Arhiva

Archive for the ‘Social şi Politic’ Category

De ce nu mai sunt albastre marile centre academice tradiționale din România. Despre rezultatul Alianței USR-PLUS într-o cheie psihoculturală

11 noiembrie 2019 8 comentarii

Am scris după rezultatul bun al Alianței USR-PLUS din mai 2019 articolul “De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România”. Rezultatele de la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019 îmi permit o urmărire a celor spuse acolo, cu rol de cercetare psihoculturală. Într-adevăr, eu nu fac politică și nici măcar analize politice. Dar, ca psiholog interesat de profilul psihocultural al românilor, urmăresc și uneori comentez evoluțiile/schimbările paradigmatice și generaționale la nivel social, pentru a-mi verifica predicțiile și analizele psihoculturale.

Așadar, ce îmi arată mie, din punct de vedere psihocultural, rezultatele obținute de Alianța USR-PLUS la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019?

Cred că USR/Alianța USR-PLUS nu a înțeles bine de unde i-a venit succesul fenomenal de până acum! USR și Alianța USR-PLUS au reușit la alegerile trecute să mobilizeze un electorat dintr-o generație mai tânără/de mijloc, necontaminat major (sau deloc) de valorile comuniste, care are alergie la concentrarea puterii sociale, reprezentat de indivizi autonomi (nu colectiviști) inter-relaționați prin valori comune pro-vestice (nu prin cumetrii de tot felul), care nu se tem de impredictibilitățile viitorului, ci le îmbrățișează ca oportunități, și care nu mai tolerează influențarea comportamentului social prin frică/pedepse, ci solicită recompense sau un joc echilibrat al celor două mecanisme. Cei mai mulți cu acest profil psihocultural se regăsesc mai ales în marile centre academice din țară. Această generație gândește altfel decât suntem obișnuiți în politica clasică (ex. controlul politicului nu se face doar în perioadele electorale, ci prin acțiuni și proteste publice la orice decizie controversată) și mare parte din ea vede USR-PLUS ca un vehicul/reprezentant al ei, chiar dacă mulți din această generație nu devin membri de partid. Sigur, pentru un partid politic este complicat să ai un astfel de suport, deoarece sub acest profil psihocultural sincronizat cu spațiul vestic se pot ascunde ideologii extrem de diverse (de la stânga, prin centru, la dreapta). Dar este provocator!

După rezultatele/victoriile importante (și poate venite prea ușor), USR-PLUS a intrat treptat în logica partidelor clasice. Din vară am spus public că angajarea președintelui USR în rolul de candidat la prezidențiale va fi un eșec care poate pune la risc întregul demers USR-PLUS. Nu este vorba că președintele USR nu ar fi o personalitate importantă sau că nu ar face față funcției. Dar de la USR-PLUS, oamenii care i-au susținut așteaptă să fie altfel! Spre exemplu, la alegerile prezidențiale, USR-PLUS ar fi trebui să vină acum cu o personalitate care nu este membră a alianței – doar președintele României este al țării, nu al unui partid! -,  larg îmbrățișată de oameni (sau cel puțin de cei care văd România în Europa). În acest fel USR-PLUS ar fi confirmat angajamentul inițial pentru descentralizarea puterii sociale și pentru ideea că are rolul de a duce în poziții de influență socială, pentru bine țării și al oamenilor, profesioniști, fie că sunt sau nu membri de partid (există poziții politice/administrative suficiente și pentru membrii de partid!). Dacian Cioloș era mai acceptabil (iar în această logică va fi acceptabil și președintele Klaus Iohannis), deoarece fusese deja premier și astfel nu mai viola direct așteptările că USR-PLUS este al tuturor celor competenți/europeni, nu doar al unora din interior. Astfel, înțelegerea electoratului USR-PLUS că are un partid care îl reprezintă și care este vehiculul lui în societate s-a ciocnit cu înțelegerea partidului că el are un electorat! Nu înseamnă că liderii USR-PLUS au gândit doar în acest fel clasic centrat pe partid, dar mulți oameni au perceput așa lucrurile, astfel că voturile au fost aduse în 10 noiembrie 2019 mai ales de activul de partid și simpatizanți apropiați, nu de o masă mai largă de oameni (ca la alegerile trecute). Apoi, despre USR-PLUS ar fi trebuit să vorbească la nivel social intelectuali neangajați politic, însă simpatizanți care rezonau cu valorile USR-PLUS; dar, în logica partidelor clasice, USR-PLUS a împins tot mai mult în față pentru reprezentare mai ales leadershipul propriu (deși era loc suficient pentru o mai mare diversitate), ceea ce a generat din nou ideea de concentrare a puterii, cu suspiciunea și neîncrederea asociate. În fine, în logica partidelor clasice, Alianța USR-PLUS s-a concentrat prea mult pe propriul electorat (amintind, chiar dacă într-o formă mai modernă, de colectivismul care ne împarte între „noi” vs. „ceilalți”). Dar România modernă trebuie să fie a tuturor, iar în acest caz seniorii nu trebuie să simtă că rămân pe dinafară și să se teamă; ei ar fi trebui să fie făcuți mai clar parte a soluției, nu lăsați – fie și neintenționat – să se simtă ca o problemă.

Sigur, nu cred că această componentă psihoculturală este singura explicație. Și s-au scris deja analize politice interesante de către specialiști în domeniu, care punctează și alte explicații credibile. Cred însă ferm că este una din cauzele majore care au dus la rezultatul obținut. Este interesant ce cale va alege această forță politică relativ nouă. Alianța USR-PLUS poate alege să se comporte ca un partid care funcționează după paradigma politică clasică sau ca unul care crește odată cu schimbarea paradigmei politice, schimbare pe care o generează chiar el. Să urmărim…!

Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici – 2018

Am fost invitat și am participat astăzi, 24 iunie, 2018, la Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici (în Poiana Brașov). Evenimentul este la ediția a XIX-a și este organizat de Centrul Român de Politici Europene.

Am acceptat cu plăcere invitația, deoarece eu cred că politicienii trebuie să înțeleagă întâi tensiunile psihoculturale pe care le experiențiază astăzi românii, iar apoi, imediat, nevoia de schimbare a paradigmei psihoculturale, de la o Românie veche la o Românie modernă! Schimbarea paradigmatică trebuie și poate să fie susținută de orice partid/orientare politică care își dorește o Românie modernă, partidele politice neavând apoi decât să coloreze noua paradigmă cu ideologia proprie, dacă câștigă democratic alegerile. Nefăcând politică, miza mea principală este schimbarea de paradigmă, o Românie modernă, nu atât ideologia ulterioară!

Așadar, prezentarea mea a fost: România Veche vs. România Modernă. Tinerii politicieni – din toate partidele reprezentative/parlamentare – au avut întrebări și comentarii foarte pertinente, ceea ce îmi arată că mai este speranță…! În Program au fost incluse și alte prezentări ale unor specialiști din domenii diferite și discuții cu ambasadorii Belgiei și Germaniei în România.

Image may contain: 9 people, people smiling, people standing

Festivalul Culturii Românilor de Pretutindeni – România de peste hotare și România modernă: un Dialog

Update: Am promis că revin cu un Update după eveniment. Prezentările celor doi colegi de dezbatere au fost foarte interesante! Dr. Ghițulescu a prezentat o „poveste” adevărată a unui personaj din istoria țării, care poate să fie și astăzi o bună matrice pentru cum putem contribui la o Românie modernă. Apoi, accentul pus de Dr. Vianu pe abilități (inteligență) și valorizarea acestora trebuie analizat cu atenție (pentru a ne utiliza cât mai bine potențialul). Românii din diasporă/de pretutindeni, participanți la eveniment, au avut intervenții care au arătat clar dorința de implicare în țară și în modernizarea acesteia, dar într-o manieră pragmatică, dincolo de vorbe (fie acestea și frumoase!). Organizatorii – doamna Pralog și echipa + moderatorul – au manageriat foarte bine evenimentul, atât ca organizare, cât și ca armonizare a oamenilor/punctelor de vedere (uneori destul de diferite, ceea ce a făcut însă întâlnirea autentică!).

Voi participa în 23 mai 2018 la dezbaterea de deschidere a Festivalului Culturii Românilor de Pretutindeni, intitulată «Românii de peste hotare și România modernă – un Dialog». Dezbaterea are loc de la ora 17, în Sala Tronului din fostul Palat Regal, acum Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei 49-53). Tema este una extrem de relevantă, atât pentru noi, cei din țară, cât și pentru diaspora românească.

Dezbaterea va fi moderată de jurnalistul Dan Cărbunaru, fondatorul CaleaEuropeana.ro, și voi participa alături de Dr. Constanța Ghițulescu (Academia Română) și Dr. Ion Vianu (cunoscutul disident, filosof și scriitor din Elveția). Prezentarea mea este legată mai ales de cum diaspora românească poate contribui eficient la un proiect de țară pentru o Românie cu un profil psihocultural modern (o Românie modernă). Sper să rezulte concluzii interesante și utile în urma dezbaterii (le voi sumariza ca Update la acest anunț).

 

Să nu ne temem, dar nici să fim naivi! Despre controlul psihologic al oamenilor prin analiza datelor personale

Scandalul Facebook-Cambridge Analytica a declanșat o situație de teamă față de posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale. S-au activat astfel instituții ale statului (ex. prin comisii de anchetă), organizații guvernamentale și non-guvernamentale, specialiști și nespecialiști, etc. Mișcarea este una globală, internațională, iar în acest demers, pe lângă abordările serioase, s-au născut imediat și cele mai aberante teorii ale conspirației și cele mai caraghioase atitudini/explicații posibile. Mai mult, au apărut peste noapte (pseudo)”experții” în fenomen, oferindu-și (pseudo)”servicii” de protecție! În acest demers s-a putut observa că nu doar simțul comun, ci uneori și instituțiile statutului sunt neinformate și pot deveni caraghioase și vulnerabile. Pericolul este însă acum să trecem dintr-o extremă (în care nu ne prea păsa de fenomen la modul serios/responsabil) în altă extremă (fenomenul devine atât de relevant, încât s-ar putea să nu mai putem avea o atitudine rațională față de el).

Încerc în această scurtă analiză să prezint echilibrat fenomenul, pentru a-i maximiza aspectele pozitive și pentru a-i reduce aspectele negative. Ar fi multe de spus, dar, deocamdată, să începem ușor și vom progresa în înțelegerea fenomenului prin articole viitoare, pas cu pas. De asemenea, sper ca acest demers să ne ajute să discernem adevărul de neadevăr și specialiștii de pseudospecialiști (care încearcă să capitalizeze pe frica oamenilor/instituțiilor).

Am scris anul trecut, în revista Sinteza (Revistă de cultură și gândire strategică), despre “Contaminarea Psihologică: Manipulare și Contaminare Mentală, în contextul pericolului știrilor false (Fake News), și anume ce este și cum să ne apărăm de contaminarea psihologică. Articolul respectiv este o sinteză la zi a ceea ce există în câmpul cunoașterii psihologice la nivel internațional, inclusiv al cercetărilor noastre (care au început încă din 1996!), exprimată într-un limbaj de popularizare, pentru a ajunge și a proteja cât mai mulți oameni, nespecialiști în domeniu. În acest spirit este scris și acest articol. Simplu spus, contaminarea psihologică se referă la faptul că răspunsurile noastre emoționale/cognitive/comportamentale/psihobiologice sunt influențate de informații false/nerelevante. Dacă aceste informații false/nerelevante sunt plasate de alții cu scopul de a ne influența și sunt crezute de noi, atunci vorbim despre manipulare psihologică. Dacă nu sunt crezute de noi, dar, totuși, ne influențează inconștient, atunci vorbim despre contaminare mentală.

Tema abordată aici – controlul psihologic prin analiza datelor personale – este însă mai generală și înglobează partea legată de contaminarea psihologică. Așadar, chiar există posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale? În sens larg, prin date personale înțelegem date cu referire la atributele/răspunsurile subiectului uman.

Tema nu este nouă și, așa cum am spus, noi și alții am abordat fenomenul (ex. contaminarea psihologică în controlul comportamentului uman) încă din anii ’90! Dar acum lucrurile se desfășoară metodologic la altă scară, cu altă anvergură! Adevărul este că acum, în epoca internetului, suntem capabili să culegem și să stocăm un număr uriaș de date (big data) despre atributele/răspunsurile subiecților umani: (1) subiectiv-emoționale (ex. starea emoțională, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize faciale la distanță), (2) cognitive (ex. preferințe, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analiza likeurilor/alegerilor pe care le facem), (3) comportamentale (ex. în ce perioadă a zilei faci cumpărături online, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin înregistrarea automată a accesării siteurilor) și/sau (4) psihobiologice (ex. starea de activare fiziologică, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize pe bază de senzori la distanță). Unele date sunt culese cu acordul nostru conștient, altele fără acordul nostru conștient sau chiar fără acord. Apoi, prin supercomputere ajungem la analiza complexă a acestor date (ex. data mining), adesea folosind și inteligența artificială (ex. machine learning). Să analizăm succint, în continuare, care este impactul unui astfel de demers în controlul psihologic al oamenilor.

  • (1) Putem prezice răspunsurile subiectului uman pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric)? DA! Mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se poate face acest lucru astăzi într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, răspunsul trecut al subiectului uman, mai ales contextualizat, este un predictor foarte bun al aceluiași răspuns în viitor (mai ales în același context). Așadar, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile trecute ale subiectului uman, cu atât le putem prezice mai bine. Mai mult, răspunsurile subiectului uman se află adesea interrelaționate, astfel încât folosind un răspuns, putem prezice un alt răspuns. Din nou, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile subiectului uman, cu atât le putem analiza mai comprehensiv – găsind relații/paternuri între ele -, pentru a face apoi predicții acurate.
  • (2) Putem construi profiluri psihologice pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric), pe care să le utilizăm apoi pentru a prezice răspunsurile subiectului uman sau pentru a-l influența? DA și DA! Din nou, mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se pot face și aceste lucruri într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, pe baza unor indicatori precum date demografice generale (ex. gen/vârstă/profesie), indicatori lingvistici (ex. lungimea textelor scrise, valența cuvintelor folosite), indicatori comportamentali (ex. gradul de accesare a reței sociale, numărul de likeuri), etc. putem elabora profiluri psihologice riguroase (ex. de personalitate, de psihopatologie), individuale și/sau de grup. Spre exemplu, analiza likeurilor tale pe Facebook – efectuată de către un sistem artificial de analiză/învățare – poate duce adesea la o predicție a profilului tău de personalitate mai bună decât cea pe care o pot face cei apropiați ție (ex. colegi/prieteni/familie). Similar, acuratețea predicției prezenței depresiei, în baza unor analize lingvistice (ex. numărul de cuvinte/prezența cuvintelor încărcate emoțional) și comportamentale (ex. momentul când subiectul intră în rețeaua socială și cât stă) din diverse rețele sociale, poate ajunge până la peste 80% din cazuri. Aceste profiluri psihologice pot apoi să fie utilizate astfel:
    • (2a) Pentru a prezice comportamente viitoare. Spre exemplu, deja știm din psihologie la ce să ne așteptăm de la un subiect depresiv sau de la subiect uman cu un profil de personalitate caracterizat de extraversiune mare și conștiinciozitate scăzută.
    • (2b) Pentru manipulare. În acest sens se pot transmite subiectului uman mesaje manipulatorii, informate de profilul psihologic pe care îl are. Spre exemplu, dacă din analiza profilului psihologic al unui subiect țintă rezultă că acesta are frică de schimbare, un fake news poate să-i mobilizeze atitudinea negativă față de o personalitate, dacă în fake news se promovează ideea că acea personalitate promovează/susține tocmai schimbările de care se teme subiectul țintă.

În concluzie, vestea neutră este că în situația actuală a dezvoltării științei psihologice și a informaticii a crescut foarte mult rigoarea în predicția și controlul comportamentului uman. Iar acest lucru se dezvoltă constant, prin acumularea de bigger data și data mining prin machine learning/artificial intelligence! Vestea proastă este că aceste dezvoltări pot să fie utilizate de unii pentru controlul psihologic al oamenilor. Iar acest lucru trebuie să ne ingrijoreze și să ne responsabilizeze pentru a deveni proactivi și înțelepți în magagementul unui astfel de pericol. Nu trebuie însă să ne speriem și să dezvoltăm “paranoia socială”, deoarece o astfel de atitudine duce la exagerări și conflicte și la incapacitatea de a manageria înțelept aceste dezvoltări ale științei, în beneficiul, nu în detrimentul oamenilor. Dacă reacționăm punitiv față de aceste dezvoltări, spre exemplu interzicându-le,  atunci acestea se vor dezvolta pe ascuns, tocmai în zona ”celor răi”, fără să le putem controla. Vestea bună este că aceste dezvoltări, utilizate de specialiști („cei buni”), în condiții stricte de transparență și etică profesională bine definite, pot ajuta oamenii (ex. prin identificarea rapidă și tratamentul adecvat în cazul unor tulburări psihice, uneori încă din faza incipientă/inițială) și civilizația umană (ex. în a înțelege și reduce discrepanțele sociale/regionale excesive). Mai mult, la nivel individual, omul are și mecanismele psihologice de reglare a acestui potențial control psihologic, doar că acestea trebuie activate. Așadar, care este rețeta psihologică de protecție față de un potențial control psihologic prin analiza datelor personale?

  • (1) Fii un cetățean activ și proactiv. În acest sens, este important să-ți stabilești un set valoric (aș sugera inițial maximum trei valori cardinale), care să-ți ghideze viața, cel puțin în domeniile majore (unde vrei să nu fii controlat psihologic). Spre exemplu, o valoare asumată ca „Tradiția”, te poate face să prețuiești seniorii și trecutul și să contribui, alături de alții cu care împărtășești această valoare, la nașterea unor comunități puternice, deschise și generoase dedicate prețuirii trecutului și seniorilor. O valoare ca „Excelența” te poate face să dorești mereu să atingi cele mai ridicate standarde în tot ceea ce faci. În principal, ceva (X) este o valoare, dacă acel ceva (X) este considerat bun/valoros într-o societate (exemplu de valori: familia, armonia, munca, cariera, tradiția, excelența, etc.) M-aș bucura dacă cât mai mulți oameni și-ar stabili acest set valoric și l-ar ști așa cum își știu numele, lăsându-l apoi să le coloreze/influențeze viața. În acest fel, spre exemplu, dacă ai opțiuni clare, ești mai puțin vulnerabil la mesaje trimise pentru a te controla, de cineva care îți cunoaște deja profilul psihologic. Controlul psihologic acționează mai eficient în zonele de incertitudine și indecizie.
    • TEST: Care sunt cele trei valori cardinale care se exprimă în viața ta, în domeniile majore ale vieții tale?
  • (2) Dezvoltă-ți ca abilitate fundamentală gândirea rațională/critică, prin logică și teoria argumentării.
    • TEST: Știi logică și teoria argumentării? Minimal:
      • Știi principiile și operațiile logicii?
      • Știi regulile (inclusiv erorile) majore ale raționamentului inductiv? Dar cele ale raționamentului deductiv?
      • Știi structura generală a argumentării și erorile în argumentare?
      • Înțelegi diferența între un discurs teoretic și unul practic?
      • Înțelegi diferența dintre verificabilitate și falsificabilitate?
      • Ai noțiuni de bază de logică simbolică (ex. înțelegi relația între sens/semnificație)?
  • (3) Selectează și analizează sursa informațiilor, cu relevanța pentru deciziile tale în domenii majore. Așa cum atunci când îți este foame nu mănânci de oriunde/orice (sigur, cu excepția situațiilor triste/nedrepte, în care încă unii oameni sunt forțați de sărăcie să facă asta!), nu accepta să te expui la informație transmisă de orice sursă. Poate că unele informații sunt de tip Fake News și țintesc controlul tău psihologic, pe baza profilului psihologic pe care cineva ți-l știe deja. Dacă hrana nesănătoasă te îmbolnăvește/contaminează fizic, sursele proaste de informații de îmbolnăvesc/contaminează psihologic!
    • TEST: Care sunt trusturile majore și sursele massmedia din care te informezi, mai precis televiziunile, ziarele, sursele online, etc.? Care sunt jurnaliștii tăi de referință? Sunt acestea/aceștia credibile/credibili (quality)?
    • Verifici o informație importantă încrucișat, în cadrul tău de referință credibil, și prin opoziție cu zonele mai puțin credibile?
  • (4) Nu te expune informațiilor relevante pentru tine atunci când ești obosit, stresat sau presat de timp, deoarece nu ai resursele cognitive pentru a analiza adecvat – cât de cât critic – informațiile primite.
    • TEST: Tratezi diferențiat informațiile relevante (ex. îți creezi un mediu fizic și psihologic propice de analiză a informațiilor relevante?) și pe cele nerelevante pentru tine? Crezi că dacă știi că ceva este fals, atunci nu te va influența? (vezi punctul 7, dacă răspunsul la ultima întrebare este DA).
  • (5) Ai grijă la datele personale pe care le oferi în spațiul public. Reglementările europene și acum românești, deși sunt complicate și enervante, încearcă să ne ajute, dar trebuie să ne ajutăm și singuri!
    • TEST: Citești informațiile/contractele online atunci când ți se cere acordul pentru ele sau bifezi că ești de acord, fără să le citești cu atenție?
  • (6) Utilizează Rețeta de prevenție a contaminării psihologice.
    • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?
  • (7) Utilizează Rețeta de decontaminare psihologică, dacă ești deja contaminat psihologic.
    • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?

Interviu Dilema Veche – Despre Psihologia Românilor

Recent am dat un interviu pentru Dilema Veche, despre psihologia românilor. Îl găsiți AICI.

Mi-a plăcut modul în care a fost gândit interviul, deoarece a scos din volumul mare de informații prezentate în monografia dedicată psihologiei românilor aspecte pe care nu le-am discutat până acum în spațiul public separat.

Sper să-l găsiți interesant și util!

Despre educaţie şi cercetare în noul guvern PSD – “The winter is coming!”

4 ianuarie 2017 4 comentarii

Notă: Scriind acest articol trebuie să spun că nu am fost şi nu sunt membru de partid, opţiunile mele fiind legate suportiv sau critic de angajamentele diverselor partide din România faţă de mediul academic, doar în funcţie de corespondenţa între ceea ce se face în ţară în domeniul educaţiei/cercetării şi ceea ce se face la nivel european/internaţional.

Oricine cunoaşte modelele educaţionale internaţionale înţelege că ieşirea României din impasul perpetuu (ex. ba economic, ba politic, etc.) şi intrarea în modernitatea europeană de astăzi depind de organizarea competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării. O organizare competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării ne poate integra în aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, cu beneficii enorme. Într-adevăr, aria românească a educaţiei şi cercetării poate miza pe un potenţial intelectual de creativitate şi inteligenţă al românilor comparabil cu cel din ţările/culturile moderne ale lumii (aşa cum am arătat în monografia dedicată psihologiei românilor – David, 2015); în consecinţă, bine organizată, aceasta poate genera cunoaştere avansată, exprimată apoi în formarea de cetăţeni educaţi, care asigură avantaje competitive ţării şi servicii inovative către societate, cu impact asupra calităţii vieţii oamenilor.

Dacă nu înţelegem să punem în centrul oricăror „proiecte de ţară” sau politici publice de arhitectură a ţării actul educaţional şi de cercetare, ca motor generator, atunci nu ne utilizăm potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate şi suntem astfel condamnaţi la înapoiere, sărăcie şi marginalizare într-o lume tot mai globalizată. Ţările pe care vrem să le ajungem din urmă economic/ca nivel de trai aşa fac, ce este atât de greu de înţeles? Nu sunt nici mai inteligenţi şi nici mai creativi, ci au instituţii educaţionale moderne care le utilizează mai bine potenţialul intelectual.

Partidul Social Democrat (PSD) reuşeşte să dezamăgească din nou. Pe când crezi sau speri că, iată, chiar poate intra ca mentalitate în social-democraţia europeană modernă, te izbeşte cu nişte decizii vetuste care te îngheaţă. Ultima decizie pe această temă este separarea educaţiei de cercetare, prin organizarea a două ministere independente în noul guvern PSD. Nu ştiu cine i-a sfătuit, dar, sincer, a fost un sfat prost! Când în toată lumea se vorbeşte de integrarea educaţiei (mai precis a învăţământului superior) şi cercetării într-o arie comună a educaţiei şi cercetării – pentru a uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii -, noi avem din nou „inovaţii” instituţionale care ne vor îngropa. Nu ajunge că suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte performanţa învăţământului preuniversitar (vezi rezultatele la testele P.I.S.A), învăţământului universitar (vezi clasamentele universităţilor) şi cercetării ştiinţifice (vezi clasamentele bazate pe inovaţie), – asta în condiţiile în care potenţialul nostru de inteligenţă şi creativitate nu este mai prejos -, dar cu noua opţiune administrativă a PSD se pare că chiar vrem să ne aşezăm bine pe aceste locuri, cu impact nefast asupra competitivităţii ţării şi calităţii vieţii oamenilor.

Nu intru în detalii, că probabil conducerea PSD-ului a fost intoxicată cu pseudoargumente de cei care au convins-o că această opţiune este cea bună. Ca să mă scutesc şi să vă scutesc de lupta surdă cu astfel de pseudoargumente, hai să vedem cinstit, direct şi simplu cum sunt organizate aceste domenii în ţările care contează ca şi competitivitate, ţări pe care vrem să le ajungem şi la care ne raportăm, cel puţin în teorie, mereu, fiind primele în clasamentele internaţionale care vizează domeniile preuniversitar, universitar şi de inovaţie (folosesc numele în engleză, pentru a nu greşi în traducere – mai ales din japoneză – şi pentru a se verifica informaţiile mai uşor pe net):

  • Danemarca – Ministry of Higher Education and Science
  • Franţa – Ministry of Higher Education and Research
  • Germania – Federal Ministry of Education and Research
  • Italia – Ministry of Education, University, and Research
  • Japonia – Ministry of Education, Culture, Sports, Science, and Technology
  • Marea Britanie – Minister of State for Universities and Science
  • Norvegia – Ministry of Education and Research
  • Olanda – Ministry of Education, Culture and Science
  • Suedia – Ministry of Education and Research
  • SUA – în SUA organizarea este mai descentralizată, dar între departamentele federale (echivalente ministerelor) există doar un departament de educaţie (Department of Education), care include şi inovarea, nu şi unul de cercetare, cercetarea fiind coordonată de mai multe instituţii, neorganizate însă la nivel de department federal.

Aşadar, se poate observa că în ţările moderne şi competitive cercetarea/ştiinţa este în aceeaşi structură administrativă cu educaţia (mai ales cea legată de învăţământul superior). Aşa cum am spus mai sus, numai astfel se pot uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii, pentru a asigura competitivitate ţării şi bunăstare oamenilor. Modelul separării învăţământului şi cercetării a existat în comunism şi am văzut ce a generat!

Unii, mai puţin informaţi sau având interese de a le separa (interese care ne vor costa ca ţară!), vor spune că şi în cadrul Comisiei Europene cele două domenii sunt separate în Directorate-General for Education and Culture şi Directorate-General for Research and Innovation. Aşa este, dar cine ştie istoria acestei organizări ştie şi de ce sunt separate şi nu poate fi prostit. Organizatoric vorbind, era dificil să existe un singur Directorate-General for Education and Research la nivelul Comisiei Europene, deoarece domeniile sunt prea complexe la scară europeană, mai ales că Directorate-General for Education and Culture, include educaţia, cultura, tineretul, limbile şi sportul. Dar Directorate-General for Research and Innovation pune în toate documentele proprii în prim plan relaţia cu universităţile, iar ţările competitive ale lumii, aşa cum se vede clar mai sus, au urmat modelul combinării lor administrative (ţinând cont că la nivel de ţară, chiar mare fiind, nu există complexitatea care există la nivel european).

Aşadar, speranţa „normalizării” cu care a venit PSD moare, cel puţin în domeniul educaţiei şi cercetării, întorcându-ne la un model bine aşezat din perioada comunistă, în care universitățile „predau”, iar cercetarea „adevărată” se face în institutele de cercetare de către oameni „atestaţi” prin patalamale/hărtii, nu neapărat prin rezultate ştiinţifice! Atenţie, nu vreau să alunecăm în discursul steril legat de cine este mai important în cercetare: universităţi vs. institute de cercetare! Cercetători buni şi slabi există în ambele structuri. Astăzi, în lumea modernă, logica nu este „universităţi SAU institute”, ci „universităţi ŞI institute”, rolul mai important sau mai puţin important în cercetare fiind determinat de performanţa obţinută.

Încă mai sper ca cei doi miniștri, oameni cărora trebuie să le acordăm inițial credit şi bună-credinţă, vor face tot posibilul să unească ministerele în politicile lor, pentru a nu ne îngropa definitiv prin reglementări şi practici diferite, depăşite de vremuri. Acelaşi lucru îl sper de la comisiile de specialitate din parlament, care, dacă doresc, pot servi ca „gardieni” ai normalităţii academice. De siguranţă, poate că primul-ministru al României ar putea monitoriza şi asigura această integrare funcţională printr-un consilier/grup de experţi în cadrul cancelariei proprii. În viitor însă, dacă PSD chiar doreşte o „Românie normală”, cele două ministere trebuie reunite (cel puţin învăţământul superior şi cercetarea, dacă nu educaţia şi cercetarea)!

Păcat că prin astfel de decizii, fără analiză de substanţă, nu doar că ratăm o şansă de a ne utiliza potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate pe care îl avem ca popor, dar facem paşi fermi spre trecut, inventând din nou (oare a câta oară şi când vom înţelege că trebuie să ne oprim…?) instituţii care ne blochează acest potenţial. Astfel ne rupem de aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, marginalizându-ne noi, fără să ne forţeze nimeni!

