Psihologia pentru oameni cu formația rock Compact

Unul din scopurile mele ca psiholog și om de știință, dincolo de predare în beneficiul studenților și cercetare avansată pentru progres, este să duc psihologia oamenilor, pentru a-i ajuta să-și trateze problemele psihologice (psihosomatice), să-și mențină sănătatea și să se optimizeze/dezvolte personal și relațional (să-și folosească potențialul), în final pentru a fi mai fericiți și satisfăcuți cu propria viață.

Dincolo de intervențiile de specialitate în cabinetul propriu (și la Clinica UBB), am încercat să diseminez cunoașterea psihologică, cu scopul menționat mai sus, și prin mijloace alternative, precum povești raționale (pentru copii și  adulți), benzi desenate (pentru copii și adulți), desene animate (pentru copii și adulți), jucării robotice, etc. – vezi pentru detalii la http://retman.ro/ – și prin artă  (vezi spre exemplu Simfonia Iubirii cu Young Famous Orchestra, analize psihologice asupra picturilor, operelor literare, muzicii, etc.) și emisiuni TV (vezi spre exemplu seria seria TV Călătorii Interioare).

Acum este rândul rockului de a fi un astfel de vehicul. Mă bucur că legendara formație rock Compact a acceptat acest proiect inițiat de Fundația Alma Mater Napocensis (Fundația UBB). Și eu am acceptat imediat invitația Fundației UBB, nu doar pentru că mă ajută în misiunea personală de care pomeneam mai sus, ci și pentru că formația Compact a fost și este pentru mine una de referință în preferințele muzicale (vezi și aici). Cred că împreună le putem propune participanților la concert modalități inedite de prelegeri psihologice în contextul muzicii rock, prin care iubirea și prietenia să le coloreze viața și să-i facă fericiți!

Fondurile obținute din concert vor fi utilizate în proiectele sociale ale Fundației UBB. Pentru a cunoaște unele din astfel de proiecte ale Fundației UBB vezi AICI.

Vă aștept cu drag la concert!

 

Image may contain: 6 people, text

Categorii:Despre Viaţă Etichete:

De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România

Am fost invitat de profesioniști din mass-media să comentez rezultatele la alegerile recente (26 mai 2019). Am refuzat, deoarece nu sunt analist politic, iar acum, pentru o vreme, este timpul expertizei lor. Voi comenta totuși pe blogul propriu un rezultat interesant legat de mediul academic, cu o raportare și la psihologia românilor, lucruri care îmi sunt apropiate.

Așadar, de ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România? Răspunsul va fi unul sintetic și punctual, lăsându-vă pe voi cititorii să gândiți și să trageți concluzii mai complexe.

1. Bunăstarea și calitatea vieții într-o țară depind de nivelul de cunoaștere (knowledge-based society). Cu cât cultura și știința/tehnologia sunt mai avansate, cu atât țara este mai dezvoltată civilizațional și poate oferi mai multe propriilor cetățeni.

2. Cunoașterea avansată este generată mai ales în mediul academic, acum, în lume, dominant în universități (și partial în institute de cercetare, publice sau private, unele private din cadrul unor companii).

3. Țările avansate au universități de tip world-class care le asigură avantaje competitive în lumea tot mai globalizată. O universitate world-class este una care, punând cercetarea avansată în centru ei, dezvoltă:

    • (a) o predare modernă, astfel că studenții nu învață doar cunoștințe, ci și modalitatea de generare a acestora, devenind astfel cetățeni autonomi și creativi, integrați pe piața muncii, dar și capabili să o schimbe/dezvolte și
    • (b) o relație inovativă cu societatea, astfel că nu oferă doar servicii obișnuite, ci oferă servicii de calitate crescută și/sau inovative.

Mai mult, o universitate world-class combină creativ cunoașterea științifică, cu creația artistică și activitățile vocaționale, generând un output cultural complex, de interes global.

4. În România, mediul academic este ținut în zona de neperformanță, pe alocuri complet rupt de mediul academic internațional (ex. în legislație). Asta afectează negativ țara! Unii profesioniști (ex. economiști/ingineri/funcționari, etc.) pregătiți într-un astfel de mediu – mai ales în unele universități mai puțin competitive – nu vor fi foarte performanți; în consecință, uneori nu avem planuri bune de dezvoltare sau dacă reușim să avem planuri bune ajungem să nu avem resursă umană competitivă să le implementeze eficient. Tot universitățile pregătesc și profesorii care ne educă copiii; prost pregătiți, aceștia vor pregăti prost și copiii. Așadar, un mediu academic neperformant blochează o țară atât în prezent, cât și în viitor!

5. Orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

6. Factorul politic din țară a avut grijă să împiedice dezvoltarea și diferențierea normală a universităților. Asta atât din cauza structurii colectiviste (ex. „…toți suntem la fel și nimeni nu se diferențiază fără acordul puterii/șefului”; „…dacă se face diferențiere aceasta este stabilită de putere/șef, nu pe criterii obiective”), cât și din cauza factorului politic (politicienii sunt uneori „protectori” ai unor universități locale). În aceste condiții, deoarece este imposibil ca toate universitățile din țară să fie world-class, nu au lăsat niciuna să fie așa. Ba mai mult, prin politicile ministerului de specialitate au atacat universitățile din marile centre universitare tradiționale, pentru a le reduce potențialul de diferențiere și șansa de a evolua spre world-class. Iată câteva exemple în acest sens (vezi și acțiunile publice ale UBB ca răspuns la astfel de atacuri).

    • Le-au tăiat locuri bugetate, orientându-le spre alte zone mai puțin competitive internațional. S-a spus atunci de către minister că trebuie orientate spre domenii de specializare inteligentă și spre susținerea celor din zone defavorizate. Așa este, s-a spus bine! Dar acestea au fost definite prost și/sau prin interese politice. Spre exemplu, zonele de specializarea inteligentă au fost definite pe baza unor date vechi și a unor mecanisme vetuste, astfel încât ar fi potrivit mai bine „specializarea neinteligentă”! Apoi, dacă vrei să ajuți studenții din zone defavorizate să se emancipeze îi duci în cele mai dezvoltate zone academice, nu în unele puțin competitive. Spre exemplu, ca urmare a acestor politici, la masteratele UBB, 200 de studenți din anul I au fost forțați să-și plătească studiile, în loc să studieze fără grija banilor!
    • Au interzis experții internaționali în competiția de granturi, pentru a controla mai bine alocarea de resurse, prin experți locali adesea mai influențabili. Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către acești experți internaționali pentru care circulația ideilor și expertiza academică nu au granițe? Dacă îți pasă de banii publici din cercetare du-i spre zonele care îi pot folosi cel mai bine în beneficiul țării, iar asta se stabilește de experți de top, indiferent că sunt români sau străini.
    • Au denigrat bunele practici academice. Am auzit „oficiali” minimizând public rolul unor reviste de referință la nivel internațional (ex. Nature/Science). Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către mediul academic internațional care se raportează la astfel de reviste de top?
    • Au introdus aparent mecanisme academice moderne – pe care le-am tot cerut și noi-, dar, evident, le-au definit în mod original, favorizând astfel în final neperformanța. Spre exemplu, promovarea pe post este bună dacă se reportează la criterii riguroase de performanță și dacă nu mai încarcă statul de funcții cu noi poziții pentru concursul legat de promovare; la noi însă nu avem nici una nici alta, astfel că promovarea devine un mecanism de protecție, nu de performanță, deoarece nu mai poți să ai contracandidat.

Astfel de practici, alături de legislație proastă (ex. noi nu putem face “head hunting” pentru cei mai buni, cercetarea nu are mecanisme de finanțare în universități, etc.) și subfinanțare au slăbit major universitățile românești și este o minune că se mai văd în rankingurile internaționale. Ne menținem acolo prin ambiția proprie și printr-un efort academic și managerial de neimaginat, în ciuda, nu cu suportul politicilor din țară. Spre exemplu, dincolo de evaluările negative făcute de colegii noștri din străinătate ca răspuns la acțiunile politicului în țară, suntem depunctați adesea la calitatea educației prin prisma raportului profesori/studenți. Evident că am angaja mai mulți profesori, dar atunci, ca urmare a subfinanțării, intrăm în incapacitate de plată. Adesea deciziile politice asupra educației/cercetării – ca cele menționate aici (dar sunt multe altele) – parcă au fost nu doar împotriva educației/cercetării, ci a țării. Ce poți să faci într-un mediu atât de aberant? Unii renunță și devin prizonierii sistemului, rugându-se pentru resurse de supraviețuire pe linie personală. Alții îl denunță, luptă pentru schimbarea lui pentru beneficiul tuturor și încearcă să creeze insule de raționalitate în jurul lor, măcar cât le permit resursele. Alegerea ține de etica personală/instituțională. Acestea fiind spuse, dacă am lua în rankinguri în calcul și subfinanțarea și efortul birocractic, marile universități din țară ar fi în Top-100 în lume!

7. România are nevoie de câteva universități world-class (din cele care sunt acum vizibile/cu impact internațional și/sau unele noi, gândite în „paradigmă metropolitană”), susținute în această logică de guvern/minister. Acestea vor asigura avantaje competitive țării, iar în acest fel cheltuielile cu ele se vor întoarce ca beneficii pentru țară înzecit! Unele universități pot angaja o ambiție națională, susținute de către minister. Funcția lor este să contribuie la formarea de resursă umană în domenii strategice pentru țară și să aducă produse/servicii inovative/de calitate. Apoi, unele universități trebuie să aibă o anvergură regională, susținute de minister și de instituții regionale. Acestea sunt fundamentale în a genera resursă umană de calitate și produse de calitate, în acord cu nevoile/strategiile regionale. În fine, unele universități trebuie gândite într-o logică locală, susținute de minister și de autoritățile locale. Acestea au un rol fundamental în formarea de resursă umană necesară pe plan local și în a ridica nivelul cultural al zonei. Dacă am gândi astfel, valorizăm fiecare tip de universitate și evităm situația penibilă de genul în care o echipă de fotbal județeană ar fi forțată să se întreacă cu Barcelona! O echipă locală de fotbal este necesară și importantă pentru comunitate pentru alte motive, decât să câștige competițiile internaționale de top.

8. Modernizarea mediului academic românesc nu este tributară unor politici de stânga sau de dreapta. Ambele ideologii politice (inclusiv cele de centru) au mecanisme care să asigure un mediul academic sănătos, mai ales dacă le respectă autonomia academică și se uită doar ca prin politicile proprii să încurajeze ancorarea universităților românești în practici academice internaționale. Din păcate, la atacurile recente ale ministrilor propuși de PSD asupra marilor universități am fost lăsați baltă de restul spectrului politic și de alte instituții de la care am așteptat suport (măcar moral). Asta poate pentru că mulți au avut de protejat universități locale, iar alții au fost chiar convinși (oare cum și de ce…?) că marile universități vor un monopol pe care nu-l merită! Unii chiar nu înțeleg arhitectura de la punctul 7, care nu este o invenție proprie, ci o organizarea sănătoasă a mediului academic în țările dezvoltate. Doar unii au înțeles pericolul prin care trecem nu doar noi, ci țara. Iar acest lucru s-a văzut la alegeri în marile centre academice tradiționale!

9. Sigur, albastru a colorat marile centrele academice tradiționale și pentru că există acolo un număr mare de studenți/tineri, care au observat acțiunile politicului în mediul academic. În 2015 spuneam în psihologia românilor ca România are un profil psihocultural vechi, încă dominant (dar nu cu o majoritate confortabilă), dar profilul psihocultural modern devine tot mai puternic, iar pe măsura ce generațiile Z/Y vor ajunge să poată vota și/sau să fie influente social, România modernă va fi de neoprit. Am mai spus că diaspora, mai obișnuită cu profiluri psihoculturale moderne, va fi un factor catalizator al schimbării țării în acest sens. Prin România modernă nu înțeleg una colorată politic de un anumit partid, ci una ancorată în valori/norme/practici europene. Partidele politice care nu înțeleg asta vor deveni marginale. Alianța USR-PLUS și PNL au avut cel mai european discurs și o credibilitate mai mare când îl asumau. Iar în 2019, într-adevăr, tinerii au votat mai ales albastru în toată țară (nu doar în zone academice), colorând însă mai puternic în albastru marile centrele universitare tradiționale deoarece aici au fost concentrați într-un număr mai mare, mai motivați (au fost iritați/sensibili la atacurile asupra universităților lor) și și-au unit forțele și cu cei afectați de politicile vetuste antieuropene din domeniu, indiferent de vârstă. Interesant este că acest fenomen a apărut și în zone academice emergente și chiar în unele zone urbane în care județul a avut altă culoare.

10. Eu cred că ne-a trecut glonțul pe lângă ureche! Mi-ar plăcea ca tot spectrul politic să înțeleagă ceva din asta. Tinerii români vor să fie europeni și vor să construiască/să trăiască într-o Românie modernă, congruentă cu spațiul vestic. Această ambiție nu are în sine culoare/orientare politică. Dar partidele care înțeleg asta și se comportă ca atare vor fi câștigătoare (acum au fost astfel mai ales PNL și USR-PLUS), iar cele care se opun vor fi pierzătoare (acum a fost astfel mai ales PSD). Universitățile adevărate nu pot fi prizoniere ale politicului, iar dacă politicului îi pasă de țară trebuie să asigure autonomia universităților, finanțarea adecvată a acestora, iar în ceea ce privește controlul să se asigure doar că practicile universităților românești sunt după cele mai bune practici internaționale (acum au înțeles asta ca mesaj mai ales USR-PLUS, dar ne-ar plăcea să înțeleaga asta tot spectrul politic!).

11. În final, repunctez că orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile! Dar nu în “modernizări originale”, ci prin modele care ne ancorează în lumea civilizată. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Considerații personale despre „Legea psihologului”

9 aprilie 2019 45 comentarii

Există acum o dezbatere importantă privind proiectul de “Lege a psihologului”. Asociația Psihologilor din România (APR – http://www.apsi.ro) s-a exprimat asupra acestui lucru AICI. Ideea principală a APR este că legea este necesară, dar dezbaterea trebuie să fie largă și transparentă!

Sunt însă bombardat de unii colegi pentru un punct de vedere mai detaliat, reprosându-mi-se indirect că adesea unii dintre noi (cu oarecare vizibilitate publică) evităm să fim tranșanți în astfel de situații critice. Eu nu evit, iar cine mă cunoaște știe asta. Nu mă tem de critici să-mi exprim clar poziția și respect pozițiile opuse, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea (uneori știu, în logica hegeliană, că sinteza bună rezultă din teză și antiteză). Pur și simplu nu am fost foarte implicat în aceste demersuri și a trebuit să mă documentez pentru a înțelege unele detalii. Iar după documentare, văzând ce se întâmplă, sunt îngrozit și nu, nu vreau să fiu ambiguu deloc.

Așadar, iată, sincer și direct spus, punctul meu de vedere, fără ca acesta să reprezinte cu necesitate punctul de vedere al APR, al universităților (ex. Consorțiul Universitaria) sau al unor asociații profesionale (ex. APCCR). Poate că unele idei vin în coliziune cu cele ale altor grupuri, dar și așa poate ajută în discuțiile care au loc.

  1. Cred sincer că este iresponsabil față de psihologi și psihologie să problematizăm dacă masteratul trebuie sau nu să devină o condiție pentru psihologul cu practică independentă. Și dragi colegi, este un lucru ticălos (și/sau prostesc) să legăm rolul masteratului în profesie de interese ascunse ale universităților. Interesele există, dar sunt legitime și explicite! Iată argumentele pentru ceea ce afirm, ca să nu mi se reproșeze în logica ticăloasă de mai sus (deși unii oricum o vor face!) că, fiind implicat în masterate, le apăr partizan, nu rațional. A fi împotriva masteratelor/universităților este ca și cum am spune că medicii nu trebuie formați prin UMFuri+Clinici Universitare și că cine dorește asta exprimă interesul UMFurilor. Așa cum am spus, este ticălos acest discurs, deoarece de fapt reproșul (absurd) către universități urmărește doar să privatizeze profesia/formarea. Este ca și cum am spune că medicii trebuie formați prin ONGuri private, nu prin UMFuri+Clinici Universitare. În acest context, a contra psihologii care sunt și cadre universitare cu psihologii care nu sunt în universități arată în plus ignoranță și manipulare. Este ca și cum ai spune că profesorii de medicină – unii adevărate somități care au introdus tratamente inovative în țară – nu sunt medici, deoarece sunt și profesori universitari. Cum am ajuns la astfel de aberații, la răsturnarea normalității și, mai mult, la tupeul de a le spune public?
  2. Fără doi ani de master, psihologia ajunge în România profesia din domeniul sănătății cu cei mai puțini ani de studii superioare. Acest lucru nu ne permite să pretindem salarizare și/sau tarife comparabile cu cele ale celorlalte profesii relevante din domeniu (ex. medici/asistente/moașe), rămânând periferici. Ajungem astfel să lucrăm la tarife derizorii, toți încercând apoi să devenim cât mai repede formatori pentru a putea trăi pe seama formărilor pe care le impunem celor tineri care intră în profesie, ca într-un joc piramidal periculos. Nu e nimic rău în a fi formator – mai ales aceia dintre noi pe care îi recomandă pregătirea/experiența -, dar e rău că nu facem mai mult pentru a genera o profesie care să atragă resurse din servicii directe către societate.
  3. Fără cei doi ani de master, psihologii certificați în țară nu sunt integrabili în aria internațională (în special în țările vestice), astfel că îi condamnăm la izolare, mai ales pe tinerii care vor dori, ca cetățeni europeni, să practice psihologia oriunde în Uniunea Europeană. EFPA vorbește clar de 3 (licență) + 2 (master) ani, iar în SUA nici nu te poți numi psiholog fără masterat în psihologie (în unele specializări ai nevoie chiar de doctorat); sigur că rămâne de stabilit cât de specific trebuie să fie masteratul, lucru care diferă chiar în spațiul vestic de la o țară la alta, dar nu dacă trebuie masterat de psihologie. Am întâlnit mulți tineri în străinătate, care, neavând masterat în psihologie, în ciuda certificărilor Colegiului Psihologilor din România (CPR), au trebuind să-și continue acolo studiile pentru a putea practica ceea ce noi le-am dat (adesea iluzoriu) în țară. Ne-au bătut obrazul! Să nu ne mai expunem și să nu-i mai expunem la asta!
  4. Aceastea fiind spuse, evident că implementarea acestei viziuni trebuie făcută rațional:

4a. Programele de master trebuie organizate riguros; dincolo de acreditarea academică trebuie și o avizare profesională, care să certifice că programul îndeplinește standardele de calitate profesională, dincolo de cele academice; sunt multe programe de master slabe nu doar profesional, ci și academic. Dar asta nu înseamnă să facem nebunii similare scoaterii formării medicilor din UMFuri și mutarea acesteia în privat, ci să corectăm/controlăm calitatea programelor academice.

4b. Evident că se poate discuta de unde să se aplice efectul masteratului (și cât de specific să fie). Ținând cont de faptul că psihologii nu sunt plătiți în timpul formării (așa cum sunt, spre exemplu, medicii în rezidențiat), eu aș sugera ca masteratul să fie obligatoriu de la nivelul certificării ca specialist, ca până atunci psihologul să poată lucra în baza licenței. Dar asta sau cât de specific trebie să fie masteratul psihologic trebuie decis după un studiu de impact și consultarea comunității (ex. știu că unii colegi cred că masteratul, început sau absolvit, poate condiționa chiar intrarea în profesie, cel puțin în anumite specialități și nu există încă un acord ferm asupra cât de specific să fie masteratul psihologic).

4c. Asociațiile profesionale și practica lor adecvată trebuie valorizată, în special ca parte a formării continue. În domeniile în care practica internațională face asta, asociațiile profesionale trebuie să dubleze formarea prin programe de master (master+asociație profesională). Spre exemplu, în psihoterapie, rolul formator al asociațiilor profesionale în formarea inițială este fundamental (nu poți face formare doar prin masterat, în afara unei școli profesionale dintr-o asociație profesională acreditată).

4d. Pregătirea academică nu trebuie să se substituie pregătirii profesionale. Dacă un universitar dorește să practice psihologia, acesta trebuie să urmeze toate standardele profesiei, fără să invoce titlurile academice ca substitut pentru pregătirea profesională.

  1. Astfel de reglementări trebuie să acționeze prospectiv, nu retroactiv. Altfel spus, acestea ar trebui să se aplice doar celor care intră în facultățile de psihologie/programe de formare în psihoterapie din 2019. Ceilalți trebuie să parcurgă reglementările vechi.

Cred că este momentul să separăm apele, iar cei care doresc să facă în România din formarea psihologului doar un business privat să înțeleagă că este o greșeală și așa ceva este imposibil într-o țară europeană. Mai mult, accentuarea nepermisă a acestui aspect, introduce inegalități între cei care își vor permite financiar și cei care care nu își vor permite financiar formarea în psihologie; așa ceva este inacceptabil într-o profesie cu relevanță publică! Chiar dacă prin absurd și conjuncturi politice așa ceva s-ar întâmpla, ar dura puțin, ca orice nefiresc, iar la reintrarea în normalitate ar fi mulți colegi afectați. Prin funcția cheie/importantă pe care o are în societate, psihologia trebuie să aibă și o componentă „publică”, așa cum este și cazul altor profesii similare (ex. Colegiul Medicilor, etc.), păstrând însă caracterul profesional, nu „funcționăresc”. Dacă am implementa o viziune adecvată (nu pretind că cea descrisă aici de mine este singura posibilă, dar pretind că este după modele internaționale pe care în discurs cam toți le avem ca reper!), atunci cred că reușim: (1) să dăm profesiei prestigiul academic/profesional pe care îl merită (inclusiv în ceea ce privește veniturile psihologilor), (2) să dăm șansa psihologilor români să fie bine integrați în aria internațională (inclusiv să circule și să lucreze în spațiul internațional) și (3) să validăm experiența asociațiilor profesionale meritorii, alături de programele universitare de calitate.

Sfatul meu (pentru cine este interesat de acesta) este să fim echilibrați, să participăm la dezbatere elegant (ca limbaj/atitudine), să ascultăm cu bună credință punctele de vedere, să contribuim doar unde credem că avem ceva de spus prin expertiza pe care o avem și să încercăm prin solidaritate/cooperare să ajungem la concluzia rațională, care exprimă cel mai bine interesele psihologilor în cadrul standardelor profesiei (așa cum este aceasta în lume). Să fim însă atenți și la modul în care sunt spuse unele lucruri; limbajul suburban, lipsa logicii/pseudo-argumentarea și critica/atacurile la persoană nu sugerează să lăsăm profesia în acea zonă și la decizia celor care o reprezintă! Ne-am compromis destul în ultimii 2 ani în societatea românească prin scandalurile publice prin care am trecut ca profesie, iar dacă mai continuăm cu acest stil anarhic, vom pierde orice brumă de credibilitate și respect, lucruri greu de recuperat în societate pentru o profesie după ce sunt afectate! Între concentrarea puterii în instituții profesionale conduse autoritar/dictatorial de puțini (cum au fost și ale noastre) și situația anarhică de acum, în care mi se pare că (prea)mulți gândesc în logica „…eu sunt instituția!”, trebuie să existe o normalitate instituțională, reglementată de norme transparente adoptate democratic și de bunul simț pe care psihologul trebuie nu doar să-l ceară de la alții, în intervențiile profesionale pe care le face, ci să-l aibă cu prisosință!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Florian Ștefănescu-Goangă – Volum aniversar pentru un model actual

Recent a apărut volumul Florian Ștefănescu-Goangă, în seria Personalități ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB). Vom anunța în curând mai multe lansări și dezbateri în jurul volumului.

În rezumat, prezint câteva idei principale din volum (cuprinsul și coperta pot să fie găsite mai jos în text).

Noi, prin Școala clujeană de psihologie, am păstrat și dezvoltat paradigma propusă de Florian Ștefănescu-Goangă, studentul fondatorului psihologiei exprimentale, Wilhelm Wundt, cu care și-a obținut și doctoratul la Leipzig în 1911. În consecință, în ciuda faptului că regimul comunist ne-a desființat (din 1977 până în 1989), astăzi Școala clujeană de psihologie este una dintre cele mai reprezentative din țară, ajungând singura din România în Top-500 în clasamentele internaționale de referință ale universităților (pentru psihologie).

Eu cred sincer că dacă viziunea lui Florian Ștefănescu-Goangă putea fi păstrată și la nivel de universitate – a fost rectorul universității între 1932-1940 -, astăzi UBB era o universitate world-class consolidată. Din păcate, regimul comunist a oprit această viziune, UBB reușind după Revoluția din 1989 să recupereze până la nivelul de universitate internațională de excelență (**** în sistemul QS STAR), în evoluție spre statutul world-class (***** QS STAR). Iată în acest sens ce spunea Florian Ștefănescu-Goangă, în 1932, cu ocazia discursului inaugural ca rector al universității (vezi pentru detalii volumul analizat aici și Popa și Sâncrăian, 2002):

  • “…Misiunea principala a universitatii este sa faca stiinta. In sarcina ei cade dezvoltarea si progresul stiintei, de aceea ea trebuie in asa fel indrumata incat sa devina din ce in ce mai mult centrul cercetarilor stiintifice…Universitatea e ceva mai mult decat o scoala superioara, chemata sa pregateasca profesionisti destoinici. Ea este o institutie de inalta cultura, care are nobila misiune de a limpezi, printr-o elaborare proprie, curentele de gandire şi numeroasele probleme pe care viata sociala si culturala a poporului, in dezvoltarea lui fireasca, le pune pentru a fi rezolvate. Ea are inalta datorie de a provoca curente de idei si lupta de idei, de a lua atitudine critica fata de problemele stiintifice, sociale si culturale aruncate in circulatie, de a pune ea insasi probleme referitoare la stiinta in general si la viata nationala in special, sub toate aspectele ei, de a le cerceta si discuta; iar lumina elaborată intre zidurile ei nu trebuie sa ramana ascunsa marelui public, ci, dimpotriva, trebuie purtata pana in cele mai indepartate colturi ale tarii, pentru a lumina drumurile greu de patruns ale progresului national. Aceasta opera de extensiune universitara pe care Universitatea noastra se mandreste ca a initiat-o in tara noastra, va trebui intarita si dezvoltata…”

În același discurs se accentuează rolul cercetării în actul didactic – universitatea având rolul de a transmite cunoștințe împreună cu metoda de generare a lor – și rolul cadrelor didactice/cercetătorilor de a genera în universitate, prin prezența lor, medii de cercetare:

  • “…Metoda de seminar si laborator, care initiaza si invata pe studenti cum trebuie sa lucreze singuri, trebuie extinsa la toate disciplinele. Trebuie să dezvoltam in ei deprinderea de a cauta ei insisi adevarul, de a cerceta singuri izvoarele si a face investigatiile necesare pentru lamurirea unei probleme. Metoda aceasta, care se practica intr-o bună parte din universitatea noastra, trebuie intensificata, fiindcă va deprinde studentul sa verifice adevarul prin propria lui judecata. Iata al doilea motiv pentru care universitatea noastra trebuie sa-si indrepte sfortarile in directia dezvoltarii, pe cat mai mult posibil, a seminariilor, laboratoarelor, institutelor, statiilor de cercetari si a oricărui fel de institutie in care studentul invata si practica zilnic metoda de a studia prin sine insusi…. Pentru a putea indeplini aceasta grea si nobila misiune, universitatea noastra va trebui inzestrata cu laboratoarele de cercetari de care are nevoie, iar acestea trebuie organizate si inzestrate cu utilajul tehnic impus de cerintele actuale ale stiintei.  Toate sfortarile mele si ale senatului universitar se vor indrepta deci in directia satisfacerii acestei superioare cerinte…. Indatoririle legale ale unui profesor universitar nu se reduc numai la pregatirea si tinerea in mod regulat si constiincios a cursurilor. Toate aceste lucrari reclama prezenta sa continua in localitatea unde isi are catedra. Ele nu se pot indeplini in nici un caz in cateva ore gramadite in aceeasi zi…

În fine, în lucrare arătăm că „…o deviză definitorie a rectorului Florian Ștefănescu-Goangă a fost că “…Politica se face până la poarta universității”. A încurajat implicarea comunității academice în spațiul social și chiar politic, dar ca mijloc de exprimare a propriei expertize academice, nu ca mijloc de a obține beneficii academice fără acoperire în expertiză. Maxima sa era “…Întâi valoarea academic/profesională și apoi implicarea civică/politică“…Închei, lăsând cititorul să tragă concluziile și să mediteze/comenteze asupra celor prezentate aici. Eu, în sinteză, spun simplu doar că: (1) ca om de știință, Florian Ștefănescu-Goangă a jucat în liga mare a ariei academice internaționale a psihologiei, iar (2) ca rector, a fost probabil rectorul care a marcat cel mai mult și în bine Universitatea din Cluj! (cel puțin în perioada interbelică a acesteia).

Din Cuprins:

Prefață – Anca Lemair (nepoata lui Florian Ștefănescu-Goangă)

Introducere – Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Om de știință și Rector – Daniel David

Florian Ștefănescu Goangă – Mentor – Adrian Opre

Florian Ștefănescu-Goangă – Model al Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie – Anca Dobrean, Aurora Szentagotai, Szamoskozi Ștefan și Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Despre imortalitate simbolică și organizarea modernă a Departamentului de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – Petre Curșeu, Adrian Opre și Oana Benga

Florian Ștefănescu-Goangă – Cinci exerciții de admirație – Mircea Miclea

 

Anexă

Pentru a înțelege mai bine contribuția decisivă a lui Florian Ștefănescu-Goangă la dezvoltarea psihologie și universității clujene putem analiza scrisoarea adresată de acesta ministrului învățământului în anul 1948 (preluată din Popa și Sâncrăian, 2002, pg. 51-56) (am selectat aici din scrisoare doar părțile legate de activitățile ca psiholog/om de știință și rector):

  • „…Ca profesor de Psihologie am introdus, primul în țara noastră, studiul experimental al proceselor şi activităţilor psihologice. În acest scop am înfiinţat în 1921 primul laborator de Psihologie experimentală în țara noastră. După ce am pregătit personalul ştiinţific şi am dat o dezvoltare mai mare cercetărilor experimentale, am înfiinţat în anul 1924 Institutul de Psihologie experimentală, teoretică si aplicată, singurul în ţara noastră. Am pregătit şi format un mare număr de cercetători ştiinţifici în toate ramurile psihologiei. Am elaborat o serie întreagă de metode de cercetare ştiinţifică, aplicată pe materialul uman din țara noastră. Cînd numărul lucrărilor a sporit, am înfiinţat Editura Institutului de Psihologie, unde am publicat, în colecția „Studii si cercetări psihologice” ale Institutului de Psihologie din Cluj – 32 de volume -, studii şi cercetări, elaborate de mine şi de elevii mei.
    • Pentru a dezvolta interesul pentru studiile psihologice şi pentru a face cunoscute rezultatele cercetărilor psihologice din ţară şi străinătate, am înfiinţat Revista de Psihologie – care a apărut regulat timp de 12 ani, în patru caiete trimestriale, fiecare caiet de 150 pagini, formând deci 12 volume de peste 500 pagini fiecare. Întreaga revistă a fost scrisă numai de mine şi de elevii mei. Ea mi-a fost primită la schimb, cu revistele de psihologie din străinătate.
    • Am reuşit dar să creez la Universitatea din Cluj o şcoală psihologică, un centru de cercetări ştiinţifice, cu renume european.
    • Am creat, organizat şi condus, în cadrul Ministerului Muncii Institutul Psihologic din Cluj, care a dezvoltat o largă activitate cu privire la problemele de psihologie aplicată, la problemele de organizare ştiinţifică a muncii precum şi cele cu privire la îndrumarea şi pregătirea rațională a ucenicilor, la orientarea şi selecțiunea profesională.

În functia de rector, pe care am ocupat-o timp de opt ani am desfăşurat o activitate multilaterală.

  • I. O activitate de organizare interioară a Secretariatului universității, a serviciului administrativ, a casieriei şi contabilității fondurilor, al controlului permanent al veniturilor şi cheltuielilor – nu numai ale rectoratului, ci şi ale facultăților, institutelor, bibliotecii universității, oficiilor universitare, căminelor, cantinelor, etc. Această organizare a dat bune rezultate. Ea a fost unanim apreciată de toți care au cunoscut-o.

Am înfințat serviciul tehnic al universităţii, însărcinat cu reparaţia şi întreținerea în bună stare a clădirilor universității – un atelier central mecanic, de constructii si reparatii de instrumente şi aparaté, utilizate în toate instituţiile universității, un atelier de fotografie, de filmare şi facerea diapozitivelor necesare laboratoarelor şi institutelor universității.

Am organizat căminele studenţeşti în aşa fel încât ele au devenit un titlu de mândrie al universității. Eu însumi, înainte de a fi rector, am organizat şi condus timp de zece ani căminul „Avram Iancu”.

Am înfiinţat Oficiul universitar, pus în serviciul studenţilor. El avea 6 secţiuni.

    1. Oficiul de informatie şi îndrumare a studentilor în tot ce priveşte…. în legătură cu universitatea şi instituţiile sale, cu condițiile de trai, etc.
    2. Asistenta medicală a studenților – Examinarea medicală preventivă a studenţilor. Îngrijirea medicală gratuită în clinicile universității, internarea lor în caz de boală sau de intervenţii chirurgicale – gratuită.
    3. Asistenta socială. Distribuirea burselor, ajutoarelor băneşti, pentru nevoile studenţilor lipsiti de mijloace materiale.
    4. Educatia fizică si sportul. Universitatea din Cluj a dat o atentie deosebită sportului. În acest scop s-a organizat parcul sportiv al universităţii, bine cunoscut in toată țara – de prof. Iuliu Hațeganu. Ca rector am cumpărat o bună parte din terenul pe care s-a făcut acest parc şi am dat peste cinci milioane lei pentru amenajarea lui, a constructiei bazinului de inot.
    5. Turismul. Organizarea de excursii în tot cuprinsul ţării, pentru ca studentii să-şi poată cunoaşte cît mai bine și direct neamul şi pamintul strămoşesc.
    6. Orientarea psihologică universitară a studentilor spre disciplinele potrivite cu aptitudinile lor psiho-fiziologice.
  • II. O grijă deosebită am avut ca universitatea să fie înzestrată cu clădirile necesare pregătirii ştiinţifice a studenţilor și a lucrărilor ştiinţifice ale personalului ştiinţific al universităţii.

Am desfăşurat deci o activitate constructivă de clădiri noi şi de completări şi reparaţii ale clădirilor existente. Clujul se mîndreşte, ca şi țara intreagă, cu clădirea impozantă a clinicilor noi – construită sub rectoratul meu, cu fonduri pe care le-am obţinut personal, prin stăruinte neîncetate – într-o vreme cînd ţara se găsea într-o criză financiară. Cine a vizitat aceste clinici, atunci cînd ele au fost puse în funcţiune în anul 1937, ştie că nu exista atunci nimic similar în ţară, din punct de vedere al înzestrării medicale şi al cerintelor medicale.

Între anii 1934-1937 am pus să se construiască Colegiul Academic – astăzi Casa Universităţii – pe care am inaugurat-o în 1937. Această construcţie, care constituie o mândrie a Clujului şi a universităţii clujene, s-a făcut după indicaţiile mele şi sub supravegherea mea zilnică, până în cele mai mici amănunte.

Dar, afară de aceste două mari constructii, care sunt arătate tuturor vizitatorilor străini, care vin să ne cunoască ţara şi capacitatea noastră constructivă şi organizatorică, în calitate de rector am ştiut să obţin fondurile necesare şi pentru alte construcții mai puțin impozante ca cele arătate mai sus, dar tot atât de utile bunului mers al universității. Enumăr aici cîteva din ele:

    1. O clădire pentru institutul de bacteriologie, cu toată înzestrarea lui interioară şi aparatura necesară.
    2. O reparație radicală a clădirii institutului de studii clasice – construcția unui etaj nou pentru pinacoteca universității, organizarea şi amenajarea subsolului pentru instalația lapidarului şi a ceramicii, provenită din săpăturile arheologice, făcute de profesorii de arheologie.
    3. Ridicarea a două etaje peste parterul clădirii institutului de botanică – începută de prof. Borza. Terminarea completă a acestei clădiri şi amenajarea grădinii botanice – din faţa şi jurul acestei clădiri.
    4. Construirea unui etaj la căminul “Avram lancu” şi înzestrarea căminului cu o sală de baie pentru studenţi.
    5. Construirea unui etaj la clădirea bibliotecii universităţii şi amenajarea a noi săli de lectură.
  • III. Activitatea extrauniversitară. În scopul de a răspândi cunoştinţele ştiinţifice în masele largi ale populaţiei din Ardeal şi pentru a face cunoscute problemele culturale şi ştiinţifice de interes general, am înființat împreună cu profesorii Virgil Bărbat şi Vasile Bogrea Extensiunea universitară. Am activat în această instituție peste 50 de profesori ai Universității din Cluj. Nu a rămas nici un oraş din Transilvania şi Banat, în care să nu se organizeze în fiecare an o serie întreagă de conferințe, ținute de profesorii universității. Am fost secretar general şi în urmă preşedintele acestei instituții, care a marcat o notă nouă, specifică a activităţii universității din Cluj – elogiată nu numai de cercurile competente din ţară, dar şi din străinătate…”

Vezi și referințele selective de mai jos:

  • David, D. (2013). Şcoala Clujeană de Psihologie Clinică şi Psihoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai: Tradiţie-Excelenţă-Onoare 2013 – Moment Aniversar. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Texte și evocări/Teza de doctorat. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002a). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Corespondență. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Prezentare despre roboți și sănătate la Parlamentul European

16 februarie 2019 2 comentarii

La Parlamentul European va fi organizată o dezbatere despre utilizarea roboților/inteligenței artificiale în domeniul sănătății: Robots in Healthcare: A Solution or a Problem?

Programul detaliat este prezentat mai jos. Eu voi vorbi despre aplicații în domeniul psihologiei/sănătății mintale.

Înțelegerea modului în care roboții/inteligența artificială contribuie la starea noastră de sănătate este fundamentală, într-o lume în care inteligența artificială este într-o dezvoltare explozivă. În acest context, și modulul etic devine vital, pentru o integrare înțeleaptă a inteligenței artificiale în asigurarea sănătății oamenilor.

Parlamentul European este sensibil și încearcă să înțeleagă aceste dezvoltări și prin astfel de demersuri, care ar trebui să fie un model pentru orice conducere a unei națiuni/a unui stat, care dorește o societate avansată bazată pe cunoaștere, în beneficiul calității vieții oamenilor.

 

Evenimentul va fi transmis online aici: http://www.europarl.europa.eu/ep-live/en/other-events/video?event=20190219-1500-SPECIALs

Organised by the Policy Department – Committee on the Environment, Public Health and Food Safety (ENVI)

Tuesday 19 February 2019 from 15:00 to 17:00

European Parliament, Brussels

Chairs Health Working Group: Ms Soledad CABEZÓN RUIZ (member of European Parliament/MEP) and Mr Alojz PETERLE (MEP)

The purpose of this workshop is to inform participants and Members of the ENVI Committee about the current status and potential applications of robotic and artificial intelligence (AI) in healthcare. The first part of the workshop will provide an overview of current uses and potential applications of robotics and AI in healthcare – including clinical practice, non-clinical activities in healthcare establishments and other healthcare activities such as rehabilitation or long-term care. The second part of the workshop will discuss the ethical and legal challenges as well as socio-economic implications of using robots and AI in healthcare.

AGENDA

15:00 – 15:05         Opening and welcome by the co-chair Mr Alojz PETERLE (MEP)

15:05 – 15:15         Statement by Ms Mady DELVAUX-STEHRES (MEP), JURI Vice Chair  Rapporteur of the Report with recommendations to the Commission on Civil Law Rules on Robotics.

 

Panel 1: Practical applications of Artificial Intelligence (AI) and robots in healthcare

15:15 – 15:25         Current use of robots in clinical practice (inside the body, on the body and outside the body) and its perspectives

Prof. Alexandre Mottrie, Onze-Lieve-Vrouw Hospital Morgan Rouprêt, University Hospital Pitié-Salpêtrière

15:25 – 15:35         Robots in general service delivery of healthcare establishments

Dr. Kathrin Cresswell, Chief Scientist Office Chancellor’s Fellow, Director of Innovation, Usher Institute of Population Health Sciences and Informatics at the University of Edinburgh

15:35 – 15:45         Other healthcare related areas of implementation of robot technologies

Prof. Daniel David, Professor of Clinical Psychology and Psychotherapy at the University of Cluj-Napoca

15:45 – 16:00         Questions & Answers

 

Panel 2: Ethical evaluation and responsibilities of AI and robots in healthcare

16:00 – 16:10         Ethical aspects of using robots in healthcare

Prof. Raja Chatila, Professor of Artificial Intelligence, Robotics and Ethics at Pierre and Marie Curie University

16:10 – 16:20         Main challenges (including legal ones) and opportunities of using robots in healthcare

Associate Prof. Robin L Pierce, Associate Professor of the Tilburg Institute for Law, Technology, and Society at the University of Tilburg

16:20 – 16:30         Socio-economic rationale of implementing robot technologies in healthcare

Andrea Renda, Senior Research Fellow and Head of Global Governance, Regulation, Innovation and the Digital Economy at the Centre for European Policy Studies and Digital Innovation Chair in the European Economic Studies Department at the College of Europe

16:35 – 16:50         Questions & Answers

 

Closing Session

16:50 – 17:00         Conclusions and closing by the co-chair Alojz PETERLE (MEP)

 

Despre România Educată – Învățământul superior și cercetarea au rămas „analfabeți funcțional”!

UPDATE: Vezi și AICI.

Textul de față se referă doar la partea legată de învățământul superior/cercetare din proiectul România Educată (https://www.g4media.ro/breaking-raportul-romania-educata-a-fost-lansat-public-de-presedintele-klaus-iohannis-teze-unice-bac-aplicat-salarizare-diferentiata-printre-propuneri.html).

IDEI ÎN SINTEZĂ

  • În perioada comunistă universitățile au fost tratate ca „școli mai avansate”, focalizate pe predare la nivel de licență; cercetarea se făcea în institute de cercetare, deoarece acolo comuniștii puteau controla mai bine cunoașterea generată astfel. În perioada postcomunistă s-au adăugat ciclurile de master și doctorat, dar universitățile au rămas ca mentalitate tot „școli mai avansate”. În acest proiect le stimulăm ca „școli mai avansate” cu pretenții europene, dar nu devin universități adevărate, în condițiile în care (1) cercetarea, care definește o universitate modernă, este redusă la cea educațională, asociată ciclurilor de studiu, și (2) referința majoră în promovarea academică devine „competența pedagogică”, nu „competența științifică”.
    • Diferențierea și meritocrația (ex. ierarhie/clasament) – elementele fundamentale ale unei universități – sunt adesea mascate (pe alocuri chiar anulate) de propuneri de inspirație colectivistă care uniformizează. Întărind aceasta idee, ca o surpriză neplăcută, conceptul de excelență, care fundamentează învățământul superior și cercetarea la nivel european/internațional, nu apare în asociere cu învățământul superior și cercetarea din România!
    • În acest context, învățământul centrat pe student rămâne nevalorificat la potențialul său, în detrimentul studenților, deoarece aceștia nu-și dezvoltă suficient de bine și capacitatea de a genera independent cunoaștere, lucru care i-ar poziționa favorabil pe piața muncii și a viitorului, ci asimilează mai ales cunoștințele prezentului care îi pot conecta doar temporar cu piața muncii.
  • Relația universităților cu piața muncii este distorsionată, chiar prezentată invers decât ar fi cazul conform bunelor practici internaționale.
  • Relația dintre universități și cercetare nu corespunde cu setul de bune practici internaționale.
  • Cercetarea fundamentală este minimizată incorect, prin raportare la rolul acesteia în universitățile de referință ale lumii.

Învățământul superior și cercetarea din proiectul România Educată au rămas din păcate – și o spun cu tristețe – actori „analfabeți funcțional”, deoarece se documentează și citesc ce trebuie să facă pentru a se integra eficient în aria academică internațională/europeană, dar nu înțeleg ce trebuie să facă.

Am fost unul dintre susținătorii ideii proiectului România Educată al președintelui Iohannis. Apoi, văzând cum merge și ce filosofie i se dă de către coordonatori, am devenit un critic constructiv (http://www.romaniacurata.ro/domnule-presedinte-al-romaniei-asta-nu-asa-se-face-o-scurta-nota-asupra-proiectului-prezidential-romania-educata/). Am spus atunci că în domeniile în care există practici consacrate la care încercăm să ne racordăm, este timp pierdut și lipsă de viziune să implementăm un demers bottom-up, întrebând oamenii cum ar trebui să fie. Ba este și un risc și poate chiar o aroganță față de oamenii consultați: ce facem dacă oamenii cer un sistem diferit de modelul Bologna, când noi știm că nu-l putem evita ca membri ai Uniunii Europene? Aici trebuiau identificate întâi top-down cele 4-5 modele majore din aria academică internațională/europeană (se putea face asta în maximum 6 luni) și puse apoi în discuție, pentru a vedea ce alegem și/sau cum le adaptăm în țară, fără a le modifica esența. Mi s-a spus de către unii coordonatori că se vor corecta unele lucruri, pe această linie. A apărut proiectul, dar, din păcate, fără corecțiile necesare.

Ce este de făcut acum? Aș aprecia să nu mi se spună după aproape 4 ani de când a demarat proiectul că mă pot implica în dezbaterile de acum! După 4 ani de dezbateri ar fi trebuit să fie un alt nivel al discuțiilor, nu alte dezbateri. Mai mult, nu are sens să mă implic în alte dezbateri, deoarece arhitectura proiectului este greșită pe componenta învățământ superior/cercetare. Nu poți polei ceva ce are fundație strâmbă, că oricum va arăta prost și se va prăbuși. Ca să rămân însă în spirit constructiv și să salvăm ce se poate salva, secțiunea învățământ superior/cercetare ar trebui corectată/completată rapid (prin niște anexe – supplementary materials), prin modelul top down menționat anterior, și pusă apoi în dezbatere publică în forma completată și în logica discutată mai sus. Încă mai cred că ideea bună a președintelui merită urmată și mai are o șansă, în condițiile în care coordonatorii proiectului devin mai flexibili.

Continuând tot constructiv, caut și văd din start că există multe idei bune în proiect. Iată câteva: misiunea diferențiată a universităților, flexibilizarea finanțării, internaționalizarea universităților, mobilitatea studenților, flexibilizarea programelor, concentrarea resurselor (ex. universități europene, universități+institute de cercetare) și dezvoltarea de poli academici, echitate, integritate etc. Există însă și multe idei greșite (pe care le discut mai jos); acestea sunt greșite nu pentru că nu-mi plac mie, ci pentru că nu se regăsesc în bunele practici academice internaționale și, în consecință, ne vor bloca integrarea eficientă în aria academică internațională/europeană. Din păcate, arhitectura demersului este fundamental greșită, ceea ce face ca ideile bune să rămână sloganuri, iar cele eronate să devină foarte influente. Eroarea fundamentală de arhitectură a demersului este legată de faptul că nu s-au tratat diferențiat ciclurile Bologna în toate segmentele proiectului, modelul Bologna formând arhitectura sistemului academic național și european (în relaționare cu cel american). Or acestea au misiuni specifice și practici academice diferite! În consecință, legătura proiectată între învățământul superior și piața muncii, pe o parte, și între învățământul superior și cercetare, pe de altă parte, devine disfuncțională fără această diferențiere (inclusiv învățământul centrat pe student are logici diferite, în cicluri diferite). Să argumentăm această teză.

Legătura cu piața muncii devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, o obsesie și un slogan și, în consecință, ajunge astfel nefuncțională; exagerând-o devine pe alocuri caricaturizată! În loc să fie informată de filosofia europeană, propunerea din proiect aduce aminte de perioada comunistă, când partea academică nu avea vreun rol dacă nu contribuia la dezvoltarea economiei socialiste și la dezvoltarea multilaterală a României; astfel, științele socio-umane nu aveau vreun rol academic sau social, ci doar unul ideologic (și acum ni se spune în proiect că sunt prea multe astfel de științe în țară!). În filosofia europeană, legătura directă cu piața muncii trebuie făcută mai ales la licență, iar aici cu precădere în domeniile vocaționale/tehnice/profesionale. La nivel de masterat relația se flexibilizează, deoarece absolvenții nu trebuie doar să se adapteze la piața muncii, ci și să o schimbe! La nivel de doctorat lucrurile sunt și mai complexe, distanța trebuind să fie și mai mare, tocmai pentru a putea schimba paradigme culturale și civilizaționale. Dar relația necesară cu piața muncii, pe care nu o neagă nimeni când este pusă rațional, nu trebuie să reducă rolul cultural și/sau de introducere în domeniu pentru licență – așa cum apare în proiect -, care devin astfel chiar dominante în domenii non-vocaționale și non-tehnice. Să nu uităm că sistemul Bologna s-a născut pentru compatibilizare și a fost inspirat de sistemul american, unde nivelul undergraduate/bachelor are tocmai acest rol cultural/generalist. Noi trebuie să servim atât studenții, cât și companiile. Dar atunci când între cei doi actori apar divergențe, să ne amintim că universitatea este și a studenților, iar interesele lor primează. Universitățile nu produc meseriași, gata să satisfacă fișa de post a nu știu cărei companii, ci profesioniști/specialiști care pot alege dinamic și flexibil pe piața muncii. Companiile trebuie să investească ele însele în formarea profesională pentru expertiza specifică asociată fișelor lor de post (ex. prin internship), nu să aștepte ca universitățile să facă asta. Universitățile nu pot satisface toate idiosincraziile numeroaselor companii, ci acestea generează profesioniști, care au abilitățile necesare ca printr-o formare de scurtă durată în companie să potrivească exact fișa de post din compania țintă. Așadar, după modelele internaționale/europene, companiile trebuie să-și asume costurile și responsabilitatea pentru un astfel de demers, independent sau prin demersuri comune cu universitățile, în programe postuniversitare/formare continua, nu să le plaseze universităților și/sau să solicite bani de la buget pentru acest lucru. În acest context apar rapid monstruozități. Spre exemplu, în loc să exemplificăm nevoia de doctorat științific bine finanțat și/sau de doctorat european, defilăm de prea multe ori prin proiect cu ceea ce la alții este secundar (second class), și anume doctorat aplicativ, la comandă economică!

Cercetarea este tratată în aceeași logică greșită. Despre rolul cercetării în universități se discută doar în rapoarte, nu în documentele de sinteză/promovare, unde universitățile sunt tratate ca „școli mai avansate” (cu obsesie pe predare/competențe pedagogice etc.). În documentele de sinteză cercetarea apare doar ca asociată actului didactic (master/doctorat), neînțelegându-se că cercetarea din universități nu este doar una educațională, ci una care generează astăzi stocul major de cunoaștere la nivel internațional. În aceste condiții, ideile bune legate de internaționalizare și de mobilitate a studenților (inclusiv de branding) devin fără sens: universitățile românești se pot internaționaliza și promova ca brand prin contribuții științifice reprezentative internațional și școli de știință recunoscute internațional. Un student străin nu va veni în universitățile românești în primul rând pentru bună administrație/predare/echitate/incluziune etc. – deși și acestea contează, dar ca motivație secundară -, ci pentru că aici există o școală de știință și personalități academice care contează în lume, altfel spus pentru prestigiul și reputația academică a universității. Sigur, cu excepții care țin de deformări legislative: spre exemplu, taxe mari și locuri limitate în propriile țări pot împinge studenții spre România, dar nu cred că așa vrem să ne internaționalizăm. Internaționalizarea nu se face la comandă, ci prin performanțe științifice internaționale și reputație/prestigiu academic internațional. Acest aspect fundamental este tratat inacceptabil de superficial în proiect! Apoi, și rolul important al cercetării aplicative/inovării/antreprenoriatului devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, obsesie, alunecând astfel iar în disfuncție și exagerare. Când stocul de cunoaștere fundamentală și resursa umană în cercetare sunt competitive, atunci se generează cercetări aplicative/inovații/demersuri antreprenoriale cu avantaj competitiv. Cercetarea aplicativă/inovarea/demersurile antreprenoriale trebuie susținute mai ales din mediul privat (alături de unele fonduri publice), bugetul public susținând major (ca pondere public/privat) cercetarea fundamentală/exploratorie/de bază, care schimbă paradigme și formează resursă umană, dar care adesea nu aduce imediat un beneficiu economic (și, în consecință, companiile nu sunt interesate să o finanțeze). Așa sunt SUA și țările mai dezvoltate ale Uniunii Europene, care, ca să-și mențină avantajul competitiv, investesc în continuare masiv din bugetul de stat în cercetarea fundamentală/translațională, iar companiile lor investesc masiv în cercetarea aplicativă/inovare. România nu este însă ca SUA sau alte țări dezvoltate! Stocul nostru de cunoaștere nu este avansat, pentru a susține demersuri aplicative/inovative/antreprenoriale cu avantaj competitiv (http://www.romaniacurata.ro/cercetarea-romaneasca-astazi-mergem-spre-un-nou-lastun-like-technology/). Suntem deficitari inclusiv la calitatea resursei umane. În fine, și când unele demersuri aplicative sunt mai inovative, inovația este adesea mai mult locală/incrementală, nu disruptivă. Ce se propune în această situație în proiect? Finanțarea de la buget a cercetării aplicative, salvând astfel de responsabilitate mediul economic! Banii vor intra astfel în găuri negre care vor produce aplicații/inovații banale, iar stocul de cunoaștere și resursa umană vor fi în cele din urmă atât de slăbite, încât cercetarea-dezvoltarea-inovarea de calitate vor deveni o ciudățenie în România. Într-o logică strâmbă, se dorește creșterea finanțării de la buget tocmai în zonele unde aceasta vine/poate veni din mediul socio-economic! Într-o logică de bun simț, finanțarea cercetării de la buget ar trebui asigurată în zonele în care aceasta nu este de interes pentru mediul socio-economic, dar fără de care nu se formează nici stocul de cunoaștere avansată, care poate susține inovații de calitate, nici resursa umane de calitate, care poate face apoi inclusiv cercetare aplicativă.

În fine, mă aștept ca dacă „competențele pedagogice” vor condiționa, așa cum se propune în proiect, promovarea academică în învățământul superior – logică preluată fără analiză reflexivă din preuniversitar -, așa cum nobeliștii nu au fost eligibili pentru profesuri în România, să întărim și să extindem blocajul și la colegi din universități din Top-500, care nu vor avea respectivul modul pedagogic! Nimeni nu spune că promovarea în învățământul superior trebuie să depindă numai de partea științifică, dar între a lua în calcul cu ponderi raționale indicatori de predare/învățare (ex. evaluarea studenților/evaluarea didactică – care se aplică și acum), după seturi de bune practici internaționale, și a condiționa cu sintagma “competențe pedagogice” este o mare diferență. Și acum există cerința normală pentru cadrele didactice care intră în universitate de a avea pregătire pedagogică, iar evaluările studenților contează la promovare, dar să condiționezi promovare în universități de „competențe pedagogice” arată mentalitatea de „școli mai avansate”, un demers în beneficiul sistemului, nu al studenților. Să vedeți numai ce monstru se poate naște din sintagma prăfuită în limbaj de lemn de „competențe pedagogice în universitate” (ex. metodologii stufoase similare celor din preuniversitar, de ce nu planuri de lecție?, zone de putere care bat competența – doar am interzis noi nobeliști și experți străini în mediul academic românesc, așa că pe ai noștri, dacă nu vorbesc în limbajul adesea de lemn al sistemului, îi pedepsim cu inapt pentru învățământ superior/cercetare etc.); consultați pedagogii buni „din noul val” din universități și vă vor spune același lucru ca mine, în ceea ce privește condiționarea. Ce mă sperie aici este că cineva s-a putut gândi din start la condiționare (nu la ceva opțional/facultativ, acolo unde sunt deficite rezultate din evaluarea studenților sau alte tipuri de evaluări), în condițiile în care aceasta nu este o practică de referință la marile universități ale lumii.

În concluzie, în spiritul unui astfel de proiect: (1) trebuie să recunosc că a fost perfect justificată tăierea locurilor bugetate la marile universități ale țării (ex. cu argumente distorsionate ca piața muncii/cercetare aplicativă etc.), inclusiv că se justifică criticile/”persecuțiile” la adresa acestora și (2) nu avem șansa să dezvoltăm universități de tip world-class (care contribuie la cultura lumii și împing civilizația prin inovații paradigmatice și cercetare avansată – Harvard University/Oxford University etc.), ci doar universități de toate felurile (ex. college/heart/civice/antreprenoriale/incluziv-echitabile etc.). Nu-i o problemă că le avem pe cele din urmă, ba este chiar bine și este nevoie și de unele ca ele, dar este o problemă că nu putem avea și universități de tip world-class (cum apar tendințe/încercări în această direcție, intervine brațul de fier al uniformizării colectiviste), lăsând astfel România fără avantaje competitive la nivel internațional, înapoiată și sărăcită.

Încă nu-i târziu să corectăm ce este de corectat, inclusiv în dezbaterile care vor avea loc, dacă însă redefinim în mod corect arhitectura sistemului! Nu trebuie să facem nimic, decât să ne uităm la ce fac cei pe care îi folosim ca modele. Cât de complicat să fie asta, dacă există bună-credință?

P.S. Ca o notă secundară, văd în textul proiectului că doar universitățile de mai jos au fost implicate în organizarea dezbaterilor regionale ale proiectului (nu înțeleg cum au fost ordonate în textul proiectului, dar asta este și mai secundar). Poate era bine să nu lipsească UMF-urile și USAMV-urile (alături de mai multe universități românești tehnice/comprehensive de referință la nivel internațional).

  • Universitatea din Craiova
  • Universitatea Transilvania din Brașov
  • Universitatea de Vest din Timișoara
  • Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
  • Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
  • Universitatea Ovidius din Constanța
  • Universitatea Româno-Americană
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Noi dezvoltări în psihologia clinică la nivel european – Contribuția Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie

Simplu spus, psihologia clinică se referă la factorii psihologici implicați în sănătate și boală. Psihologia clinică este cea mai veche specializare aplicativă a psihologiei, cu numărul cel mai mare de practicieni la nivel internațional. De asemenea, psihologia clinică este un domeniu de vârf în ceea ce privește partea academică și de cercetare în psihologie, care atrage cele mai multe resurse de cercetare din psihologie.

Datorită complexității și vechimii domeniului, asociațiile profesionale naționale și internaționale s-au organizat din start (1) în subdomenii ale domeniului clinic (psihoterapie/consiliere-sănătate/life coaching-psihologie pozitivă), (2) în forme ale psihopatologiei (ex. depresie/anxietate/psihoze/tulburări de personalitate, etc.), (3) în psihologia clinică dedicată grupelor de vârstă (copii/adulți/vârsta a treia) și/sau în alte subdomenii definite prin diverse criterii cu relevanță clinică (ex. sănătate mintală). În prezent, asociațiile de referință dedicate specific psihologiei clinice ca domeniu sunt mai mult naționale (ex. Society of Clinical Psychology-American Psychological Association/American Academy of Clinical Psychology/The Association of Clinical Psychologists-UK, etc.), decât internaționale.

Varietatea și specificitatea sunt bune, dar din nevoia de a tine unită paradigma clinică la nivel internațional, recent s-a înființat European Association of Clinical Psychology and Psychological Treatment (EACLIPT)  În curând va apărea și revista asociației, și anume Clinical Psychology in Europe (CPE). EACLIPT are ca fundament paradigmatic abordarea științifică în domeniul clinic, abordare fundamentală, acum când întregul domeniu clinic (inclusiv medicina) este sub asaltul pseudoștiinței.

Școala clujeană de psihologie clinică și psihoterapie are doi membri în boardul editorial al revistei (conf. univ. dr. Ioana Cristea și cu mine). Eu am fost numit și reprezentat național în EACLIPT, poziție din care vă încurajez să vă înscrieți în asociație și să submiteți articole de calitate către revistă.

 

 

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete: