Despre traumă și ADHD pe scurt. Altfel decât Gabor Mate

De obicei nu reacționez la toate lucrurile controversate care se scriu despre sănătatea mintală în spațiul public, mai ales când acestea vin din zona pseudoștiinței, simplu, pentru că nu am timpul necesar și nu apuc să răspund la câte prostii se pot spune și se spun. Reacționez doar când sunt solicitat și problema este gravă și/sau intervin fără solicitare când enormitatea demersului pune la risc oamenii.

Cu domnul Gabor Mate lucrurile stau altfel. Deși nu are studii avansate în zona sănătății mintale (psihologie clinică/psihiatrie), domnia sa are totuși pregătire medicală de bază și o experiență clinică respectabilă și în conexiune cu sănătatea psihică, astfel încât spusele sale, chiar când nu sunt clar validate științific, pornesc de pe o platformă de credibilitate primară în mintea oamenilor (mulți nu înțeleg încă diferența între psihologie-psihoterapie și medicină și/sau între diverse specialități medicale). Am fost întrebat de-a lungul timpului de către profesioniști, public și media ce cred despre demersul „psihoterapeutic” al domnului Mate, care reușește să atragă atenția unui număr mare de oameni din publicul general. Nu m-am pronunțat, din lipsă de timp, dar și pentru că, în nebunia care există în zona sănătății, cu vindecători și vrăjitori care de care mai bizari, acest demers este totuși unul care vine de la un om format în zona sănătății, cu potențial mai integrativ-holistic față de abordările poate adesea prea segmentare care există în domeniu. Știam și știu că demersului dânsului este controversat în știința de azi, dar aveam și încă am o oarecare simpatie moderată, chiar dacă pe alocuri critică, pentru abordarea sa integrativ-holistică, sperând, totuși, că lucrurile mai controversate se vor corecta în timp și din mers.

Din păcate acum văd unele exagerări care mi-au atras atenția diseminate chiar în țară, care nu cred că ajută oamenii în nevoie, așa că, asumându-mi riscul de a-i irita fanii, dar cu responsabilitate față de oameni, responsabilitate derivată nu doar din profesia mea de psiholog și calitatea de om de știință, ci și din pozițiile de leadership pe care le am în profesie, punctez câteva idei de bază pentru cei cărora le pasă de ei și de copiii lor (am pornit de aici https://stirileprotv.ro/stiri/interviurile-stirileprotv/interviu-doctorul-gabor-mate-explica-ce-este-adhd-si-care-sunt-factorii-declansatori-cum-pot-fi-protejati-copiii.html , dar am studiat și site-ul domnului Mate):

(1) În legătură cu ADHD („Tulburare de Deficit Atențional și Hiperactivitate”): Faptul că domnul Mate accentuează că ADHD nu este o boală, ci doar un fel de mecanism de adaptare la stres/traumă, stres accentuat oarecum de stilul parental, reprezintă un amestec de erori și truisme. Eroarea apare prin diminuarea majoră a rolului geneticului, când studii după studii confirmă că ADHD are o eritabilitate (genetică) în jur de 70%, ceea ce arată că domnul Mate își construiește teoria fără a se ancora inițial în știința actuală (de aici poate și caracterul adesea mai controversat al abordărilor sale, adesea bazate nu pe cercetării riguroase, ci pe experiențe limitate și/sau prea personale). Tot eroare este exagerarea unor componente (ex. traumă/practici parentale), dincolo de rolul important pe care îl pot avea uneori. ADHD este o tulburare psihică – așa cum apare în ghidurile internaționale (ex. DSM/ICD) – cu cauzalitate bio-psiho-socială complexă încă incomplet cunoscută, dar cu multe mecanisme cunoscute. În consecință, există tratamente eficiente, care implică adesea o combinație de farmacoterapie și psihoterapie (de obicei pe linie comportamental-cognitivă), personalizată ca pondere și intensitate în funcție de pacient. Truismul se referă la faptul că știm încă de la Hans Selye despre stres și mecanismele de adaptare ca un cadru general al unor probleme psiho-somatice, deci ce ne spune domnul Mate nu este complet nou. Dar problema este de ce în acest cadru general unii dezvoltă probleme psihologice subclinice, alții dezvoltă tulburări precum ADHD, alții probleme/tulburări de depresie sau anxietate etc. Așadar, ADHD chiar nu poate fi redusă la „stres/traumă” și la stilul parental – asta ne mai poate duce în mod eronat și spre probleme adiacente legate de „vinovății parentale”, cum s-a mai întâmplat în istorie cu alte tulburări psihice, precum schizofrenia, autismul etc. -, ci la interacțiuni complexe bio-psiho-sociale, care trebuie investigate în continuare, dar care, chiar dacă nu sunt elucidate, susțin deja tratamente eficiente. Așadar, eu cred că dacă părinții își iubesc copiii și le pasă cu adevărat de viitorul lor, este nevoie să-i ducă la specialiști pentru tratamente adecvate, ADHD fiind o tulburare clinică serioasă, pentru care există tratamente eficiente. Altfel, netratată adecvat, tulburarea pune la risc funcționarea socială și calitatea vieții pacientului.