Despre patriotism şi Ziua Naţională a României

2 decembrie 2016 Un comentariu

Cu ocazia Zilei Naţionale a României  cred că este bine să medităm la patriotism. De aceea vă semnalez două articole despre patriotism: (1) Un articol mai vechi şi (2) Unul mai nou (interviu, cu ocazia celebrării Zilei Naţionale, în decembrie 2017).

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Gânduri despre prieteni şi politică

19 noiembrie 2016 3 comentarii

În ultimele săptămâni, mai multe segmente din mass-media (ex. ziare, televiziuni, siteuri) m-au întrebat despre o serie de candidaţi la viitoarele alegeri parlamentare: ba ce cred despre unul sau despre altul, ba să le fac profiluri psihologice etc. Am refuzat, deoarece nu am fost şi nu sunt implicat politic, iar astfel de comentarii, direct sau indirect, te atrag în „jocul” politic.

Unele întrebări au vizat însă oamenii pe care îi ştiu foarte bine, din afara politicii. M-am mirat şi m-am interesat ce se întâmplă. Aşa am descoperit că foarte mulţi tineri, oameni care nu au făcut până acum politică, unii universitari, s-au angajat în aceste alegeri. Asta m-a provocat să gândesc asupra fenomenului.

Nu am de gând să scriu despre prietenii/cei pe care îi ştiu foarte bine şi care sunt angajaţi în partidele tradiţionale sau devenite deja establishment (cu conexiuni în partidele/mişcările europene). În cazul lor, partidele sunt cele care, în general, colorează discursul, iar şansele lor sunt mai mult legate de şansele partidului. Mulţi sunt oameni valoroşi, implicaţi în PSD, PNL, PMP, ALDE, UDMR etc., dar, fiind noi in politică, nu ştiu câtă forţă şi libertate vor avea să influenţeze deja partidele din care fac parte (dar este un început…).

Mi se pare însă interesant USRul, fiind un partid nou, încă în fază de definire şi greu de aşezat pe eșichierul politic. Aşadar, voi face câteva comentarii despre cei pe care îi ştiu şi care au oarecare şanse să fie aleşi în noul Parlament, deoarece ei colorează USRul şi nu invers, iar asta mi se pare fascinat şi interesant din punct de vedere psiho-socio-cultural. Într-adevăr, mă interesează şi am scris despre profilul psihocultural al României, iar acesta depinde în mare parte de politicile pe care le fac oamenii politici.

  • Nicuşor Dan (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Bucureşti): pe Nicuşor Dan îl ştiu încă din 2005, ca un om de ştiinţă/cercetător de top în matematică. M-a mirat intrarea lui în politică! Eu îl ştiu ca un om foarte deştept, cu bun simţ, cinstit/onest şi foarte serios când îşi fixează obiective. Îmi place că şi atunci când face ceva ce iese prost, pot să ştiu că o face din greşeală/eroare, nu intenționat, şi este dispus să recunoască şi să îndrepte greşeala, lucru rar astăzi când toţi se cred fără de prihană!
  • Emanuel Ungureanu (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Cluj): Este un om despre care presa a scris mult, adesea de bine, şi cred că nu a greşit scriind aşa. Eu îl ştiu ca un om cinstit/onest, creativ în rezolvarea problemelor şi dedicat unor cauze bune (adesea punându-şi propriile interese legitime pe locul doi, după cauza bună în care s-a angajat).
  • Mihai Goţiu (primul pe listă la Senat – Cluj): Şi despre el presa a scris mult, şi bine şi mai puţin bine. Eu îl ştiu pe Mihai din studenţie, ca un om cinstit/onest, jurnalist şi activist preocupat de oameni şi problemele lor şi un intelectual/scriitor interesant (membru al Uniunii Scriitorilor). Eu nu-l ştiu nici (eco)anarhist, nici stângist, cum l-a caracterizat o parte a presei, deşi înţeleg că un individ autonom (fie el mai de dreapta sau mai de stânga) sperie şi poate fi perceput (sau chiar etichetat negativ în mod intenţionat, cu gândul scoaterii din scenă) astfel într-un mediu social dominat de neîncredere şi/sau într-un mediu politic dominat de reţele de interese nelegitime.
  • Christian Schuster (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Alba): Este colegul meu de UBB, pe care îl ştiu un profesionist/intelectual serios şi un om cinstit/onest. Intrarea lui în politică m-a surprins cel mai mult, dar o văd şi ca un semn de potenţială schimbare în bine a contextului nostru psiho-socio-cultural.

Dincolo de diferenţe, ceea ce îi uneşte pare să fie cinstea/onestitatea, preocuparea pentru oameni şi faptul că sunt buni/competenţi în ceea ce fac. Aşadar, ei vin în politică fiind deja definiţi ca oameni şi profesionişti, fără să aibă nevoie să folosească politica ca să se definească (vin să facă politică, nu să-i facă politica!). M-aş bucura să reuşească, deşi cred că este greu, iar dacă vor reuşi în alegeri abia atunci vor da piept cu mediul cinic al politicii româneşti. Dar cineva, de undeva, trebuie să înceapă. Succes dragi prieteni!

În final urez însă success şi oamenilor cu profiluri similare din celelalte partide participante la alegerile din decembrie 2016! Păstrând rivalităţile politice inerente, oameni cu astfel de profiluri pot genera o clasă politică nouă, care să gândească şi să interacţioneze diferit (nu în logica „care pe care” sau „cei din alte partide nu sunt competitori, ci inamici şi, aşadar, trebuie distruşi”), în beneficiul modernizării ţării şi ancorării acesteia în spaţiul psihocultural vestic.

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Olimpiada din 2016 în psihologia românilor sau Bine aţi venit în normalitate! O altă perspectivă asupra Jocurilor Olimpice de vară din 2016

Apariţia acestui articol a fost stimulată de un interviu care mi-a fost solicitat recent de către Radio France International (RFI), în legătură cu analiza reacțiilor românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia. În general, reacţiile în spaţiul public au fost extrem de critice, rezultatul României fiind privit ca unul catastrofal, atât din afara sistemului, cât şi din cadrul sistemului! Sper ca această analiză să aducă o doză de raţionalitate – contribuind la unele clarificări, fără pretenţii de adevăr unic – şi să fie de folos atât cetăţenilor interesaţi de mişcarea sportivă, cât şi  sportivilor şi decidenților în domeniu. Mai mult, pornind de la aceste analize preliminare, specialiștii interesați din domeniu pot efectuat analize suplimentare complexe, luându-se în calcul mai multe variabile și modele de combinare a acestora.

Direct si simplu spus, eu cred că reacțiile românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016 pot fi pricepute mai bine dacă ne raportăm corect atât la psihologia românilor, cât şi la performanţele obţinute la Olimpiadă.

În ceea ce priveşte psihologia românilor, concluzionam în monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015) că:

  1. Faţă de realitate, noi adesea ne credem aşa cum nu suntem, dar, totuşi, ne credem aşa cum am putea să fim;
  2. Pentru a ne înţelege corect comportamentele trebuie să ne raportăm la un cadru de referinţă, iar într-o lume globalizată acesta este reprezentat de celelalte ţări ale acestei lumi (nu ne putem raporta doar noi la noi);
  3. Printre alte atribute psihologice (ex. potenţialul intelectual), ne caracterizează şi emoţionalitatea – tendinţa de a exagera atât negativul, cât şi pozitivul -, pe un fond puternic de cinism.

Aşadar, aceste concluzii pot fi utilizate pentru a înţelege reacţii din spaţiul public faţă de performanţa românească la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia.

În ceea ce priveşte performanţele obţinute, analizând istoria olimpismului (Jocurile Olimpice de vară), în principiu ţările bogate şi mai mari sub aspectul populaţiei tind să obţină un număr mai mare de medalii olimpice. Să analizăm în cele ce urmează obiectiv performanța României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, prin prisma acestei tendinţe, urmând însă ordinea concluziilor derivate din psihologia românilor (vezi mai sus):

  1. Care este realitatea/cum suntem (vezi şi AICI):
    1. Este evident că prin prisma experiențelor trecute – începând cu Olimpiada din 1956 – (1956-13 medalii; 1960-10; 1964-12; 1968-15; 1972-16; 1976-27; 1980-25; 1984-53; 1988-24; 1992-18; 1996-20; 2000-26; 2004-19; 2008-8; 2012-9), performanţa din prezent (2016-5 medalii) nu ne mulţumeşte. Performanţa din prezent este apropiată ca număr total de medalii de cea din 1952 (4 medalii) şi peste celelalte obţinute de România de la începutul mişcării olimpice moderne (1896) până în 1952 (1900-0 medalii; 1924-1; 1928-0; 1936-1; în 1896, 1904, 1908, 1912, 1920, 1932, 1948, 1952 România nu a participat la Olimpiadă, iar în 1916, 1940 şi 1944 Olimpiada nu s-a organizat).
  2. Cadrul de referinţă al Jocurilor Olimpice de vară din 2016, din Brazilia (după Clasamentul Olimpic, 2016 şi Compania Bloomberg, 2016):
    1. 87 de ţări au câştigat cel puţin o medalie, numărul total de ţări/comitete olimpice participante fiind de 207 (206 plus o delegație sub egidă olimpică). România are un total de 5 medalii (1-aur; 1-argint; 3-bronz).
    2. În Clasamentul Olimpic (2016) care combină medaliile (nr. total de medalii + tipul de medalii), România se află pe poziţia 42, având 41 de ţări în faţa ei, aflându-se astfel în primele 20% dintre ţările participante (48% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România; trebuie însă adăugat aici faptul că pentru unele ţări (ex. Finlanda, Norvegia) clima poate să fie un impediment pentru performanţa la Jocurile Olimpice de vară, aceste ţări putând probabil performa mai bine la Jocurile Olimpice de iarnă.
    3. Dacă considerăm doar suma medaliilor – 5 medalii -, după Compania Bloomberg (2016), România se află pe poziţia poziţia 22 – având 41 de ţări în faţa ei (mai multe ţări se află pe aceeaşi poziţie) -, aflându-se astfel în primele 21% dintre ţările participante (50.6% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România. Numărul total de medalii al ţărilor care au obţinut cel puţin o medalie corelează puternic şi semnificativ statistic (p<0.05) cu numărul medaliilor de aur (0.98), argint (0.96) şi bronz (0.96) al ţărilor respective (sunt conștient aici de pericolul violării „independenței datelor” – scorul total cuprinzând celelalte variabile -, dar valorile sunt prezentate doar pentru a arăta că scorul total poate fi justificat ca variabilă dependentă de referință, în raport cu fiecare din celelalte trei variabile).
    4. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.79 între numărul total de medalii şi produsul intern brut în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că 62% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de produsul intern brut al ţărilor respective. Altfel spus, cu cât produsul intern brut al ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii creşte. Într-adevăr, un produs intern brut crescut poate susţine o mişcare sportivă puternică, prin infrastructură avansată şi venituri mai consistente pentru sportivi.
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la produsul intern brut (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 47, situându-se astfel în primele 24% dintre ţările participante (57.5% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Norvegia, Polonia, Germania, Spania, Japonia, SUA, Brazilia, Turcia, Finlanda, Argentina, China, Portugalia sau Austria se află la acest indicator sub România. Aşadar, considerând produsul intern brut, România nu face o figură proastă la Olimpiadă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    5. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.37 între numărul total de medalii şi mărimea populaţiei în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că peste 14% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de mărimea populaţiei ţărilor respective. Altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total medalii creşte. Într-adevăr, o populaţie mare poate constitui un bazin important pentru selecţia unor sportivi cu potenţial. Interesant însă, dacă controlăm pentru produsul intern brut, atunci corelaţia dintre mărimea populaţiei şi numărul de medalii rămâne semnificativă statistic (p<0.05), dar devine negativă; altfel spus, la acelaşi produs intern brut avem relaţia: populaţie mica, număr total de medalii mare!
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la mărimea populaţiei (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 44, situându-se astfel în primele 26% dintre ţările participante (62.1% dintre ţările participante care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, sub noi se află Finlanda, Austria, Turcia, Brazilia, Portugalia, Argentina sau China. Peste noi, dar în poziţii destul de apropiate, se află Rusia (poziţia 36), SUA (37), Spania (38), Japonia (39) sau Polonia (40). Aşadar, considerând mărimea populaţiei, România nu face o figură proastă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    6. Aşa cum ar fi de aşteptat, există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.82 între numărul total de medalii şi numărul de atleţi în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că aproximativ 67% din varianţa în numărul total de medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de numărul de atleţi implicaţi de fiecare din ţările respective (asta deşi un atlet poate câştiga mai multe medalii). Altfel spus, cu cât numărul de atleţi din ţările respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii este mai mare.
      1. Corelaţia dintre populaţia ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică şi numărul lor de atleţi implicaţi la Olimpiadă este de aproximativ 0.32 (semnificativă statistic – p<0.05); altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul de atleţi înscrişi la Olimpiadă este mai mare. Sigur, acest indicator trebuie înţeles în contextul în care deşi numărul de atleţi participanţi la Olimpiadă nu se stabileşte direct în funcţie de populaţia ţării, ci de performanţele anterioare, performanţele anterioare pot la rândul lor depinde de mărimea populaţiei (vezi mai sus punctul 5).
  3. Ca urmare a discrepanţei dintre cum ne credem (proiecţie susţinută totuşi de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016), apare o emoţionalitate negativă, accentuată de un fond colectivist şi cinic/ironic, bine exprimată în spaţiul public, cu reacţii şi contrareacții vehemente, care antrenează uneori şi sportivii (vezi discuţiile din mass-media – ex. AICI sau AICI).

În concluzie, dacă considerăm mărimea populaţiei sau produsul intern brut, în ciuda aparenţelor, România nu a făcut o figură proastă la Jocurile Olimpice de vară din 2016, prin raportare la alte ţări de referinţă pentru noi (ex. SUA sau alte ţări din spaţiul Uniunii Europene) sau la nivel internaţional (ex. China, Rusia). Sau dacă totuşi considerăm că România a făcut o figură proastă, atunci trebuie spus imediat şi faptul că folosind această unitate de măsură o figură proastă au făcut şi ţări bine profilate internaţional, precum SUA, Germania, China, Rusia, etc. Altfel spus, în principiu, la indicatorii principali (vezi mai sus), România se află cel puţin între primele 25% dintre ţările participante.

Este drept însă că în trecut adesea România a făcut o figură mai bună la olimpiade! Asta s-a întâmplat deoarece şi-a utilizat mult mai eficient potenţialul – mărimea populaţiei şi produsul intern brut -, prin raportare la mişcarea sportivă, angajând politici naţionale programatice în această direcţie. Într-adevăr, în perioada comunistă sportul era un ambasador important – să demonstrăm altora forţa noastră şi a „orânduirii” -, astfel că regimul comunist a transformat sportul în domeniu strategic, cu impact asupra imaginii naţionale. Mai mult, sintagmele utilizate în spaţiul public cu referire la performanţele sportivilor erau în România mai mereu formulate colectivist (ex. „noi”, „fetele noastre”, „se întorc acasă”), sportivii reprezentându-ne pe toţi în competiţia cu ceilalţi, generând astfel un angajament emoţional puternic şi cvasigeneral. Asta în timp ce în spaţiul vestic discursul asupra acestui fenomen era/este mai temperat, adesea în spiritul comunităţilor indivizilor autonomi (ex. „echipa de gimnastică a ţării/SUA”). După Revoluţia din 1989 nu am mai urmat o astfel de reţetă de activare intenţionată şi maximală a potenţialului, astfel că o vreme am trăit prin prisma generaţiilor/şcolilor formate în trecut. În consecinţă, astăzi, la aproape 27 după Revoluţia din 1989, când ar fi trebuit să avem o nouă generaţie de sportivi/şcoli, am ajuns să ne înscriem în „normalitatea internaţională” în ceea ce priveşte raportul dintre numărul de medalii olimpice, produsul intern brut şi mărimea populaţiei; altfel spus, potenţialul se exprimă natural în funcţie de contextul existent (ca în alte ţări moderne), fără a genera intenţionat contexte maximizatoare ale potenţialului. Nu spun că asta este bine sau rău, pur şi simplu este o constatare.

Aşa cum am arătat mai sus, această discrepanţa dintre cum ne credem (proiecţie susţinută de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016 sub nivelul proiecţiilor) generează o emoţionalitate negativă, cu reacţii şi contrareacții puternice în spaţiul public, pe un fond colectivist şi cinic/ironic, care angajează uneori şi sportivii.

Dacă vrem să menţinem performanţa sportivă la nivelul vechi, componentă a imaginii naţionale, atunci resursele trebuie ghidate centralizat în această direcţie. Spre deosebire de învăţământ, unde focalizarea pe olimpici duce uneori la ignorarea unei pregătiri foarte bune a masei largi de elevi, în domeniul sportului focalizarea pe olimpici, presupune adesea şi dezvoltarea sportului de masă, ca bază de selecţie pentru olimpiade. Există însă şi alternativa să lăsăm resursele descentralizate, acoperind astfel poate mai bine nevoile multiple ale societăţii. Ce cale alegem depinde de cum înţelegem aceste date şi implicaţiile lor psihosociale şi de cum ne proiectăm modelul cultural-ideal. De aceea cred că ar trebui să folosim reacţiile/certurile care există cu referire la performanţa României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, pentru a genera o dezbatere publică asupra mişcării sportive în România, ocazie cu care putem corecta prin date şi o serie de iluzii/înţelegeri greşite. Mai mult, dacă tot discutăm despre proiecte de ţară, cred că în cadrul lor ar trebui să abordăm şi rolul mişcării sportive în România (ex. Vrem olimpici? Vrem o mişcare sportivă mai largă cu rol în sănătatea populaţiei? Le vrem pe amândouă? Dacă da, avem resurse?).

Referinţe selective

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Perspectiva UBB asupra „proiectului prezidenţial” România Educată!

Revista Market Watch – care apare sub egida ministerului educaţiei şi cercetării – ne-a solicitat perspectiva Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) asupra „proiectului prezidenţial” România Educată. Perspectiva UBB (prin componenta executivă) poate fi găsită AICI (de la pg. 14 la pg. 16).

Perspectiva Universităţii din Bucureşti asupra aceluiaşi proiect poate fi găsită AICI.

Pentru alte perspective asupra educaţiei şi cercetării, prezentate în aceeaşi revistă, vezi AICI (interviu despre cercetare/educaţiei) şi AICI (despre universitatea world-class).

Sper să găsiti aceste texte interesante şi utile

Despre „proiectele de ţară” şi proiectul prezidenţial „România Educată”. O analiză psihoculturală

În Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie am reluat recent un articol din România Curată, despre „proiectele de ţară” ale României, cu accent pe componenta de educaţiei şi cercetare, componentă numită de Preşedintele României „România Educată” (vezi AICI).

Editorialul care prefaţează acest articol poate fi găsit AICI.

Sper să le găsiţi interesante, iar decidenţii utile!

Timpul Autonomilor: Eliberarea din Matrix sau Individualizarea Autonomilor din Reteaua/Mentalitatea Colectivista – O Analiza Psihologica a Manifestatiilor Sociale din Romania (din noiembrie 2015) pentru Lepetitjournal.com

9 noiembrie 2015 3 comentarii

Am dat recent un interviu jurnalistului francez Jonas Mercier (journalist la Lepetitjournal.com şi la cotidianul francez La Croix), cu referire la intelegerea psihologica a evenimentelor sociale din Romania (din noiembrie 2015). Raspunsurile mele, prezentate sintetic, alaturi de cele ale altor specialisti din domenii conexe, au aparut AICI.

Primind mai multe intrebari si solicitari de la cititorii articolului pentru a detalia ceea ce a fost prezentat sintetic, o fac in articolul de mai jos.

Vremea Autonomilor: Eliberarea din Matrix sau Individualizarea Autonomilor din Reteaua/Mentalitatea Colectivista

S-au prezentat in aceasta perioada multe puncte de vedere asupra manifestatiilor sociale din Romania (din noiembrie 2015). Nu am pretentia ca aceasta analiza duce la o explicatie mai buna a fenomenului, dar cred ca, alaturi de alte analize, poate contribui la o intelegere mai comprehensiva a fenomenului.

Am scris recent un articol in Romania Curata, care explica din punct de vedere psihocultural de ce au esuat reformele de modernizare a Romaniei, articol care raspunde indirect si la unele probleme ridicate de jurnalistul francez. Pentru aplicatii in mediul educational vezi si AICI.

Asa cum am spus in monografia dedicata psihologiei romanilor (David, D., 2015: Psihologia poporului roman. Profilul psihologic al romanilor intr-o monografie cognitiv-experimentala. Editura Polirom: Iasi), psihologul olandez Hofstede arata ca, in general, Romania are un profil psihocultural colectivist (termenul „colectivist” este un termen psihologic tehnic, fara conotatii peiorative sau pozitive). Simplu spus, profilul psihocultural colectivist se refera la o tara/cultura in care societatea este mai mult o suma de colective, fiecare colectiv fiind creat, de obicei, in jurul relatiilor de rudenie/cunostintelor-prieteniilor. Intr-o tara/cultura cu un astfel de profil psihocultural, individul exprima mai ales idei si valori acceptate de colectiv, fara a tinde sa se emancipeze prin individualizare si optiuni personale, diferite poate uneori de cele ale colectivului; printr-o astfel de atitudine individul are insa protectia si suportul colectivului. Profilul psihocultural alternativ, profilul autonom, se refera la tara/cultura in care societatea care se creaza pe baze comunitare, comunitatile fiind formate din indivizi autonomi, individualizati prin optiuni uneori diferite de cele ale grupului de origine (ex. familie), care se solidarizeaza apoi voluntar, pe baza unor valori comune (nu atat pe baza de rudenie/cunostinte-prietenie), in comunitati puternice si altruiste. Intr-un sistem comunitar prieteniile (si protectia/suportul adus de acestea) apar adesea in baza unor valori comune, nu atat pentru a crea sau a pastra un sistem colectivist mai inchis in esenta sa (si termenul de „autonom” este un termen psihologic tehnic). Ca exemplu prototip de organizarea comunitara a „autonomilor” pot mentiona academiile nationale din tarile vestice, unde „autonomii”, odata individualizati prin opera proprie, se solidarizeaza in academii nationale care devin astfel forurile majore de stiinta si cultura din tara (dar la fel putem vorbi de organizatii profesionale, etc.).

Sigur ca cele doua profiluri psihoculturale de organizare a societatii nu sunt mutual exclusive intr-o tara/cultura (ex. toti sunt „colectivisti” sau toti sunt „autonomi:), dar unul sau altul dintre profilurile psihoculturale este, de obicei, majoritar intr-o tara/cultura.

Trebuie inteles clar ca un profil psihocultural colectivist sau autonom nu este bun sau rau in sine. El devine mai mult sau mai putin eficient, in functie de contextul geopolitic in care se afla o tara/cultura si in functie de modelul cultural ideal de dezvoltare proiectat in societate. 

Geopolitic, Romania a aderat, voluntar, la Uniunea Europeana. Dar dintre tarile Uniunii Europene, dupa analiza psihologului olandez Hofstede (apud David, 2015), doar Bulgaria, Grecia, Portugalia si Romania par sa aiba acest profil psihocultural colectivist, celelalte tari avand un profil psihocultural  autonom. In plus, in Romania, acest sistem de mentalitati colectiviste a fost, din pacate, desfigurat/cangrenat de coruptie, exprimata in nepotisme si pile/relatii, pe fondul concentrarii puterii sociale. Intr-adevar, daca in tarile vestice puterea este adesea descentralizata/distribuita, in Romania am creat structuri sociale prin care putini conduc multi (Hofstede, apud David, 2015), ceea ce a favorizat si dezvoltarea coruptiei. Asadar, desi profilul psihocultural colectivist in sine nu este problematic – un profil psihocultural colectivist, desi mai predispus la coruptie prin structura sa relationala bazata pe rudenii/cunostinte-prietenii, poate functiona foarte bine daca ai institutii puternice care sa-l protejeze de coruptie -, in Romania, din cauza concentrarii puterii sociale si a lipsei unor instituţii sociale puternice, acesta a fost cuprins de coruptie in esenta structurilor sale relationale. In consecinta, relatiile de rudenie au devenit nepotisme, cunostintele/prieteniile au devenit pile/relatii, iar suportul social a devenit un suport pentru „gasca” proprie.

Dupa cum am arata si in monografia despre psihologia romanilor (David, 2015), cei mai multi tineri romani par sa aiba in prezent, dominant, un profil psihocultural autonom; sigur, tinerii nu sunt toti „autonomi”, ci majoritatea lor are acest profil psihocultural autonom. Inevitabil, acest profil psihocultural autonom al generatiilor mai tinere intra in tensiune cu profilul psihocultural colectivist general pe care este fondata societatea romanesca actuala, tensiune accentuata de faptul ca sistemul colectivist este corupt. Tensiunea este mai departe accentuata de diaspora romaneasca din tarile vestice, care, fiind mai emancipata (prin individualizare/autonomie), provoaca la randul ei profilul colectivist al societatii romanesti. Asadar, colectivismul, care a stat la baza organizarii societatii romanesti, este asediat astazi de generatia tanara si de diaspora romanesca, asediu motivat nu doar de incompatibilitatea psihoculturala – care, intr-o anumita masura, poate fi tolerata intr-o societate moderna -, ci mai ales de faptul ca sistemul colectivist romanesc a devenit similar cu coruptia si astfel blocheaza modernizarea tarii.

Evenimentul tragic de la clubul Colectiv a fost un eveniment activator care a declansat aceasta tensiune mai veche. Simplus si direct spus, eu cred ca acum „autonomii” isi revendica de la „colectivisti” tara, pe care doresc astfel sa o sincronizeze european! Iar contextul european, asa cum am aratat mai sus, este de partea lor, fiind unul cu un profil psihocultural autonom. Oamenii acestia refuza sa mai fie prizonieri ai unor retele colectiviste corupte, definite prin  nepotism/pile/relatii, si se exprima ca indivizi autonomi care impartasesc valori moderne (ex. „incredere”, „cooperare”) prin care se pot apoi solidariza in comunitati puternice. Mai mult, prin aceasta schimbare oamenii acestia vor sa iasa din matricea colectivista – chiar daca aceasta ar fi necorupta -, individualizandu-se ca autonomi care vor crea prin solidarizare comunitati puternice, modernizand astfel tara. Asadar, din punctul meu de vedere, nu cred ca se mai urmareste doar eliminarea coruptiei dintr-o tara organizata colectivist, ci eu cred ca se doreste sincronizarea tarii cu modernitatea europeana chiar prin schimbarea profilului psihocultural colectivist. Pentru cine a stiu sa se uite la tara prin grila psihoculturala in context international, acest lucru a fost anticipabil clar la ultimele alegeri prezidentiale. Totul era o chestiune de timp: vor incerca „autonomii” sa-si revendice tara acum sau peste 20 de ani, cand vor fi generatia adulta care are in mod natural parghiile majoritare de influenta sociala? Sigur ca majoritatea „autonomilor” sunt tineri, dar lor li se adauga si seniori care impartasesc valorile europene moderne care, chiar daca nu sunt majoritari in generatia lor, pot avea un rol cheie in schimbarea initiata de tineri, prin experienta pe care o pot aduce si prin care pot ajuta, acolo unde este nevoie, la canalizarea inteleapta a energiei tinerilor. In acest fel modernizarea Romaniei se poate face decisiv, dar intelept, dupa formulele democratice (1) no one left behind si (2) shared esteem, care sunt inclusive, sociale si neconflictuale.

Acestea fiind spuse, trebuie sa fim atenti, deoarece matricea colectivista va incerca prin diverse mijloace sa reintegreze „autonomii” care se individualizeaza si se exprima acum. Orice lucru nou, care provoaca mentalitatea colectivista veche, este un pericol care activeaza retelele colectiviste pentru a anihila noul/schimbarea (inclusiv prin atacul la persoana fata de cei care le promoveaza). De obicei, initial reactia este de pe pozitii de forta, iar daca nu reuseste sa intimideze se trece apoi la pozitii manipulatorii. In paranteza fie spus, cam asa cred ca s-a deturnat si Revolutia din 1989! In prezent am trecut de prima faza, cand, dupa etalarea unor pozitii de forta ale Guvernului, s-a cedat prin demisii. Acum intram in a doua faza, a manipularilor. Am vazut deja ca in cadrul mitingurilor apar tendinte de acaparare a miscarii in structuri aparent moderne, dar de sorginte colectivista in esenta lor. Sigur, „autonomii” trebuie rapid sa acopere vidul anarhic lasat de destructurarea (mai mult sau mai putin locala) unor retele/mentalitati colectiviste, prin coagularea/implicarea in structuri comunitare moderne (ex. organizatii civice active, think tank-uri, organizatii profesionale, partide moderne, etc.); ei trebuie sa se solidarizeze rapid prin valori precum „incredere” si cooperare” in comunitati care sa participe apoi democratic la modernizarea tarii. Daca coagularea lor in comunitati se va face mai incet decat viteza re-actiunii vechiului sistem, atunci s-ar putea sa piarda, fiind invinsi pe rand in relatia: un autonom vs. un grup corupt! O coalitie de autonomi, bine organizata intr-o comunitate, are insa o forta de modernizare de neoprit! In concluzie „autonomii” din strada trebuie sa fie atenti acum la doua lucruri majore: (1) sa nu fie recaptati in matricile colectiviste de putere prin structuri vechi imbracate in forme noi si (2) sa nu intareasca vidul anarhic, rezultat inerent din destructurarea unor retele/mentalitati colectiviste, ci sa se solidarizeze prin valori vestice in comunitati prin care sa participe democratic la modernizarea tarii.

