Despre raționalitate și pandemie: începerea școlii între cum ar trebui și cum se poate!

25 august 2020 7 comentarii

Văd în aceste zile multe păreri și mulți experți în legătură cu începerea anului școlar în condițiile pandemiei. Unii întăresc ideea de reluarea a anului școlar în regim de normalitate (cerând statului să controleze riscurile), alții de rămânere în regim de pandemie (totul online), iar alții vin cu scenarii hibride, unele însă atât de complicate că nu se pot implementa. E bine că discutăm și propunem, dar să o facem rațional, fără a ne lăsa pradă tendințelor noastre psihoculturale de exagerare a pozitivului (până la un optimism iluzoriu) și negativului (în termeni catastrofali). Mai precis:

(1) Să ne amintim, totuși, în ce context suntem, și anume de “război” cu pandemia! Cine se așteaptă la soluții care să ducă la aceleași standarde educaționale ca înainte de pandemie, cred că nu înțelege noțiunile de “război” și de “pandemie”. Putem ținti însă acum la standarde de onorabilitate educațională și/sau să căutăm să inițiem unele schimbări paradigmatice în educație, care poate după pandemie vor funcționa în logica unei “dezvoltări post-traumatice” (o evoluție față de perioada pre-pandemie).

(2) Realist vorbind, evident că nu putem avea activitățile școlare obișnuite controlând acum toate riscurile pandemiei, din cauza unor limitări clare:

2a. Infrastructură educațională insuficientă și subdezvoltată, sigur cu eterogenitatea proprie, având puține zone foarte bine dezvoltate și multe zone subdezvoltate. Spre exemplu, nu știu care universitate/școală poate să spună ca are toate condițiile administrative (de cămin și de spațiu didactic) și financiare pentru începerea în completă siguranță a noului an academic pentru toți studenții/elevii (ex. implementând adecvat distanțarea fizică/făcând testări medicale periodice).

2b. Resurse financiare insuficiente pentru a extinde rapid infrastructura și/sau pentru a asigura toate condițiile de siguranță (ex. măști necesare pentru toată lumea; testare periodică pentru toți cei angajați în sistem).

(3) Nu putem însă nici ține închisă societatea pe termen lung, prin izolare fizică și comunicare doar online.

(4) Așadar, activitățile școlare trebuie gândite în condiții de “război/pandemie” și cu constrângerile reale pe care le avem, cu angajamentul că se va face tot posibilul pentru a se desfășura într-o formă sau alta, pentru a nu afecta parcursul de viață al elevilor/studenților. În aceste condiții, nu avem ce norme detaliate să cerem autorităților naționale, că nu se pot oferi. Făcând asta intrăm toți într-o zonă de ipocrizie, accentuată de contextul alegerilor. Autoritățile trebuie/pot doar:

4a. să întărească implementarea principiilor generale de control al pandemiei (ex. distanțare/igienă/control medical-testare/psihoeducație), atât în instituțiile educaționale, cât și la nivelul societății;

4b. să caute să asimileze rapid tratamentele/vaccinurile care vor apărea și să întărească sistemul medical pentru cazurile clinice când vor apărea;

4c. să întărească autonomia unităților educaționale, cu asumarea responsabilității, pentru a putea lua rapid decizii majore (ex. închiderea cursurilor/achiziția de noi materiale etc.);

4d. să mobilizeze maximum de resurse pe care le pot mobiliza acum și să creeze un instrument transparent prin care unitățile educaționale să știe că pot accesa unele din aceste resurse pentru nevoi imediate/neprevăzute, cu precădere în zonele defavorizate/pentru populațiile vulnerabile, pentru a nu se accentua decalajele deja existente în educație;

4e. să pună la dispoziție consultanță diversă unităților educaționale (la cerere/rapid/eficient), prin colaborare strânsă cu asociațiile profesionale/grupuri de experți.

Într-un astfel de scenariu general (condițiile de la punctul 4), scenariile specifice trebuie și vor fi diferite de la o unitate educațională la alta! Așadar, scenariul la nivel de țară este că nu trebuie să avem un scenariu comun la nivel de țară sau că scenariul comun la nivel de țară înseamnă de fapt scenarii specifice fiecărei unități educaționale, cu factorul comun al unui standard de onorabilitate educațională (poate definit minimal de minister, mai ales în zona preuniversitară, unde factor comun este mai important). Fiecare unitate educațională trebuie să-și personalizeze condițiile naționale generale descrise la punctul 4 în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are/le poate accesa. Spre exemplu, este greu de crezut că o comunitatea academică de aproape 50 000 de oameni, cum este UBB, va implementa un scenariu similar cu o universitate care are o comunitate de 10 000 de oameni. Unele școli au spațiu pentru culoare cu sens unic și pentru distanțare fizică între bănci sau în pauze, altele nu au și astfel vor trebuie să apeleze la grupe mici, rotite între ele, și la mască. Eu cred că acum este momentul ca rectorii/directorii de unități educaționale să-și asume rolul de management/leadership – în consultare constantă cu comunitatea educațională, inclusiv părinții și specialiștii puși la dispoziție de autorități – și să-și folosească autonomia atât de mult clamată; nu poti să ceri mereu autonomie, dar când este să o folosești te întorci la stat să-ți aranjeze studenții/elevii în clasă.

Așadar, statul (1) să mobilizeze maximum de resurse pe care și le permite și să le distribuie transparent și programatic, (2) să-și facă datoria în a implementa social regulile generale de siguranță, (3) să pună la dispoziție expertiză și cele mai avansate tratamente și (4) să facă modificări legislative, astfel încât fiecare unitate educațională să-și poată apoi asuma responsabilitatea pentru un scenariul adecvat, în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are, la un nivel al onorabilității educaționale.

Cum mai stăm cu încrederea? Tot mai bine! Dar mai avem de lucru…

Una dintre surprizele monografiei psihologiei românilor (David, 2015) a fost nivelul extrem de scăzut al încrederii interpersonale (ex. generalizate, față de persoanele apropiate, față de persoanele îndepărtate/străini, nespecifică, etc.). Lucru aparent șocant pentru o cultură care se proiectează și se autodescrie ca având ospitalitatea ca una dintre valorile principale, deși, dacă înțelegem nuanțele importante pe care le-am propus dintre „cum suntem” vs. „cum ne credem” vs. „cum vrem să fim”, lucrurile nu sunt absolut deloc incompatibile. Spuneam atunci că încrederea atât de scăzută nu ne ajută să colaborăm eficient, iar deficiența în colaborare nu duce la instituții puternice prin care să ne folosim potențialul intelectual bun (de inteligență/creativitate).

Pentru a vorbi fundamentat, pe baza analizelor World Values Survey/WVS (2010-2014) – mai precis 2012 pentru România și 2011 pentru SUA -, nivelul de încredere interpersonală nespecifică (încrederea/neîncrederea în oameni în general) era de 4,5 ori mai scăzut la români decât la americani. Pe grupe de vârstă lucrurile stăteau aproximativ astfel:

  • La tinerii adulți de până la 29 de ani încrederea era de 2,7 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația Mileniarilor (cei născuți între 1981-1996) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.
  • La generația de mijloc (30-49 de ani) încrederea era de 4,3 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația X (cei născuți între 1965-1980) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.
  • În cazul seniorilor (50+) încrederea era de 6,4 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația “Baby Boomers” (cei născuți între 1946-1964) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.

Recent (20 iulie 2020) au devenit publice datele World Values Survey/WVS (2017-2020) – mai precis 2017 pentru România și 2017 pentru SUA. Până la o analiză mai detaliată și comparativă a datelor din monografie (David, 2015) cu cele recente (WVS, 2017-2020), m-am uitat exploratoriu la acest indicator fundamental – încrederea interpersonală nespecifică (încrederea/neîncrederea în oameni în general) – pentru a vedea dacă ipoteza angajată în 2015 se susține. Spuneam atunci că pe măsură ce Generația Z (cei născuți între 1997-2012) va deveni, alături de Mileniari, activă social, stocul de încredere interpersonală în țară va crește, cu implicațiile sale bune pe scară largă (cooperare-instituții puternice-potențial valorificat). Pentru o analiză a acestei ipoteze cu implicații mai generale vezi aici (https://danieldavidubb.files.wordpress.com/2017/12/romania-mea-sinopsis-asupra-diagnosticului-psihocultural-al-romaniei3.pdf). Așadar, iată ce arată astăzi datele la o analiză preliminară:

  • Global, românii au în 2017 un nivel de încredere interpersonală de 3,1 ori mai scăzut decât americanii; anterior (în 2012) acesta era de 4,5 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). Dacă în 2012 procentul de încredere al românilor era de 7,7%, în 2017 a ajuns la 12,1%.
  • Pe generații lucrurile stau astfel în 2017:
    • La tinerii adulți de până la 29 de ani nivelul de încredere interpersonală este 2.3 ori mai scăzut decât la americanii din aceeași grupă de vârstă; anterior (2012) acest nivel era de 2,7 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o oarecare stabilitate a încrederii interpersonale a românilor tineri prin raportare la americanii tineri (și am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 11,2% în 2012 la 14,4% în 2017.
      • Generația Z și Generația Mileniarilor se suprapun cel mai bine peste această categorie de vârstă.
    • La generația de mijloc (30-49 de ani) nivelul de încredere interpersonală este de 2,5 mai scăzut decât la americanii din aceeași categorie de vârstă; anterior, în 2012, acesta era de 4,3 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale a românilor prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 7,3% în 2012 la 12.4% în 2017.
      • Generația X și cei mai vârstnici din Generația Mileniarilor se suprapun cel mai bine peste această categorie de vârstă.
    • În cazul seniorilor (50+) nivelul de încredere interpersonală este de 4 ori mai scăzut decât la americanii din aceeași categorie de vârstă; anterior, în 2012, acesta era de 6,4 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale a românilor prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 6,2% în 2012 la 10,7% în 2017.
      • Generația Baby-Boomers (și o parte din Generația X mai vârstnică) se suprapune cel mai bine peste această categorie de vârstă.
    • Dacă în cazul românilor încrederea interpersonală scade de la generațiile tinere la cele mai vârstnice, la americani profilul este invers; acest lucru era valabil și în 2012/2011.

Așadar, ipoteza avansată în 2015 (David, 2015) pare la o analiză preliminară confirmată și avem acum (2017) un stoc mai bun de încredere interpersonală față de perioada anterioară (2012), pe care putem construi, deși acest stoc este încă mult mai mic decât cel al SUA. În plus, probabil că educația comunistă (pentru Generația Baby Boomers și Generația X mai vârstnică) și nivelul ridicat de cinism (pentru Generația X în general) au redus stocul de capital de încredere în generațiile mai vârstnice, generând un patern opus celui din SUA, unde Generația Baby Boomers are un nivel de încredere interpersonală mult mai ridicat decât generațiile mai tinere.

  • Notă: Raportul încrederii între cele două țări este calculat ca raportul dintre procentele din fiecare populație care afirmă că are încredere în majoritatea oamenilor (americani vs. români). În 2017, scorul pentru România este calculat în baza datelor din ambele eșantioane raportate pe platforma WVS: scorul pentru România este cel combinat între European Values Study/EVS (design secțional) și World Values Survey/WVS (design combinat: secțional și panel). Eșantioanele EVS/WVS în analizele globale sunt reprezentative național. Dacă utilizam doar EVS, lucru poate recomandabil ținând cont de faptul că grupul american de comparație se bazează tot pe designul secțional, atunci stocul general de încredere a românilor era similar (ușor crescut, de la 12,1% la 12,7%), dar mai accentuat în generațiile tinere (ex. la adulții tineri de la 14,4% la 19,1%); am ales însă metoda combinată deoarece astfel eșantionul este mai mare, iar analizele pe generații au astfel o mai mare stabilitate/putere statistică, iar în concluzii optimismul este mai temperat. Rezultatele trebuie interpretate statistic, cu impact pentru politici publice, nu individual. Datele mai pot suferi unele modificări ca urmare a ajutărilor care încă se mai pot face pe platforma WVS.

Referințe selective:

  • David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iași.
  • World Values Survey – https://www.worldvaluessurvey.org/wvs.jsp

Ratăm academic și noul exercițiu financiar?

Aflu din presă, periodic și tot mai zgomotos, despre cum milioane (care apoi se adună în miliarde) de Euro vor fi investite în unități academice, care de care mai ambițioase (e drept, unele frizează „science-fiction„, dacă nu în esență, cel puțin prin raportare la ce suntem și putem face cu adevărat). Dar că se bagă bani în cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) este foarte bine!

Astfel, vice-premierul a anunțat deja patru proiecte strategice de CDI din fondurile europene asociate noului exercițiu financiar (2021-2027):

  • „…(1) Obținerea vaccinului tetravalent (cu patru tulpini) la Institutul Cantacuzino;
  • (2) Înființarea unui institut de cercetare pe medicină genetică;
  • (3) Înființarea unui institut de inteligență artificială pentru zona de robotică, automatizări industriale și IT;
  • (4) Înființarea unui institut pentru tehnologiile viitorului (nanotehnologii, microelectronică, fotonică, material și tehnologii de fabricație avansate)…”.

În acest context aș dori însă să-l întreb pe ministrul cercetării (secretarul de stat) următoarele:

  • Cu cine s-a consultat când a stabilit cele patru domenii/proiecte strategice și unde vor fi amplasate acele institute? Oare nu avem deja prea multe institute și prea puțini cercetători, și aceia prost plătiți?
  • Are în vedere o distribuire regională a acestor institute pentru o dezvoltare echilibrată a țării? Manualul spune că o dezvoltare sustenabilă a țării are nevoie de “drivers” de dezvoltare distribuiți echilibrat, care să lucreze coordonat și complementar!

Sunt mulți actori academici valoroși în țară și probabil că ei au fost consultați. Cred însă că era bine să fie consultată și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) – l-am întrebat și pe fostul rector al UBB care a confirmat că nu am fost consultați -, nu de alta, dar, uitându-mă la domeniile strategice anunțate de vice-premier și la expertiza din țară, văd că am avea ceva de spus (iar cei din afara țării tot asta văd!). Într-adevăr, iată relația dintre domeniile angajate de guvern și expertiza din țară (am selectat un singur ranking – rankingul THE, de referință internațională -, dar, cu mici excepții, UBB este prima sau se află mereu pe podium în toate rankingurile internaționale unde are domenii relevante):

 

  • În Nature Index – strâns legat de domeniile menționate în angajamentul strategic -, UBB se află în prezent pe prima poziție în țară:
  • În domeniul informaticii („computer science„), UBB este pe primele locuri în țară (sper măcar că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

  • În domeniul ingineriei/tehnologie, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consulați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

  • În domeniul științele vieții, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

  • În domeniul științelor naturii/fizice, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

Așadar, deși era normal să fim consultați – cu atât mai mult cu cât UBB a inițiat deja în Cluj-Napoca un program strategic pe InfoBioNano4Health -, nu-i o problemă: ne-am obișnuit! Suntem mai mult consultați de alte țări și de forurile europene și internaționale decât de guvernanții noștri. Deși suntem de ani de zile un „driver” de imagine și competitivitate pentru țară în aria europeană/internațională, nu am beneficiat de susținere guvernamentală majoră de niciun fel – ba aș îndrăzni să spun că, adesea, dimpotrivă! -, făcând totul cu motivație intrinsecă și prin forțele proprii. În ultimul ranking global de referință, QS (2021), am mai rămas din țară două universități (UBB și UB); însă noroc cu tradiția care ne ambiționează, dar nu știu cât mai poate ambiția să învingă lipsa susținerii valorilor în țară și programele de excelență din celelalte țări.

Dar dacă putem accepta că nu-i o mare problemă că UBB nu a fost consultată – cu speranța însă că au fost consultate alte instituții similare nouă -, cu siguranță va fi o problemă mare de tot dacă aceste proiecte strategice nu vor fi distribuite echilibrat în țară, cu sens, deoarece banii sunt ai tuturor și pentru dezvoltarea țării/bunăstării populației, nu ai unui guvern sau ministru. De aceea nu trebuie risipiți, ci investiți pornind de la prerechizitele de competitivitate existente regional (în unități de tip „drivers”), nu în „găuri negre” sau în „science-fiction„. Și avem de gând să apărăm public asta! Deocamdată așteptăm să vedem mai clar operaționalizarea acestor angajamente.

Despre schimbarea stilului de viață în perioada epidemiei. Un Ghid practic

28 martie 2020 9 comentarii

Până acum, intervențiile mele publice în legătură cu epidemia COVID19 s-au focalizat dominant pe componenta cognitivă din modificările cognitiv-comportamentale, pentru a înțelege într-un mod deștept, opus psihologiei de simț comun, că nu situațiile practice de viață prin care trecem ne generează reacțiile psihologice (emoționale și comportamentale), ci modul în care noi interpretăm situațiile (vezi aici). Așadar, dacă uneori nu putem controla situațiile practice pe care le întâlnim în viață, răspunsurile noastre psihologice la orice situație pot fi mereu sub controlul nostru.

  • În acest sens, aceia dintre noi care ne raportăm irațional negativ la situația practică de epidemie (și/sau la o eventuală contaminare) – prin (1) gândire rigidă („Nu trebuia să se întâmple”/”Nu pot concepe asta”), (2) catastrofare („Este groaznic că s-a întâmplat”), (3) intoleranță la frustrare („Nu pot suporta”) și (4) evaluări globale („Lumea/ceilalți sunt periculoși”; „Eu sunt slab”) – vom dezvolta răspunsuri psihologice nesănătoase (ex. stări de panică/anxietate, depresie, furie/agresivitate, vinovăție clinică). Aceste răspunsuri sunt nesănătoase deoarece ne afectează calitatea vieții și capacitatea noastră de a face față situației practice (ex. când ești panicat nu mai iei eficient decizii, iar dacă ești depresiv devii submotivat) și, în plus, îi afectează pe cei din jurul nostru (copii/familie).
  • Cei care ne raportăm irațional pozitiv la situația practică de epidemie (ex. prin iluzii pozitive, detașare) vom fi calmi și relaxați, poate chiar cu emoții pozitive, dar aceste răspunsuri psihologice nu sunt sănătoase când trebuie să ne confruntăm cu un pericol sau cu o situație practică de rezolvat, deoarece adesea ne submotivează.
  • Atitudinea adecvată la situația practică de epidemie (și/sau la o eventuală contaminare) este gândirea rațională, prin (1) flexibilitate cognitivă („Îmi doresc să nu se întâmple și fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că unele lucruri nu sunt sub controlul meu”), (2) noncatastrofare (nuanțarea negativului – „Este foarte rău, dar nu catastrofic, nu cel mai mare rău care se poate întâmpla”), (3) toleranță la frustrare („Nu-mi place, dar pot tolera și încerca să ies din situație”) și (4) evaluare nuanțată („Lumea/ceilalți au manifestări periculoase, dar asta nu înseamnă că sunt mereu periculoși”; „Eu am comportamente slabe uneori, dar asta nu mă face un om slab în general”). Această raportare rațională va genera emoții negative sănătoase (ex. îngrijorare, dar nu panică/anxietate; nemulțumire, dar nu furie/agresivitate; tristețe/supărare, dar nu depresie; regret dar nu vinovăție clinică). Aceste răspunsuri sunt sănătoase deoarece ne mobilizează în confruntarea cu situația practică/pericolul și permit apariția unor emoții pozitive asociate altor evenimente din această perioadă, ceea ce duce la o bună calitate a vieții; spre exemplu, în această perioadă, o stare de îngrijorare față de epidemie permite apariția bucuriei legată de ziua de naștere a copilului, dar una de panică/depresie nu!
  • Pentru a învăța raportarea rațională am recomandat Pastilele Psihologice!

Acum este momentul să accentuăm componenta comportamentală din modificările cognitiv-comportamentale. Într-adevăr, este evident că situația prin care trecem, prelungindu-se, ne provoacă rutina comportamentală zilnică, forțându-ne la dezvoltarea unei rutine comportamentale noi. Dar dezvoltarea unei rutine noi nu se face simplu, deoarece veche rutină se activează adesea automat/involuntar și astfel este greu de controlat. De aceea, este important să planificăm eficient o nouă rutină, pe principii psihologice riguroase:

  • Pasul 1: Să gândim/înțelegem bine de ce vechea rutină este un risc și trebuie schimbată (epidemia este un risc pentru toți, mai ales pentru seniori).
    • Aici trebuie să accesăm doar surse de încredere și să evităm Fakenews.
  • Pasul 2: Să facem un orar săptămânal scris (sâmbătă/duminică pentru următoarea săptămână), la un interval de o oră, maximum de două ore. Seniorii pot fi ajutați de familie/apropiați să-și facă orarul; însă în acest proces ei trebuie să fie parteneri, să aibă libertate de decizie și nu să li se prescrie orarul. În general, orarul trebuie să fie bine personalizat și acceptat, pentru a deveni în timp, prin practică, o nouă rutină comportamentală de viață!
Luni Marți Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică
8-10
10-12
12-14
14-16
16-18
18-20
20-22
22-

 

  • Pasul 3: În acest orar trebuie să prindem zilnic, în scris (în logica psihologiei cognitiv-comportamentale/pozitive validată științific):
    • (1) Activitățile de bază (ex. igienă, masă, studiu/serviciu, relaționare interpersonală, joacă/relaxare, somn):
      • Dieta trebuie controlată riguros, pentru a fi sănătoasă și a nu duce la creșterea în greutate sau la alte condiții clinice.
      • Includerea activităților sportive în activitățile de bază este foarte importantă în această perioadă, mai ales în asociere cu dieta, ambele contribuind la un stil de viață sănătos.
    • (2) Cel puțin un comportament, care, dacă îl facem, ne produce plăcere (pleasant life/viață plăcută):
      • vizionarea unui film/citirea unei cărți/sport, etc.
    • (3) Cel puțin un comportament congruent cu aspectele definitorii din personalitatea noastră (good life/viață bună):
      • Dacă suntem sociabili/extravertiți, putem suna pentru suport social apropiații care au nevoie de asta.
    • (4) Cel puțin un comportament congruent cu cele două/trei valori cardinale pe care le-am asumat în viața personală (meaningful life/viață cu sens):
      • Dacă generozitatea este o valoare pentru tine, poți face voluntariat care ajută în această perioadă.
    • (5) Comportamente de socializare (stress antidote/ca un antidot la stres):
      • Izolarea fizică, în lumea digitalizată, nu înseamnă și izolare psihosocială. În acest proces de socializare, deși este bine să planificăm în orar multe activități în comun în cupul/familie, trebuie lăsat însă și spațiu personal/individual.
  • Pasul 4: Este important ca cineva să ne verifice, o data sau de două ori pe zi, că urmăm și implementăm orarul, mai ales în cazul acelora dintre noi care știm că avem avem dificultăți de autodisciplină și/sau de autocontrol. Această monitorizare suportivă este fundamentală mai ales pentru seniorii aflați în izolare și poate să fie făcută de aparținători sau prieteni (ca suport reciproc).
  • Pasul 5: Dacă orarul nu este implementat eficient, analizăm cauzele, le eliminăm și-l refacem până când acesta devine acceptat și implementat. În timp, aceste practici cognitiv-comportamentale vor deveni o nouă rutină sănătoasă de viață, unele lucruri putând fi păstrate apoi și în perioada postcriză!

Dacă implementăm hotărâți modificările cognitiv-comportamentale recomandate aici, nu doar că vom reduce negativul (suferința psihologică și reacțiile disfuncționale la criză), dar vom dezvolta pozitivul, epidemia și problemele asociate (ex. o potențială contaminare, izolarea, etc.) putând deveni astfel nu doar tolerabile, ci și oportunități de dezvoltare personală. Succes tuturor!

P.S. Recomandări suplimentare

  • Aceia dintre voi, care ați avut probleme psihologice și erați în tratament la momentul declanșării crizei, continuați tratamentul după recomandarea terapeutului cu care ați lucrat/cu care lucrați (Ghidul de față poate să fie utilizat complementar).
  • Aceia dintre voi, care ați avut probleme psihologice pe care le-ați rezolvat, dar simțiți că acestea sunt reactivate de criză, intrați în legătură online cu fostul terapeut (Ghidul de față poate să fie utilizat complementar).
  • