Cologne, University of Freiburg, King’s College London, etc.) şi unii colegi din ţară, abordând tratamentele psihologice validate ştiinţific pentru cele mai relevante condiţii clinice [ex. tulburări de tip depresiv, tulburări de anxietate, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări de stres postraumatic, tulburări sexuale, tulburări legate de somn, tulburări psihotice, tulburări de dezvoltare (ADHD, ASD), tulburări de comportament alimentar, tulburări de personalitate, consumul de alcol, tulburări disociative, etc.].

(7) Anul viitor planificăm lansarea website-ului dedicat ghidurilor clinice pentru tratamentele psihologice validate ştiinţific (care va apărea sub dubla autoritate a Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi Babeş-Bolyai University/International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied mental Health)

Sper să găsiţi lucrarea interesantă! Pentru alte lucrări din domeniu la care am contribui vezi aici.

 

Re-Start – APR! – Să Onorăm Tradiţia şi să Reconstruim Excelenţa Şcolii Româneşti de Psihologie

12 Noiembrie 2017 1 comentariu

Dragi colegi psihologi şi nepsihologi:

Psihologia din România a trecut prin momente complicate în ultimul an – ca urmare a problemelor din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania/CPR devenite publice -, care încă nu s-au încheiat. În paralel cu încercarea de clarificare a situaţiei din CPR, încercăm însă să reclădim prestigiul şi credibilitatea profesiei prin Asociaţia Psihologilor din România/APR (organizaţia fundamentală a psihologilor, care a stat şi la baza apariţiei CPR).

Psihologia din România a avut o istorie complicată şi fascinantă – vă recomand lectura textului sintetic de pe siteul APR (iar pentru cei mai interesaţi şi bibliografia) -, trecând de la „extaz” (ex. o ştiinţă/profesie pe deplin ancorată în practicile internaţionale şi apreciată la nivel mondial) la agonie (ex. întemniţarea şi persecutarea liderilor noştri în perioadele comuniste şi interzicerea psihologiei).

Ţinând cont de tradiţia/istoria psihologiei româneşti, merită să încercăm să reclădim împreună excelenţa şcolii româneşti de psihologie şi m-aş bucura să fiţi toţi parte şi/sau susţinători ai acestui demers, atunci când contextul vă permite. În acest context m-am implicat şi eu şi am fost ales preşedinte al APR.

MESAJ-VIZIUNE PREŞEDINTE APR – Să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie

Dragi colegi psihologi:

Asociaţia Psihologilor din România (APR), cea mai veche organizaţie profesională a psihologilor din România, este Re-startată!

Înfiinţată în anul 1964, APR a continuat prin membrii săi fondatori de atunci tradiţia academică precomunistă (Societatea de Psihologie – înfiinţată de Florian Ştefănescu-Goangă în 1931 şi Societatea de Cercetări Psihologice – înfiinţată de Constantin Rădulescu-Motru în 1934), a asigurat supravieţuirea psihologiei în anii de restrişte din perioada comunistă şi a stimulat/garantat dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi profesie după Revoluţia Anticomunistă din 1989.

În timp ce Colegiul Psihologilor din România (CPR) este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul ştiinţific constant pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice, ci s-ar fi bazat doar pe dezvoltările derivate din empirismul practic transformate în reglementări ale profesiei. Probabil că diferenţele faţă de tămăduitori, pseudoştiinţă şi nonştiinţă ar fi fost greu decelabile.

Motto-ul mandatului meu de preşedinte al APR (2017-2021) este Tradiţie şi Excelenţă. De aceea dragi colegi, vă invit astăzi, când, pe lângă nevoile de dezvoltare şi de schimbare, inerente oricărei ştiinţe şi profesii, ne confruntăm şi cu obstacole interne şi externe ştiinţei şi profesiei noastre, ca împreună să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie, pentru a recâştiga şi întări prestigiul psihologiei în România, în beneficiul ştiinţei/profesiei noastre şi al societăţii româneşti!

În acest sens vă rog să verificaţi site-ul APR  (http://www.apsi.ro vezi şi pe Facebook la @apsi.ro), unde găsiţi şi Mesajul Programatic ca preşedinte ales al APR, mesaj pe care îl reproduc şi mai jos.

Dragi colegi psihologi:

Vreau să vă mulţumesc tuturor celor care v-aţi implicat în Re-startarea APR!

Aşa cum ştim, APR, ştiinţific/profesional, are o tradiţie veche, începând formal în 1964, cu precursori în organizaţiile profesionale naţionale din perioada interbelică. Astăzi, pornind de la tradiţia acesteia şi istoria recentă, încercăm să-i dăm un rol mai activ şi modern. Mulţumesc tuturor celor care m-aţi propus, susţinut şi votat (chiar cu unanimitate) la funcţia de preşedinte al APR!

Programul meu ca preşedinte APR este descris succint în continuare. Sunt conştient că în mod normal ar fi nevoie poate de două mandate pentru ceea ce vă propun, dar nu avem timp – profesia noastră este oarecum în degringoladă (ex. asociaţia ştiinţifică/profesională – APR – stagnează, iar organismul profesional – CPR – este analizat în procese) -, aşa că trebuie dat mai mult acum şi trebuie făcut efortul de a genera într-un mandat, ceea ce în mod normal s-ar face în două mandate.

Aşa cum spune statutul APR la Art.2, „…Scopul Asociației Psihologilor din România este acela de a susține și promova dezvoltarea psihologiei ca știință și profesie, aflate în strânsă interdependenţă, având ca finalitate creșterea calității vieții umane și a eficienței activităților sociale și economice…”. Aşadar, în timp de CPR este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice!

Succint, iată paşii, aşa cum îi văd acum la început de drum (dincolo de ceea ce am aprobat deja împreună la adunarea generală din 15 septembrie):

Anul 1 (octombrie 2017- 1 octombrie 2018)

•Re-startarea APR (ex. sediu, personal minimal – iniţial în regim de voluntariat, iar ulterior plătit -, site, reconectare cu instituţiile naţionale şi internaţionale unde APR este deja membru, etc.)
•Acoperirea unor deficite istorice
•Newsletter lunar (începând din ianuarie 2018)
  • (1) Cu focalizare pe (a) evenimentele naţionale şi internaţionale de interes pentru psihologii din România, (b) informaţiile noi şi/sau necesare şi utile psihologilor din România pentru buna practică ştiinţifică şi profesională, (c) alte informaţii care pot susţine nevoile şi interesele psihologilor din România
  • (2) În secţiunea “Vocea Psihologului” se vor publica puncte de vedere şi propuneri – cu relevanţă ştiinţifică şi profesională – ale psihologilor membri ai APR

•Demararea procedurilor de reînscriere în APR (inclusiv cu demararea organizării secţiunilor APR) – probabil începând cu 1 decembrie 2017
•Demararea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Consultarea psihologilor pentru a stabili nevoile comunităţii profesionale şi a defini astfel priorităţile şi acţiunile APR
•Demararea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Planificarea unei conferinţe naţionale (probabil la Cluj-Napoca)
•Planificarea unei reviste proprii

Anul 2 (1 octombrie 2018-1octombrie 2019)

•Stimularea procedurilor de reînscriere în APR (şi dezvoltarea organizaţională a APR – ex. secţiuni, etc.)
•Aprofundarea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Implementarea planurilor/programelor APR, definite de jos în sus de către nevoile comunităţii psihologilor din România
•Derularea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Organizarea conferinţei naţionale (2019)
•Lansarea unei reviste, cu apariţia bianuală

Anul 3 (1 octombrie 2019-1 octombrie 2020)

•Consolidarea tuturor activităților APR
•Pregătirea alegerilor din 2021

Anul 4 (1 octombrie 2020-1 octombrie 2021)

•Să avem o organizaţie profesională (APR) cu un statut naţional similar cu al American Psychological Association şi al Association for Psychological Science în SUA, într-o relaţia de strânsă colaborare cu CPR, bine integrată internaţional.
•Alegeri

Psihologia clujeană în Top-500

Pentru prima dată in istoria recentă a clasamentelor internaţionale ale universităţilor, psihologia din România a pătruns în Top-500 în clasamentul University Ranking by Academic Performance/URAP (Clasamentul Universităţilor prin Performanţa Academică – http://www.urapcenter.org/2016/index.php). Mai precis, psihologia clujeană din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) este singurul program de psihologie din România inclus în clasament, ocupând locul 465 (din 500 de programe selectate pentru a fi incluse în ranking). Dacă luăm domeniul mai larg al ştiinţelor cognitive, psihologia clujeană rămâne singura din România inclusă în clasament, ocupând poziţia 599 din 700 de programe incluse în ranking (http://www.urapcenter.org/2016/fields.php).

Ţinând cont de istoria complicată a psihologiei din România – ex. desfiinţată în perioada comunistă şi reluată în mediul academic doar în urmă cu o generaţie/28 de ani – acest rezult este unul de excepţie. Valorile legate de Tradiţie (pe linia Goangă-Mărgineanu/Roşca-Radu) şi Excelenţă (focalizată pe programe academice de calitate, modelate internaţional) au fost motorul acestei performanţe academice a psihologie clujene.

În anul 2017 există în lume aproximativ 27000 de universităţi, din care câteva mii au şi programe de psihologie (licenţă/master/doctorat). Din total universităţilor, URAP analizează aproximativ 2500 – cele care trec un prag minimal al vizibilităţii şi impactului academic -, iar dintre acestea, aproximativ 2000 – cele pentru care scorul obținut le poate discrimina scientometric – sunt incluse în final în clasamentul URAP. Pentru clasificarea universităţilor şi programelor de studiu, URAP ia în calcul indicatori legaţi de producţia științifică (Web of Science/ISI), impactul producţiei ştiinţifice (citări), calitatea producţiei ştiinţifice şi colaborările internaţionale.

Pentru alte analize privind psihologia clujeană/românească – care pot explica performanţa actuală – vezi aici:

 

 

 

 

 

 

 

Summitul Excelenţei CBT la Beck Institute – SUA, Octombrie 2017

La sfârşitul celui de al 9-lea Congress al International Association for Cognitive Psychotherapy, organizat în 2017, la Cluj-Napoca, Transilvania, România, s-a făcut publică o Declaraţie privind direcţiile generale de dezvoltare a psihoterapiilor cognitive şi comportamentale (CBT). CBT reprezintă prototipul practicilor psihologice validate ştiinţific la nivel internaţional – regăsibilă ca atare în ghidurile clinice internaţionale – şi, în consecinţă, este cea mai răspândită/practicată formă de psihoterapie la nivel mondial.

Aceste direcţii vor fi aprofundate la Summitul Excelenţei în CBT, pe care îl organizează în toamnă (octombrie 2017) Beck Institute for Cognitive Behavior Therapy.

Am fost invitat şi voi participa ca prezentator la Summit, argumentând pentru „Integrative and Multimodal CBT”, în paradigma „cognitive neurogenetic science, infused with technology”.