Practic, implicit, fiecare participant de buna credinta la mitingurile din aceste zile simte ca este nevoie de o schimbare majora in tara. Schimbarea psihoculturala nu este insa formulata mereu clar/nu este constientizata clar, deoarece, prin natura sa, profilul (matricea) psihocultural este adesea implicit/tacit. Eu risc si cred ca, formulata explicit, aceasta schimbare majora, de fond, cautata astazi, ar insemna urmatorul lucru: modernizarea Romaniei prin sincronizarea acesteia cu tarile vestice, prin adaptarea profilului psihocultural al tarii (ex. de la profil colectivist la profil autonom; de la centralizarea puterii la descentralizarea/distribuirea puterii), pentru a putea asimila valori si institutii vestice: individual autonom care, prin incredere, evaluare rationala si cooperare, se solidarizeaza voluntar cu alti indivizi autonomi pentru a genera comunitati puternice si generoase, in care indivizii se bucura de o calitate crescuta a vietii.

 

De ce eşuează reformele de modernizare a României. Cazul educaţiei – Un articol din România Curată

1 noiembrie 2015 2 comentarii

Am scris acest text din România Curată cu gândul de a servi proiectelor de modernizare a României.

Cred că înţelegerea contextului psihocultural al ţării – aşa cum l-am analizat în monografia dedicată psihologiei românilor – este o variabilă fundamentală, care completează (moderează) mai vechea analiză în termenii „formei” vs. „fondului”. În consecinţă, cred că eşecul sau succesul modernizării României depinde în mod major de înţelegerea acestui context psihocultural.

Despre psihologia românilor la Radio România Cultural – Izvoare de Filosofie

Voi discuta despre monografia dedicată „psihologiei românilor” la Radio Romania Cultural, vineri, 16 octombrie 2015, orele 14.00-14.30, în carul emisiunii Izvoare de Filosofie.

A doua masă rotunda a Think Tank-ului G3A

25 martie 2015 Un comentariu

Marţi, 24 martie 2014, a avut loc a doua masă rotundă a Think Tank-ului G3A la Universitatea din Bucureşti. Despre grupul G3A găsiţi informaţii AICI.

La întâlnire au participat membri ai TT-G3A şi invitaţi ai acestora: membri ai Academiei Române, profesori universitari, cercetători şi reprezentanţi din massmedia.

Dintre concluziile întâlnirii sumarizez câteva (toate concluziile întâlnirii vor fi incluse în Raportul TT-G3A din decembrie 2015, iar prezentările vor apărea în forma articolelor în RPSS):

  • Predictibilitatea legislativă şi a criteriilor academice este fundamentală pentru performanţa academică; în acest moment, în multe domenii, criteriile academice sunt prea slabe, punând la risc formarea unei resurse umane de calitate;
  • Modele academice româneşti trebuie să fie astfel gândite încât să ne permită integrarea în mediu academic internaţional; improvizaţiile care au loc uneori în mediul academic românesc devin probleme de securitate naţională, deoarece pot afecta generaţii întreg, competitivitatea ţării şi calitatea vieţii populaţiei;
  • Profesura universitară trebuie condiţionată mai puternic de performanţa în cercetare;
  • Indicatorii scientometrici trebuie să fie repere iniţiale de evaluare academică, evaluările calitative trebuind făcute în integrarea cu aceştia;
  • Cercetarea aplicativă nu se poate realiza competitiv fără un stoc puternic de cunoaştere fundamentală şi un mediu economic dinamic;
  • Diaspora ştiinţifică românească nu poate suplini lipsa de pregătirea performantă a resursei umane în ţară; aşadar, este nevoie de politici performante de dezvoltare a resursei umane în ţară;
  • Rata de creştere a numărului publicaţiilor ştiinţifice din România (începând din 2001 până în 2011) nu este suficient de mare pentru a ne asigura o evoluţie în clasamentele internaţionale; este nevoie de o strategie inovativă pentru a deveni competitivi sub acest aspect;
  • Modernizarea mediului academic românesc trebuie făcută într-un model sistemic, integrat cu modernizarea ţării.

S-a adoptat o Moţiune a TT-G3A – care a fost înmânată academicianului Victor Voicu, secretarul general al Academiei Române, invitat la întâlnirea TT-G3A -, din care selectez:

„…Aderarea României la Uniunea Europeană (UE) nu duce cu necesitate şi la o integrare europeană performantă, în beneficiul ţării. Într-adevăr, spre exemplu, deşi ca formă mediul academic românesc este integrat în mediul academic european, sub aspectul performanţei acestuia suntem la periferia mediului academic european. Acest lucru are consecinţe negative grave asupra modernizării şi competitivităţii ţării, ştiut fiind faptul că într-o lume globalizată acestea depind de nivelul de cunoaştere (1) generată prin cercetare, (2) larg diseminată prin educaţia academică şi (3) utilizată prin servicii innovative (knowledge –based society). În plus, această integrare neperformantă duce la fenomenul de brain-drain, cu impact negativ asupra competitivităţii ţării.

Pentru integrarea ariei româneşti a educaţiei şi cercetarii în aria europeană a educaţiei şi cercetării este necesară o acţiune concertată a actorilor academici relevanţi, într-un cadru mai general al unui proiect de ţară….

Reiterăm, ca o moţiune a acestei mese rotunde, necesitatea de acţiune concertată pentru modernizarea mediului academic românesc şi prin aceasta a ţării. Grupul G3A va continua activităţile proprii, inclusiv prezentarea Raportului anual asupra stării mediului academic românesc, dar, pentru un rezultat cât mai rapid şi mai puternic, astfel de activităţi, derulate de diverşi actori din domeniu (ex. universităţi, institute de cerectare, Think Tank-uri, organizaţii profesionale, etc.) trebuie integrate într-un cadru mai general.

Propunem Academiei  Române, ca cel mai înalt for ştiinţific din ţară, să organizeze şi să coordoneze această activitate de analiză profundă a mediului academic românesc…”.

 

 

 

Gala Profesorului Bologna – ANOSR

Alianţa Naţională a Organizaţiilor Studenţeşti din România (ANOSR) a început cu ani mulţi în urmă un demers foarte bun legat de „Gala Profesorului Bologna„. Cu ocazia acestui eveniment, ANOSR solicită anumite puncte de vedere celor care au fost incluşi în gala acesta în anii trecuţi. Eu am mai fost invitat şi am mai scris astfel de texte. Am făcut-o cu plăcere şi acum, deoarece cred ferm că înclinarea balanţei spre modernizarea mediului academic românesc poate să fie făcută de studenţi, noi, cadrele didactice, ţinându-ne în şah, într-un echilibru instabil între modernişti şi colectivişti (vezi AICI pentru a înţelege această distincţie).

Deşi uneori (mai rar, este drept) mai am păreri diferite de cele ale reprezentanţilor studenţilor – dar şi în acest caz dezbaterea de idei se face mereu în aceeaşi paradigmă modernă -, la mize mari (paradigma modernă vs. paradigma veche) mereu am gândit la fel şi apreciez mult activitatea ANOSR în promovarea valorilor emancipative în mediul academic românesc.

TEXT

Un profesor universitar trebuie să înţeleagă că mediul academic nu este al său, ci mediul academic este al unei comunităţi formate din profesori şi studenţi. Acestea fiind spuse, nu înseamnă că profesorii şi studenţii au acelaşi rol. Ei ar trebui să aibă obiective academice comune, iar apoi fiecare, cu rolul său, trebuie să-şi aducă contribuţia la atingerea acestora.

Aşadar, pentru mine un profesor bun nu este cel care face ce şi cum doreşte el, iar studenţii trebuie să se adapteze intereselor sale. Dar după mine un profesor bun nu este însă nici cel care se adaptează nevoilor studenţilor, oricare ar fi acestea, deoarece asta nu duce la dezvoltarea potenţialului studenţilor, ci la ancorarea lor în nivelul la care sunt. Pentru mine un profesor bun este acela: (1) care are o agendă academică explicită, derivată din expertiza sa de top şi congruentă cu modelele internaţionale,  propusă studenţilor şi agreată raţional în comun cu aceştia şi (2) care îi stimulează pe studenţi să aibă nevoi noi, emancipative, similare celor pe care le au colegii lor de la cele mai avansate universităţi din lume.

Pentru mine un reprezentant responsabil al studenţilor nu trebuie să aibă un profil similar unui lider sindical tradiţionalist (că sunt şi lideri sindicali moderni), a cărui singură misiune este păstrarea şi dobândirea a cât mai multor drepturi protective, adesea în conflict cu valorile academice moderne. Dar nu este nici acela care este un servant al conducerii universităţilor, aservit de profesori prin diverse mijloace şi folosit apoi pentru votul care urmează (ex. la senat/rectorat/decanat) şi/sau în disputele uneori bolnăvicioase dintre anumite cadre didactice. Un reprezentat modern al studenţilor este un intelectual asertiv şi politicos, care, în relaţia permanentă cu comunitatea studenţească pe care o reprezintă,  urmăreşte atât păstrarea şi obţinerea de cât mai multe drepturi emancipative pentru colegii săi studenţi, cât şi stimularea dezvoltării academice a comunităţii de studenţi pe care o reprezintă; nu în ultimul rând, mă aştept să devină parteneri activi ai profesorilor la dezvoltarea comunităţii lor academice.

Eu am mai spus în diverse articole că nu cred în „învăţământul centrat pe student”, mai precis în modul în care a fost pervertită această sintagmă în unele zone academice. Cândva învăţământul a fost (şi încă este în anumite segmente) „centrat pe profesor”, şi a nu fost bine! Aşadar, nu cred că este bine să trecem acum în cealaltă extremă, de a-l „centra pe student”, păstrând mecanismele proaste, dar schimbând doar actorii (de la „profesor” la „student”). Avem nevoie de o cale înţeleaptă, în care profesorul şi studentul trebuie să fie parteneri, fiecare cu rolul său specific, definit prin expertiză/competenţe şi nevoi/interese, în (1) actul academic de generare de cunoaştere, (2) formare de buni profesionişti şi cetăţeni şi (3) de dezvoltare a universităţii.

Atunci când profesorii şi studenţii vor avea în mod majoritar profilul pozitiv descris mai sus, vom deveni o comunitate puternică, iar mediul academic românesc unul performant. Dar până atunci mai avem de lucru. Într-un articol din România Curată scriam despre conflictul civilizaţiilor în mediul academic românesc şi de faptul că eu cred că ne aflăm într-o fază de „revoluţie paradigmatică”. ANOSR şi studenţii, având adesea, statistic vorbind, un spirit modernist mai dezvoltat ca cel al majorităţii profesorilor, pot inclina acum şi decisiv balanţa bătăliei în direcţia modernizării cât mai rapide a mediului academic românesc; altfel, abia copiii lor vor intra într-un astfel de mediu normal, ei rămânând din nou o generaţie de sacrificiu.

Felicit ANOSR pentru ceea ce face în promovarea valorilor emancipative!

Gala Foreign Policy România-2015

În data de 3 martie 2015 a avut loc în Bucureşti Gala Foreign Policy România, în care au fost nominalizaţi 100 de oameni şi idei care mişcă ţara în direcţia bună (vezi editorialul din Foreign Policy România AICI).

Între cei 100, la partea de cercetare au fost menţionaţi Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (vezi AICI formatul din Foreign Policy România), toţi laureaţii premiilor Ad Astra ediţia 2014, Academia Atlantykron şi o serie de alţi cercetători români remarcabili din ţară şi străinătate (Viviana Grădinaru, Mirel Bănică, Rada Mihalcea, Dan Vodnar, Rareş Urdea, Bogdan Andrei Pop, Bogdan Mursa).

Din cei 100, unii au primit şi câte un premiu suplimentar, după cum urmează:

  1. Premiul Special- Preşedintele Klaus Iohannis
  2. Politică/politici – Emil Moise, profesor
  3. Politică internaţională – Nicolae Ciucă, general
  4. Economie/social – Ionuţ Pătrăhău, manager şi Sergiu Stoica – neurochirug
  5. Social – Vlad Voiculescu (MagiCamp)
  6. Educaţie – Liceul Lauder-Reut din Bucureşti
  7. Cercetare/inovaţie – Daniel David, psiholog
  8. Cultură – Cristian Presură, fizician
  9. Media – Teodora Migdalovici (şcoala de creativitate)
  10. Idei/proiecte – Sebastian Buhai, Mihai Copaciu, Cosmin Iluț, Cristian Litan (ERMAS)
  11. Cariere – Mircea Maliţa, academician/diplomat şi Alex Găvan, alpinist

De asemenea, pe lângă cei 100, au fost remarcaţi Think Tank-ul G3A (vezi AICI formatul din Foreign Policy România), Departamentul de Oncogenetică din Iaşi şi o serie de cercetători (Andrei Mihalca, Andrei Alexandrescu şi Corneliu Birtok Băneasă).

Subsemnatul am fost nominalizat între cei 100 şi am primit premiul pentru cercetare/inovaţie pentru (1) cercetările legate de psihologia poporului român şi (2) activitatea de politică a ştiinţei (vezi AICI formatul din Foreign Policy România).

În sinteză, în legătură cu prima temă pot spune/am spus la Gală că:

  1. Se doresc astăzi multe politici naţionale şi proiecte de ţară;
  2. Nu cred însă că putem avea astfel de proiecte de ţară eficiente dacă acestea nu se construiesc pe profilul psihologic al oamenilor ţării respective, profil pe care, sigur, apoi îl pot chiar stimula să se îmbunătăţească, acolo unde este nevoie;
  3. Nu am riscat în timpul scurt pentru discurs concluzii detaliate, spunând doar că:
    1. Românii se cred (autostereotipuri) altfel decât sunt (realitatea din profilul de suprafaţă) şi de aici rezultă adesea iluzii pozitive;
    2. Românii se cred (autostereotipuri) însă destul de similar de cum pot să fie (potenţialul din profilul de adâncime);
    3. Aşadar, una din miza lucrării este să discute ce politici socio-culturale trebuie să avem astfel încât potenţialul să devină realitate;
  4. Lucrarea va apărea în această primăvară/vară la Editura Polirom.

În legătură cu tema a doua, am exprimat detaliat ideile din sinteza de mai jos în multe articole/interviuri anterioare:

  1. Problemele din mediul academic românesc sunt doar aparent complicate; dacă înţelegi profilul psiho-cultural al ţării, atunci lucrurile sunt foarte clare;
  2. România se află într-o schimbare de paradigmă, la nivel general şi în mediul academic;
  3. Paradigma veche este una a colectiviştilor (vezi modelului colectivist al lui Hoefstede). În această paradigmă adesea indivizii sunt mai nesiguri personal/psihologic şi/sau profesional, astfel încât se coalizează în colective şi grupuri pentru a se susţine unii pe alţii. Identitatea şi stima de sine sunt definite aşadar în termeni de grup, nu de individ. Aceste colective sunt mai închise la nou şi autoprotective şi, uneori, în varianta lor negativă (fără să însemne că se ajunge cu necesitate aici), pot genera uşor găşti şi clanuri unde înfloresc rapid corupţia şi complicităţile. Oricine iese din front cu ceva diferit, fără acordul grupului, este o ameninţare şi devine inamic/pericol;
  4. Paradigma nouă este una a independenţilor/autonomilor (vezi modelul individualist al lui Hoefstede). În această paradigmă indivizii sunt puternici şi autonomi, stând pe picioarele lor atât personal/psihologic cât şi profesional. Identitatea şi stima de sine sunt definite aşadar individual, nu în funcţie de grup. Atunci când se solidarizează, o fac voluntar şi generos (neegoist şi nedefensiv), generând comunităţii puternice şi societăţi moderne; solidaritatea independenţilor/autonomilor este formidabilă, fiind calea regală spre democraţie şi civilizaţie;
  5. În afară de Portugalia, Grecia şi Bulgaria, toate ţările Uniunii Europene au un profil psiho-cultural independent/autonom (non-colectivist). Aşadar, ne place sau nu, şi eu spun direct lucrurile pe care alţii le evită: o integrare europeană bună presupune pe termen mediu şi schimbarea profilului psiho-cultural al României, de la colectivism la independenţă/autonomie individuală. Aşadar, este o mişcare de la colectivul oamenilor dependenţi unii de alţii, mai puţin deschişi spre inovaţie şi progres, la comunitatea solidară, creatoare de valori şi instituţii sociale moderne, a oamenilor independenţi/autonomi! Oare suntem suficient de inteligenţi şi patrioţi să înţelegem asta, să nu ne opunem şi să ajutăm la schimbare astfel încât aceasta să fie în termenii care ne avantajează? La bază, noi românii suntem independenţi/autonomi, dar istoria veche, mai nemiloasă cu noi ca oportunitate de autodeterminare, ne-a colectivizat, iar comunismul a accentuat apoi acest lucru;
  6. În România, generaţia de peste 55 de ani din mediul academic este dominant colectivistă, cu excepţia unor seniori mai luminaţi din Academia Română şi/sau din marile universităţi ale ţării, mulţi din aceştia (nu toţi) fiind foşti bursieri Humboldt şi/sau Fulbright.
  7. Generaţia sub 35 de ani din mediul academic şi diaspora ştiinţifică românească sunt dominant formate din indivizi independenţi/autonomi, capabili să stea academic pe picioarele lor şi/sau tinzând spre asta;
  8. Generaţia mea, între 35 şi 55 de ani, este mixtă. Aici se dă lupta pentru modernizarea mediului academic românesc! Colectiviştii sunt astăzi în ofensivă. Mentalitatea psiho-culturală colectivistă domină ministerul de resort şi organismele academice naţionale (doar CNCS-ul stă uşor mai bine) şi, sub lozinca că se corectează excesele legilor existente – şi unele lucruri chiar merită corectate –, se face de fapt o restauraţie la nivelul anului 2004 (vezi spre exemplu cum se anulează şcoala doctorala ca structură academică departamentală). Moderniştii care se găsesc în aceste organisme nu au nicio şansă, fiind în minoritate. Independenţii/autonomii există în marile universităţi ale ţării şi în Academia Română, dar aceştia sunt majoritari mai ales în societatea civilă (mai profesionalizată) (ex. Ad Astra, EduCer, FAR, România Curată, etc.) şi în diaspora ştiinţifică românească. Dar nu ştiu dacă cei din societatea civilă se mai pot mobiliza aşa cum o făceau când ne apăsa modelul academic din 2004. Sunt obosiţi, dezamăgiţi, hăituiţi şi nu cred că mai pot ţine mult timp baricada. Nu îmi este clar acum nici cât poate diaspora ştiinţifică să ajute, în condiţiile în care în ţară pierdem teren în mediul academic în faţa colectivismului. Dacă proiectul de ţară promis de Preşedintele Klaus Iohannis nu vine repede, bătălia în mediul academic se pierde, trebuind să aşteptăm încă o generaţie, astfel încât abia generaţia celor de sub 35 de ani ne va duce în normalitatea europeană. Mediul academic este motorul dezvoltării societăţilor moderne. Aşadar, dacă se pierde bătălia pentru mediul academic atunci se amână însăşi modernizarea ţării. Lupta nu este încă pierdută, dar baricada se ţine cu greu şi ajutorul trebuie să vină repede!

P.S. Când spun colectivişti nu o spun în sens peiorativ; acesta este termenul din literatura de specialitate.

Raportul Think Tank-ului G3A asupra mediului academic românesc

16 decembrie 2014 4 comentarii

Recent s-a publicat Raportul Think Tank-ului G3A (vezi aici). Mai multe despre TT-G3A găsiţi aici.

Think Tank-ul G3A îşi propune să vină cu analize critice, idei inovatoare/noi şi prescripţii de bune practici internaţionale pentru a  contribui la modernizarea mediului academic românesc. El este format din profesionişti din diverse componente ale mediului academic românesc (ex. Academia Română, universităţi, institute de cercetare etc.), care îşi propun să aibă o atitudine constructivă pentru modernizarea acestuia. TT-G3A publică în fiecare an un Raport asupra mediului academic românesc.

Raportul trebuie înţeles ca o radiografie obiectivă, care poate servi unei construcţii academice moderne în ţară.  De aceea sperăm ca Raportul să nu fie perceput într-un mod  defensiv, ci constructiv. Orice modernizare a mediului academic românesc trebuie să pornească de la o analiză obiectivă şi non-defensivă a stării actuale. Raportul face o astfel de analiză şi propune soluţii în consecinţă.

În prag de sărbători vă urez tuturor Sărbători Fericite şi să ascultăm împreună un cântec de iarnă din Transilvania/Ardeal (AICI)!

Radiografia Psihologică a Poporului Român după Eliberare. Avanpremieră a lucrării Psihologia Poporului Român (de Daniel David).

30 noiembrie 2014 12 comentarii

UPDATE – Metodologie + (pentru mai multe detalii vezi AICI)

Acest update descrie mai detaliat metodologia utilizată în textul de mai jos. Un eşantion românesc (N=2200; vârsta 14-62 de ani) a fost comparat cu unul americani (N=1000; vârsta 14-65 de ani), prin prisma a cinci atribute/dimensiuni psihologice de personalitate: (1) extraversiunea; (2) deschiderea psihologică; (3) conştiinciozitatea; (4) agreabilitatea; şi (5) neuroticismul. Acestea au fost măsurate cu instrumental NEO PI-R (adaptat în România de Iliescu şi colab., 2010). Pentru interpretarea psihologică a profilului, prezentat în textul de mai jos, am considerat în analizele secundare de date (secondary data analysis) doar diferenţele semnificative statistic (p<0.05), cu o mărime a efectului (Cohen’s d) mai mare ca 0.20, pentru fiecare din cele 5 atribute de personalitate. Înterpretarea s-a bazat pe structura factorială a instrumentului NEO PI-R, luând în calcul 5 dimensiuni şi atributele celor 30 de  faţete ale lor.

Distincţia dintre profilul de adâncime şi cel de suprafaţă pentru un atribut psihologic a fost utilizată acolo unde: (1) exista această distinctie în teoria analizată sau (2) a putut fi aplicată ca urmare a faptului că atributul se bazează în definirea lui pe analize factoriale; altfel spus, factorii ca variabile latent identificate statistic (profilul de adâncime) explică variabilitatea unor variabile manifeste (profilul de suprafaţă).

TEXT

Motto: Sapere Aude

Notă: Acest text a apărut în revista Sinteza (numărul din noiembrie 2014 – Zidul Care Cade, Ziduri Care Cresc), la solicitarea editorilor acestei reviste. Îl reproduc aici cu acordul editorilor revistei, cu ocazia Zilei Naţionale a României, spunând “La Mulţi Ani România!” şi “Se Poate şi Va Fi Mai Bine!”. În contextul Zilei Naţionale vezi şi textul „Despre Patriotism„.

Atunci când elaborezi profilul psihologic al unui popor faci anumite generalizări care, evident, surprind tendinţele generale, tipologice şi nomotetice, nu toate aspectele idiografice ale fiecărui membru al poporului respectiv. Un astfel de profil general este însă foarte informativ dacă doreşti să gândeşti politici publice şi proiecte de ţară. Este greu de conceput un proiect de ţară care să aibă succes, dar care să nu fie bazat pe înţelegerea profilului psihologic al oamenilor acelei ţări. Când vorbesc de poporul român mă refer la cetăţenii români. Sigur că nucleul majoritar al poporului român este definit etnic de români (aprox. 83.4%), dar să nu uităm însă că există şi alte etnii componente, dintre care cea maghiară este mai importantă numeric (aprox. 6%). Analizele noastre şi ale altor colegi (Iliescu şi colab., 2010) au arătat că, în general, nu există diferenţe semnificative ecologic între aspectele psihologice majore ale diverselor etnii din România (cu unele excepţii notabile, dar care nu sunt însă discutate aici).

În ţară, academicianul Constantin Rădulescu-Motru a avut mai multe lucrări dedicate psihologiei poporului român (vezi Rădulescu-Motru 1999). După redactarea acestor lucrări, Constantin Rădulescu-Motru a spus: „…peste 50 de ani, nu mai târziu, cele publicate sau crezute de mine şi de oamenii din timpul meu vor deştepta din nou interesul publicului românesc…” (3 februarie 1946).

Noi am reluat acest proiect după aproape 70 de ani, deci cu oarecare întârziere faţă de predicţia făcută de academicianul Constantin Rădulescu-Motru – întârziere justificată de desfiinţarea psihologiei în perioada comunistă -, cu o metodologie nouă şi mai riguroasă (ex. care face diferenţă între o abordare fenomenologico-hermeneutică – cum credem noi că suntem ca popor – şi o abordare pozitivist-pragmatică – cum suntem cu adevărat ca popor), având în pregătire o lucrare complexă care vă aparea în primăvara anului 2015. Anticipez aici însă unele rezultate care vor apărea în lucrarea mai sus menţionată.

Astfel, orice subiect uman poate fi analizat sub mai multe aspecte psiho-comportamentale: (1) subiectiv-emoţional; (2) cognitiv; (3) comportamental; (4) psihofiziologic/biologic. Elementele mai stabile, trans-situaţionale, ale celor patru aspecte psiho-comportamentale formează structura de personalitate. Aşadar, profilul psihologic al unui popor trebuie să surprindă toate aceste aspecte.

Profilul psihologic de adâncime al unui popor se referă la aspecte psiho-comportamentale relativ stabile. Acestea rezultă ca urmare a evoluţiei istorice a unui popor într-un anumit context geografic. Interacţiunea dintre contextul socio-cultural din prezent si profilul de adâncime generează profilul psihologic de suprafaţă al unui popor. Sigur, un profil de suprafaţă de durată poate fi asimilat în timp în profilul de adâncime.

Odată clarificate aceste fundamente teoretico-metodologice, să ne întoarcem la tema specifică a acestui articol.

Revoluţia anticomunistă din 1989 a schimbat în mod evident contextul socio-cultural. Aşadar, deşi profilul psihologic de adâncime este foarte probabil încă similar astăzi cu cel din perioada de dinainte de 1989, profilul psihologic de suprafaţă a căpătat aspecte noi.

Analizat prin prima modelelor psihologice clasice (ex. modelul Big Five – vezi Costa şi McCrae, 1989), profilul psihologic de adâncime al poporului român, în comparaţie cu cel american/SUA, se prezintă, orientativ, astfel (eşantionul românesc: 2200 participanţi, vârsta 14-62 de ani; eşantionul american: 1000 participanţi, vârsta 14-65 de ani; pragul de semnificaţie statistică p < .05; vezi David, 2014; Iliescu şi colab., 2010):

  1. Extraversiunea este mai ridicată la români decât la americani, atunci când este evaluată de alţii (heteroevaluare), dar este fără diferenţe semnificative statistic când este vorba de autoevaluare. La acest nivel o componentă importantă este Spiritul Gregar, care este mai ridicat la români decât la americani (aşa cum bine anticipa Constantin Rădulescu-Motru);
  2. Deschiderea psihologică este mai ridicată la americani decât la români, când este autoevaluată, şi este mai ridicată la români decât la americani, când este vorba de evaluările făcute de alţii (heteroevaluare);
  3. Conştinciozitatea este mai ridicată la americani decât la români;
  4. Agreabilitatea este mai ridicată la americani decât la români;
  5. Nevroticismul este mai ridicat la români decât la americani.

Aceste dimensiuni de bază se pot exprima la nivelul profilului psihologic de suprafaţă în mod mai pozitiv sau mai negativ, în funcţie de contextul socio-cultural. În Tabelul 1 prezentăm comparativ un profil de suprafaţă orientativ/preliminar, cu ambele exprimări, prima pozitivă, iar a doua mai negativă (vezi şi David, 2014).

Tabelul 1. Pattern-uri posibile ale profilului psihologic de suprafaţă la români (coloana II), în comparaţie cu americanii (coloana III), în baza dimesiunilor fundamentale de personalitate din profilul psihologic de adâncime (Coloana I).

Picture2

Perioada comunistă a construit un context socio-cultural mai monolitic, astfel că profilul de suprafaţă de atunci a fost probabil mult mai omogen. Perioada postrevoluţionară, în spirit democratic, propune şi acceptă modele şi contexte diferite, astfel că profilul de suprafaţă al poporului român este unul mai heterogen, putând cuprinde cel puţin trei clase majore:

(1) Profil Psihologic Pozitiv, caracterizat prin următoarele aspectele: flexibilitate/dinamism afectiv, spirit gregar/căldură în relaţii interpresonale, respect pentru autoritate, ambiţie şi creativitate;

(2) Profil Psihologic Negativ, caracterizat prin următoarele aspecte: instabilitate afectivă, autonomie redusă, rezistenţă la schimbare, suspiciune şi invidie, lipsa disciplinei;

(3) Profil Psihologic Mixt: conţinând în diverse forme combinaţiile dintre 1 şi 2, pe dimeniunile descrise în Tabelul 1.

Aşadar, la nivelul profilului psihologic de adâncime al poporului român regăsim aspectele fundamentale de personalitate existente în majoritatea culturilor lumii (aici probabil că nu suntem nici „mai buni” nici „mai răi” ca alte popoare ale lumii!).

Acestea fiind spuse, întrebarea cheie devine acum: cum putem construi şi promova în prezent modele socio-culturale care să favorizeze exprimarea aspectele fundamentale de personalitate descrise în Tabelul 1 (Coloana I) într-un profil psihologic de suprafaţă cât mai pozitiv şi sănătos?

Uitându-mă la diaspora românească în ştiinţă şi/sau la muncitorii români din străinătate pot vedea performanţa şi respectul de care se bucură acolo cei mai mulţi (ex. dacă în ţară se mai contaminează cu reguli ca „las’ că merge şi aşa”, acolo devin adesea modele de urmat!). Cine face diferenţa? De ce au putut performa acolo, dar nu şi în ţară, în condiţiile în care este puţin probabil ca profilul psihologic de adâncime să se fi modificat la plecarea din ţară?

Ei bine, este contextul socio-cultural de acolo cel care scoate din profilul nostru de adâncime tot ceea ce este mai bun şi limitează expresia aspectelor negative. Aşadar, dacă ne pasă de ţara aceasta şi de poporul acesta, atunci eu cred că este sarcina unei noi generaţii de intelectuali (definită nu prin vârstă, ci prin valorile asumate!) de a construi un nou „Ethos” al poporului român, care să folosească maximal potenţialul din profilul psihologic de adâncime, determinând printr-un context socio-cultural modern un profil psihologic de suprafaţă care să ne transforme într-un popor fericit şi respectat, cu contribuţii cheie la civilizaţia umană. Pentru asta este nevoie însă de o schimbare de paradigmă la toate nivelurile, schimbare care poate să fie făcută în beneficiul tuturor doar de cei care gândesc altfel şi cărora le pasă! Nu va fi uşor – vechile paradigme prin oamenii lor aflaţi în poziţii de putere socială se vor opune explicit sau prin înşelătorii suave -, dar este o datorie a oricărui om care este patriot să-şi asume riscurile şi să ducă reacţiile negative şi mizeriile care vor veni asupra lui din partea establishment-ului, în numele unor valori care vor servi ţara şi pe cei mai mulţi cetăţeni români.

Referinţe selective

Costa, P.T., Jr. & McCrae, R.R. (1989). The NEO-PI/NEO-FFI manual

supplements. Odessa, FL: Psychological Assessment Resources.

David, D. (2014). Elemente de psihologie a poporului român. Rolul voevozilor

maramureşeni în Ţara Codrului. Simpozionul Cultură şi Civilizaţia în Maramureş, Săliştea de Sus, Maramureş.

Iliescu, D. şi colab. (2010). NEO PI-R. Editura Sinapsis, Cluj-Napoca.

Rădulescu-Motru, C. (1999). Psihologia poporului român. Editura Paideia, Bucureşti.

 

 

 

 

 

Partiparea la dezbaterile organizate de către Institutul Cultural Francez, filiala Cluj-Napoca

Am fost invitat recent să particip la o serie de dezbateri organizate de către Institutul Cultural Francez, filiala Cluj-Napoca, în cadrul „7ème édition du festival « Printemps des cafés »”. Dezbaterile la care voi participa, care se vor desfăşura la cafeneaua „La Cizmărie„, sunt următoarele (vezi pentru detalii aici şi aici):

  • Joi, 3 aprilie 2014, orele 19-21: Noile tehnologii de informaţie şi de comunicare, un progres prea rapid?
  • Sâmbătă, 5 aprilie 2014, orele 19-21: Trăim o etapă istorică crucială? Criza şi neoliberalismul
  • Luni, 7 aprilie 2014, orele 19-21: Tineretul român, încotro?

Sigur, ca urmare a istoriei de viaţă, cultura mea de maturitate este una asociată mai ales spatiului anglo-saxon (american). Dar nu am uitat niciodată că fundamentul meu cultural este, totuşi, unul european, în care componenta franceză are locul ei. Aşadar, m-a bucurat şi am acceptat cu plăcere invitaţia făcută de către Institutul Cultural Francez, filiala Cluj-Napoca, temele propuse fiind chiar provocatoare, în spiritul reflexiv european!

Cred că merită să vă aplecaţi atenţia asupra întregului şir de evenimente organizate de către Institutul Cultural Francez, filiala Cluj-Napoca, în cadrul acestui festival (vezi aici).

Despre patriotism. Ce inseamna astăzi să fii un bun patriot român?

1 februarie 2014 18 comentarii

Tema acestui articol este legată de discuţiile din spaţiul public cu privire la patriotism şi la ce înseamnă să fii patriot. Cum văd eu patriotismul? 

În Dicţionarul explicativ al limbii române patriotismul este definit ca “…sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei…”. Mai simplu şi scurt spus, patriotism înseamnă dragostea faţă de ţară/popor.

Pentru unii patriotismul este totul. Pentru alţii este ceva desuet. Eu cred că patriotismul trebuie să facă parte din cultura fiecărui om; el trebuie însă înţeles şi exprimat corect, pentru a nu aluneca nici în fundamentalism şi obsesie, nici în desuetudine.

La o analiză atentă se poate observa că patriotismul este legat de o stare emoţională, şi anume dragostea. O stare emoţională are mai multe componente: (1) trăirea subiectivă; (2) cogniţiile (gândurile/credinţele) asociate; (3) comportamentele efectuate şi (4) posibilele reacţii psihofiziologice (ex. o stare de activare fiziologică/arousal).

  • Trăirea subiectivă se referă la ceea ce simţim emoţional (ex. dragostea/devotamentul). Acestă simţire provine adesea din gândurile, comportamentele şi reacţiile noastre psihofiziologice.
  • Gândurile patriotice trebuie să exprime valorile unui popor şi grija faţă de acesta. Într-un patriotism modern, gândurile patriotice trebuie să fie raţionale, exprimând flexibil, dar ferm, valorile unui popor, fără a ofensa însă valorile altor popoare. Atunci când valorile sunt exprimate iraţional, rigid, şi ofensator la adresa altor popoare, vorbim de fundamentalism, nu de patriotism!
  • Comportamentul patriotic trebuie, de asemenea, să fie unul congruent cu valorile unui popor. Aşadar, comportamentul pe care îl facem trebuie să exprime valorile noastre, fără însă a afecta valorile altor popoare.
  • Reacţiile psihofiziologice (ex. inima îţi bate mai repede), când şi dacă apar, se asociază trăirilor emoţionale.

Aşadar, putem fi buni patrioţi, ajutându-ne ţara, făcându-ne bine treaba acolo unde suntem şi asumându-ne ceea ce suntem, cu bune – pe care trebuie să le dezvoltăm – şi cu rele – cu care trebuie să luptăm.

După cum vedem, elementul cheie în patriotism este legat de valori. Astfel că, pentru a înţelege ce înseamnă a fi un bun patriot român, trebuie să ne întoarcem la întrebarea: care sunt valorile patriei/poporului român? Greu de răspuns…Eu cred că încă nu avem un ethos modern, clar definit, o înţelegere valorică a românismului în contextul de astăzi. Mai cred ca este sarcina noilor generaţii de intelectuali să contribuie la crearea acestora, în contextul celei de-a doua ţări pe care o avem, şi anume Europa! Până atunci ne putem defini (1) prin valorile de bun simţ (ex. cei şapte ani de acasă – valori stabilite în familie), (2) prin valorile comunităţii mai mici din care facem parte, adesea mai uşor de identificat (ex. valori transilvane) şi (3) prin valorile general europene, mai clar precizate, Europa fiind acum a doua noastră patrie. Toate aceste valori vor trebui, inevitabil, asimilate în ethosul românismului. Nu în ultimul rând, trebuie să ne asumăm şi valorile general umane (ex. stabilite prin Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), care trebuie oricum să fie asimilate în ethosul modern al oricărui popor.

Patriotismul se poate manifesta în mai multe forme, prezentate sintetic în tabelul de mai jos, în ordinea importanţei lor.

 NIVELURI Patriotism complex Patriotism comportamental Patriotism cognitiv Patriotism subiectiv/emoţional Lipsa de patriotism
Subiectiv-psihofiziologic

+

+

Cognitiv

+

+

Comportamental

+

+

  • Patriotismul complex – simţi (adesea cu reacţii fiziologice), gândeşti/crezi şi de comporţi patriotic. Aceasta este forma maximă de patriotism, care, prin congruenţa promovată între ce simţi, gândeşti/crezi şi faci, îţi oferă satisfacţie, sens şi semnificaţie!
  • Patriotismul comportamental – faci ceea ce este patriotic, fără însă să simţi şi/sau să gândeşti/crezi patriotic. Acest tip de patriotism poate avea o oarecare utilitate prin faptele angajate, deşi adesea aceste fapte pot fi motivate extrinsec şi/sau pot avea motivaţii nepatriotice. Adesea acesta este însoţit de o stare de distres/insatisfacţie, deoarece există o disonanţă psihologică între ceea ce simţi, gândeşti/crezi şi faci.
  • Patriotismul cognitiv – gândeşti patriotic, dar gândurile tale nu se exprimă în ceea ce simţi şi în ceea ce faci. La rândul său şi acest tip de patriotism poate avea o oarecare utilitate, contribuind spre exemplu la cultura (poveştile şi modelele) patriotică. Utilitatea sa rămâne însă limitată, fiind declarativă – mai mult vorbe –, nu faptică. Şi în acest caz poate să apară o stare de distres/insatisfacţie, deoarece există o disonanţă psihologică între ceea ce simţi, gândeşti/crezi şi faci.
  • Patriotismul subiectiv/emoţional – simţi dragostea faţă de patria ta, dar nu spui şi nu faci nimic pentru a o exprima. Şi aici există disonanţa cognitivă care poate genera distres/insatisfacţie.
  • Lipsa de patriotism – este un fenomen, cred eu larg răspândit. Deşi nu există disonanţă cognitivă între componentele patriotismului, alienarea psihologică poate, totuşi, să apară în cazul unor indivizi din acestă categorie, atunci când aceştia ajung (dacă ajung) să-şi problematizeze identitatea şi/sau sensul şi semnificaţia în viaţă.
  • Unele din aceste unităţi de bază se pot combina logic, generând „patriotisme cvasi-complexe” [ex. patriotism subiectiv/emoţional-comportamental (+ – +), patriotism subiectiv/emoţional-cognitiv (+ + -), patriotism cognitiv-comportamental (- + +)], cu limitele lor inerente.

Toate aceste fiind spuse, ne întrebăm în mod natural: ce trebuie să facă nişte buni patrioţi pentru ţara lor astăzi? Deşi v-am obişnuit cu reţete care conţin pastile psihologice (sic!), acum vă voi prezenta un exemplu personal recent.

  • Pentru mine a fost o bucurie extraordinară când Cluj-Napoca a fost selectat ca în 2017 să organizeze Congresul Internaţional de Psihoterapie Cognitivă. Asta după ce acest eveniment major în domeniu – organizat din 3 în3 ani şi care atrage sute/mii de participanţi din toată lumea – a fost organizat până acum în locaţii ca New York, Barcelona, Roma, Istanbul, Hong Kong etc. Este un eveniment de prestigiu profesional/academic, cu impact social major. De ce s-a întâmplat asta? Deoarece am fost serioşi în ceea ce facem şi astfel i-am făcut pe alţii să ne respecte şi să nu ne poată ignora. Odată ce ai acces la astfel de evenimente, le poţi utiliza pentru a promova valorile patriotice de care vorbeam. Astfel, ca român m-am simţit mândru şi egal oricăror alte naţionalităţi de pe acestă planetă atunci când am prezentat în acest context câteva filme documentare despre Universitatea-Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, Transilvania şi România, filme care au ajuns la zeci de mii de profesionişti şi studenţi din toată lumea. Iar acest lucru a fost foarte important, deoarece se întâmpla chiar în momentul când românii erau demonizaţi că invadează Europa (ex. chiar studenţii români din străinătate au devenit suspecţi!). Nu cred că cei care ne demonizau pe nedrept şi/sau erau influenţaţi de cei care o făceau s-au simţit mândri de ceea ce fac şi/sau cred, atunci când au fost confruntaţi cu prezenţa noastră academică şi culturală. Cred că unii s-au trezit, iar apoi s-au simţit chiar prost! Nu doar că astfel am atacat un stereotip, dar am venit cu un mesaj pozitiv alternativ. Astfel de lucruri simple putem face fiecare, acolo unde suntem, dacă vrem să fim patrioţi!

În concluzie, cred că fiecare, acolo unde suntem, prin gesturi simple, putem fi patrioţi: hai să ne facem bine treaba acolo unde suntem şi să ne asumăm ceea ce suntem, cu bune – pe care trebuie să le dezvoltăm – şi cu rele – cu care trebuie să luptăm! Iar ceea ce suntem trebuie asumat multinivelar. Spre exemplu, o astfel de analiză pentru un individ din Cluj-Napoca ar putea reflecta (fără a fi obligatorii) următoarele niveluri: (1) clujean; (2) transilvănean; (3) român; (4) european; (5) om! Sigur, nivelurile pe care ţi le asumi trebuie definite individual, dar, cu siguranţă, pe lângă niveluri de tip 1-2 (definite diferit şi idiosincratic de la individ la individ), astăzi, pentru un român, nu pot lipsi niveluri comune: 3, 4 şi 5. Aşadar, patrioţii adevăraţi din această lume, dedicaţi ţărilor lor, nu sunt inamici, ci trăiesc diversitatea (ex. nivelurile 1-3) în unitatea care îi leagă (ex. nivelurile 4-5). Iar în acestă schema, patriotismul  modern nu este nici fundamentalism periculos, nici desuetudine. Este ceva care îţi dă sens şi semnificaţie, contribuind astfel la o viaţă bine trăită!

P.S. În lumea de astăzi, cu mici excepţii (pe care poate le vom discuta altcândva), când faci lucrurile corect şi sincer, respectul celorlalţi vine în mod natural. Nu trebuie să-l ceri şi/sau să-l impui prin acte care să reflecte un patriotism fundamentalist. Spre exemplu, îmi amintesc acum un fapt mai inedit: fiind profesor asociat la Mount Sinai School of Medicine, New York, SUA şi directorul pentru cercetare al Albert Ellis Institute, New York, SUA, colegii americani mi-au pregătit birourile având în ele, la scară redusă, steagul României (sigur, pe lângă glumele inevitabile legate de Dracula). Cum era să cer eu asta – adevărul este că nici măcar nu m-am gândit la aşa ceva, deşi cand l-am văzut m-am bucurat -, înainte de a arăta că merit?

P.P.S. Completez articolul cu câteva „sugested readings” – comentând la nivel de interfaţă, în diverse variante, rezultate ştiinţifice -, pe teme care analizează patriotismul şi din punct de vedere psihologic, mai precis sub aspectul impactului acestuia asupra stării de sănătate mintală.

Psihologia eşecului la români – Dezbatere. Actualizare

29 ianuarie 2014 3 comentarii

La invitaţia cunoscutului jurnalist clujean Ion Novăcescu voi participa la o dezbatere cu tema „Psihologia eşecului la români”. Va fi o abordare din ciclul de prezentări, pe care le-am susţinut în diverse contexte, legate de „Psihologia poporului român”. Participarea este liberă, iar informaţiile legate de organizare pot fi găsite în afişul de mai jos.

David

POSTEVENIMENT: ACTUALIZARE I

Am participat la evenimentul descris mai sus. Nu l-am comentat până acum, deoarece eram curios de modul în care va fi acesta reflectat de audienţi/participanţi; chiar nu doream ca poziţia mea să afecteze acestă reflectare. Acum, la câteva zile de la eveniment, pot face comentariile proprii.

Pentru mine ca vorbitor a fost interesant şi provocator! Publicul a fost extrem de divers ca vârstă şi pregătire, astfel că mesajul a trebuit prezentat multinivelar. Majoritatea a recepţionat corect mesajul meu; acum urmează să gândească asupra lui! Au fost unii audienţi care aveau altă părere, ceea ce este absolut normal; acesta este rostul unei dezbateri şi încă nu am ajuns să cred că doar eu am dreptate! Câţiva audienţi s-au aşteptat la o analiză detaliată a tragicului eveniment aviatic din Apuseni; nu acesta a fost însă scopul dezbaterii! Acest eveniment tragic a fost doar punctul de pornire pentru a analiza fundamentele unui fenomen mai larg, şi anume eşecul la români. În fine, au fost unii audienţi care au înţeles doar ceea ce erau ei interesaţi să înţeleagă (sic!).

Prezentarea/dezbaterea va fi accesibilă public în curând (voi anunţa link-ul când acesta va apărea). Până atunci rezum mesajul meu, pentru a fi clar, mai ales pentru ultima categorie de audienţi (textul se poate corobora şi cu cel legat de Patriotism):

(1) Mediul psiho-socio-cultural românesc, format şi antrenat istoric, generează foarte uşor complexe de inferioritate şi complexe de superioritate;

(2) Complexul de inferioritate ne apără de acţiunile celor puternici (ex. „nu-i deranjăm”, „ne exprimăm furia pasiv-agresiv, nu direct” etc.), dar  ne face să nu utilizăm maximal potenţialul pe care îl avem ca popor şi să avem astfel o funcţionare socială şi o calitate a vieţii scăzute. Mereu căutăm, cu orice preţ, aprecierea şi acceptarea celor pe care îi credem mai puternici…! Cu acest stil putem supravieţui în istorie, dar adesea o trăim „nevrotic” (cu suferinţă)!;

(3) Complexul de superioritate ne face să devenim nerealişti, să nu tolerăm critica şi să dezvoltăm uşor teorii ale conspiraţiilor (ex. „alţii au mereu ceva cu noi”, „alţii nu ne recunosc geniul”, „noi suntem extraordinari, poate chiar centrul lumii”; „să zică ei ce vor, noi facem cum vrem” etc.); uneori, istoric analizat, o fi un dram de adevăr în complexele de superioritate, dar chiar dacă există acest dram de adevăr, complexul de superioritate îl hiperbolizează până când devenim noi ridicoli şi neeficienţi! Mereu avem de dovedit altora ceva…! Cu acest stil sunt momente când putem face istorie – şi uneori chiar am făcut -, dar adesea o trăim „psihotic” (nerealist)!;

(4) În istoria noastră, ambele complexe ne-au ajutat să supravieţuim şi să ne formăm ca popor, într-o zonă geografico-istorică extrem de dificilă, mereu sub ameninţarea celor mai puternici. Erau soluţii psiho-socio-culturale disperate, la situaţii extreme cum care ne-am confruntat! Mă alătur celor care spun că existenţa în acestă formă a poporului român, considerând dificultăţile istoriei prin care a trecut, este un miracol frumos!;

(5) Astăzi, aceste complexe nu-şi mai au rostul şi nu ne ajută să ne modernizăm şi să ne angrenăm în circuitul internaţional. Simplu spus, ne fac ineficienţi şi incapabili de succes! Spre exemplu, noi încă nu înţelegem că nu mai trebuie să gândim din start în „logica ameninţării şi apărării” (ex. „au ceva cu noi şi trebuie să ne apărăm”), ci trebuie început cu o „logică a colaborării”, pentru a ne exprima şi proteja eficient interesele naţionale şi europene; „logica ameninţării şi apărării” poate veni, cel mult, ca plan B!;

(6) Aşadar, avem nevoie de un nou „ethos românesc”. Nu spun nicidecum că tradiţia trebuie schimbată şi/sau abandonată, spun doar că tradiţia trebuie analizată critic şi raţional, utilizată creativ, îmbunătăţită şi dezvoltată acolo unde este nevoie;

(7) Deoarece „ethosul” este generat şi întreţinut de mediul psiho-socio-cultural, avem nevoie de o generaţie de intelectuali care să propună noi modele psiho-socio-culturale. Iată două segmente, din multe altele, unde ar trebui să dezvoltăm astfel de modele:

  • Pe langă filonul puternic, hermeneutic şi fenomenologic, existent în cultura noastră – care ne spune cum credem noi că stau lucrurile şi cum am ajuns să credem asta -, avem nevoie şi de un filon pozitivist şi pragmatic, mai analitic, – care să ne spună cum stau de fapt lucrurile! Doar aşa poţi schimba cu adevărat lumea şi îţi poţi creşte şansa de succes! Spre exemplu, hermeneutic şi/sau fenomenologic vorbind, copiii cred că jucăriile le sunt aduse de Moş Crăciun; pozitivistic şi pragmatic vorbind, lucrurile stau altfel…şi nu spun aici cum (sic!). Dacă nu înţelegem cine aduce jucăriile, credeţi că vor mai primi copiii jucăriile dorite, doar scriind pe ascuns, fără ca părinţii să ştie, scrisori lui Moş Crăciun?;
  • Apoi, pe lângă povestile clasice (ex. Harap-Alb) care generează morală – lucru foarte bun-, avem nevoie de poveşti care să genereze autoeficacitate, gândire raţională şi nevoia de instruire, condiţii obligatorii pentru succes; norocul, soarta, prietenii  – atât de valorizate în povestile româneşti clasice – sunt aspecte importante pentru succes, dar ele trebuie să-l ajute pe un om instruit (care are cunoştinţe declarative şi procedurale), nu să ţină loc de lipsă de instruire. Aşadar, astăzi un bun român trebuie să fie nu doar un om cu o bună morală (om bun), care să creadă că fiind bun, viaţa îl va răsplăti cu ce are nevoie, ci unul cu o foarte bună morală, dar şi foarte conştient de valorile proprii, raţional şi bine instruit, pentru a-şi asuma competitiv scopuri congruente cu „ethosul” poporului său. Doar astfel putem face istorie şi putem trăi istoria „normal” (fericiţi/mulţumiţi şi ancoraţi în realitate)!

Feb 5 Dan Daniel-23Feb 5 Dan Daniel-32

Feb 5 Dan Daniel-1Feb 5 Dan Daniel-29Feb 5 Dan Daniel-30Feb 5 Dan Daniel-1-2

POSTEVENIMENT: ACTUALIZARE II

A apărut prezentarea/dezbaterea şi online (vezi AICI).

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Predicţii psiho-sociale pentru anul 2014: Anul „Îngerilor şi Demonilor”

De obicei mă feresc de previziuni asupra lumii. Asta deoarece eu cred că viitorul nu există ca un dat, ci el se construieşte! Încerc însă, când sunt solicitat în mod serios, predicţii asupra lumii construite, bazate pe cunoaştere; fac asta într-o formă mai metaforică, pentru a le diferenţia, totuşi, de ştiinţa standard şi de ipoteze, unde lucrurile sunt şi mai circumscrise şi mai precise.

Astfel, am acceptat în prag de an nou o asemenea provocare din partea jurnalistei Ruxandra Hurezean, vorbind despre caracteristicile psiho-sociale majore ale anului 2014.

Am pus anul 2014 sub semnul „Îngerilor şi Demonilor”. De ce asta? Fiind un an cu multe evenimente politice cheie, acestea vor colora şi vor amplifica inevitabil tendinţa noastră psiho-socio-culturală funciară de a exagera atât pozitivul cât şi negativul, distorsionând astfel pozitivul omenesc spre idoli/îngeri, iar negativul omenesc spre demoni. Iar apoi sărim uşor de la o extremă la alta…Aşadar, vom fi transformaţi în îngeri/idoli sau demoni, nelăsând loc omului raţional şi omenescului acestuia. Nu (doar) factorul politic este cauza majoră a distorsiunilor şi instabilităţii psiho-socio-culturale extreme – deşi şi acesta alunecă uneori în lupte prea primitive -, ci însăşi vulnerabilitatea noastră psiho-socio-culturală, caracterizată prin gândire dihotomică iraţională (ex. alb-negru, totul sau nimic etc.), devine cauză principală a acestor fenomene psiho-sociale. Într-adevăr, în loc ca modelele psiho-socio-culturale mature să îmblânzească şi să educe factorul politic – factor care prin natura sa caută să obţină puterea şi prin ea controlul social -, aşa cum s-a întâmplat şi se întâmplă încă în ţările civilizate, din cauză că acestea sunt  iraţionale, factorul politic ajunge să le sălbăticească uneori complet.

Anul 2014 va fi o lume dificilă pentru oamenii normali şi de onoare, care mai încearcă să menţină echilibre psiho-socio-culturale, ale căror medii vor fi ameninţate de acest tăvălug al gândirii dihotomizate şi exagerate, alimentată de energia care este pusă în joc de factorul politic. Ce le rămâne acestora de făcut? Mânaţi de onoare, urmându-l pe Ahile ca model, unii pot încerca să-şi menţină poziţiile în spaţiul public şi/sau chiar se pot arunca mai curajos în acest spaţiu pentru a-i menţine umanitatea şi echilibru în timpuri dificile. Cred însă că din cauza contextului politic, prin aceste gesturi, cei mai mulţi vor fi striviţi; sigur, pot cădea frumos, astfel încât să rămână inspiraţional în memoria colectivă şi în modelele psiho-socio-culturale şi să-i micească pe cei care i-au făcut să cadă (poate unora din aceştia chiar ajungând să le fie jenă). În urma lor vor veni apoi alţii care îi vor avea ca modele şi vor duce schimbarea pozitivă mai departe, implementând-o în cele din urmă. Alţii, într-un mediu atât de ostil, urmându-l pe Odiseu ca model, pot alege să intre în conservare, observând lucrurile, urmând să aducă normalitatea şi să corecteze exagerările atunci când acestea nu vor fi alimentate politic atât de puternic; acesta ar fi un gest onorabil, temperat de înţelepciune. Deoarece sunt atât de puţini oameni de onoare, nu ne putem permite să-i pierdem uşor; sunt foarte greu de înlocuit! Dacă am avea suficienţi oameni de onoare în această ţară, fără să stau pe gânduri, aş sugera prima strategie ahiliană. Cred însă că a doua strategie odiseică este mai indicată pentru anul 2014, ţinând cont de contextul românesc şi de scopurile schimbărilor pozitive vizate pe termen mediu şi lung.

Găsiţi articolul complet AICI.

Cele patru păcate capitale ale mediului universitar românesc

6 octombrie 2013 Un comentariu

Recent am publicat articolul „Cele patru păcate capitale ale mediului universitar românesc”, în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie, vol. 2, nr. 3, septembrie 2013, p. 219-223. Sper să-l găsiţi interesant şi, mai ales, util! Articolul este accesibil full text AICI.

Despre Viitorul Romaniei – Interviu

  • Interviul a fost realizat de Răzvan Zamfir, Editor al Business Cover; interviul (individual) si parti ale acestuia (intr-un material mai amplu) urmeaza sa apara in Business Cover (http://www.businesscover.ro/) (vezi aici)

1. Exista studii care sugereaza faptul ca in Romania locuieste una dintre cele mai putin adaptabile si ignorante populatii din Europa. Cum va afecta acest aspect (misticismul inca extrem de raspandit, educatia stiintifica extrem de slaba, idem perceptia realitatilor) dezvoltarea viitoare a tarii din punctul de vedere al calitatii fortei de munca, in special in domeniile care presupun pregatire superioara celei normale?

Societatile moderne sunt fundamentate pe cunoastere stiintifica si spirituala. Cunoasterea stiintifica, bazata pe valori de adevar si/sau utilitate, intemeiate prin cercetare, este cea care asigura o civilizatie avansata, cu un nivel crescut de trai. Cunoasterea spirituala/religioasa, bazata pe valori de adevar si/sau utilitate, intemeiate prin revelatie, este cea care poate sustine valori prosociale care duc la coeziune sociala si calitate crescuta a vietii; inclusiv simtul comun poate avea o contributie importanta la promovarea valorilor prosociale, deoarece se bazeaza pe zeci de mii de ani de existenta si interactiune a membrilor speciei noastre. Cele doua tipuri de cunoastere combinate reprezinta cadrul paradigmatic normal pentru o civilizatie avansata, cu o calitate crescuta a vietii. 

Alte tipuri de cunoastere sunt detrimentale. Ma refer aici mai ales la cunoasterea pseudostiintifica si non-stiintifica si chiar la cea de simt comun, atunci cand aceasta pretinde ca promoveaza nu valori, ci cunostinte avansate. Pseudostiinta (spre exemplu, in forma abordarilor spiritiste si astrologice, a unor abordari stiintifice revolute) si non-stiinta (spre exemplu, in forma vrajitoriei)  promoveaza cunoastere falsa care ne tine cantonati in ignoranta, fara sa putem gandi viitorul si, in consecinta, fara sa progresam.

2. Care credeti ca sunt cauzele acestui fenomen de „tampire” generalizata atat in Romania, cat si la nivel global, dat fiind faptul ca se prefigureaza o diminuare a IQ-ului mediu global de la peste 94, la circa 86 in urmatorii 30 de ani?

Sunt multe cauze si nu pot toate fi discutate aici. Cred insa ca una cheie, ignorata de multi analisti ai acestui fenomen, este aroganta umana!

Am ajuns la un cult al nostru, prin care noi insine ne ridicam la nivelul semizeilor (ca sa nu spun mai mult!). Astfel, spre exemplu, am ajuns sa vrem raspunsuri imediate la toate intrebarile pe care le ridicam, cautam cum sa evitam imbatranirea  si apoi chiar cum sa fim nemuritori; hedonismul este noua religie a unei specii focalizata pe “cultul corpului”. Nu este rau ca vrem sa nu imbatranim sau sa fim nemuritori si fara boli, dar este rau ca orgoliul nostru cere raspunsuri imediate. Nu mai acceptam lucrurile naturale: ca imbatranim, ca vom muri, ca s-ar putea sa ne imbolnavim, ca viata poate sa fie si suferinta. In consecinta, nu mai stim sa gasim placere si liniste in lucruri naturale, in care viata are frumusetile ei pentru fiecare varsta. Stiinta insa nu poate da imediat raspunsuri la toate intrebarile pe care le cautam; ea se dezvolta continuu, va reusi sa raspunda la multe intrebari puse acum, dar uneori nu atunci cand avem noi nevoie. In plus, valorile prosociale spirituale (“cultul spiritului”) nu isi mai au locul lor clar intr-un “cult al corpului”.