Câteva informații relevante în legătură cu cele afirmate mai sus:

• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6477889/
• https://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC6477889/
• https://link.springer.com/article/10.1007/s10608-020-10157-6
• https://www.nhs.uk/conditions/attention-deficit-hyperactivity-disorder-adhd/
• https://www.psychiatry.org/File%20Library/Psychiatrists/Practice/DSM/APA_DSM-5-Contents.pdf
• Vezi și o analiză video critică a „modelului Mate” pentru ADHD făcută de fostul președinte al Section on Clinical Child Psychology (fosta Divizie 12) din cadrul American Psychological Association: https://www.youtube.com/watch?v=bO19LWJ0ZnM

(2) În legătură cu trauma: Într-un context mai general al abordării sale bazate pe stres, domnul Mate insistă asupra rolului major al traumei în sănătatea psihică (adesea și fizică). Am uneori impresia că a înlocuit vechiul mecanism freudian universal al „pulsiunilor sexuale”, care explica totul legat de sănătatea psihică (ba chiar și aspecte legate de sănătatea fizică) și de care am scăpat cu greu în știința de azi, cu cel al „traumei”. Sunt însă de acord cu dânsul că trauma trebuie tratată la modul serios, dar pe linia științei de azi, care ne spune că: (a) nu orice frustrare, fie aceasta și mai intensă, este traumă; simplificând definiția, simplu spus, trauma înseamnă expunere la situații grave (ex. moarte/violență/abuz sexual/rănire gravă etc.), definite statistic ca atare și/sau percepute așa de victimă; (b) nu orice traumă generează probleme mintale (sau de sănătate fizică); și (c) nu orice probleme de sănătate psihică (sau fizică) au în spate traume. Ființa umană este extrem de rezilientă! Studii după studii au arătat că la traumă există modalități diverse de răspuns, în funcție de diverse caracteristici psihologice (pe care nu le detaliez acum aici):

• Unii oameni, după traumă, ajung într-o fază de dezvoltare post-traumatică, cu o funcționalitate chiar mai bună decât înainte.
• Unii oameni, după traumă, își reduc inițial funcționalitatea, dar își revin rapid la nivel anterior (sau de creștere post-traumatică), singuri sau cu suport terapeutic minimal.
• Unii oameni, după traumă, își reduc funcționalitatea fiind sever afectați și, în consecință, au nevoie de timp și/sau suport terapeutic pentru a se stabiliza sau pentru a reveni la nivelul anterior de funcționare (sau la dezvoltare post-traumatică).
• Unii oameni, după traumă, sunt foarte sever afectați, severitate care se accentuează dacă nu se intervine, intervențiile terapeutice trebuind să fie intense și adesea reușesc o echilibrare, nu neapărat o revenire la nivelul anterior (sau foarte rar o dezvoltare post-traumatică).

Așadar, nu orice traumă generează probleme de sănătate psihică (sau fizică) și nu orice problemă de sănătate psihică are în spate o traumă!

Câteva informații relevante în legătură cu cele afirmate mai sus:

• https://www.psychologicalscience.org/observer/bonanno
• https://www.annualreviews.org/content/journals/10.1146/annurev-clinpsy-032210-104526
• https://www.apa.org/monitor/2016/11/growth-trauma
• https://www.psychiatry.org/File%20Library/Psychiatrists/Practice/DSM/APA_DSM-5-Contents.pdf

În concluzie, cred că domnul Gabor Mate are o abordare respectabilă ca esență bio-psiho-socială, dar, prin generalizări excesive și lipsă de expertiză în demersurile psihologice actuale, riscă să promoveze teorii și practici încă nevalidate științific. O mai mare atenție la cunoștințele de specialitate din zona psihologiei/psihiatriei poate da demersului domnului Mate o validitate științifică adecvată, care, dublată cu abordarea holistică pe care o propune, poate face „modelul Mate” interesant nu doar pentru publicul larg, ci și pentru domeniul profesional/al sănătății și pentru specialiștii în domeniu.

Câteva gânduri preliminare despre implicațiile „Raportului Draghi” asupra mediului academic românesc

Recent a fost publicat „Raportul Draghi” asupra competitivității europene: The future of European competitiveness – A competitiveness strategy for Europe (https://commission.europa.eu/topics/strengthening-european-competitiveness/eu-competitiveness-looking-ahead_en).

Fără îndoială că raportul va genera discuții și reflecții aprinse, dar, într-o formă sau alta, va marca politica europeană în anii care vin. Readucerea în discuție a competitivității, când unele politici europene recente evitau termenul, vorbind prețios și confuz doar despre cooperare, nu competitivitate, chiar punându-le greșit în opoziție, arată o îngrijorare majoră privind rolul global al Uniunii Europene (UE) în raport cu SUA și China. Soluțiile propuse pentru competitivitatea europeană, și anume (1) inovația (mai ales în tehnologiile avansate); (2) demersurile verzi doar integrate cu competitivitatea, nu ca blocaj al acesteia și (3) securitate și reducerea dependențelor sunt provocatoare.

Și în ceea ce privește universitățile, concluziile sunt importante, așa cum le-am înțeles și eu (organizația universităților europene de cercetare avansată The GUILD (https://www.the-guild.eu/), în care UBB este membru, a oferit informații și feedbackuri preliminare acestui demers):

• (1) Avem nevoie de mai multe universități de excelență. Deși rezultatele cercetării fundamentale – cea care produce acel tip de cunoaștere avansată ce stă apoi la baza inovării – în cadrul UE sunt bune și comparabile cu cele din SUA și China, nu avem o contribuție de excelență (ground-breaking/frontier research) suficient de puternică, care să schimbe paradigme. Într-adevăr, raportul punctează că în multe clasamente globale majore ale universităților UE nu domină, în raport cu SUA sau China, primele poziții (ex. în 2022 Nature Index, UE are aproximativ 3 universități în top 50, în timp ce SUA are 21, iar China are 15).
• (2) În consecință, pornind de la punctul 1, bugetul pentru cercetarea fundamentală de excelență – prin European Research Council – ar trebui dublat, spune raportul, ceea ce este de salutat (să ținem minte acest lucru și pentru politicile din țară).
• (3) În ceea ce privește patentarea, conform raportului, UE (17% din global patent applications în 2021) este comparabilă cu SUA (21%) și China (25%), dar valorificarea patentelor prin comercializarea inovațiilor este mult mai slabă (doar aproximativ 1/3 din patente ajung comercializate în UE). În plus, adesea inovațiile nu sunt disruptive (adică nu creează produse/servicii/piețe complet noi, ci creează mai ales dezvoltări incrementale).
• (4) În consecință, pornind de la punctul 3, avem nevoie de o finanțare mai bună pentru inovații disruptive și mecanisme eficiente de comercializare, spune raportul, ceea ce este din nou de salutat (să ținem minte acest lucru și pentru politicile din țară).
• (5) Birocrația și suprareglementarea reprezintă o problemă generală în UE, deci și la nivel academic (ex. proprietatea intelectuală), alături de fragmentarea mare și de coordonarea scăzută, care trebuie corectate prin concentrări academice (ex. pentru proiecte mari de infrastructură de cercetare-inovare; pentru teme relevante) și clustere de inovație, punctează raportul.

În esență, mesajul, care cred că este valabil pentru România, este că avem nevoie în paralel, dincolo de susținerea largă a mediului academic, de programe care să susțină excelența, acolo unde există cu adevărat potențial pentru aceasta. România poate învăța din asta! În ultimii ani, ca urmare a unor politici incluzive bune, am avut o dezvoltare importantă a mediului academic românesc, dar, aparent paradoxal, și o regresie a tuturor universităților spre o medie (medie care totuși crește de la an la an). Astfel, au pătruns tot mai multe universități românești în clasamente, dar nu performăm la vârf. Acest demers incluziv trebuie completat, așadar, cu programe de excelență, acolo unde există potențialul pentru aceasta.

În plus, transformarea excelenței din cercetare în inovații disruptive larg comercializate trebuie să meargă mână în mână în universități (și în sistemul academic în general) cu eliminarea birocrației, suprareglementărilor și fragmentărilor, precum și cu stimularea coordonării și cooperării.

În fine, am fost surprins să văd că demersul major (de tip flagship) al Comisiei Europene, și anume European University Alliances, este menționat doar marginal în tot raportul, lucru care trebuie să ne dea de gândit.

Este important de analizat cu atenție acest raport și de urmărit reacția Comisiei Europene și a statelor membre, pentru a ști ce trebuie făcut eficient în țară pentru mediul academic românesc.