Arhiva

Archive for the ‘Social şi Politic’ Category

Despre educaţie şi cercetare în noul guvern PSD – “The winter is coming!”

4 Ianuarie 2017 2 comentarii

Notă: Scriind acest articol trebuie să spun că nu am fost şi nu sunt membru de partid, opţiunile mele fiind legate suportiv sau critic de angajamentele diverselor partide din România faţă de mediul academic, doar în funcţie de corespondenţa între ceea ce se face în ţară în domeniul educaţiei/cercetării şi ceea ce se face la nivel european/internaţional.

Oricine cunoaşte modelele educaţionale internaţionale înţelege că ieşirea României din impasul perpetuu (ex. ba economic, ba politic, etc.) şi intrarea în modernitatea europeană de astăzi depind de organizarea competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării. O organizare competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării ne poate integra în aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, cu beneficii enorme. Într-adevăr, aria românească a educaţiei şi cercetării poate miza pe un potenţial intelectual de creativitate şi inteligenţă al românilor comparabil cu cel din ţările/culturile moderne ale lumii (aşa cum am arătat în monografia dedicată psihologiei românilor – David, 2015); în consecinţă, bine organizată, aceasta poate genera cunoaştere avansată, exprimată apoi în formarea de cetăţeni educaţi, care asigură avantaje competitive ţării şi servicii inovative către societate, cu impact asupra calităţii vieţii oamenilor.

Dacă nu înţelegem să punem în centrul oricăror „proiecte de ţară” sau politici publice de arhitectură a ţării actul educaţional şi de cercetare, ca motor generator, atunci nu ne utilizăm potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate şi suntem astfel condamnaţi la înapoiere, sărăcie şi marginalizare într-o lume tot mai globalizată. Ţările pe care vrem să le ajungem din urmă economic/ca nivel de trai aşa fac, ce este atât de greu de înţeles? Nu sunt nici mai inteligenţi şi nici mai creativi, ci au instituţii educaţionale moderne care le utilizează mai bine potenţialul intelectual.

Partidul Social Democrat (PSD) reuşeşte să dezamăgească din nou. Pe când crezi sau speri că, iată, chiar poate intra ca mentalitate în social-democraţia europeană modernă, te izbeşte cu nişte decizii vetuste care te îngheaţă. Ultima decizie pe această temă este separarea educaţiei de cercetare, prin organizarea a două ministere independente în noul guvern PSD. Nu ştiu cine i-a sfătuit, dar, sincer, a fost un sfat prost! Când în toată lumea se vorbeşte de integrarea educaţiei (mai precis a învăţământului superior) şi cercetării într-o arie comună a educaţiei şi cercetării – pentru a uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii -, noi avem din nou „inovaţii” instituţionale care ne vor îngropa. Nu ajunge că suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte performanţa învăţământului preuniversitar (vezi rezultatele la testele P.I.S.A), învăţământului universitar (vezi clasamentele universităţilor) şi cercetării ştiinţifice (vezi clasamentele bazate pe inovaţie), – asta în condiţiile în care potenţialul nostru de inteligenţă şi creativitate nu este mai prejos -, dar cu noua opţiune administrativă a PSD se pare că chiar vrem să ne aşezăm bine pe aceste locuri, cu impact nefast asupra competitivităţii ţării şi calităţii vieţii oamenilor.

Nu intru în detalii, că probabil conducerea PSD-ului a fost intoxicată cu pseudoargumente de cei care au convins-o că această opţiune este cea bună. Ca să mă scutesc şi să vă scutesc de lupta surdă cu astfel de pseudoargumente, hai să vedem cinstit, direct şi simplu cum sunt organizate aceste domenii în ţările care contează ca şi competitivitate, ţări pe care vrem să le ajungem şi la care ne raportăm, cel puţin în teorie, mereu, fiind primele în clasamentele internaţionale care vizează domeniile preuniversitar, universitar şi de inovaţie (folosesc numele în engleză, pentru a nu greşi în traducere – mai ales din japoneză – şi pentru a se verifica informaţiile mai uşor pe net):

  • Danemarca – Ministry of Higher Education and Science
  • Franţa – Ministry of Higher Education and Research
  • Germania – Federal Ministry of Education and Research
  • Italia – Ministry of Education, University, and Research
  • Japonia – Ministry of Education, Culture, Sports, Science, and Technology
  • Marea Britanie – Minister of State for Universities and Science
  • Norvegia – Ministry of Education and Research
  • Olanda – Ministry of Education, Culture and Science
  • Suedia – Ministry of Education and Research
  • SUA – în SUA organizarea este mai descentralizată, dar între departamentele federale (echivalente ministerelor) există doar un departament de educaţie (Department of Education), care include şi inovarea, nu şi unul de cercetare, cercetarea fiind coordonată de mai multe instituţii, neorganizate însă la nivel de department federal.

Aşadar, se poate observa că în ţările moderne şi competitive cercetarea/ştiinţa este în aceeaşi structură administrativă cu educaţia (mai ales cea legată de învăţământul superior). Aşa cum am spus mai sus, numai astfel se pot uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii, pentru a asigura competitivitate ţării şi bunăstare oamenilor. Modelul separării învăţământului şi cercetării a existat în comunism şi am văzut ce a generat!

Unii, mai puţin informaţi sau având interese de a le separa (interese care ne vor costa ca ţară!), vor spune că şi în cadrul Comisiei Europene cele două domenii sunt separate în Directorate-General for Education and Culture şi Directorate-General for Research and Innovation. Aşa este, dar cine ştie istoria acestei organizări ştie şi de ce sunt separate şi nu poate fi prostit. Organizatoric vorbind, era dificil să existe un singur Directorate-General for Education and Research la nivelul Comisiei Europene, deoarece domeniile sunt prea complexe la scară europeană, mai ales că Directorate-General for Education and Culture, include educaţia, cultura, tineretul, limbile şi sportul. Dar Directorate-General for Research and Innovation pune în toate documentele proprii în prim plan relaţia cu universităţile, iar ţările competitive ale lumii, aşa cum se vede clar mai sus, au urmat modelul combinării lor administrative (ţinând cont că la nivel de ţară, chiar mare fiind, nu există complexitatea care există la nivel european).

Aşadar, speranţa „normalizării” cu care a venit PSD moare, cel puţin în domeniul educaţiei şi cercetării, întorcându-ne la un model bine aşezat din perioada comunistă, în care universitățile „predau”, iar cercetarea „adevărată” se face în institutele de cercetare de către oameni „atestaţi” prin patalamale/hărtii, nu neapărat prin rezultate ştiinţifice! Atenţie, nu vreau să alunecăm în discursul steril legat de cine este mai important în cercetare: universităţi vs. institute de cercetare! Cercetători buni şi slabi există în ambele structuri. Astăzi, în lumea modernă, logica nu este „universităţi SAU institute”, ci „universităţi ŞI institute”, rolul mai important sau mai puţin important în cercetare fiind determinat de performanţa obţinută.

Încă mai sper ca cei doi miniștri, oameni cărora trebuie să le acordăm inițial credit şi bună-credinţă, vor face tot posibilul să unească ministerele în politicile lor, pentru a nu ne îngropa definitiv prin reglementări şi practici diferite, depăşite de vremuri. Acelaşi lucru îl sper de la comisiile de specialitate din parlament, care, dacă doresc, pot servi ca „gardieni” ai normalităţii academice. De siguranţă, poate că primul-ministru al României ar putea monitoriza şi asigura această integrare funcţională printr-un consilier/grup de experţi în cadrul cancelariei proprii. În viitor însă, dacă PSD chiar doreşte o „Românie normală”, cele două ministere trebuie reunite (cel puţin învăţământul superior şi cercetarea, dacă nu educaţia şi cercetarea)!

Păcat că prin astfel de decizii, fără analiză de substanţă, nu doar că ratăm o şansă de a ne utiliza potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate pe care îl avem ca popor, dar facem paşi fermi spre trecut, inventând din nou (oare a câta oară şi când vom înţelege că trebuie să ne oprim…?) instituţii care ne blochează acest potenţial. Astfel ne rupem de aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, marginalizându-ne noi, fără să ne forţeze nimeni!

Anunțuri

Despre patriotism şi Ziua Naţională a României

2 Decembrie 2016 1 comentariu

Cu ocazia Zilei Naţionale a României  cred că este bine să medităm la patriotism. De aceea vă semnalez două articole despre patriotism: (1) Un articol mai vechi şi (2) Unul mai nou (interviu, cu ocazia celebrării Zilei Naţionale, în decembrie 2017).

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Gânduri despre prieteni şi politică

19 Noiembrie 2016 3 comentarii

În ultimele săptămâni, mai multe segmente din mass-media (ex. ziare, televiziuni, siteuri) m-au întrebat despre o serie de candidaţi la viitoarele alegeri parlamentare: ba ce cred despre unul sau despre altul, ba să le fac profiluri psihologice etc. Am refuzat, deoarece nu am fost şi nu sunt implicat politic, iar astfel de comentarii, direct sau indirect, te atrag în „jocul” politic.

Unele întrebări au vizat însă oamenii pe care îi ştiu foarte bine, din afara politicii. M-am mirat şi m-am interesat ce se întâmplă. Aşa am descoperit că foarte mulţi tineri, oameni care nu au făcut până acum politică, unii universitari, s-au angajat în aceste alegeri. Asta m-a provocat să gândesc asupra fenomenului.

Nu am de gând să scriu despre prietenii/cei pe care îi ştiu foarte bine şi care sunt angajaţi în partidele tradiţionale sau devenite deja establishment (cu conexiuni în partidele/mişcările europene). În cazul lor, partidele sunt cele care, în general, colorează discursul, iar şansele lor sunt mai mult legate de şansele partidului. Mulţi sunt oameni valoroşi, implicaţi în PSD, PNL, PMP, ALDE, UDMR etc., dar, fiind noi in politică, nu ştiu câtă forţă şi libertate vor avea să influenţeze deja partidele din care fac parte (dar este un început…).

Mi se pare însă interesant USRul, fiind un partid nou, încă în fază de definire şi greu de aşezat pe eșichierul politic. Aşadar, voi face câteva comentarii despre cei pe care îi ştiu şi care au oarecare şanse să fie aleşi în noul Parlament, deoarece ei colorează USRul şi nu invers, iar asta mi se pare fascinat şi interesant din punct de vedere psiho-socio-cultural. Într-adevăr, mă interesează şi am scris despre profilul psihocultural al României, iar acesta depinde în mare parte de politicile pe care le fac oamenii politici.

  • Nicuşor Dan (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Bucureşti): pe Nicuşor Dan îl ştiu încă din 2005, ca un om de ştiinţă/cercetător de top în matematică. M-a mirat intrarea lui în politică! Eu îl ştiu ca un om foarte deştept, cu bun simţ, cinstit/onest şi foarte serios când îşi fixează obiective. Îmi place că şi atunci când face ceva ce iese prost, pot să ştiu că o face din greşeală/eroare, nu intenționat, şi este dispus să recunoască şi să îndrepte greşeala, lucru rar astăzi când toţi se cred fără de prihană!
  • Emanuel Ungureanu (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Cluj): Este un om despre care presa a scris mult, adesea de bine, şi cred că nu a greşit scriind aşa. Eu îl ştiu ca un om cinstit/onest, creativ în rezolvarea problemelor şi dedicat unor cauze bune (adesea punându-şi propriile interese legitime pe locul doi, după cauza bună în care s-a angajat).
  • Mihai Goţiu (primul pe listă la Senat – Cluj): Şi despre el presa a scris mult, şi bine şi mai puţin bine. Eu îl ştiu pe Mihai din studenţie, ca un om cinstit/onest, jurnalist şi activist preocupat de oameni şi problemele lor şi un intelectual/scriitor interesant (membru al Uniunii Scriitorilor). Eu nu-l ştiu nici (eco)anarhist, nici stângist, cum l-a caracterizat o parte a presei, deşi înţeleg că un individ autonom (fie el mai de dreapta sau mai de stânga) sperie şi poate fi perceput (sau chiar etichetat negativ în mod intenţionat, cu gândul scoaterii din scenă) astfel într-un mediu social dominat de neîncredere şi/sau într-un mediu politic dominat de reţele de interese nelegitime.
  • Christian Schuster (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Alba): Este colegul meu de UBB, pe care îl ştiu un profesionist/intelectual serios şi un om cinstit/onest. Intrarea lui în politică m-a surprins cel mai mult, dar o văd şi ca un semn de potenţială schimbare în bine a contextului nostru psiho-socio-cultural.

Dincolo de diferenţe, ceea ce îi uneşte pare să fie cinstea/onestitatea, preocuparea pentru oameni şi faptul că sunt buni/competenţi în ceea ce fac. Aşadar, ei vin în politică fiind deja definiţi ca oameni şi profesionişti, fără să aibă nevoie să folosească politica ca să se definească (vin să facă politică, nu să-i facă politica!). M-aş bucura să reuşească, deşi cred că este greu, iar dacă vor reuşi în alegeri abia atunci vor da piept cu mediul cinic al politicii româneşti. Dar cineva, de undeva, trebuie să înceapă. Succes dragi prieteni!

În final urez însă success şi oamenilor cu profiluri similare din celelalte partide participante la alegerile din decembrie 2016! Păstrând rivalităţile politice inerente, oameni cu astfel de profiluri pot genera o clasă politică nouă, care să gândească şi să interacţioneze diferit (nu în logica „care pe care” sau „cei din alte partide nu sunt competitori, ci inamici şi, aşadar, trebuie distruşi”), în beneficiul modernizării ţării şi ancorării acesteia în spaţiul psihocultural vestic.

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Olimpiada din 2016 în psihologia românilor sau Bine aţi venit în normalitate! O altă perspectivă asupra Jocurilor Olimpice de vară din 2016

Apariţia acestui articol a fost stimulată de un interviu care mi-a fost solicitat recent de către Radio France International (RFI), în legătură cu analiza reacțiilor românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia. În general, reacţiile în spaţiul public au fost extrem de critice, rezultatul României fiind privit ca unul catastrofal, atât din afara sistemului, cât şi din cadrul sistemului! Sper ca această analiză să aducă o doză de raţionalitate – contribuind la unele clarificări, fără pretenţii de adevăr unic – şi să fie de folos atât cetăţenilor interesaţi de mişcarea sportivă, cât şi  sportivilor şi decidenților în domeniu. Mai mult, pornind de la aceste analize preliminare, specialiștii interesați din domeniu pot efectuat analize suplimentare complexe, luându-se în calcul mai multe variabile și modele de combinare a acestora.

Direct si simplu spus, eu cred că reacțiile românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016 pot fi pricepute mai bine dacă ne raportăm corect atât la psihologia românilor, cât şi la performanţele obţinute la Olimpiadă.

În ceea ce priveşte psihologia românilor, concluzionam în monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015) că:

  1. Faţă de realitate, noi adesea ne credem aşa cum nu suntem, dar, totuşi, ne credem aşa cum am putea să fim;
  2. Pentru a ne înţelege corect comportamentele trebuie să ne raportăm la un cadru de referinţă, iar într-o lume globalizată acesta este reprezentat de celelalte ţări ale acestei lumi (nu ne putem raporta doar noi la noi);
  3. Printre alte atribute psihologice (ex. potenţialul intelectual), ne caracterizează şi emoţionalitatea – tendinţa de a exagera atât negativul, cât şi pozitivul -, pe un fond puternic de cinism.

Aşadar, aceste concluzii pot fi utilizate pentru a înţelege reacţii din spaţiul public faţă de performanţa românească la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia.

În ceea ce priveşte performanţele obţinute, analizând istoria olimpismului (Jocurile Olimpice de vară), în principiu ţările bogate şi mai mari sub aspectul populaţiei tind să obţină un număr mai mare de medalii olimpice. Să analizăm în cele ce urmează obiectiv performanța României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, prin prisma acestei tendinţe, urmând însă ordinea concluziilor derivate din psihologia românilor (vezi mai sus):

  1. Care este realitatea/cum suntem (vezi şi AICI):
    1. Este evident că prin prisma experiențelor trecute – începând cu Olimpiada din 1956 – (1956-13 medalii; 1960-10; 1964-12; 1968-15; 1972-16; 1976-27; 1980-25; 1984-53; 1988-24; 1992-18; 1996-20; 2000-26; 2004-19; 2008-8; 2012-9), performanţa din prezent (2016-5 medalii) nu ne mulţumeşte. Performanţa din prezent este apropiată ca număr total de medalii de cea din 1952 (4 medalii) şi peste celelalte obţinute de România de la începutul mişcării olimpice moderne (1896) până în 1952 (1900-0 medalii; 1924-1; 1928-0; 1936-1; în 1896, 1904, 1908, 1912, 1920, 1932, 1948, 1952 România nu a participat la Olimpiadă, iar în 1916, 1940 şi 1944 Olimpiada nu s-a organizat).
  2. Cadrul de referinţă al Jocurilor Olimpice de vară din 2016, din Brazilia (după Clasamentul Olimpic, 2016 şi Compania Bloomberg, 2016):
    1. 87 de ţări au câştigat cel puţin o medalie, numărul total de ţări/comitete olimpice participante fiind de 207 (206 plus o delegație sub egidă olimpică). România are un total de 5 medalii (1-aur; 1-argint; 3-bronz).
    2. În Clasamentul Olimpic (2016) care combină medaliile (nr. total de medalii + tipul de medalii), România se află pe poziţia 42, având 41 de ţări în faţa ei, aflându-se astfel în primele 20% dintre ţările participante (48% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România; trebuie însă adăugat aici faptul că pentru unele ţări (ex. Finlanda, Norvegia) clima poate să fie un impediment pentru performanţa la Jocurile Olimpice de vară, aceste ţări putând probabil performa mai bine la Jocurile Olimpice de iarnă.
    3. Dacă considerăm doar suma medaliilor – 5 medalii -, după Compania Bloomberg (2016), România se află pe poziţia poziţia 22 – având 41 de ţări în faţa ei (mai multe ţări se află pe aceeaşi poziţie) -, aflându-se astfel în primele 21% dintre ţările participante (50.6% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România. Numărul total de medalii al ţărilor care au obţinut cel puţin o medalie corelează puternic şi semnificativ statistic (p<0.05) cu numărul medaliilor de aur (0.98), argint (0.96) şi bronz (0.96) al ţărilor respective (sunt conștient aici de pericolul violării „independenței datelor” – scorul total cuprinzând celelalte variabile -, dar valorile sunt prezentate doar pentru a arăta că scorul total poate fi justificat ca variabilă dependentă de referință, în raport cu fiecare din celelalte trei variabile).
    4. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.79 între numărul total de medalii şi produsul intern brut în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că 62% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de produsul intern brut al ţărilor respective. Altfel spus, cu cât produsul intern brut al ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii creşte. Într-adevăr, un produs intern brut crescut poate susţine o mişcare sportivă puternică, prin infrastructură avansată şi venituri mai consistente pentru sportivi.
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la produsul intern brut (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 47, situându-se astfel în primele 24% dintre ţările participante (57.5% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Norvegia, Polonia, Germania, Spania, Japonia, SUA, Brazilia, Turcia, Finlanda, Argentina, China, Portugalia sau Austria se află la acest indicator sub România. Aşadar, considerând produsul intern brut, România nu face o figură proastă la Olimpiadă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    5. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.37 între numărul total de medalii şi mărimea populaţiei în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că peste 14% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de mărimea populaţiei ţărilor respective. Altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total medalii creşte. Într-adevăr, o populaţie mare poate constitui un bazin important pentru selecţia unor sportivi cu potenţial. Interesant însă, dacă controlăm pentru produsul intern brut, atunci corelaţia dintre mărimea populaţiei şi numărul de medalii rămâne semnificativă statistic (p<0.05), dar devine negativă; altfel spus, la acelaşi produs intern brut avem relaţia: populaţie mica, număr total de medalii mare!
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la mărimea populaţiei (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 44, situându-se astfel în primele 26% dintre ţările participante (62.1% dintre ţările participante care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, sub noi se află Finlanda, Austria, Turcia, Brazilia, Portugalia, Argentina sau China. Peste noi, dar în poziţii destul de apropiate, se află Rusia (poziţia 36), SUA (37), Spania (38), Japonia (39) sau Polonia (40). Aşadar, considerând mărimea populaţiei, România nu face o figură proastă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    6. Aşa cum ar fi de aşteptat, există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.82 între numărul total de medalii şi numărul de atleţi în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că aproximativ 67% din varianţa în numărul total de medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de numărul de atleţi implicaţi de fiecare din ţările respective (asta deşi un atlet poate câştiga mai multe medalii). Altfel spus, cu cât numărul de atleţi din ţările respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii este mai mare.
      1. Corelaţia dintre populaţia ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică şi numărul lor de atleţi implicaţi la Olimpiadă este de aproximativ 0.32 (semnificativă statistic – p<0.05); altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul de atleţi înscrişi la Olimpiadă este mai mare. Sigur, acest indicator trebuie înţeles în contextul în care deşi numărul de atleţi participanţi la Olimpiadă nu se stabileşte direct în funcţie de populaţia ţării, ci de performanţele anterioare, performanţele anterioare pot la rândul lor depinde de mărimea populaţiei (vezi mai sus punctul 5).
  3. Ca urmare a discrepanţei dintre cum ne credem (proiecţie susţinută totuşi de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016), apare o emoţionalitate negativă, accentuată de un fond colectivist şi cinic/ironic, bine exprimată în spaţiul public, cu reacţii şi contrareacții vehemente, care antrenează uneori şi sportivii (vezi discuţiile din mass-media – ex. AICI sau AICI).

În concluzie, dacă considerăm mărimea populaţiei sau produsul intern brut, în ciuda aparenţelor, România nu a făcut o figură proastă la Jocurile Olimpice de vară din 2016, prin raportare la alte ţări de referinţă pentru noi (ex. SUA sau alte ţări din spaţiul Uniunii Europene) sau la nivel internaţional (ex. China, Rusia). Sau dacă totuşi considerăm că România a făcut o figură proastă, atunci trebuie spus imediat şi faptul că folosind această unitate de măsură o figură proastă au făcut şi ţări bine profilate internaţional, precum SUA, Germania, China, Rusia, etc. Altfel spus, în principiu, la indicatorii principali (vezi mai sus), România se află cel puţin între primele 25% dintre ţările participante.

Este drept însă că în trecut adesea România a făcut o figură mai bună la olimpiade! Asta s-a întâmplat deoarece şi-a utilizat mult mai eficient potenţialul – mărimea populaţiei şi produsul intern brut -, prin raportare la mişcarea sportivă, angajând politici naţionale programatice în această direcţie. Într-adevăr, în perioada comunistă sportul era un ambasador important – să demonstrăm altora forţa noastră şi a „orânduirii” -, astfel că regimul comunist a transformat sportul în domeniu strategic, cu impact asupra imaginii naţionale. Mai mult, sintagmele utilizate în spaţiul public cu referire la performanţele sportivilor erau în România mai mereu formulate colectivist (ex. „noi”, „fetele noastre”, „se întorc acasă”), sportivii reprezentându-ne pe toţi în competiţia cu ceilalţi, generând astfel un angajament emoţional puternic şi cvasigeneral. Asta în timp ce în spaţiul vestic discursul asupra acestui fenomen era/este mai temperat, adesea în spiritul comunităţilor indivizilor autonomi (ex. „echipa de gimnastică a ţării/SUA”). După Revoluţia din 1989 nu am mai urmat o astfel de reţetă de activare intenţionată şi maximală a potenţialului, astfel că o vreme am trăit prin prisma generaţiilor/şcolilor formate în trecut. În consecinţă, astăzi, la aproape 27 după Revoluţia din 1989, când ar fi trebuit să avem o nouă generaţie de sportivi/şcoli, am ajuns să ne înscriem în „normalitatea internaţională” în ceea ce priveşte raportul dintre numărul de medalii olimpice, produsul intern brut şi mărimea populaţiei; altfel spus, potenţialul se exprimă natural în funcţie de contextul existent (ca în alte ţări moderne), fără a genera intenţionat contexte maximizatoare ale potenţialului. Nu spun că asta este bine sau rău, pur şi simplu este o constatare.

Aşa cum am arătat mai sus, această discrepanţa dintre cum ne credem (proiecţie susţinută de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016 sub nivelul proiecţiilor) generează o emoţionalitate negativă, cu reacţii şi contrareacții puternice în spaţiul public, pe un fond colectivist şi cinic/ironic, care angajează uneori şi sportivii.

Dacă vrem să menţinem performanţa sportivă la nivelul vechi, componentă a imaginii naţionale, atunci resursele trebuie ghidate centralizat în această direcţie. Spre deosebire de învăţământ, unde focalizarea pe olimpici duce uneori la ignorarea unei pregătiri foarte bune a masei largi de elevi, în domeniul sportului focalizarea pe olimpici, presupune adesea şi dezvoltarea sportului de masă, ca bază de selecţie pentru olimpiade. Există însă şi alternativa să lăsăm resursele descentralizate, acoperind astfel poate mai bine nevoile multiple ale societăţii. Ce cale alegem depinde de cum înţelegem aceste date şi implicaţiile lor psihosociale şi de cum ne proiectăm modelul cultural-ideal. De aceea cred că ar trebui să folosim reacţiile/certurile care există cu referire la performanţa României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, pentru a genera o dezbatere publică asupra mişcării sportive în România, ocazie cu care putem corecta prin date şi o serie de iluzii/înţelegeri greşite. Mai mult, dacă tot discutăm despre proiecte de ţară, cred că în cadrul lor ar trebui să abordăm şi rolul mişcării sportive în România (ex. Vrem olimpici? Vrem o mişcare sportivă mai largă cu rol în sănătatea populaţiei? Le vrem pe amândouă? Dacă da, avem resurse?).

Referinţe selective

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Perspectiva UBB asupra „proiectului prezidenţial” România Educată!

Revista Market Watch – care apare sub egida ministerului educaţiei şi cercetării – ne-a solicitat perspectiva Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) asupra „proiectului prezidenţial” România Educată. Perspectiva UBB (prin componenta executivă) poate fi găsită AICI (de la pg. 14 la pg. 16).

Perspectiva Universităţii din Bucureşti asupra aceluiaşi proiect poate fi găsită AICI.

Pentru alte perspective asupra educaţiei şi cercetării, prezentate în aceeaşi revistă, vezi AICI (interviu despre cercetare/educaţiei) şi AICI (despre universitatea world-class).

Sper să găsiti aceste texte interesante şi utile

Despre „proiectele de ţară” şi proiectul prezidenţial „România Educată”. O analiză psihoculturală

În Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie am reluat recent un articol din România Curată, despre „proiectele de ţară” ale României, cu accent pe componenta de educaţiei şi cercetare, componentă numită de Preşedintele României „România Educată” (vezi AICI).

Editorialul care prefaţează acest articol poate fi găsit AICI.

Sper să le găsiţi interesante, iar decidenţii utile!

Timpul Autonomilor: Eliberarea din Matrix sau Individualizarea Autonomilor din Reteaua/Mentalitatea Colectivista – O Analiza Psihologica a Manifestatiilor Sociale din Romania (din noiembrie 2015) pentru Lepetitjournal.com

9 Noiembrie 2015 3 comentarii

Am dat recent un interviu jurnalistului francez Jonas Mercier (journalist la Lepetitjournal.com şi la cotidianul francez La Croix), cu referire la intelegerea psihologica a evenimentelor sociale din Romania (din noiembrie 2015). Raspunsurile mele, prezentate sintetic, alaturi de cele ale altor specialisti din domenii conexe, au aparut AICI.

Primind mai multe intrebari si solicitari de la cititorii articolului pentru a detalia ceea ce a fost prezentat sintetic, o fac in articolul de mai jos.

Vremea Autonomilor: Eliberarea din Matrix sau Individualizarea Autonomilor din Reteaua/Mentalitatea Colectivista

S-au prezentat in aceasta perioada multe puncte de vedere asupra manifestatiilor sociale din Romania (din noiembrie 2015). Nu am pretentia ca aceasta analiza duce la o explicatie mai buna a fenomenului, dar cred ca, alaturi de alte analize, poate contribui la o intelegere mai comprehensiva a fenomenului.

Am scris recent un articol in Romania Curata, care explica din punct de vedere psihocultural de ce au esuat reformele de modernizare a Romaniei, articol care raspunde indirect si la unele probleme ridicate de jurnalistul francez. Pentru aplicatii in mediul educational vezi si AICI.

Asa cum am spus in monografia dedicata psihologiei romanilor (David, D., 2015: Psihologia poporului roman. Profilul psihologic al romanilor intr-o monografie cognitiv-experimentala. Editura Polirom: Iasi), psihologul olandez Hofstede arata ca, in general, Romania are un profil psihocultural colectivist (termenul „colectivist” este un termen psihologic tehnic, fara conotatii peiorative sau pozitive). Simplu spus, profilul psihocultural colectivist se refera la o tara/cultura in care societatea este mai mult o suma de colective, fiecare colectiv fiind creat, de obicei, in jurul relatiilor de rudenie/cunostintelor-prieteniilor. Intr-o tara/cultura cu un astfel de profil psihocultural, individul exprima mai ales idei si valori acceptate de colectiv, fara a tinde sa se emancipeze prin individualizare si optiuni personale, diferite poate uneori de cele ale colectivului; printr-o astfel de atitudine individul are insa protectia si suportul colectivului. Profilul psihocultural alternativ, profilul autonom, se refera la tara/cultura in care societatea care se creaza pe baze comunitare, comunitatile fiind formate din indivizi autonomi, individualizati prin optiuni uneori diferite de cele ale grupului de origine (ex. familie), care se solidarizeaza apoi voluntar, pe baza unor valori comune (nu atat pe baza de rudenie/cunostinte-prietenie), in comunitati puternice si altruiste. Intr-un sistem comunitar prieteniile (si protectia/suportul adus de acestea) apar adesea in baza unor valori comune, nu atat pentru a crea sau a pastra un sistem colectivist mai inchis in esenta sa (si termenul de „autonom” este un termen psihologic tehnic). Ca exemplu prototip de organizarea comunitara a „autonomilor” pot mentiona academiile nationale din tarile vestice, unde „autonomii”, odata individualizati prin opera proprie, se solidarizeaza in academii nationale care devin astfel forurile majore de stiinta si cultura din tara (dar la fel putem vorbi de organizatii profesionale, etc.).

Sigur ca cele doua profiluri psihoculturale de organizare a societatii nu sunt mutual exclusive intr-o tara/cultura (ex. toti sunt „colectivisti” sau toti sunt „autonomi:), dar unul sau altul dintre profilurile psihoculturale este, de obicei, majoritar intr-o tara/cultura.

Trebuie inteles clar ca un profil psihocultural colectivist sau autonom nu este bun sau rau in sine. El devine mai mult sau mai putin eficient, in functie de contextul geopolitic in care se afla o tara/cultura si in functie de modelul cultural ideal de dezvoltare proiectat in societate. 

Geopolitic, Romania a aderat, voluntar, la Uniunea Europeana. Dar dintre tarile Uniunii Europene, dupa analiza psihologului olandez Hofstede (apud David, 2015), doar Bulgaria, Grecia, Portugalia si Romania par sa aiba acest profil psihocultural colectivist, celelalte tari avand un profil psihocultural  autonom. In plus, in Romania, acest sistem de mentalitati colectiviste a fost, din pacate, desfigurat/cangrenat de coruptie, exprimata in nepotisme si pile/relatii, pe fondul concentrarii puterii sociale. Intr-adevar, daca in tarile vestice puterea este adesea descentralizata/distribuita, in Romania am creat structuri sociale prin care putini conduc multi (Hofstede, apud David, 2015), ceea ce a favorizat si dezvoltarea coruptiei. Asadar, desi profilul psihocultural colectivist in sine nu este problematic – un profil psihocultural colectivist, desi mai predispus la coruptie prin structura sa relationala bazata pe rudenii/cunostinte-prietenii, poate functiona foarte bine daca ai institutii puternice care sa-l protejeze de coruptie -, in Romania, din cauza concentrarii puterii sociale si a lipsei unor instituţii sociale puternice, acesta a fost cuprins de coruptie in esenta structurilor sale relationale. In consecinta, relatiile de rudenie au devenit nepotisme, cunostintele/prieteniile au devenit pile/relatii, iar suportul social a devenit un suport pentru „gasca” proprie.

Dupa cum am arata si in monografia despre psihologia romanilor (David, 2015), cei mai multi tineri romani par sa aiba in prezent, dominant, un profil psihocultural autonom; sigur, tinerii nu sunt toti „autonomi”, ci majoritatea lor are acest profil psihocultural autonom. Inevitabil, acest profil psihocultural autonom al generatiilor mai tinere intra in tensiune cu profilul psihocultural colectivist general pe care este fondata societatea romanesca actuala, tensiune accentuata de faptul ca sistemul colectivist este corupt. Tensiunea este mai departe accentuata de diaspora romaneasca din tarile vestice, care, fiind mai emancipata (prin individualizare/autonomie), provoaca la randul ei profilul colectivist al societatii romanesti. Asadar, colectivismul, care a stat la baza organizarii societatii romanesti, este asediat astazi de generatia tanara si de diaspora romanesca, asediu motivat nu doar de incompatibilitatea psihoculturala – care, intr-o anumita masura, poate fi tolerata intr-o societate moderna -, ci mai ales de faptul ca sistemul colectivist romanesc a devenit similar cu coruptia si astfel blocheaza modernizarea tarii.

Evenimentul tragic de la clubul Colectiv a fost un eveniment activator care a declansat aceasta tensiune mai veche. Simplus si direct spus, eu cred ca acum „autonomii” isi revendica de la „colectivisti” tara, pe care doresc astfel sa o sincronizeze european! Iar contextul european, asa cum am aratat mai sus, este de partea lor, fiind unul cu un profil psihocultural autonom. Oamenii acestia refuza sa mai fie prizonieri ai unor retele colectiviste corupte, definite prin  nepotism/pile/relatii, si se exprima ca indivizi autonomi care impartasesc valori moderne (ex. „incredere”, „cooperare”) prin care se pot apoi solidariza in comunitati puternice. Mai mult, prin aceasta schimbare oamenii acestia vor sa iasa din matricea colectivista – chiar daca aceasta ar fi necorupta -, individualizandu-se ca autonomi care vor crea prin solidarizare comunitati puternice, modernizand astfel tara. Asadar, din punctul meu de vedere, nu cred ca se mai urmareste doar eliminarea coruptiei dintr-o tara organizata colectivist, ci eu cred ca se doreste sincronizarea tarii cu modernitatea europeana chiar prin schimbarea profilului psihocultural colectivist. Pentru cine a stiu sa se uite la tara prin grila psihoculturala in context international, acest lucru a fost anticipabil clar la ultimele alegeri prezidentiale. Totul era o chestiune de timp: vor incerca „autonomii” sa-si revendice tara acum sau peste 20 de ani, cand vor fi generatia adulta care are in mod natural parghiile majoritare de influenta sociala? Sigur ca majoritatea „autonomilor” sunt tineri, dar lor li se adauga si seniori care impartasesc valorile europene moderne care, chiar daca nu sunt majoritari in generatia lor, pot avea un rol cheie in schimbarea initiata de tineri, prin experienta pe care o pot aduce si prin care pot ajuta, acolo unde este nevoie, la canalizarea inteleapta a energiei tinerilor. In acest fel modernizarea Romaniei se poate face decisiv, dar intelept, dupa formulele democratice (1) no one left behind si (2) shared esteem, care sunt inclusive, sociale si neconflictuale.

Acestea fiind spuse, trebuie sa fim atenti, deoarece matricea colectivista va incerca prin diverse mijloace sa reintegreze „autonomii” care se individualizeaza si se exprima acum. Orice lucru nou, care provoaca mentalitatea colectivista veche, este un pericol care activeaza retelele colectiviste pentru a anihila noul/schimbarea (inclusiv prin atacul la persoana fata de cei care le promoveaza). De obicei, initial reactia este de pe pozitii de forta, iar daca nu reuseste sa intimideze se trece apoi la pozitii manipulatorii. In paranteza fie spus, cam asa cred ca s-a deturnat si Revolutia din 1989! In prezent am trecut de prima faza, cand, dupa etalarea unor pozitii de forta ale Guvernului, s-a cedat prin demisii. Acum intram in a doua faza, a manipularilor. Am vazut deja ca in cadrul mitingurilor apar tendinte de acaparare a miscarii in structuri aparent moderne, dar de sorginte colectivista in esenta lor. Sigur, „autonomii” trebuie rapid sa acopere vidul anarhic lasat de destructurarea (mai mult sau mai putin locala) unor retele/mentalitati colectiviste, prin coagularea/implicarea in structuri comunitare moderne (ex. organizatii civice active, think tank-uri, organizatii profesionale, partide moderne, etc.); ei trebuie sa se solidarizeze rapid prin valori precum „incredere” si cooperare” in comunitati care sa participe apoi democratic la modernizarea tarii. Daca coagularea lor in comunitati se va face mai incet decat viteza re-actiunii vechiului sistem, atunci s-ar putea sa piarda, fiind invinsi pe rand in relatia: un autonom vs. un grup corupt! O coalitie de autonomi, bine organizata intr-o comunitate, are insa o forta de modernizare de neoprit! In concluzie „autonomii” din strada trebuie sa fie atenti acum la doua lucruri majore: (1) sa nu fie recaptati in matricile colectiviste de putere prin structuri vechi imbracate in forme noi si (2) sa nu intareasca vidul anarhic, rezultat inerent din destructurarea unor retele/mentalitati colectiviste, ci sa se solidarizeze prin valori vestice in comunitati prin care sa participe democratic la modernizarea tarii.

Practic, implicit, fiecare participant de buna credinta la mitingurile din aceste zile simte ca este nevoie de o schimbare majora in tara. Schimbarea psihoculturala nu este insa formulata mereu clar/nu este constientizata clar, deoarece, prin natura sa, profilul (matricea) psihocultural este adesea implicit/tacit. Eu risc si cred ca, formulata explicit, aceasta schimbare majora, de fond, cautata astazi, ar insemna urmatorul lucru: modernizarea Romaniei prin sincronizarea acesteia cu tarile vestice, prin adaptarea profilului psihocultural al tarii (ex. de la profil colectivist la profil autonom; de la centralizarea puterii la descentralizarea/distribuirea puterii), pentru a putea asimila valori si institutii vestice: individual autonom care, prin incredere, evaluare rationala si cooperare, se solidarizeaza voluntar cu alti indivizi autonomi pentru a genera comunitati puternice si generoase, in care indivizii se bucura de o calitate crescuta a vietii.