In consecinta, oamenii apeleaza la raspunsuri disponibile imediat, dar adesea iluzorii. Pe fondul acestor cautari existentiale, apar vanzatori de iluzii care ne promit vindecare de orice boala, ca vom trai mai mult, care ne prezic viitorul etc. Pseudostiinta si non-stiinta sunt ca un fast food. Cand iti este foame, daca nu stii ce este mancarea sanatoasa (ca nu te-a invatat nimeni si/sau nu ai acces la ea), te apuci si consumi in exces mancare de tip fast food, deoarece este gustoasa si usor accesibila. Sigur, iti vei potoli foamea, dar pe termen mediu si lung, daca consumi doar fast food, te vei imbolnavi.

Scurt si foarte direct spus, cat timp exista nu doar prosti si oameni neinformati, ci mai ales oameni slabi, care cauta iluzii si care nu sunt impacati existential cu ei insisi si cu conditia de om, vor exista escrocii vanzatori de iluzii. Si nu acestia din urma sunt de vina…

Anecdotic, cineva ma intreba daca nu ma tem, discutand aceste lucruri, ca “mi se vor face vraji” (sic!). Nu, nu ma tem! Nu ma tem nu doar de faptul ca “mi se vor face vraji”, nu ma tem de vraji!(sic!). Si spun acest lucru in mod constient, chiar usor accentuat, ca un model pentru mesajul acestui articol. Daca esti un om de stiinta, stii ca sunt niste prostii si nu ai cum sa te temi de lucruri care nu exista. Daca esti un om credincios, stii ca nu au cum sa te afecteze; un crestin nu are de-a face si nu are cum sa se teama sau sa fie afectat de vrajitorii. Daca le combini pe cele doua intr-o filosofie de viata, ar trebui sa fii imun la prostie, pseudostiinta si non-stiinta! Sigur, este trist cand vezi “mari crestini”, care au grija sa fie vazuti ca merg la biserica, dar care duminica de la slujba se duc sa-si afle viitorul sau sa vorbeasca cu un vindecator de tip vrajitor. In acest sens, eu cred ca noi trebuie sa fim “recrestinati”! Avem nevoie de catehizare, deoarece uneori crestinismul este inteles de noi ca o forma de superstitie, nu in esenta lui. Altfel, asa cum spuneam, cum ai intelege faptul ca “mari crestini” fug dupa slujba de duminica la vrajitori si ghicitori, desi Biblia ne spune ca (citat aproximativ): “…Să nu fie la tine nimeni care să-şi treacă pe fiul sau pe fiica lui prin foc, nimeni care să aibă meşteşugul de ghicitor, de cititor în stele, de vestitor al viitorului, de vrăjitor, de descântător, nimeni care să întrebe pe cei ce cheamă duhurile sau dau cu ghiocul, nimeni care să întrebe pe morţi. Căci oricine face aceste lucruri este o urâciune înaintea Domnului; şi din pricina acestor lucruri va izgoni Domnul Dumnezeul tău pe aceste neamuri dinaintea ta. Tu să te ţii în totul totului tot, numai de Domnul Dumnezeul tău. Căci neamurile acelea pe care le vei izgoni, ascultă de cei ce citesc în stele şi de ghicitori; dar ţie, Domnul Dumnezeul tău nu-ţi îngăduie lucrul acesta. (Deuteronom 18:10-14)…”. Crestin fiind, doar citind aceste lucruri ar trebui sa te cutremuri! Dar sa le si practici? In plus, cum putem intelege faptul ca aceiasi “mari crestini” de azi nu mai accepta si nu pot tolera ca uneori viata inseamna si greutati, nu doar hedonism, desi Biblia ne spune clar (citez aproximativ) ca “…in viata necazuri multe veti avea; dar indrazniti, eu (Isus) am biruit lumea…”.  Este trist, iar bisericile au inca mult de lucru!

3. Exista, din punctul dvs. de vedere, solutii pentru a remedia problema sau macar pentru a-i diminua efectele? Care ar fi acestea?

Nivelul potential de inteligenta este relativ uniform distribuit intre grupurile de Homo Sapiens Sapiens care formeaza diverse popoare. Exprimarea insa a acestui potential in coeficient de inteligenta si activitati performante asociate lui depinde de contextul educational si social. Asadar, accesul la educatie si la cultura, pentru a asimila cunoastere stiintifica si valori spirituale, este Calea Regala pentru eliberarea de prostie si obscurantism! Sigur, trebuie sa ne asiguram ca educatia este facuta bine! Spre exemplu, inca multe manuale din scoala sunt scrise intr-un mod care sperie si indeparteaza copiii de stiinta. Multe valori spirituale sunt prezentate intr-o maniera dogmatica si revoluta; aici nu atat valorile sunt revolute, cat modul in care uneori sunt prezentate!

4. Daca pentru oamenii in varsta nu se mai poate face nimic, cum credeti ca ar trebui actionat pentru salvarea tinerilor, mai ales ca un studiu al CE indica faptul ca in Romania, 53,5% din tinerii de 15 ani sunt analfabeti functional? 

Eu cred ca exista sanse pentru orice varsta! Romania este pe ultimele locuri in Europa privind invatarea continua a adultilor (lifelong learning). Aceasta trebuie stimulata! Cunoasterea evolueaza formidabil, in mod continuu; asadar, ca adult nu te poti baza in viata pe ceea ce ai invatat in scoala. Daca nu inveti pe parcursul vietii nu vei fi doar un adult defavorizat social, ci si un parinte ineficient, neasigurandu-le copiilor tai contextul in care sa-si exprime potentialul personal. Invatarea continua pe parcursul vietii duce la buni cetateni si buni parinti!

Pentru tineri, raspunsul l-am dat mai sus: asigura-le accesul la educatie si cultura, intr-un format acceptat si inteles de ei. In prima faza, educatia si cultura trebuie sa fie centrate pe tineri, adica sa le satisfaca nevoile si interesele existente. Apoi, odata ce avem aceasta conexiune cu ei, putem incepe nu doar sa le satisfacem nevoile si interesele curente, ci sa le schimbam nevoile si interesele si/sau sa-i ajutam pe ei sa si le schimbe, sa-si doreasca mai mult. O cultura mare si o educatie buna sunt nu doar cele care satisfac nevoi, ci mai ales cele care produc nevoi la care un tanar inca nici nu s-a gandit!

5. Cum pot fi ei scosi din prizonieratul ignorantei si al lipsei de interes pentru cunoasterea reala?

Oferindu-le cunoasterea in formatul pe care il inteleg si pe care il accepta. Am vazut, spre exemplu, ca noul ministru al educatiei vorbeste despre nevoia de manuale digitale in urmatorii ani. Este un prim pas! Trebuie avut insa grija ce continut punem acolo, eu, cel putin in domeniile apropiate mie (stiintele socio-uamne), adesea ingrozindu-ma cand citesc un manual de scoala. Este asa cum nu ar trebui sa fie: complicat (parca ne-am adresa studentilor sau profesionistilor), contine multe informatii nerelevante, unele informatii sunt revolute, lucruri simple sunt spuse complicat, lucrurile complicate sunt si mai complicate etc., indepartand copiii de stiinta.

6. Cat de importanta credeti ca e armonia in aceasta ecuatie? In ce masura avem nevoie sa ne reevaluam modelele (daca mai exista vreunul)?

Armonia este buna cand ai deja un cadru paradigmatic performant. Noi nu suntem inca acolo; noi trebuie sa-l construim! Eu am spus mereu ca avem nevoie de un nou “ethos romanesc”. In termenii lui Thomas Kuhn, este nevoie de o “revolutie intelectuala” care sa duca la un cadru paradigmatic  – noul “ethos romanesc” -, cu valori bine asezate, in care cunosterea stiintifica si valorile spirituale prosociale sa fie cadrul in care traim si evoluam. Mereu vor exista tupeul, prostia, impostura, ignoranta si obscurantismul. Dar hai sa nu le punem in cap de masa si sa ne orientam viata dupa ele, ci sa le punem la locul marginalizat cuvenit. Nu trebuie interzise; intr-o societate democratica le elimini promovand alternative mai bune!

Imi amintesc, copil fiind, cata admiratie era in ochii parintilor mei atunci cand vorbeau, in general, de obtinerea unui premiu la scoala, de un mare profesor sau om de cultura; nu era vorba de valori economice si bani, ci de valori spirituale! Aceasta admiratie a lor pentru astfel de lucruri m-a incurajat sa vreau sa obtin acele lucruri (sigur, atunci probabil pentru a obtine la randul meu admiratia parintilor). Acestia, la randul lor, erau probabil incurajati de sistemul educational si social existent sa aprecieze aceste lucruri. Asa se nasc si se formeaza, psihologic vorbind, modelele si valorile! Astazi, traind intr-un “cult al corpului”, atunci cand vorbim despre un om de cultura scoatem in evidenta limitele umane inerente speciei, nu realizarile sale care duc civilizatia mai deoparte. Asadar, in mintea tinerilor apare ideea: de ce as mai aprecia un individ (sic!) care doarme ca mine, mananca ca mine, are slabiciuni omenesti pe care eu nu le am (ex. bea prea mult) etc. Nu spun ca aceste lucruri trebuie ascunse; spun doar ca intr-un “cult al spiritului” ele trebuie aratate si/sau blamate doar atunci cand sunt mai accentuate decat ceea ce face majoritatea oamenilor; intr-un “cult al spiritului” focalizarea noastra ar trebui sa fie pe plusul de valoare in civilizatie adus de acesti oameni! Hai, asadar, sa readmiram stiinta si spiritualitatea, sa le promovam social si sa traim prin ele! Hai sa dezavuam explicit pseudostiinta si non-stiinta, sa radem de ele (si avem talent la a face glume si a sabota prin ele non-valori) si sa le marginalizam! Hai sa nu mai consideram ca un om de valoare ori este perfect ori nu este mai bun ca oricare din noi; sa gandim rational si nuantat si sa nu mai imputam limitele inerente speciei noastre, doar celor mai buni dintre noi, distrugandu-ne astfel valorile si potentialele modele! Hai sa promovam meritocratia luminata! Poate ca nu vom avea imediat nu stiu cati bani si nu stiu ce succes economic personal (desi nu este exclus), dar cu siguranta vom fi fericiti, iar pe termen mediu si lung, daca noile valori sunt exprimate performant, ele pot aduce si succesul economic personal (daca chiar il dorim) si, cu siguranta, o civilizatie romaneasca avansata, cu un nivel crescut de trai si o calitate crescuta a vietii. In fine, hai sa fim chiar intransigenti cu impostura. Pentru a exemplifica importanta acestui lucru ma gandesc la mediul meu academic. Exista aici patru situatii/categorii foarte interesante. Prima categorie se refera la oameni valorosi profesional, care se bucura de respect si recunoastere in breasla lor nationala si, mai ales, internationala, si de un marketing social al realizarilor stiintifice. Acesta este modelul de urmat; spatiul public nu trebuie lasat liber, la discretia pseudostiintei si non-stiintei, ci trebuie ocupat de cunoastere, iar acest lucru nu se intampla de la sine, fara un marketing corect. A doua categorie se refera la oameni valorosi care insa nu se angajeaza public, nici personal, prin puncte de vedere, nici pentru a disemina cunoasterea creata de ei. Aceasta este o greseala! Degeaba produci rezultate interesante care raman in laborator! Ele trebuie sa ajunga la oameni si sa-i ajute, fie teoretic (ex. contribuind la gradul lor de cultura) fie practic (ex. sa le rezolve problemele cu care se confrunta). A treia categorie se refera la oameni slab pregatiti profesional (sau de un nivel mediu), fara recunoastere internationala, care insa stiu sa-si faca un marketing extraordinar in tara! Eu am mai numit in scrierile mele aceasta categorie “Stele de Iarmaroc”. Acestia adesea au un tupeu extraordinar si niste abilitati bine lucrate, astfel incat ajung sa fie considerati somitati fara a avea opere nationale si/sau internationale relevante (Imparatul este gol, dar este Imparat!). Tupeul merge pana acolo incat iti insulta inteligenta: unii iti prezinta solem cum rezolva ei probleme majore, acestea fiind adesea probleme rezolvate, iar uneori, ca totul sa fie cat mai caraghios, ele au fost rezolvate chiar de cel/cea carui/careia i se povesteste mareata realizare! Acestia sunt cei mai toxici. Abilitatile lor sunt perverse, adesea nelimitandu-se la promovarea proprie, dar si la calomnierea si denigrarea unor colegi (adesea prin mijloace mizerabile de barfa, intoxicari si teorii ale conspiratiei, caci, atunci cand mizezi pe minciuna, nu poti avea curajul unor actiuni explicite) care le bareaza drumul. Din pacate ei sunt cel mult ignorati sau tolerati, in loc sa fie respinsi de mediul academic serios din tara. Nu ajunge! Eu inteleg ca “pompierii” (a se citi mediul academic serios) sting focul, dar nu ar trebui uneori ca si “piromanii” (a se citi membrii categoriei a treia) sa fie intrebati ceva? In fine, exista o a patra categorie de oameni slabi profesional si cvasi-necunoscuti social; este pacat ca exista o astfel de situatie, dar macar acestia nu fac raul pe care pot sa-l faca cei din categoria a treia. Asadar, hai sa mobilizam tinerii sa respecte categoria I, sa-i incurajeze pe cei din categoria II sa se exprime social, sa nu valorizeze modelul celor din categoriile III si a IV si, mai mult, sa fie intransigeti cu categoria a III. Si atunci multe se vor schimba in bine aceasta tara! Acestea, cred eu, ar trebui sa fie parti ale unui nou “ethos romanesc”! Acestea, cred eu, ar trebui sa fie parti ale unui nou “ethos romanesc”!

7. Cat de mare este riscul sa devenim pe de-a intregul o tara de legume din punct de vedere intelectual?

Nu putem deveni pe de-a intregul asa! Mereu vom avea varfuri: olimpici, oameni de stiinta si cercetatori de top, academicieni, oameni de cultura etc., care vor trage acest popor dupa ei, fara sa-l lase de izbeliste. Acestea sunt spirite mari care cresc in cele mai vitrege conditii si ne salveaza mereu! Dar uneori efortul lor este ca cel al unei locomotive care trage o serie de vagoane, din care unele au frana pusa. Astfel, ne miscam inainte, dar nu putem fi competitivi! Cineva trebuie sa ridice franele printr-o “revolutie intelectuala”, asa cum am mentiont mai sus.

Exagerarea, fie in sensul denigrarii romanismului fie in sensul zeificarii acestuia,  este un semn de incultura si o practica la care trebuie sa renuntam, daca suntem patrioti. Tin minte ca am comentat intr-un articol faptul ca intr-un studiul al unei colege a reiesit ca nivelul de inteligenta al romanilor ar fi unul din cele mai scazute. Era un fapt empiric, rezultat dintr-o cercetare de tip cross-cultural. Pornind de la acest rezultat, eu am incercat, vorbind intr-o metafora a logicii hegeliane, o sinteza constructiva intre teza, larg raspandita in discursul de simt comun, ca “suntem cei mai destepti”, si antiteza, rezultata din studiu, “ca suntem cei mai putin inteligenti”, spunand ca potentialul este acolo, dar, din pacate, uneori nu se poate exprima din cauza modului in care ne organizam educatia si mediul social (vezi si rezultatele catastrofale la testele PISA, vezi ca suntem ultimii la invatarea adultilor pe parcursul vietii, vezi ce prost stam cu alfabetizarea stiintifica, vezi cum confundam valorile spirituale cu superstitiile etc.). Implicatia sintezei era clara: hai sa ne reorganizam educatia si modul in care promovam valorile la nivel social, astfel incat cunosterea stiintifica si valorile spirituale prosociale sa fie cadrul in care traim si evoluam! Doar intr-un astfel de context potentialul de inteligenta al romanilor se va exprima maximal. Din pacate insa noi nu suntem inca capabili de sinteze. Traim din salturi intre teze si antiteze, intr-o cearta continua; cititorii acestui articol au inceput sa se certe intre ei (incercand sa ma atraga si pe mine in diverse tabere), problematizand daca suntem “cei mai destepti” sau daca “nu suntem destepti”. Asta, dupa mine, nu inseamna a fi bun roman si patriot, ci arata debandada valorica si intelectuala din Romania de azi! Cred ca a fi un bun roman, patriot, inseamna sa ne promovam succesele si punctele tari, dar si sa vedem nondefensiv ce probleme avem, iar apoi sa actionam dedicat, decisiv si rapid pentru a le rezolva.

Scurte consideraţii despre demnităţile publice şi votul lor; O analiză psihologică în perioada electorală

20 noiembrie 2012 5 comentarii

Suntem în perioada alegerilor parlamentare. În această perioadă mi s-a cerut repetat de către mass-media să fac diverse comentarii şi/sau interpretări psihologice cu referire la comportamentul alegătorilor şi politicienilor. Am refuzat să fac analize ţintite. Aş prezenta însă un punct de vedere, formulat succint, important cred eu ca potenţial reper în analizele comportamentale care se vor face în această perioadă.

 Iată cum văd eu lucrurile:

Cei pe care îi alegem în diversele funcţii de conducere dintr-un stat, îi alegem pentru a ocupa poziţii de demnitate publică (sic!) prin care ne conduc. Trebuie înţeles faptul că poziţiile de demnitate publică vin şi cu o serie de privilegii, chiar dacă unora nu ne place acest lucru (vom înţelege imediat de ce poporului român nu-i place faptul că demnitarii săi au privilegii). Privilegiile sunt însă o recompensă pentru responsabilităţile asumate, responsabilităţi care implică riscuri şi renunţări. Spre exemplu, ca demnitar eşti primul vizat de cei care vor să atace statul (ex. organizaţii teroriste). Apoi, nu mai poţi să fii tu, să faci ceea ce făceai în mod normal înainte să ajungi demnitar. Spre exemplu, trebuie să promovezi în mod public un model valoric cultural-ideal, pe care adesea încă nici tu nu l-ai interiorizat complet în mediul privat (de aceea este ideal, sic!), iar asta generează distres personal. Mai mult, trebuie să urmezi un cod/protocol de îmbrăcăminte (ex. gata cu pantalonii sau fustele scurte în sediul Parlamentului) şi de comportament (ex. gata cu limbajul tare, trebuie să înveţi să amâni ceea ce ţi-ai dori tu personal, pentru un interes mai general); dacă nu respecţi aceste coduri eşti analizat negativ în anumite cercuri responsabile şi/sau te expui criticilor justificate din mass-media, toate acestea devind stresori personali foarte puternici.

Eu cred că aceste lucruri nu le-am înţeles noi şi politicienii noştri. De aceea, rareori avem demnitari, oameni de stat, care să aibă respectul cetăţenilor. Invers, cetăţenii sunt rarerori cetăţeni în adevăratul sens al cuvântului, adesea mulţi fiind doar nişte simpli votanţi, mobilizaţi ad hoc de „oameni de gaşcă” într-o masă de vot, cu argumente emoţionale (ex. „să scăpăm de ei”), fără ideologii sau programe bine înţelese. Într-adevăr, policienii noştri vor să pară „oameni de gaşcă”, deoarece aşa îi vrem noi şi cred că astfel ne vor obţine mai uşor voturile. În consecinţă, ne arată omenescul din ei în toată splendoarea sa: vorbesc „popular”, gândesc obişnuit, se îmbracă normal (ex. vara în sandale şi pantaloni scurţi la Guvern) etc. Ei bine, poate că, ţinând cont de nivelul de aşteptare al votanţilor din ţară, prin astfel de comportamente ne obţin voturile, dar rareori ne obţin respectul, iar adesea nu-i tratăm ca demnitari. Un demnitar trebuie să-şi filtreze omenescul prin prisma valorile ideale ale unei societăţi şi trebuie să gândească altfel, mai inteligent şi mai bine ca cei mulţi (altfel de ce l-am alege să ne conducă). Scurt spus, dacă se comportă prea „popular”, nu trebuie să se mire că li se vor reproşa privilegiile obţinute – ei nerenunţând la nimic, nu sunt văzuţi în mentalul colectiv ca meritorii să primească privilegii; în mintea votanţilor sunt doar unii dintre noi (ca noi) care au ajuns la putere prin şansă şi/sau pile, nu prin merite şi renunţări personale!

Aşadar, politicienilor care doresc să ocupe poziţii de conducere în stat le spun: comportaţi-vă ca nişte demnitari, corespunzător unui model ideal pe care chiar dacă nu-l atingeţi trebuie să tindeţi valoric spre el. Omenescul din fiecare trebuie să se exprime în mod natural, dar mai ales în spaţiul privat, nu în cel public; în plus, omenescul nu trebuie să fie prea omenesc, ci când este exprimat trebuie trecut prin filtrul demnităţii, pe cât posibil în ambele medii (privat, dar obligatoriu în cel public), fără a aluneca în aroganţă. Nu este vorba aici de ipocrizie, ci de a te situa în zona proximei dezvoltări, unde vrei să tragi după tine o comunitate/popor. A fi demnitar nu este un lucru uşor, mai ales într-o democraţie tânără; unii oameni au însă acest microb al nevoii de influenţă socială (nu discut acum de unde vin acesta) şi atunci trebuie să înveţe corect ce înseamnă demnitatea publică. Votanţilor le spun: votaţi demnitari care ştiu să-şi asume lucruri de interes general pe care alţii nu şi le asumă şi care pot renunţa la lucruri la care un om obişnuit nu poate sau nu vrea să  renunţe, nu oameni simpatici şi de gaşcă; aşadar, votaţi oameni care pot renunţa la interesul personal de dragul unui interes general. Abia când se va întâmpla acest lucru, România va deveni cu adevărat o democraţie civilizată şi performantă.

P.S. Unii cititori ar putea să spună că şi preşedintele SUA, Barack Obama, venea în tricou şi aducea pizza celor din „staff-ul” său, semn de comportament obişnuit. Cum se împacă asta cu mesajul acestui articol? Aici am altă părere. Nu cred că este un comportament obişnuit al preşedintelui Barack Obama, tocmai de aceea a fost atât de discutat in mass-media. În ultimă instanţă este o problemă de pondere. În democraţiile avansate, în cazul politicienilor, comportamentul corespunzător demnităţii este adesea dominant, iar comportamentul obişnuit este mai rar, politicienii făcându-l public doar în momente cheie, pentru a arătat poporului că au conexiune cu el. Un politician adevărat îşi asumă un rol corespunzând unei demnităţi, transformându-şi omenescul individual pentru a servi o comunitate/popor. La noi este invers!

Categorii:Social şi Politic Etichete:

România „semihegeliană” şi mereu revoluţionară

26 august 2011 7 comentarii

În panlogismul său, Hegel spunea că „…tot ce este real e raţional şi tot ce este raţional e real…”. Sigur, logica lui era una specială, dialectică, caracterizată de triada teză-antiteză-sinteză. Trecerea din teză în antiteză, căreia îi urmează apoi o sinteză între cele două, duce la progres şi evoluţie.

Se pare că în România ne place să sărim frenetic din teze în antiteze, fără să facem însă sinteze. Facem prea des „revoluţii valorice extreme”! Mă gândesc, spre exemplu, la sistemul universitar, din care fac şi eu parte. Să analizăm în continuare câteva exemple ilustrative şi recente din acest mediu (care reprezintă adesea alegeri neforţate ale universităţilor, în cadrul propriei autonomii!).

1. Era cândva ideea să avem în universităţi cât mai multe departamente (catedre/unităţi), pe domenii specifice de specializare, pentru a stimula avantajul competitiv şi punctele în care un domeniu este foarte tare (teza). Acum, mulţi trec cu o frenezie uluitoare în antiteză şi creează structuri departamentale mamut, în care se pierde orice idee de specializare sau de identitate performantă a grupului academic; specializările şi grupurile performante se pierd astfel sub nume generice. Nu ar fi fost înţeleaptă o sinteză, în care structurile departamentale, largi sau specializate, să poată coexista, pornind de la analize obiective şi resurse şi/sau în funcţie de avantajele competitive pe care le oferă? Aşa se întâmplă în universităţile „world-class”, unde vream să ajungem şi noi; da, doar că ele au făcut sinteza, noi nu!

2. Gândeam, nu cu foarte mult timp în urmă, să avem universităţi dinamice şi flexibile, pe domenii care să le dea identitate clară (teza); de aceea s-au separat, din universităţile iniţiale, cele tehnice, cele medicale etc. Acum, apare ideea „universităţilor mamut” (antiteza), în care ceea ce iniţial se separase să se reunească. De ce? Care este calculul? Nu ar fi fost normal să coexiste structuri similare, iar unirile sau separările să se poată face continuu (să nu trecem prin „epoca unirilor” şi „epoca separărilor”), în funcţie de un calcul raţional şi neemoţional al eficienţei şi nevoilor? Aşa se întâmplă în ţările avansate în educaţie şi cercetare, cu care vrem să ne comparăm; da, doar că ele au făcut sinteza, noi nu!

3. Trecem, peste noapte, cel puţin în domeniul ştiinţelor socio-umane (aici vorbesc dincolo de o universitate ţintă), de la ideea că trebuie să publicăm cărţi în limba română, pentru a susţine cultura naţională şi a o disemina în ţară (teza) la antiteza că trebuie să publicăm doar internaţional şi aici numai articole ISI/Web of Science (cărţile, mai ales cele româneşti, necontând). Spre exemplu, văd foarte des, mai ales clasamente ale profesioniştilor şi ale acestor domenii făcute doar pe baza articolelor ISI/Web of Science, ca şi cum cărţile, ca vehicul cheie al informaţiilor ştiinţifice în aceste domenii, nu ar mai conta. Aşadar, cu o astfel de abordare, facem din start o evaluare deformată şi eronată a acestor domenii şi a profesioniştilor care lucrează în ele. În numele cărţii (şi aici mă refer la cărţi de cercetare/monografii, nu la cărţi didactice), rolul fundamental al acesteia în cercetare, probabil mai ales în ştiinţele socio-umane, trebuie protejat şi înţeles! Raţional vorbind, în ştiinţele socio-umane, problema nu stă în „cărţi naţionale versus articole ISI/Web of Science”, ci în outputuri ştiinţifice de calitate, „naţionale (cărţi/articole) versus internaţionale (cărţi/articole)”. Este nevoie de ambele, atât pentru a întări cultura naţională în ţară, cât şi pentru a o face cunoscută în străinătate. Nu ar fi fost înţeleaptă o sinteză, în care cele două modalităţi de expresie a cunoaşterii ştiinţifice să coexiste, în ponderi corespunzând cu cele din universităţi de top? Aşa se întâmplă în universităţile „world-class”, unde vrem să ajungem şi noi; da, doar că ele au făcut sinteza, noi nu!

Cred că, din păcate, România este „semihegeliană” nu doar în mediul universitar, ci în cele mai multe sfere de activitate. În consecinţă, fiind „semihegelieni”, chiar când vrem, cu bună intenţie, să ne schimbăm, nu suntem capabili, lipsindu-ne sinteză care duce la dezvoltări cumulative. Noi stăm într-o „revoluţie socio-culturală nervoasă”, cu lupte continue între teze şi antiteze, care creează un mediu tensionat, distructiv. Chiar când se întâmplă să evoluăm, evoluăm haotic, nu cumulativ, în variante de genul, doi paşi înainte, unul înapoi, încă unul înapoi, patru înainte, şi tot aşa. Păcat, deoarece este atât de simplu să fii hegelian în logică, cu efecte pragmatice semnificative, chiar dacă nu-l înţelegi complet pe Hegel (sic!).

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Scurte consideraţii despre ce este un intelectual

Motto: Un intelectual este persoana a cărei minte se veghează pe ea însăşi (Albert Camus)

După ce am publicat articolul “Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor” am primit o avalanşă de comentarii şi întrebări (din păcate, nu toate reproductibile), referitoare la conceptul de “intelectual”. Despre acest concept s-au scris multe lucrări, unele serioase şi de referinţă (vezi, spre exemplu, Jean-Paul Sartre: „Qu’est-ce qu’un intellectuel?„), aşa că nu am de gând să-l discut aici într-un mod intelectualist (sic!). Fac însă câteva consideraţii punctuale, cu rol clarificator, asupra acestui concept. Aşadar, ce este un intelectual?

Pentru mine a fi intelectual înseamnă:

(1)   a avea o profesie în domeniul ştiinţelor/tehnologiei sau artelor (ex. educaţie, cercetare, servicii în aceste domenii);

(2)   a avea o cultură generală bine pusă la punct. Este greu astăzi, în epoca exploziei informaţionale, să mai fii o personalitate enciclopedică, cu o cultură generală completă. Vremea omului enciclopedic a trecut! Eu cred că astăzi cultură generală solidă (om cult) înseamnă:

  1. cunoştinţe de logică şi teoria argumentării (incluzând retorică şi gramatică);
  2. cunoştinţe de istorie universală şi a României;
  3. cunoştinţe de literatură universală şi română;
  4. cunoştinţe de filosofie (incluzând obligatoriu filosofia analitică, epistemologia/filosofia ştiinţei şi filosofia minţii).

Toate aceste lucruri (1-4) trebuie cunoscute şi stăpânite măcar la un nivel mediu de analiză (ex. fundamente, actori/autori principali, curente principale şi opere programatice pentru fiecare curent), iar câteva lucruri punctuale (ex. curente, actori/autori, teorii) din fiecare categorie trebuie ştiute în profunzime (în funcţie de interesele şi afinităţile personale); categoria lucrurilor punctuale se va expanda, în funcţie de timpul şi pasiunea fiecăruia dintre noi. În plus, este fundamental astăzi, pentru un om cult, să ştie unde şi cum să caute informaţia şi, mai ales, să o evalueze critic.

Aşadar, dragă cititorule, dacă îndeplineşti criteriul 1 eşti un intelectual minimal, calitatea ta principală fiind faptul că eşti membru al unei clase prin profesia pe care o practici. Dacă îndeplineşti cumulativ criteriile 1 şi 2 atunci eşti un intelectual standard. Dacă vrei însă să fii un intelectual de marcă, lucrurile se complică. Un intelectual de marcă este cel care (a) în legătură cu criteriul 1, excelează în profesia sa şi este recunoscut şi validat ca atare la nivel naţional şi internaţional; (b) în legătură cu criteriul 2, are contribuţii culturale proprii, cu impact (cultura este înţeleasă aici în sens larg)  şi (c) în plus, este implicat activ şi pragmatic la nivel social, contribuind la buna organizare şi funcţionare socială. Termenul de cultură, în sens larg, se referă la un ansamblu de valori îmbrăţişate de un grup social; aşadar, crearea, promovarea şi/sau stimularea implementării acestor valori, prin diverse „instituţii” necesare (ex. prin scris), în mod explicit şi/sau dincolo de un domeniu profesional ţintă, pot reprezenta contribuţii culturale proprii. În legătură cu implicarea socială, Sartre spunea că un intelectual trebuie să se implice mai ales în lucrurile care nu-l privesc. Aşadar, un intelectual de marcă trebuie să aibă atât un limbaj elevat cât şi unul de interfaţă, prin care, în principiu, poate ajunge la orice grup social. Asta nu înseamnă că trebuie să intri în discuţii cu oricine; dacă nu există bună credinţă şi un cod comun (cultural şi logic), nu are sens să intri în discuţii, fie ele şi nepolemice. Alte combinaţii (criteriul 2 fără criteriul 1, criteriul 1 atins la nivel de excelenţă fără criteriul 2), fascinante pentru o analiză psihologică, generează categoria mixtă a intelectualilor nereuşiţi. Restul combinaţiilor posibile reprezintă situaţii tranzitorii între categoriile descrise mai sus; spre exemplu, criteriul 1, atins la nivel de excelenţă, şi criteriul 2, atins minimal, fără contribuţii culturale proprii, sugerează o situaţie tranzitorie între un intelectual standard şi unul de marcă.

Elementul critic şi autocritic, constructiv şi elegant, colorează toate caracteristicile unui intelectual de marcă. Într-o formulare popperiană a raţionalismului critic, dacă crezi în ceva, încearcă să-l sabotezi sistematic (caută contraexemple) şi dacă acel ceva rezistă încercării tale continue de a-l sabota înseamnă că este ceva care merită! Încercarea de validare (căutarea de exemple), adesea defensivă, a ceva în care crezi este semnul intelectualului minimal, standard sau nereuşit. Un intelectual de marcă nu ţine să-şi valideze crezurile în afara logicii, fie că ele au implicaţii aletice (valori de adevăr în discursuri teoretice) sau sociale (valori pragmatice în discursurile practice).

Fără a intra detaliat în efectele pozitive şi negative pe care le pot genera intelectualii – s-au scris atâtea lucruri despre asta (vezi şi bibliografia selectivă) -, voi concluziona spunând că:

(1)     un intelectual minimal, neimplicat social, are adesea efecte nule, rar pozitive (ex. uneori încurajează oamenii spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă însăşi existenţa sa); implicat social, face bine (mai rar) sau rău (mai rar), în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte (mai des);

(2)     un intelectual standard, neimplicat social, poate avea efecte pozitive (ex. educă populaţia şi/sau o încurajează spre profesii intelectuale, prin modelul pe care îl oferă existenţa sa); implicat social, poate face bine sau rău, în funcţie de ceea ce promovează, sau poate să nu aibă efecte;

(3)     un intelectual de marcă este, prin definiţie, implicat social. Dacă este implicat prosocial poate face extrem de mult bine; dacă însă nu promovează valori şi comportamente care corespund unui model cultural-ideal, poate face ravagii. Aşadar, rareori acţiunile sale rămân fără efecte;

(4)     un intelectual nereuşit nu face decât lucruri intelectuale nereuşite (sic!), chiar dacă uneori poate avea cele mai bune intenţii! Aşadar, rar îi reuşeşte ceva cu implicaţii sociale pozitive, iar când totuşi acest lucru are loc, el se datorează mai ales întâmplării şi/sau conjuncturii.

La intelectualii de marcă, orientaţi prosocial, mă refeream când spuneam că pot schimba ţara saturniană într-una modernă! Restul este reprezentat de intelectualii – minimali, standard sau nereuşiţi – adesea gălăgioşi şi/sau cu pretenţii, fără efecte (ex. spun şi promovează banalităţi solemne) sau chiar cu efecte negative (ex. pot justifica postfactum orice, inclusiv mizerii). Dwight Eisenhover spunea, sintetizând aspectele negative ale conceptului de „intelectual” că „…intelectualul este o persoană care foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare pentru a spune mai mult decât ştie…”. Problema noastră este că, deşi avem intelectuali, puţini sunt de marcă! Ai noştri intelectuali strălucesc mai ales prin caracterul minimal, standard sau nereuşit. Intelectualii de marcă trebuie însă căutaţi şi promovaţi, dacă dorim să trăim într-o ţară civilizată şi modernă.

Bibliografie selectivă:

  • Raymond Aron. L’opium des intellectuels, 1955.
  • Noam Chomsky. The Responsibility of Intellectuals, 1967. http://www.chomsky.info/articles/19670223.htm
  • Jean-Paul Sartre. Plaidoyer pour les intellectuels, 1972.
  • Thomas Sowell. Intellectuals and Society, 2009.
Categorii:Social şi Politic Etichete:

Despre ţara saturniană şi timpul intelectualilor

Despre ce vorbim?

Orice ţară sănătoasă încearcă să creeze un mediu în care valorile şi excelenţa să iasă la lumină, să fie repere şi să ocupe poziţiile cheie în societate. Numai aşa putem ajunge dintr-un grup de Homo Sapiens o civilizaţie avansată, cu un nivel de trai ridicat, într-un proces continuu de evoluţie. România este parcă blestemată! Nu poate crea acest mediu, menţinându-se astfel într-un prezent stătut. România îşi înghite (îndepărtează sau murdăreşte) valorile atât de eficient, încât Cronos însuşi ar păli de invidie.

Unde suntem?

Într-o analiză dihotomică, uşor forţată logic dar susţinută empiric, se pare că în tot ce este bun (ex. cercetare, educaţie, inovaţie, cunoaştere, inteligenţă, nivel de trai etc.) suntem pe ultimele locuri în Europa, iar în tot ce este rău (ex. corupţie, mortalitate din cauza AVC, trafic de persoane, risc de faliment etc.) suntem pe primele locuri.

Văzând asta, nu poţi să nu te întrebi: totuşi, de ce românii de vârf reuşesc şi se exprimă performant în afara ţării, dar nu în ţară? Şi nu este vorba doar de un marketing mai bun, ci de realizări efective! Îmi vin rapid în minte exemple clasice ca Brâncuşi, Cioran, Eliade şi mulţi alţii, care au atins culmile succesului în afara ţării, deşi ei sunt produsul ştiinţelor socio-umane din ţară. Apoi, mai aproape de timpul nostru, diaspora ştiinţifică românească, împrăştiată pe la Cambridge, Oxford, Harvard, etc., arată că şcoala românească poate produce valori, deşi nu reuşeşte să ajungă în topul primelor 500 din lume. Sportivii şi artiştii români urcă pe culmile gloriei şi devin repere pentru alţii mai ales când ajung în străinătate (poate cu excepţia Nadiei şi a altor câţiva sportivi care au reuşit când erau ţară, însă ei au fost susţinuţi programatic de stat, într-o altă lume). Sunt atât de multe exemple de acest gen, faţă de contraexemple (care nu lipsesc, dar sunt puţine), încât ele devin argumente foarte puternice pentru teza că potenţialul de excelenţă al românilor se exprimă maximal în afara ţării şi este inhibat în ţară.

Un fapt interesant este că, atâta timp cât aceste valori stau afară şi nu ne încurcă interesele locale, ne lăudam cu ei şi se pare că îi chiar apreciem. Spunem despre ei că sunt mari români şi modele de urmat. Dacă însă se întorc în ţară, nu pregetăm să-i desfiinţăm. De ce se întâmplă asta? Cred că este vorba de un context, poate chiar complex, saturnian (vezi legenda lui Cronos). Prezenţa lor în apropierea noastră ne arată, prin comparaţie, nivelul la care suntem, iar asta nu ne place sau face bine. E greu de tolerat şi ne sperie că ne-am putea pierde poziţiile! Aşadar, în loc să încercăm să creştem noi, încercăm să-i nimicim pe ei, cu calomnii, denigrări, înjurături, ameninţări, reinterpretări minimizatoare ale performanţelor lor etc. Spre exemplu, la un moment dat mi s-a spus despre un cercetător foarte bun şi un om cu bun simţ, cu comportament şi mentalitate modernă, pe care am încercat cu greu să-l aduc în ţară, faptul că „prea iese în faţă” şi că ar trebui „să stea mai liniştit în banca sa”; omul nu făcea altceva decât să se comporte, din punct de vedere profesional, şi în ţară, ca în SUA, făcând însă prin asta diferenţe. Ameninţarea (şi critica) către el era că „nu se poate să nu fi greşit şi el cu ceva şi vom afla noi cu ce”. Cred ca asta spune tot. Evident, după o experienţă de câteva luni în ţară s-a reîntors în SUA, iar pe producţiile lui ştiinţifice, multe de top, scrie acum SUA, nu România! Toate acestea nu fac decât să îi sperie pe oamenii care pot atinge excelenţa, să-i scârbească şi să-i facă să-şi dorească să plece din ţară, adesea plini de ură şi frustrare. De aceea diaspora românească nu este una care să ne ajute în măsura în care o fac alţii, care au plecat din ţările lor în alte condiţii. Şi nu poţi să nu le dai adesea dreptate!

Cum am ajuns aici?

Încerc o scurtă analiză psihosocială (vezi şi lucrările lui Constantin Rădulescu-Motru despre profilul poporului român). Cred că evoluţia socio-istorică în această regiune şi-a pus amprenta asupra ethosului şi psihologiei/mentalităţii acestui popor. Presaţi mereu de imperiile din zonă, scopul nostru era supravieţuirea în orice condiţii. Şi am supravieţuit, dar vai, cu ce costuri. Profilul nostru psihosocial manifest (de suprafaţă) este astăzi unul de risc. Nu ştim să apreciem vârfurile; supravieţuirea implică uneori un profil scăzut, gri, fără încurajarea vârfurilor care să atragă atenţia, vezi şi vorba populară care spune că „să lăudăm pe alţii nu pentru cinstea lor, ci ca să primim noi cinste de la ei”. Nu ştim să cultivăm valori de la care să nu facem rabat (onoarea); vezi vorba populară „fă-te frate cu dracul până treci puntea”. Nu ştim să avem cultul excelenţei şi al năzuinţei spre perfecţiune; vezi vorba populară „las’ că merge şi aşa”. Nu credem că lucrurile se pot face prin noi înşine şi prin muncă, ci trebuie să ni se întâmple din noroc; când ciocnim un pahar noi spunem „noroc”, în timp ce americanii spun „bucurie” (cheers), iar francezii „sănătate” (sante). Şmecheria şi descurcăreala bat inteligenţa, expertiza şi bunul simţ; sintagma „băieţi deştepţi” nu se referă la ultimele atribute, ci la primele două (sic!). Sigur că avem şi proverbe şi valori care exprimă înţelepciune şi valori pozitive (ex. „norocul şi-l face omul”), dar contextul saturnian din ţară le ţine adesea în adormire, într-un profil psihosocial de adâncime. Ele se trezesc în contexte favorabile, iar acestea sunt acum, din păcate, mai ales în afara ţării.

Ce este de făcut?

Greu de spus. Poate că valorile, acelea puţine câte mai sunt în ţară, ar trebui să intre într-o „reţea de salvare” a ţării; nu cred că, în starea în care suntem, acestea sunt cuvinte mari. Valorile trebuie să lase deoparte sau să pună pe locul doi luptele şi orgoliile dintre ele. Însă oamenii de valoare trebuie să aibă şi nervii tari, pentru a face faţă urâtului care se va revărsa asupra lor. Practic, trebuie să fie gata să poarte un război la nivel de mentalităţi, pentru a impune în spaţiul public valori şi mentalităţi care pot sta la temelia unei civilizaţii avansate. Da, mental trebuie să te pregăteşti ca pentru un război, deoarece adversarul (ex. incultura, setul valoric şi mentalităţile actuale etc.) nu va avea milă, revărsând asupra ta toată muniţia (ex. calomnii, ameninţări, denigrări, distorsiuni etc.) pe care o are. Oamenii de valoare trebuie să încerce, cu orice preţ, să ancoreze ţara în practici internaţionale de succes. Poate că sintagma „pe aici nu se trece!” ar putea inspira şi într-un război de mentalităţi. În plus, se poate miza pe o alianţă cu diaspora românească care ar putea fi mai deschisă să onoreze o colaborare cu oameni de valoare din ţară, reuniţi într-o reţea de modernizare a României. Cred că este nevoie de această alianţă în mod imperativ. Să ne amintim că România a fost serios modernizată de un rege neamţ şi de o „armată” de funcţionari germani care au venit în ţară cu valori şi mentalităţi moderne. Românii au trebuit fie să se integreze în sistemul adus de ei, fie să nu facă parte din sistem. Şi, treptat, România s-a modernizat, deoarece mulţi români au vrut să facă parte din sistem şi au avut forţa şi resursele să se schimbe, având modele bune şi un context care le-a permis exprimarea potenţialului de excelenţă, care nu lipseşte din profilul nostru psihosocial de adâncime.

În loc de concluzii

Aşa cum am spus mereu în scrierile mele, cred, în acord cu mulţi istorici, că existenţa acestui popor este un miracol al istoriei. Într-adevăr, ţara a fost creată, în vremuri de cumpănă, de intelectualii care au ştiut să mobilizeze, la momentul oportun, populaţia în direcţia corectă. Acum suntem din nou într-un punct critic. Este din nou timpul intelectualilor! Aceştia trebuie – un „trebuie” în sens kantian, etic, imperativ – să găsească soluţii pentru a crea România europeană, orientată către excelenţă şi autodepăşire, cu riscul de a-şi sacrifica imaginea şi liniştea personală. Doar ei pot şi trebuie să trezească fondul bun al acestui popor – profilul psihosocial de adâncime – adormit de contextul saturnian din ţară, şi, eventual, chiar să-l completeze cu valenţe moderne. Altfel, şi ştiu ce spun, degeaba am creat o ţară care devine antiexcelenţă, condamnată mereu la ultimul loc în tot ce este bun. Cred că acest angajament ar trebui să însemne astăzi patriotism pentru intelectualii acestei ţări. Acum sunt vremurile şi oportunităţile intelectualilor! Vom şti să le folosim?  Cine are curaj?

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Despre Prostie. Omul între Homo Sapiens şi Homo Stupidus

29 ianuarie 2011 66 comentarii

Motto: „…Împotriva prostiei Zeii înşişi luptă în zadar…” (Schiller)

1. Motivaţie

Cred că un intelectual, cu atât mai mult un psiholog, trebuie să abordeze frontal teme majore care ţin de om şi rolul acestuia în societate, cu un scop pragmatic, acela de a disemina cunoaşterea ştiinţifică utilă în viaţa de zi cu zi, într-un limbaj accesibil, pentru a creşte calitatea vieţii oamenilor şi funcţionarea socială. Eu m-am obligat să fac asta din când în când, în ciuda constrângerilor de timp, vorbind până acum despre teme precum fericirea, moartea, cunoaşterea, mintea umană, emoţiile umane, etc. Astăzi a venit rândul Prostiei! De ce prostia şi nu altă temă? Oricum îi venea rândul cândva. Am scris acum acest articol fiind exasperat de debandada societăţii în care trăim, care se generalizează la nivelul grupurilor şi experienţelor personale. Modelul cultural ideal, care ar trebui să genereze coeziune socială şi să tragă civilizaţia înainte, este contaminat astăzi de prostie, contaminare exprimată plenar prin câţiva indicatori cheie:

(1) la nivelul cunoaşterii: apar acţiuni care fac concesii pseudo şi nonştiinţelor (ex. se reduc fondurile pentru cercetarea ştiinţifică şi se critică cu tupeu cercetarea ştiinţifică de către actori interesaţi de banii şi abordări alternative, nu de progresul cunoaşterii ştiinţifice), la postul public de televiziune se discută pretenţios dacă Astrologia este ştiinţă, unii demnitari (ex. miniştri) declară public că ei cred în Horoscop şi că îşi ghidează comportamentul (sper că cel de acasă, nu şi deciziile administrative care mă afectează şi pe mine) şi în funcţie de acesta, etc.;

(2) la nivelul moralei: asistăm la o relativizare a valorilor, în care cultul trupului, asociat cu prostia, tupeul şi obrăznicia bate cultul spiritului, raţionalităţii/logicii şi bunului simţ.

Toate acestea se întâmplă acum când omenirea se confruntă cu probleme majore (ex. schimbarea climei, suprapopularea, epuizarea resurselor, foametea şi mortalitatea infantilă uriaşă în anumite zone de pe glob, ameninţările meteoriţilor etc.), iar societatea românească este serios afectată de criza economică şi de cea axiologică.

Inevitabil, văzând acestă stare de fapt, ajungi să te întrebi: suntem proşti? Dacă da, cât de proşti suntem şi de ce? Ca să răspundem la aceste întrebări hai să vedem întâi ce este prostia (vezi şi Erasmul 1509; Matthijs şi Boxsel, 2003; Pitkin, 1953; Sternberg, 2002).

2. Clarificări conceptuale

Etimologic vorbind, în limba engleză, limba în care a fost scrisă cea mai mare parte a bibliografiei acestui text, termenul de prostie (stupidity) provine din latinescul „stupere” care înseamnă stupefiere (ex. mirare, uimire, uluire, toate într-o lentoare până la încremenire). Într-o definiţie de lucru, prostia se referă la capacitatea scăzută de a realiza concordanţa între scopurile pe care ni le propunem şi mijloacele de atingere a lor; aşadar, ea apare la interacţiunea dintre scopuri şi mijloacele de atingere a lor.

Formula Prostiei şi a Inteligenţei:

  • P(prostia) = S(scopuri) ∩ M(mijloace)
    • Profilul: 1-0; Prost cu pretenţii/autentic: are/îşi propune scopuri variate (adesea ca urmare a presiunii şi modelelor sociale şi educaţionale), dar nu are mijloacele intelectuale adecvate realizării lor.
    • Profilul: 0-1; Prost simpatic/ignorant: nu îşi propune/nu are scopuri adecvate sau variate, dar ar avea mijloacele intelectuale necesare realizării lor.
    • Profilul: 1-1; Inteligent activ: are/îşi propune scopuri variate şi are mijloacele necesare atingerii lor.
    • Profilul: 0-0; Inteligent pasiv sau Prost adaptat; doar dacă îi mobilizezi în sarcini poţi să-i diferenţiezi. Moliere spunea cu referire la această situaţie că un învăţat (inteligent) care tace nu se deosebeşte de un prost care nu spune niciun cuvânt.
  • Legenda: 1-prezenţa sau exces; 0-deficit sau absenţă

Aşa cum se vede mai sus, prostul nu este antitetic deşteptului. El este antitetic inteligentului. Opusul deşteptului este novicele. Altfel spus, inteligenţa (şi prin contrapondere prostia) se referă la capacitatea de (1) a ne organiza mintal pentru a rezolva probleme şi/sau a descoperi probleme şi (2) a învăţa rapid şi eficient cunoştinţe noi. Când vorbim de deştept versus novice ne referim la cunoştinţele acumulate. Cineva care este inteligent poate să nu fie foarte deştept, în sensul că nu are un volum mare de cunoştinţe. Această conceptualizare duce la o categorie fascinantă de „proşti deştepţi/experţi”, adică oameni cărora nu le prea funcţionează mintea rapid şi eficient, dar au un volum mare de cunoştinţe, obţinute prin muncă şi efort, care, punctual şi contextual, pot fi utilizate cu succes, ca expertiză, adesea rigidă, inflexibilă! Atenţie însă, dacă un prost poate să fie expert, nu înseamnă că orice expert este prost (aceasta a fost o notă explicită pentru cei tentaţi să interpreteze altfel lucrurile, sic!). Moliere spunea cu referire la această categorie că un prost învăţat este mai prost ca unul neînvăţat.

Din punct de vede al stabilităţii, prostia poate să apară în două variante: ca stare şi/sau ca trăsătură. În literatura de specialitate prostia ca stare apare definită prin următoarele aspecte, numite şi ispite ale prostiei (ex. Perkins, 2002): (1) Impulsivitate; (2) Neglijenţă; (3) Procrastinare (amânare); (4) Ambivalenţa; (5) Automatism (habit); (6) Excese; (7) Experienţa (veteran); (8) Tentaţii. Aşadar, aceste ispite fiind foarte omeneşti,  omul are în structura lui predispoziţia spre prostie şi, în consecinţă, în situaţii ţintă, şi un inteligent se poate comporta temporar ca un prost; vestea bună este că aceste ispite pot fi totuşi controlate şi astfel inteligentului îi poate trece prostia. Dacă este vorba de prostie ca trăsătură, lucrurile sunt mai stabile şi adesea nemodificabile; vestea bună aici este însă că fericirea nu depinde de inteligenţă!

Din punct de vedere al cauzelor, prostia poate să fie normală sau patologică. Spre exemplu, dacă ai un coeficient de inteligenţă foarte scăzut, care te situează în zona debilităţii mintale, a imbecilităţii sau idioţeniei, sau dacă ai o tulburare psihică severă, prostia este rezultatul unui proces patologic. Altfel, prostia te reprezintă aşa cum eşti tu, ca stare sau ca trăsătură, fără a avea scuza ca eşti bolnav!

3. Prostia în societate

La nivelul simţului comun prostia este privită adesea cu îngăduinţă, este asociată cu o pace sufletească şi corelată cu alte însuşiri superioare cum ar fi bunătate, altruism, calm, etc. Aici prostul este, cum spunea Pavelcu (1999), adesea favoritul destinului; vezi fenomenul legat de „Norocul Prostului” în cultura populară, când prostul apare ca erou simpatic, superior inteligentului viclean (Pavelcu, 1999). La acest nivel foarte puţini reacţionează negativ la prostie, unii, care nu reacţionează pozitiv şi îngăduitor, având totuşi o neutralitate mai mult sau mai puţin binevoitoare. Această atitudine este de înţeles, deoarece simţul comun este interesat să genereze mai ales morală adecvată, nu cunoaştere; iar în morală trebuie să ne regăsim toţi, indiferent cât suntem de inteligenţi sau proşti.

Religios vorbind, prostia poate îmbrăca veşmântul virtuţii, reprezentată prin umilinţă, resemnare, evlavie, simplitate, candoare (Pavelcu, 1999). Erasmus vorbea despre „…chipul seducător al prostului serafic…”. Din nou, această atitudine este de înţeles, deoarece religia este interesată mai ales de morală.

În societăţile dezvoltate însă interesul ţine nu doar de morală, ci şi de cunoaştere avansată şi riguroasă. Aşadar, odată cu preţuirea inteligenţei, apare pericolul deprecierii prostiei. Prostia însă, prin forţa numărului şi a tupeului, se reinventează mereu. Astfel, au apărut categorii noi (vezi şi Pavelcu, 1999), cum ar fi „prostul cu pretenţii” (adesea „prost cu diplomă”), „prostul deştep/expert” (discutat mai sus) şi chiar „prostul erudit”; ei sunt încurajaţi, în numele umanismului şi accesului la educaţie, să aibă multe scopuri şi idealuri, deşi nu au mijloacele intelectuale să le atingă. Practic, prin astfel de atitudini, vrând să faci un bine prostului, faci rău tuturor, lui şi celorlalţi. Fiecare trebuie încurajat să facă ceea ce poate face, fără să i se dea iluzii dincolo de zona proximei lui dezvoltări. Atitudinea unui om inteligent faţă de aceste variaţiuni de proşti este diferită. Unii, ca să nu şi-i ridice în cap, tac şi îi ignoră. Acest lucru este grav, deoarece proştii consideră asta ca încurajare şi ca dovadă că au dreptate. Aşa cum am spus mai sus, Moliere spunea în acest context că un învăţat (inteligent) care tace nu se deosebeşte de un prost care nu spune niciun cuvânt. Alţii mizează pe prostia altora, urmând sfatul lui Churchill care spunea că nu merită să râzi de prostia altuia, deoarece ea este şansa ta! Unii se feresc să comită în faţa prostului un act de inteligenţă, făcându-l pe acesta să se simtă prost, deoarece răzbunarea acestuia este înverşunată, prostia fiind dispreţuită chiar în lumea proştilor (Pavelcu, 1999)! În fine, unii inteligenţi merg până acolo încât, ca să nu aibă probleme cu intoleranţa prostului faţă de inteligenţă, simulează prostia.

4. Ce suntem noi?

Homo Sapiens înseamnă omul înţelept/inteligent a cărui minte este orientată spre adevăr şi raţiune, are scopuri diverse şi mijloace adecvate pentru atingerea lor. În plus, el poate înţelege şi accepta lucrurile şi evenimentele analizându-le sau văzându-le la alţii, spre deosebire de prost care adesea trebuie să le trăiască/experienţieze el însuşi – uneori cu costuri foarte mari – pentru a se convinge de realitatea lor, a le înţelege şi accepta.

Homo Stupidus are mintea orientată spre mituri şi iluzii, scopuri minimale sau prea diverse şi ambiţioase pentru cât îl duce capul şi mijloace inadecvate şi/sau insuficiente pentru atingerea scopurilor.

Din nefericire există multă prostie în societate. Russell spunea că omul n-ar trebui sa facă aceeaşi prostie de două ori; există atâta prostie că ai de unde alege. Confimându-l, Einstein afirma că două lucruri sunt infinite: universul şi prostia umană; dar despre primul nu era sigur! Aşadar, ce suntem noi?

Noi suntem oameni, unii mai aproape de „sapiens” alţii mai aproape de „stupidus”. Este adevărat că şi cei inteligenţi se pot comporta prosteşte uneori, dar le trece repede. Cei proşti (ca trăsătură) au un comportament inteligent doar din greşeală, greşeală care se repetă rar. Cu proştii trebuie să fii foarte atent. Cei a căror prostie derivă dintr-o boală şi/sau au totuşi o înţelegere minimală a condiţiei lor, trebuie susţinuţi şi protejaţi pentru o calitate a vieţii cât mai bună. Cei erudiţi şi cu diplome trebuie să fie înfruntaţi, astfel încât impactul lor asupra mersului societăţii să fie minimal. Acest lucru se poate face doar într-o societate în care funcţionează meritocraţia. Lasă-l pe prost să fie fericit, dar nu îl aduce în poziţii de putere în societate. Unii aleg să-i ignore pe proştii cu diplomă/erudiţi, lăsându-i să se autoorganizeze. Mare greşeală! Aceştia nu au conştiinţa propriilor limite şi, fiind mulţi, se vor întoarce cu forţă să-şi implementeze propria viziune (sic!) asupra lumii şi societăţii; ideile mari ale civilizaţiei umane vor deveni astfel liliputane şi maltratate, spunea Pavelcu, căci doar aşa pot încăpea ele în mintea prostului.

Aşadar, dacă eşti mai aproape de „sapiens” asumă-ţi un cod moral şi un rol activ în societate, şi nu uita că inamicul progresului şi în final al fericirii tale şi a altora asemeni ţie este prostul (mai ales prostia ca trăsătură). Dacă eşti mai aproape de „stupidus” încearcă măcar să ai bun simţ şi foloseşte pastile psihologice (sic!).

4. Pastile Psihologice pentru Prostie şi Inteligenţă

  • Fii conştient/ă de nivelul tău intelectual (metacogniţie):
    • Fă-ţi o testare psihologică ca să ştii cum stai. Faptul că nu o faci şi că nu ştii cum stai, nu anulează realitatea care există acolo.
  • Dacă eşti “mai înspre” inteligent („sapiens”):
    • Evită cele opt Ispite (ca să nu ai pusee de prostie);
    • Dacă îţi pasă de societate şi de oameni, luptă împotriva prostiei (Inteligentul Erou);
    • Dacă nu îţi pasă de societate şi vrei doar să ai o viaţa personală liniştită, evită să arăţi inteligenţă în faţa prostului! (dar vei fi un Inteligent Laş).
  • Dacă eşti “mai înspre” prost, ca trăsătură („stupidus”):
    • Acceptă acest lucru;
    • Aminteşte-ţi mereu acest lucru, dar şi că fericirea nu depinde de inteligenţă;
    • Lucrează pentru a fi fericit, nu pentru a fi performant;
    • Respectă-i pe cei inteligenţi şi fă-ţi-i prieteni;
    • Fixează-ţi scopuri realiste care pot fi atinse cu mijloacele pe care le ai;
    • Acumulează cunoştinţe pentru a fi măcar un prost deştept/expert!

5. Referinţe selective

Cărţi:

  • Erasmus (1509). Elogiul prostiei.
  • Matthijs van Boxsel (2003). The Encyclopedia of stupidity. London: Reaktion Books.
  • Pavelcu, V. (1999). Elogiul prostiei. Psihologie aplicată la viaţa cotidiană. Polirom. Iaşi.
  • Perkins, D. N. (2002). The engine of folly. in R. Sternberg (ed.), Why smart people can be so stupid. New-York: Yale University Press.
  • Pitkin, W.B. (1935). A short introduction to the history of human stupidity. Oxford: Allen & Unwin.
  • Sternberg, R. (2002). Why smart people can be so stupid. New-York: Yale University Press.

Articole:

  • Edward, M. (1997). The survival of genes for stupidity: Consistency of fitness and heritability. Personality and Individual Differences, 22, 433-436.
  • Kruger, J., & Dunning, D. (1999). Unskilled and unaware of it: How difficulties in recognizing one’s own incompetence lead to inflated self-awareness. Journal of Personality and Social Psychology, 77, 1121/1134.

Websites:

Cum am devenit un Highlander! Despre Clanuri universitare

18 ianuarie 2011 9 comentarii

Am deschis cu interes un articol al unor ziarişti clujeni despre „clanurile” universitare din universităţile clujene (vezi aici). Mă interesa tema deoarece de-a lungul timpului am fost unul care a militat pentru universităţi moderne, printre altele, fără „clanuriînţelese aşa cum sunt ele definite în universităţile serioase (pentru reglementări privind nepotismul vezi la http://www.forumul-academic-roman.org/, capitolul special, intitulat ”Dosarele nepotismului”). Cu surprindere mi-am văzut numele acolo! Am crezut la început că nu este vorba despre mine, deoarece nu ştiam că fac parte sau că reprezint un clan. Spre final am văzut că, totuşi, articolul chiar se referă şi la mine! Am realizat în acel moment că am devenit astfel un Highlander! M-a pufnit răsul, dar m-am şi întristat în acelaşi timp, gândindu-mă în ce hal putem ajunge cu comunicarea în această ţară (amintindu-mi o serie de articole din mass-media), atunci când interesele bat totul, inclusiv raţionalitatea şi morala (deşi eu continuu să cred că aici a fost vorba despre o eroare în informare, nu despre rea-credinţă, mai ales că analiza era destul de complexă). Apoi, văzând şi comentariile la articol, m-am îngrijorat gândindu-mă că noua lege a educaţiei va fi asumată de „extremişti”, pentru a-şi rezolva frustrări vechi; acest lucru m-a făcut să reacţionez cu acest punct de vedere mai general asupra „clanurilor” universitare, nu neapărat dorinţa de a avea un drept la replică.

Da, clanurile universitare fac rău sistemului de educaţie şi cercetare. De aceea, eu nu aş face la UBB ceea ce am fost învăţat că nu se face la universităţile din străinătate la care am studiat şi/sau la care sunt încă asociat. Prin „clan universitar” înţeleg un grup de oameni între care există relaţii de rudenie, asociaţi în vederea unor scopuri reprobabile şi/sau aflaţi în conflict de interese. „Gaşca universitară” este similară ca semnificaţie, dar relaţia de rudenie nu mai este o condiţie necesară apartenenţei la gaşcă (sic!). Atât clanurile cât şi găştile universitare trebuie interzise şi controlate într-o universitate modernă. Interesant este că dacă citeşti articole diferite despre clanurile/găştile academice clujene, găseşti liste diferite în funcţie de cine şi unde scrie. Acesta nu este un mesaj pentru reformă în sistem! Mesajul corect trebuie să fie interzicerea clanurilor/găştilor universitare, definite legal şi moral în mod clar, pe oricine or fi reprezentând ele. Scopul nu trebuie să fie eliminarea sau denigrarea unor oameni incluşi obligatoriu în „clanuri/găşti rele”, indiferent că obiectiv fac sau nu parte din clanuri, lăsând „clanurile/găştile bune” neatinse, scop meschin ascuns sub lupta admirabilă împotriva clanurilor/găştilor universitare. Dacă nu se înţelege asta, iar noii „arivişti universitari” (cum i-am numit într-un articol mai vechi din presă) luptă împotriva aşa numiţilor „baroni universitari” (cum sunt numiţi de presă cei din clanuri) cu aceleaşi arme, doar de dragul de a le lua privilegiile, păstrând însă metehne vechi, mediul academic va rămâne în aceeaşi mocirlă, iar noua lege a educaţiei va purta frustrările acestora, nereuşind sa facă ceea ce trebuie să facă. În acestă fază noua lege a educaţiei este încă pentru mulţi o planşă Rorschach. Ea va avea efecte benefice sau catastrofice, a treia cale nu există! Forma pe care o va lua depinde de inteligenţa, morala şi curajul celor chemaţi să o implementeze. Sper ca mediul academic sănătos care mai există să nu alunece în luptele de putere extreme duse de clanuri şi găşti (mai vechi sau mai noi) şi să refuze mesajele acestora în numele libertăţii, raţionalităţii, moralei şi eleganţei mediului academic. Nu putem talibaniza mediul academic, astfel încât cei ”normali” (neimplicaţi politic sau în găşti/clanuri) să se simtă ameninţaţi dacă nu intră în luptele dintre găştile extremiste sau grupurile politice. O universitate nu este un teatru de război sau de competiţie politică; dimpotrivă, politicul trebuie să asigure condiţiile ca o universitate să nu devină teatru de război, iar cei normali să fie lăsaţi în pace să facă educaţie şi ştiinţă, asta pentru a ajuta ţara (fără a fi o vorbă mare). Eu voi face asta şi voi refuza mereu să fac parte din găşti şi clanuri universitare, chiar dacă unii (adesea din presă) ţin cu tot dinadinsul să mă bage şi pe mine în ele. În ciuda mentalităţii româneşti care nu poate accepta că cineva în mediul academic nu face parte dintr-o gaşcă, eu nu sunt cu (sau nu sunt omul lui) X sau cu Y, ci X sau Y a respectat/respectă sau nu setul de valori academice în care eu cred, şi pe care l-am învăţat şi îl trăiesc când merg în SUA; dacă respectă setul de valori putem fi apropiaţi pentru promovarea unor interese legitime, dacă nu, ne separăm!

În încheiere, vă reamintesc aici un articol mai vechi pe care l-am scris şi care este al naibii de valabil astăzi, în contextul a ceea ce se întâmplă în mediul academic, cu mesaj mai ales pentru cei tineri şi pentru diasporişti (vezi aici). Îmi pare rău, mai ales pentru cei tineri, că lucrurile stau încă aşa!

P.S. Fără să mă scuz, ci pentru a informa corect: „ Clanul ” condus de mine, adică eu şi fratele meu – după cum a fost numit în articol,- este unul virtual, care practic nu există. Eu nu sunt şeful fratelui meu în Departamentului de cercetare în cadrul căruia este angajat acesta, aşa cum se spune în articol; un alt coleg geolog are aceste funcţii. A fost o eroare în articol şi am cerut celor de la Citynews să corecteze informaţia, prin publicare unei precizări pe care am trimis-o (au facut-o aici, ceea ce arată buna-credinţă a autorilor articolului). Eu sunt preşedintele unui consiliu al Senatului UBB – Consiliul Cercetării – funcţie care nu este de conducere, ci de reprezentare (ex. nu am îndemnizaţie de conducere, nu sunt în Consiliul de Adminstraţie al UBB, nu fac angajări, nu stabilesc şi nu am bugete etc.); aşadar, rolul nostru este acela de experţi care propun politicile de cercetare în UBB, nu de a implementa şi administra cercetarea din UBB, implementare/administrare care se face prin pro-rectoratul de specialitate şi şeful/directorul departamentului de cercetare. Asta pentru cine mai are o „minima rationalia şi moralia” să înţeleagă.

Despre bani, excelenţă, mediocritate şi „nesimţire” în mediul academic

20 decembrie 2010 36 comentarii

Am reacţionat cu acest text în urma unor comentarii de presă legate de „salariile nesimţiteale unora din mediul academic (printre care am fost inclus şi eu, sic!). Două au fost motivele care m-au determinat să reacţionez: (1) cu o astfel de atitudine nu încurajăm excelenţa, ci un egalitarism păgubos într-un mediu care se dezvoltă doar prin competitivitate; (2) descurajăm astfel oamenii de ştiinţă din străinătate să vină în România – mai ales întoarcerea diasporiştilor (tineri) români. Ambele motive sunt pentru mine valori pe care le-am asumat în ultimii ani. Aşadar, m-am simţit dator să reacţionez. Aş fi putut să tac ca mulţi alţii, pentru a nu-mi ridica în cap, în mod gratuit, oameni şi critici. Nu vreau însă să fac asta, atât pentru valorile în care cred cât şi pentru educarea mass-mediei, fiind convins că cei care au scris pe această temă au fost de bună-credinţă, dar nu au înţeles anumite mecanisme din mediul academic. Iată aşadar, foarte sincer şi direct spus, cum văd şi stau lucrurile.

România este pe ultimele locuri în Europa în ceea ce priveşte educaţia (formală şi permanentă), cercetarea şi serviciile inovative către comunitate. Acest lucru are impact catastrofal asupra nivelului de trai al populaţiei, nivelului de civilizaţie şi dinamicii socio-economice. Strategia de ieşire rapidă din impas implică două componente majore: (1) susţinerea şi oferirea de oportunităţi celor puţini pe care îi mai avem în ţară care se situează la nivel de excelenţă (insule de excelenţă într-un ocean de mediocritate); (2) atragerea cercetătorilor din străinătate, mai ales (dar nu numai) a românilor din diasporă. Îi putem atrage fie să revină în ţară, fie să colaboreze, de acolo unde sunt, cu echipele din ţară.

Sigur, întrebarea este dacă într-o ţară aflată în criză economică putem implementa aceste mecanisme. Oamenii de valoare nu lucrează pe bani puţini, iar cei din străinătate, chiar români fiind, nu vor veni de la un salariu lunar de 5000 euro la unul de 500 de euro. Putem, aşadar, oferi resurse financiare adecvate experţilor/specialiştilor de top într-un sistem aflat în plină criză? Eu cred că se poate, dar efortul din partea experţilor trebuie să fie dublu sau triplu în comparaţie cu ce ar face ei într-o ţară dezvoltată. Spun asta atât pe baza analizelor de specialitate, cât şi din experienţă proprie (din SUA). În acest domeniu, în ţară, nu poţi avea acum un salariu de bază decent lucrând 8 ore, salariu care să te stimuleze să fii competitiv internaţional; dacă mă gândesc mereu că nu am casă, nu am bani de calătorit la conferinţe sau de cumpărat cărţi etc., cu siguranţă mă voi focaliza mai greu să scriu lucrări ştiinţifice de relevanţă internaţională şi să predau competitiv. Ştiu oare cei din afara mediului academic că o carte de specialitate, de sinteză în domeniu, poate ajunge la câteva sute de euro şi că bibliotecile nu achiziţionează toate cărţile de care are nevoie un cadru didactic la cursuri pentru a-şi pregăti performant studenţii? Dacă eşti însă competent, dispus să lucrezi 12-14 ore pe zi (spre exemplu, de la 7 la 21), renunţând adesea la weekend, poţi trăi decent. Nu vei avea salariul de bază de 5000 de euro ca în SUA – România nu-şi poate permite acest lucru acum – dar poţi avea venituri de 5000 de euro (spre exemplu, veniturile mele din ţară corespund în SUA salariului unui asistent universitar, nu a unui profesor universitar, dar mi se cere să fiu la fel de performant ca profesorul universitar de la universităţi din Top-500, nu ca asistentul universitar din SUA). Trebuie însă să-ţi placă mult ceea ce faci, deoarece, lucrând atâtea ore pentru a-ţi completa salariul de bază, activităţile academice se identifică practic cu viaţa ta; în plus, trebuie să-şi asumi faptul că poate să crească riscul unor îmbolnăviri din cauza stresului profesional.

Aşadar, cum poţi să câştigi bine în domeniul academic într-o ţară aflată în criză economică? Iată reţeta pentru toţi cei care doresc acest lucru:

(1) Venituri din activităţile didactice. Fiecare profesor are o normă didactică cu care se asociază un salariu de bază. Salariul este însă diferenţiat în funcţie de gradul didactic, profesorul universitar având salariul cel mai mare. Raportul între salariul de bază al profesorul universitar (ultima treaptă de dezvoltare din domeniu) şi cel al asistentului universitar (prima treaptă de dezvoltare din domeniu), de aproximativ 5:1, este unul normal pentru universităţile americane de top (prin diferenţa de expertiză şi vechime), deşi în Europa raportul este, e drept, mai mic (aproximativ 3:1). Problema este că la noi amândouă salariile sunt prea mici, cel al asistentului abia permiţându-i să supravieţuiască, iar al profesorului abia permiţându-i să-şi plătească unele cărţi şi participări la câteva conferinţe. Când vorbim de salariu trebuie să înţelegem că în mediul academic toţi pornesc de la acelaşi salariu de bază (pe aceeaşi treaptă academică), dar că apoi diferenţierea se face în funcţie de calitatea profesorului şi de resursele domeniului. Astfel, salarizarea se realizează pe baza unui coeficient de salarizare între 2 şi 5. Profesorii (şi inclusiv asistenţii) foarte buni, care provin de la facultăţi cu resurse financiare – pentru că au studenţi – pot avea un coeficient de 5, ajungând astfel la un salariu mult mai mare decât un profesor care are coeficientul 2. Există însă şi situaţii când profesorul, deşi este bun, nu poate avea un coeficient de salarizare mare din cauză că facultatea nu are resurse financiare, neatrăgând suficienţi studenţi. Într-adevăr, unele domenii nu atrag astăzi un număr mare de studenţi. Aici chiar şi profesorii foarte buni au un coeficient de salarizare de 2; soluţia este ca ei să se focalizeze pe atragerea de masteranzi, doctoranzi şi postdoctoranzi din ţară şi străinătate, care pot apoi susţine (prin alocaţie bugetară sau prin taxele plătite) salarii decente, adecvate pentru performanţă. În fine, în acest context trebuie de asemenea spus că este important ca un profesor să predea în limite rezonabile; dacă are mai mult de o normă (dar nu prea multe!) să facă orele la plata cu ora, nu în cumul, şi să nu ajungă la un număr de ore care să nu-i mai permită să facă cercetare.

(2) Venituri din activităţi de cercetare. Fiecare cadru didactic sau de cercetare poate avea un anumit număr de ore de cercetare, plătite din granturile naţionale şi/sau internaţionale, pe care le-a câştigat prin competiţie. Cu cât ai mai multe granturi, cu atât banii pot fi mai mulţi. Granturile nu sunt alocate, ci sunt câştigate prin competiţie. În ţară poţi, dacă eşti foarte performant, să ajungi la venituri de până la aproximativ 4000 de euro doar din aceste surse. Sigur, pentru asta trebuie să fii performant în competiţiile naţionale şi/sau internaţionale şi să fii dispus să munceşti peste norma didactică. Nu poţi să vii să-ţi ţii doar orele didactice (4-6 pe săptămână), iar apoi să îţi vezi de alte activităţi şi interese, iar în weekend să te relaxezi la munte, dar să te plângi că alţii, care se dedică domeniului, câştigă mai mult!

(3) Venituri din servicii inovative către comunitate (prin universitate). Aici intră mai ales: (a) Servicii de specialitate (ex. consultanţă către mediul privat socio-economic, servicii clinice); (b) Resurse din fonduri structurale, câştigate prin competiţie, prin care se susţin servicii către comunitate; (c) Cursuri postuniversitare, workshopuri şi/sau formare în regim de educaţie continuă. Aici trebuie să fii creativ, să identifici nevoile comunităţii şi să fii dispus să lucrezi când şi cât este nevoie, inclusiv în weekend. Dacă eşti comod, nu eşti considerat expert, nu înţelegi şi nu mergi spre comunitate şi nevoile ei, ci aştepţi să vină ea la tine (deh, tu eşti profesor!), evident că nu vei avea venituri din aceste activităţi. Dacă cunoştinţele şi cursurile tale se referă la lucruri vetuste, nu corespund dinamicii moderne a forţei de muncă şi a pieţei, de asemenea nu vei avea succes. O notă aici: mulţi preferă să ofere astfel de servicii inovative prin firmele proprii; cei dedicaţi mediului academic le oferă prin universitate, generând astfel resurse suplimentare nu doar pentru ei, ci şi pentru instituţie.

Puse cap la cap, toate activităţile descrise la punctele 1-3 pot genera pentru un cadru didactic şi/sau de cercetare venituri adecvate, astfel încât acesta să poată intra în competiţie cu colegii lui din ţările dezvoltate. Atenţie, mă refer la venituri, nu la salarii şi aşa este corect să reflecte şi mass-media! În acest context şi cei din diasporă se pot îndrepta cu curaj spre România, nefiind şocaţi să vină de la un salariu de 5000 de euro la unul de 500 de euro. Evident însă că, în ţară, pentru un venit de 5000 de euro trebuie să faci eforturi uriaşe (ex. lucru de dimineaţa până seara). Aşadar, dacă vorbim de nesimţire, cred că ea apare la cei care nu fac activităţile descrise la punctele 1-3, îşi ţin doar cele 4-6 ore din normă, au timp liber, au sfârşit de săptămână, au concedii, dar doresc să fie plătiţi ca cei care lucrează de trei ori mai mult. Mai mult, această atitudine egalitaristă, dincolo de performanţă, sperie experţii din afară ţării care ar fi dispuşi să se întoarcă.

Nu reproşez faptul că în ţară se comentează critic veniturile mari ale unor cadre didactice/de cercetare. Aceasta este funcţia mass-mediei, iar cei care au facut-o, din ce am citit eu, sunt profesionişti foarte buni şi sunt de bună-credinţă. Reproşez însă, cu un dram de dezamăgire, lipsa nuanţelor, deoarece absenţa acestora îi poate descuraja pe cei care s-ar întoarce în ţară sau pe cei performanţi din ţară. De asemenea, reproşez unora, cu amărăciune, evaluările făcute – „venituri nesimţite” – care se înscriu într-o mentalitate românească care nu înţelege că nu poţi face excelenţă şi competiţie internaţională cu „pantalonii rupţi în fund” (sic!) şi că cei care sunt mai buni şi lucrează mai mult trebuie să câştige mai mult. Sunt însă de acord să coroborăm veniturile cu performanţa. Mă aştept ca cei care au venituri mari să fie şi performanţi ştiinţific şi invers. Asta ar trebui investigat de presă şi de profesioniştii pe care îi ştiu eu! Dacă nu există această corelaţie înseamnă ca veniturile vin pe filieră administrativă incorectă (spre exemplu, şeful îşi dă doar lui resurse, dar nu şi colegilor performanţi), nu pe criterii de competenţă şi, da, acolo poate fi vorba de nesimţire. În plus, grupul de cercetare din jurul profesorilor performanţi trebuie să aibă venituri mai mari decât alte grupuri similare. Altfel este clar, din nou, că e vorba de nesimţire. Un cercetător/asistent din grupul unui profesor performant trebuie să câştige mai mult decât un cercetător/asistent din grupul unui profesor mai puţin performat deoarece primul va fi inclus în proiectele conducătorului de grup de unde va fi plătit mai mult şi/sau va avea acces la burse. Aşa se nasc grupurile şi polii de excelenţă. Dacă, spre exemplu, asistenţii sau doctoranzii mei (inclusiv toţi colegii din Catedră) nu se află printre asistenţii/doctoranzii din ţară cu cele mai mari venituri (şi/sau nu au avut oportunitate să câştige mai mult), eu sunt dispus să donez în scop caritabil veniturile mele pe următoarele trei luni! La fel fac dacă există acum în ţară o altă Catedră de specialitate (de psihologie) mai performantă ştiinţific decât cea condusă de mine, asta pentru a reliefa corelaţia între venituri şi performanţă, filosofie în care cred cu tărie.

Aşadar, nesimţiţi pot fi cei care câştigă mult fără a avea competenţe, prin mijloace admistrative incorecte, în timp ce membrii echipei lor trăiesc dintr-un salariu de mizerie prin raportare la aceeaşi treaptă academică. De apreciat şi dat ca exemplu sunt cei care, într-o ţară cu economia la pământ, ca România, pot câştiga, prin mijloacele descrise mai sus, comparabil cu colegii lor din ţările dezvoltate, cu care se află în competiţie, lucru care se generalizează şi în echipa lor. Altfel spus, dacă ţara nu poate să-mi ofere, în calitate de profesor universitar, un salariu de bază competitiv internaţional, dar mi se cere să fiu competitiv internaţional, atunci apreciază-mă şi nu mă critica, în numele unui egalitarism păgubos, că reuşesc să mobilizez, pentru mine şi echipa mea, resurse suplimentare astfel încât, deşi salariul meu de bază este necompetitiv internaţional, veniturile pe care le mobilizeze mă ajută să fac faţă competiţiei internaţionale (sigur, fiind venit şi nu salariu, trebuie să lucrez pentru el de trei ori mai mult)! Dacă reuşim să comunicăm acest lucru, valorile nu vor mai fugi din România şi/sau nu se vor teme să se întoarcă, ca nu cumva să fie făcuţi „nesimţiţi”. Haideţi, aşadar, să fim raţionali şi nuanţaţi pentru a reducem risipa de fonuri, acolo unde este cazul, dar pentru a încuraja, prin venituri decente, munca şi excelenţa! Să nu ne autosabotăm, când şi aşa suntem pe marginea prăpastiei.

P.S. Şi ca să închei cu un alt exemplu în care excelenţa este descurajată: este oare conştientă lumea „non-academică” că, din cauza crizei, ni se iau, celor care aducem resurse extrabugetare, 25% din aceste venituri? Altfel spus, nu doar că nu primesc bani de la buget, dar şi din banii pe care îi mobilizez din surse extrabugetare (consultanţă în mediul privat, granturi, contracte cu mediul privat, naţional şi/sau internaţional) mi se ia de către stat 25%? Şi asta se întâmplă doar dacă eşti la universităţi de stat (care acoperă majoritatea outputului ştiinţific al României) şi evident se întâmplă profesorilor şi cercetătorilor care mobilizează aceste resurse. Cei care sunt „odihniţi” nu pierd nimic, deoarece 25% din 0 resurse mobilizate prin cercetare sau servicii inovative înseamnă 0. Nu reproşez nici măcar acest lucru, deoarece ţara este în criză şi trebuie să fim solidari; reproşez însă faptul că dacă tot nu suntem apreciaţi pentru că mobilizăm resurse, din care o parte merg pentru susţinerea ţării în criză, nici nu suntem lăsaţi în pace şi suntem făcuţi nesimţiţi! Care specialişti de top credeţi că se vor întoarce în ţară sau vor rămâne aici în aceste condiţii?

Omenesc, mult prea omenesc!*

13 noiembrie 2010 34 comentarii

Natura umană reprezintă un amalgam complex de pozitiv şi negativ, slăbiciuni şi puncte tari, normalitate şi elemente accentuate (uneori chiar patologice). Pentru a avansa, o societate îşi creează însă din caracteristicile pozitive, atâtea câte pot genera sau câte există în membrii speciei, un model cultural ideal, spre care îşi stimulează membrii să tindă. Acest model cultural ideal vizează zona proximei dezvoltări şi trage societatea şi civilizaţia înainte ca un magnet. 

Modelul cultural ideal trebuie să conţină obligatoriu două componente cheie: morala şi ştiinţa. Morala, prin regulile de comportament pe care le aduce, transformă o „ceată de homo sapiens” într-o societate, iar ştiinţa, prin cunoaşterea pe care o aduce, transformă o societate într-o civilizaţie umană avansată. Societatea fără morală (morală adesea de inspiraţie religioasă şi/sau atee) nu poate exista, iar fără cunoaşterea adusă de ştiinţă devine primitivă şi oarbă.

Pentru a avea o funcţie pozitivă, liderii unei societăţi trebuie să promoveze şi să tindă spre modelul cultural ideal. Sigur, prin însăşi natura lor umană, şi ei au slăbiciuni şi preocupări uneori (prea) omeneşti, asemenea tuturor. Acestea trebuie ţinute însă în regim privat (chiar aici trebuind civilizate maximal), public manifestându-se caracteristicile constructive şi pozitive care susţin modelul cultural ideal. Asta înseamnă „Lider” sau, în registru politic, „Om de Stat”, care mişcă oameni şi popoare!

Mă uit cu îngrijorare astăzi la marile democraţii şi văd lideri care pun civilizaţia umană pe o cale periculoasă. Acestora, spre deosebire de vechii lideri ai societăţilor democratice, le place prea mult să exacerbeze slăbiciunile omeneşti din ei, exprimând public mai degrabă un „model prototip” al comunităţii pe care o reprezintă decât un „model cultural ideal” spre care societatea şi membrii acesteia să tindă. Altfel spus, ei cantonează societatea în prezent, fără să o orienteze spre viitor. Astfel, văd lideri cărora le place să se ştie că au succes la femei, care beau şi participă apoi la întâlniri privind viitorul lumii, care îşi expun viaţa privată (ex. ce câine au, cum dorm, cum se distrează) în mod public, pentru a deveni mai simpatici şi a arăta că au natură omenească, (deşi ştim cu toţii că o au, prin simplu fapt că sunt oameni). Unii promovează sau par deschişi spre (asta părându-li-se o „chestie avansată spiritual„; sic!) practici obscurantiste de genul pseudo-ştiinţelor (ex. horoscop, psihoenergii etc.) şi non-ştiinţelor (ex. vrăjitorie, ghicitul viitorului etc.) sau spre banalităţile ambalate solemn ale simţului comun (simţul comun generează morală adecvată, dar ratează adesea când vorbim de cunoaştere!). Astfel de atitudini rezultă dintr-o nevoie psihologică, determinată genetic, de predictibilitate. Mintea umană poate pune mult mai multe întrebări decât răspunsurile pe care le poate oferi ştiinţa la momentul respectiv, astfel că uneori nu avem răspunsuri ştiinţifice la întrebările pe care le ridicăm; ştiinţa se dezvoltă continuu şi va avea răspunsuri, dar câteodată nu le are exact când le cerem. În această situaţie, unii, cu „minţi mai slabe” (nicidecum mai „sofisticate” sau mai „avansate spiritual„; sic!) dar cu pretenţii mari, nu pot tolera incertitudinea şi alunecă în explicaţii şi (pseudo)răspunsuri iluzorii oferite de pseudo-ştiinţe, non-ştiinţe sau de intuiţiile adesea banale (ex. de factura celor generate de „o vecină cu experienţă bogată de viaţă”) ale simţului comun. Acestea devin un fel de „fast food” pentru minte şi nu ne fac bine deoarece satisfac momentan nevoia de predictibilitate, prin sens şi semnificaţie, dar nu şi prin cunoaştere ştiinţifică (ceea ce pe termen lung ne „îmbolnăveşte” civilizaţia şi o împiedică să se dezvolte). Tot ceea ce înseamnă cunoaştere, adevăr ştiinţific, (ex. vezi informaţiile/povestirile despre cucerirea Daciei de către romani) ne dă şi sens şi semnificaţie, dar nu tot ceea ce are sens şi semnificaţie (vezi informaţiile/povestirile despre zeii olimpieni) conţine şi informaţii adevărate. Nu am inclus în această analiză religia; relaţia dintre religie şi ştiinţă am discutat-o în alte articole (vezi aici).

Prin acest gen de atitudini (prea) omeneşti omorâm idealul, în numele unui populism ieftin, cu consecinţe asupra evoluţiei civilizaţiei umane. Marii conducători care au schimbat lumea în bine au avut şi ei slăbiciuni, dar, de regulă, nu le-au ridicat la rang de valoare şi/sau nu le-au promovat public. Asta nu înseamnă însă a nu opta pentru sinceritate sau naturaleţe în ceea ce simţi, gândeşti, crezi, spui şi faci, ci înseamnă a-ţi asuma rolul unui lider responsabil, mişcător de popoare şi creator de civilizaţie. Ţine-ţi slăbiciunile acasă, în regim privat, fără a le nega (poate încercând să le civilizezi maximal), dar şi fără a le expune public, în mod demonstrativ! Dacă ţii neapărat, le poţi expune public în memorii, când nu mai ai funcţii în stat sau societate, şi/sau te poţi asigura că devin publice postmortem.

Ce putem face, ca intelectuali, pentru  a avea lideri care să se înscrie într-un model cultural ideal?

  • Intelectualii trebuie să educe populaţia, astfel încât aceasta să înţeleagă nevoia de lideri care promovează un model progresist (care dezvoltă civilizaţia umană) şi nevoia de a-i penaliza (prin vot) pe cei care promovează un model populist (care practic ne opreşte din evoluţie). Un lider trebuie să aibă (1) deschidere spre cunoaşterea ştiinţifică, dublată de toleranţă la frustrare, ca să nu cadă în practici obscurantiste sau de simţ comun, atunci când vorbim de cunoaştere şi (2) o morală care corespunde unui model cultural ideal.
  • Intelectualii trebuie să expună aceste mecanisme şi rolul modelului cultural ideal într-un limbaj accesibil publicului larg. Să nu uităm că informaţiile complexe (ex. ştiinţifice) pot ajunge direct şi uşor doar la cei cu un coeficient de inteligenţă de peste 120, iar aceştia reprezintă aproximativ 10% din populaţia pământului; aşadar, pentru educarea şi salvarea restului, intelectualii au de lucru, traducând informaţia complexă în formate simple, uşor de înţeles de cei mai mulţi.
  • Intelectualii trebuie să susţină ei înşişi, în mod direct, lideri care corespund modelului cultural ideal (chiar cunoscându-le slăbiciunile) şi să devină adversarii direcţi ai populismului ieftin şi obscurantismului.

Notă: Articolul apare scris în limbaj „R-prime”. Pentru a afla ce înseamnă limbajul R-prime vezi aici.

 

Despre limbajul R-prime*

10 noiembrie 2010 21 comentarii

Am scris acest articol cu scopul de a mă angaja public la un demers nu tocmai uşor, dar, cred eu, necesar în lumea de azi, când logica şi raţionalitatea par învinse de sofisme.

Voi încerca să scriu anumite articole într-un limbaj pe care îl voi numi „R-prime„; voi semnaliza acele articole cu o steluţă în titlu sau voi menţiona explicit că articolul apare scris în limbajul R-prime. R-prime reprezintă varianta românească a lui „E-prime”. Aşa cum E-prime se referă la varianta prescurtată a lui „English-prime”, R-prime se referă, aşa cum văd eu lucrurile, la varianta prescurtată a lui „Romanian-Prime” (R-română).

Limbajul E-prime a fost dezvoltat în asociere cu Semantica Generală a lui Alfred Korzybski (lucrarea sa „Science and Sanity” din 1933 face parte din lucrările clasice care trebuie citite de orice om de ştiinţă), dar utilizare lui nu se leagă în mod necesar de asumarea completă a teoriei şi principiilor Semanticii Generale. Nu intru aici în detalii privind Semantica Generală sau punctele tari şi slabe ale acesteia (pentru discutii critice, pro şi contra, vezi referinţele bibliografice de mai jos). Spun doar că, văzută nuanţat, atât ea cât şi limbajul de tip “prime” au o contribuţie importantă la „igiena mintală”, stimulând gândirea critică şi raţională, cu impact asupra clarităţii discursului. Unul din mentorii mei în psihologie, profesorul american Albert Ellis, şi-a rescris câteva lucrări ştiinţifice din limbajul standard în limbajul E-prime; mesajul transmis a devenit mult mai clar decât în limbajul standard. Vezi aici câteva comentarii ale lui Albert Ellis în acest sens.

Limbajul E-prime a fost introdus de D. David Bourland Junior într-un articol intitulat “A Linguistic Note: Writing in E-Prime”(publicat în 1965 în “General Semantics Bulletin”). Simplu spus, el a argumentat ca verbul „a fi” (to be) generează ambiguităţi atunci când exprimă „identitate” sau „predicaţie”, putând stimula în mod gratuit interpretări eronate, divergenţe false şi conflicte în argumentare. Să analizăm câteva exemple.

  • Predicaţie
    • Limbaj standard “Ana este frumoasă
    • Limbaj R-prime „Ana mi se pare frumoasă
  • Identitate
    • Limbaj standard “Ana este frumoasa clasei
    • Limbaj R-prime: “Mie îmi place Ana”

Sigur că verbul „a fi” (to be) are mai multe funcţii (ex. existenţă, locaţie etc.) care nu generează probleme din punct de vedere logic şi comunicaţional. Pentru a evita însă complicaţiile şi pentru simplitate, autorii conceptului de limbaj „prime” propun eliminarea oricărei forme a verbului „a fi” din limbaj. Iată cum ar apărea astfel de restructurări în:

(a) formulări celebre (Shakespeare)

  • Limbaj standard: “A fi sau a nu fi. Aceasta-i întrebarea
  • Limbaj R-prime “A exista sau a nu exista. Acest lucru mă întreb

(b) poezii (Eminescu)

  • Limbaj standard: “Viitorul şi trecutul sunt a filei două feţe
  • Limbaj R-prime (DD): “Eu consider viitorul şi trecutul ca a filei două feţe”  sau „Viitorul şi trecutul îmi par a filei două feţe”
  • Limbaj standard: „Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Era pe când nu s-a zărit, Azi o vedem, şi nu e
  • Limbaj R-Prime (DD):  „Icoana stelei ce-a murit Încet pe cer se suie; Exista când n-o vedeam, Azi când o văd ea nu există

(c) definiţii

  • Limbaj standard: “Frica este o reacţie emoţională şi psiho-comportamentală care constă în modificări exprimate prin…”
  • Limbaj R-prime: “Frica se referă la o serie de modificări emoţionale şi psiho-comportamentale exprimate prin…”

(d) dezbateri

  • Limbaj standard: “Beethoven este mai bun decât Mozart
  • Limbaj R-prime: “Eu, în baza a ceea ce ştiu, îl consider pe Beethoven mai bun decât Mozart

(e) texte religioase

  • Vezi aici o variantă a Bibliei, care scoate în evidenţă câteva lucruri interesante pentru cunoscători!

Analizând aceste exemple (vezi mai multe aici), chiar dacă efectul poetic apare uneori modificat (în rău/diminuat sau în bine/amplificat) şi chiar dacă există perspective critice asupra filosofiei E-primeeu cred ferm că logica discursului şi claritatea mesajului devin mai riguroase prin utilizarea acestui tip de limbaj. Sigur, limbajul de tip „prime” nu este standardizat. Ca în limbajul natural, în limbajul de tip „prime” se poate scrie mai bine sau mai prost, cu talent sau fără talent, cu stil sau fără stil, în funcţie de autor. Aşadar, limbajul R-prime merită utilizat dacă nu constant, ca mijloc de igienă mintală cotidiană, măcar atunci când ai texte a căror interpretare corectă contează!

Referinte selective:

Despre Semantica Generală

  • Institute of General Sematics 
  •  Despre perspective critice asupra semanticii generale vezi: Keith, A. (1972). General semantics. The encyclopedia of language and linguistics. 4. Oxford: Elsevier. pp. 758–759.

Despre Limbajul E-prime

Emisiunea “Ştiinţă şi Cunoaştere”

4 octombrie 2010 6 comentarii

În 17 octombrie voi participa la o emisiune la TVR Cluj (transmisă pe TVR 3). Emisiunea este numită „Ştiinţă şi Cunoaşetere„, iar tema acestei ediţii este „Publicitate, Internet, Televiziune„. Emisiunea este condusă de domnul Cristian Mureşanu, un om dedicat promovării ştiinţei şi „luptei” împotriva obscurantismului, pseudoştiinţei şi non-ştiinţei. Este printre puţinele emisiuni de acest tip din ţară, aflată pe baricade în numele ştiinţei, având de ţinut piept „armatei” numeroase de emisiuni, cu priză la un public nealfabetizat ştiinţific, sub care se ascunde obscurantismul (ex. de la astrologie şi horoscop la teorii naive ale conspiraţiilor, vrăjitorie, vindecări  cu vraci şi ezoterism superficial). Am mai participat, la invitaţia domnului Mureşanu, la două emisiuni anterioare, cu teme legate de „Flacăra Violetă” (împreună cu profesorul Adrian Pătruţ) şi „Despre Apocalipse…” (împreună cu profesorul Adrian Pătruţ). În această emisiune voi discuta despre manipulare şi massmedia, în formele ei diverse (ex. manipulare subliminală, manipulare prin internet şi reclamă etc.). Eu am mai scris despre această temă într-o lucrare „Prelucrări inconştiente de informaţie: Implicaţii pentru practica clinică, juridică şi massmedia” [David, D. (2004). Editura Tritonic, Bucureşti]. Orice comentarii, sugestii, sau întrebări de la cititorii acestui blog sunt însă binevenite, urmând, dacă sunt pertinente şi interesante, să le abordez şi în emisiune!

Despre vârsta de pensionare în mediul academic

1 octombrie 2010 2 comentarii

Recent a fost publicat în “American Psychologist” – “revista fanion” a psihologiei internaţionale – un articol care analizează performanţele ştiinţifice ale “seniorilor” în mediul universitar [Stroebe, W. (2010). The graying of academia. Will it reduce scientific productivity? American Psychologist, 65, 660-673]. Articolul analizează, pe date, problema vârstei de pensionare a celor din mediul academic. După cum se ştie, în SUA şi Canada, precum şi în unele ţări europene, nu există o limită privind vârsta de pensionare. În alte ţări europene, vârsta este stabilită la 65 sau 67 de ani.

            Sintetic spus, articolul arată că:

(1)   În ciuda a ceea ce se credea anterior, vârsta înaintată nu afectează performanţa intelectuală şi academică. Acest fapt este rezultatul: (a) abolirii pensionării forţate (în SUA şi Canada), ceea ce motivează performanţa academică; (b) schimbării statutului publicării ştiinţifice (publicaţiile contează nu doar pentru promovare, ci şi pentru prestigiu); (3) creşterii speranţei de viaţă şi a sănătăţii la vârste înaintate;

(2)   cel mai bun predictor al performanţei la vârste înaintate este performanţa anterioară; cei care au fost performanţi când erau tineri sunt performanţi şi ca “seniori”, iar cei care nu au fost performanţi când erau tineri, nu sunt performanţi nici ca “seniori”;

(3)   pensionarea nediscriminatorie la o anumită vârstă (ex. 65) înseamnă, de fapt, risipă şi irosire de resurse.

            Iată cum stau lucrurile, în cuvintele autorului:

“…Thus, rather than asking whether the abolition of compulsive retirement lowers the competitiveness of the American university system, one has to ask whether a rule forcing even their most productive researchers to retire at age 65 does not constitute a waste of human capital that lowers the competitiveness of university systems in Europe. If one considers (a) the financial costs to a society of training a scientist, (b) the fact that half of these individuals trained at high costs will later be relatively unproductive, and (c) that by the time these individuals reach age 60 there is more than enough information to identify the top half of the population who are responsible for 90% of publications, it seems wasteful to prevent those productive researchers from continuing to make major scientific contributions…” (pp. 671-672)

            În România lucrurile în această privinţă au fost mereu neclare, conduse mai ales de interese şi toane, nu de date ştiinţifice. În actualul proiect de lege a învăţământului se preconizează ca toţi profesioniştii din mediul universitar să fie pensionaţi la 65 de ani. Sigur, ideea este să creştem calitatea corpului profesoral, prin scoaterea din sistem a celor care nu mai produc ştiinţă. De acord cu ideea, dar nu aceasta este soluţia! Prin astfel de decizii elimini în mod nediscriminativ oameni de valoare, care au creat şi care susţin încă şcoli ştiinţifice prin care România este competitivă internaţional. Mai apropiaţi mie, îmi vin automat în minte profesionişti de excepţie ca profesorii Burzo (fizică), Haiduc (chimie) etc., de care UBB are nevoie şi nu trebuie să se dispenseze (nu mai insist asupra cazului profesorului Benga).

            Eu cred ferm, în baza experienţei mele din SUA şi a studiilor de specialitate ca cel de mai sus, că soluţia raţională este următoarea: se stabileşte statutul de “Profesor Emeritus”, pentru care se poate aplica cu un an înaintea sau la atingerea vârstei de pensionare. Cei care dobândesc acest statut, pe baza unor standarde de performanţă clare, pot funcţiona în mediul academic, cu toate drepturile, până la 70 de ani. Eu i-aş lăsa şi mai mult pe cei care fac faţă la nivel internaţional, dar asta ţine de nuanţe; spre exemplu, şeful meu de departament de la Mount Sinai School of Medicine este un “senior”, încă activ şi performant, şi nimeni nu-l vrea pensionat. Aceasta este o soluţie raţională între variantele mai primitive de totul – toţi sunt pensionaţi la 65 de ani, indiferent de performanţă – sau nimic – nu se stabileşte vârstă limită de pensionare; aşadar, trebuie lucrat cu inteligenţă şi responsabilitate, nu dat cu ciomagul/bâta sau tăiat cu barda.  

            Am avut această poziţie în toate acţiunile mele, încă dinaintea definitivării proiectului actual de lege a învăţământului, şi în cadrul Comisiei Prezidenţiale pentru analiza şi elaborarea politicilor din domeniile educaţiei şi cercetării din România; aşadar această poziţie nu este incongruentă cu documentul Comisiei Prezidentiale unde sunt coautor şi reflectă o opţiune pe care o am ca expert neangajat politic, opţiune informată ştiinţific şi umanist. Apariţia acestui articol, cu date recente, m-a făcut să reiau public discuţia. Cred sincer că valoarea nu are vârstă şi că un stat civilizat trebuie să fie atent la selecţia, promovarea şi păstrarea valorilor. Oare de ce Europa pierde în competiţia ştiinţifică cu SUA? Abolirea pensionării forţate în SUA ar putea fi una din cauzele principale. Spre exemplu, la Universitatea Harvard, după abolirea pensionării forţate, numărul profesorilor de peste 70 de ani de la unele facultăţi a crescut de la 0% în 1992 (când pensionarea forţată era regula în SUA) la 9.1% (după abolirea regulii), iar de câţiva ani buni Harvard-ul este mereu pe primul loc între universităţile lumii. Mai specific (sic!), răspunsul ar putea fi ilustrat şi de faptul că şeful meu de la Mount Sinai School of Medicine, activ şi performant în SUA, nu ar putea lucra în ţară (Europa), la UBB spre exemplu, din cauza vârstei…Este un lucru inteligent?

Precizări privind articolul: “SOS: Inteligenţa românilor are probleme!”

28 septembrie 2010 4 comentarii

Am fost surprins de ecoul articolului “SOS: Inteligenţa Românilor are Probleme!”.

Nu am dorit nicidecum să evidenţiez doar faptul că suntem pe ultimele locuri în ceea ce priveşte nivelul de inteligenţă generală, ci soluţiile la această situaţie. Faptul că suntem pe ultimele locuri este ceva de aşteptat (măcar posthoc; sic!) dacă analizezi lucrurile raţional (chiar dacă generează un sentiment neplăcut). Astfel, ştim din literatura de specialitate că inteligenţa generală corelează cu performanţa educaţională. Ştim, de asemenea, din analize europene, că în ceea ce priveşte educaţia, România se află, la mai mulţi indicatori cheie, pe ultimele locuri în Europa (de exemplu, testele educaţionale „PISA”, cercetarea, formarea continuă etc.). Aşadar, faptul că suntem pe ultimele locuri şi la inteligenţă generează nu atât surpinză cât neplăcere. În plus, cred sincer că acest lucru nu trebuie ascuns (ascunzând lucruri nu rezolvăm situaţia şi nu ne facem un bine!), ci trebuie discutat non-defensiv, raţional şi ponderat, căutând soluţii, nu vinovaţi.

Având în vedere întrebările şi reacţiile cititorilor la acest articol, fac câteva completări:

(1)   Prezint mai jos un grafic comparativ, ca să avem şi câteva date care s-au discutat la simpozionul din Austria; am primit aceste date de la coordonatorul studiului în România, conf. univ. dr. Anca Dobrean (din prezentarea Dusica Boben & Jean Raven, 2010). Nu prezint toate rezultatele – ele fiind analizate detaliat la simpozionul amintit şi urmând probabil a fi publicate în reviste de specialitate – ci doar o parte din ele, pentru a ilustra analiza pe care am făcut-o. Am oferit şi un exemplu de interpretare (bold) deoarece forma de reprezentare a datelor pe care o folosim în psihologie, cu referire la inteligenţă (ex., percentile), este diferită de cea utilizată în discursul de interfaţă (ex., coeficient de inteligenţă, medie).

 

 

 

 

 

 

Exemplu de interpretare: la vârsta de zece ani, cei mai slabi 5% dintre români rezolvă aproximativ 12 itemi la testul de inteligenţă generală (RAVEN), în timp ce cei mai slabi 5% dintre britanici rezolvă aproximativ 22 de itemi (eşantionul românesc a fost compus din 2800 de subiecţi, cu vârste cuprinse între 6 şi 80 de ani).

(2)   Afirm clar că nu este nimic în neregulă cu potenţialul intelectual al acestui popor; în neregulă este că factorul social (mai ales educaţia) nu este bine organizat, astfel încât să permită valorizarea maximală a acestui potenţial! În articolul anterior am dat câteva soluţii referitor la ce trebuie să facem în educaţie.

(3)   Atunci când discutăm despre oameni şi performanţele lor, trebuie să ţinem cont de două lucruri importante. Primul, că nivelul de inteligenţă al “pământeanului” prototip este în jurul unui coeficient de inteligenţă (IQ) de aproximativ 90-100. Al doilea, studiile experimentale arată că în disputa dintre Descartes [când primim informaţii noi, parcurgem la nivel mental următorii paşi: (1) înţelegem informaţia, iar apoi (2) decidem dacă este adevărată sau falsă] şi Spinoza [când primim informaţii noi, parcurgem mental următorii paşi: (1) înţelegem informaţia şi o considerăm automat adevărată, iar apoi (2) decidem dacă chiar este adevărată sau dacă este falsă], a avut dreptate ultimul. Aşadar, orice informaţii primim, ele sunt codate în primă instanţă în mintea noastră ca fiind adevărate; abia apoi le analizăm critic şi decidem dacă chiar sunt adevărate sau sunt false. Evident, dacă primeşti multă informaţie, dacă eşti stresat, dacă eşti mai puţin inteligent, dacă eşti prins în sarcini multiple etc., nu mai apuci să parcurgi pasul doi şi consideri adevărată orice prostie care ţi se serveşte! Ca să faci ştiinţă şi/sau să înţelegi ştiinţa este nevoie (1) de un IQ de aproximativ 120 (studenţii doctoranzi de la universităţile din „Ivy League” din SUA au un IQ mediu de 130!) şi (2) de gândire critică. Aşadar, să nu ne mire că mulţi oameni au o înclinaţie spre pseudoştiinţe şi non-ştiinţe, care le servesc pseudoadevăruri simplu de înţeles. Cei mai mulţi pământeni au dificultăţi în a înţelege ştiinţa şi/sau a tolera necunoscutul (lucru greu când ai o nevoie psihologică înnăscută de predictibilitate!). Ştiinţa trebuie să fie mai activă în spaţiul public, printr-un discurs care să nu vizeze doar indivizii care au un IQ de peste 120, adică mai puţin de 10% din populaţie; ea trebuie să ajungă la fiecare individ care are nevoie de ea şi aici este provocarea şi umanismul unui om de ştiinţă!

În ţările occidentale există pârghii (de exemplu, meritocraţia pragmatică) prin care se selectează valorile, astfel încât societatea să fie condusă de oameni cu caracter, bine pregătiţi şi cât mai inteligenţi. Se asigură astfel progresul şi civilizaţia unui popor, în beneficiul tuturor. La noi aceste pârghii lipsesc şi de aceea ajung, uneori, în poziţii cheie oameni care nu sunt competenţi (nu pot face faţă cerinţelor situaţiei). Soluţia la nivel de societate este să creştem rolul meritocraţiei, aşa cum am definit-o mai sus.

Chemarea la datorie!

28 septembrie 2010 2 comentarii

M-am întors recent de la Conferinţa “Diaspora în Cercetarea Ştiinţifică şi Învăţământul Superior din România”, unde am condus Workshop-ul “Psihologie şi Tehnologie”, împreună cu Dr. Adrian Stoica (NASA), şi de la Conferinţa Asociaţiei Psihologilor din România (Iaşi), unde am prezentat o temă legată de “Roboterapie şi Psihoterapie prin Realitate Virtuală”. Iată câteva concluzii şi idei cu care am rămas:

Pentru Psihologi:

(1)   Relaţia cu tehnologia este una cheie, influenţa fiind bidirecţională [aplicaţii ale psihologiei (ex., memorie, decizie etc.) în robotică şi aplicaţii ale roboticii în psihoterapie (ex., roboterapie)];

(2)   Avem încă, în psihologie, prea multe programe şi paradigme de cercetare regresive (în termenii lui Lakatos şi Kuhn) astfel încât, prin raportare la dezvoltările din genomică şi tehnologie, unii psihologi sunt anacronici, depăşiţi de vremuri;

(3) Trebuie continuată în ţară „evanghelizarea” (sic!), acolo unde psihologia modernă şi ştiinţifică este în faşă, şi trecut la „catehizare” (sic!), acolo unde ea a pătruns deja.

Pentru „Diasporişti” (până mai ieri şi eu eram unul dintre ei):

(1)   Cei mai mulţi sunt oameni foarte bine pregătiţi şi de caracter; ei sunt o resursă extraordinară pentru România! Există şi unii care cred că vin în “no man’s land” şi vorbesc cu un aer de superioritate nejustificată, fără să se documenteze, dar sunt foarte puţini, iar acest stil trădează nesiguranţă sau frustrări iraţionale. Chiar şi ei cedează însă atunci când află că şi în ţară se fac lucruri “tari” şi când pricep că simplul fapt de a fi studiat afară nu te face, în sine, mai bun decât unul care a studiat în ţară; trebuie să confirmi acest lucru prin competiţie şi output ştiinţific.

(2)   Nu cred că trebuie să mizăm doar pe întoarcerea „diasporiştilor” în ţară; unii au deja o viaţă în altă parte, astfel încât această strategie este una nerealistă pentru ei. O alternativă complementară aceleia de a-i atrage în ţară (care trebuie menţinută) este aceea de a colabora cu ei acolo unde sunt, cu beneficiu reciproc.

(3)   Cei care doresc să se întoarcă acum în ţară trebuie să înţeleagă că nu se întorc la “masa pusă”. Ei vin aici în plin “război” paradigmatic şi de mentalităţi, la care trebuie să participe activ! Ideile şi stigmatele descrise într-o Scrisoare mai veche, adresată de mine diasporei ştiinţifice româneşti, sunt încă de luat în calcul. Dacă va câştiga perspectiva occidentală, urmează o altă perioadă grea, de reconstrucţie. Aşadar, nu este loc pentru cei comozi sau pentru cei care aşteaptă să li se dea totul de-a gata. Este loc şi este nevoie de cei buni, care au toleranţă la frustrare şi care sunt gata să dea bătălii şi să ia parte la reconstrucţii, adesea nu din poziţia de “general”, ci din cea de “soldat” (având însă în raniţă bastonul de general, ca să parafrazez o vorbă celebră). Într-o ţară în care patru universităţi de stat (UBB, UB, UAIC, UPB), din cele peste 90 de universităţi şi zeci de institute de cercetare, generează peste 33% din producţia ştiinţifică a ţării (de tip Web of Science) şi aproximativ 60% din producţia tuturor universităţilor de stat şi/sau private, nu putem vorbi de normalitate, ci putem spune că este de lucru! Există însă satisfacţia că poţi contribui direct la crearea unui nou sistem de educaţie şi cercetare, care va ajuta această ţară şi poporul din care faci parte. În acest context, motto-ul conferinţei, „chemarea la naţională”, ar trebui schimbat cu „chemarea la datorie”!

Aşadar, îi aşteptăm în ţară sau să colaborăm pe cei ce cred încă că România merită mai mult!

SOS: Inteligenţa românilor are probleme!

19 septembrie 2010 87 comentarii

UPDATE 2015: Observând că după 5 ani redevine un articol de interes, am făcut câteva actualizări, în baza informaţiilor ştiinţifice care au apărut între timp.

Mă obişnuisem cu imaginea în care România era mereu în coada clasamentelor în ceea ce priveşte performanţa educaţională şi de cercetare (fapt care se menţine şi în 2015). Explicaţia că resursele financiare sunt limitate şi că o universitatea românească care are un sfert din bugetul celor din Top-500 nu are cum să ajungă la performanţa acestora este una de acceptat. În plus, contraexemplele legate de performanţa olimpicilor români, dublate de ideea larg acceptată în ţară privind „inteligenţa nativă” a românilor, îmi dădeau un strop de curaj: cu o reformă adecvată şi finanţare pe măsură putem, în principiu, ieşi din coada clasamentelor.

Am început să am o îndoială când studiul STISOC (vezi şi AICI), coordonat de profesorul Lazăr Vlăsceanu de la Universitatea din Bucureşti, a arătat că doar aproximativ 15% din populaţia României este „alfabetizată ştiinţific”, majoritatea fiind un amestec eterogen de neştiutori, superstiţioşi şi/sau fanatici ai pseudo şi/sau non-ştiinţelor. Ilustrativă şi tragico-comică a fost o discuţie la un post de televiziune (cu anvergură naţională) în care invitaţii experţi, chemaţi să comenteze asupra lipsei de alfabetizare ştiinţifică, erau, prin argumentele aduse, adepţi ai astrologiei pe care o prezentau ca o ştiinţă. Lipsa unei educaţii ştiinţifice serioase şi atractive în şcoli – dacă elevii se tem încă de matematică şi fizică în şcoli, cum să nu alerge spre astrologie? – poate fi cauza acestui analfabetism ştiinţific. Rămânea speranţa că dacă s-ar face educaţie în mod adecvat, inteligenţa acestui neam ne-ar scoate din calitatea de „analfabeţi ştiinţifici”.

Şi acest licăr de speranţă s-a prăbuşit recent când colega mea, conf. univ. dr. Anca Dobrean, a prezentat rezultatele comparative asupra inteligenţei în mai multe ţări de pe suprafaţa planetei (în acest sfârşit de săptămână aceste rezultate s-au discutat la un simpozion în Viena). Şi atunci s-a stins un mit…şi aici românii sunt pe ultimele locuri!!! (ultimul loc în Europa, având cei mai mulţi oameni cu performanţe foarte scăzute la testele de inteligenţă). Da, am scris corect. Repet, suntem pe ultimele locuri şi în ceea ce priveşte Inteligenţa! Inteligenţa evaluată cu Testul RAVEN – unul din cele mai riguroase şi mai utilizate teste de inteligenţă la nivel internaţional – se referă la inteligenţa generală nonverbală (factorul G). Inteligenţa are o structură complexă, simplificat spus, potenţialul de inteligenţă (sau inteligenţa generală) exprimându-se mai ales în inteligenţa fluidă (asociată mai ales operaţiilor mintale) şi în inteligenţa cristalizată (asociată mai ales cunoştinţelor şi utilizării acestora).

Capacităţile intelectuale, inclusiv inteligenţa, reprezintă un rezultat al interacţiunii unor factori genetici cu cei de mediu. Deoarece factorii genetici sunt relativ egal distribuiţi în populaţia globului, diferenţele în inteligenţă se datorează factorilor de mediu, care, în interacţiune cu cei genetici, pot potenţa sau inhiba expresia şi dezvoltarea acestora. În cazul nostru, al românilor, mediul socio-cultural existent nu se ridică la nivelul potenţialului intelectual pe care îl avem, potential comparabil cu cel al popoarelor occidentale (ex. după testul TEDE 6), şi astfel acest potenţial nu este valorizat ca în cazul societăţilor occidentale.

Ce soluţii avem? Iată câteva uşor de aplicat:

(1) Programe intensive de educaţie timpurie şi de formare continuă. Acestea vor activa potenţialul intelectual al românilor, care este comparabil cu al altor popoare vestice, şi vor duce la dezvoltarea operaţiilor intelectuale (şi astfel la inteligenţa fluidă) şi la acumularea unui volum de cunoştinţe (exprimat în sporirea inteligenţei cristalizate).

(2) Alfabetizarea ştiinţifică a populaţiei. Manualele de ştiinţe trebuie regândite astfel încât ele să fie atractive şi utile. Este anormal ca în liceele din ţară să se înveţe lucruri care se învaţă în universităţile de top din SUA. Asta duce, la asimilarea materiei doar de câţiva olimpici, şi refuzul ei de marea majoritate a elevilor, majoritate care este astfel împinsă spre pseudo şi non-ştiinţe. Manualele de ştiinţe trebuie regândite prin colaborarea specialiştilor în diverse ştiinţe cu psihologia, astfel încât să nu ofere doar cunoştinţe ştiinţifice riguroase, ci şi un stil ştiinţific şi critic de gândire, în care logica şi teoria argumentării să fie bine reprezentate (cu impact pozitiv asupra inteligenţei cristalizate).

(3) Reorganizarea învăţământului superior şi a cercetării pentru a promova standarde minimale internaţionale la nivel de masă şi standarde de excelenţă internaţionale la nivel de „elită” (să nu ne mai raportăm doar noi la noi!), cu impact asupra dezvoltării inteligenţei cristalizate la cei mai tineri. Am inclus această componentă aici, deoarece reformarea mediului academic românesc poate stimula reformarea întregului sistem de învăţământ din România, cu impact pozitiv asupra utilizării potenţialului intelectual pe care îl avem. Este inacceptabil să avem în corpul academic oameni – profesori, dar şi studenţi – care nu au cunoştinţe minime de logică şi epistemologie, cunoştinţe care fac parte din fondul comun de cunoaştere necesar oricărui intelectual, mai ales dacă activează şi în domeniul academic. Dar pentru a putea schimba serios mediul academic, trebuie în mod necesar concentrate resursele prin reducerea numărului de universităţi (am ajuns să avem mai mulţi profesori universitari ca meseriaşi bine calificaţi, în orice orăşel găsind profesori universitari, unii abia vorbind corect româneşte).

Dacă reforma educaţiei şi cercetarii nu implementează aceste mecanisme, nu avem cum, cu o populaţie (1) mai puţin alfabetizată ştiinţific, (2) superstiţioasă şi (3) cu o inteligenţă manifestă aşa cum este, să ieşim din acest impas naţional. În plus, aşa cum am spus adesea în intervenţile mele publice, ştiinţa şi religia trebuie să-şi dea mâna pentru a salva această naţiune. Ştiinţa trebuie să creeze oameni performanţi în punerea şi rezolvarea de probleme, cu impact asupra civilizaţiei şi a  nivelui de trai, iar religia trebuie să creeze oameni cu morală şi atitudini proactive, cu impact asupra valorilor şi normelor sociale. Altfel vom deveni nişte curiozităţi europene superstiţioase, cu o cultura horoscopică de tip asiro-babilonian, care însă au o imagine distrosionată asupra lor, percepându-se ca (1) inteligenţi şi capabili (deşi potenţialul intelectual nu este valorizat), (2) nedreptăţiţi în recunoaşterea performanţei lor ştiinţifice (mereu alţii ne-au furat ideile) şi (3) urmând „dreapta credinţă”  (dar mergând în acelaşi timp la astrologi şi vrăjitori)! Lăsăm spaţiul public la îndemâna pseudo-ştiinţei şi non-ştiinţei prostind această naţiune? Sau facem ceva? Cine este dispus să înceapă această „cruciadă” de repunere a raţionalităţii la locul ei, şi, fără a fi o sintagmă mare, practic de salvare a acestei naţiuni?

Pentru detalii, nuanţe şi pentru a se evita înţelegeri semidocte ale acestui articol vezi AICI.

 

Categorii:Social şi Politic Etichete: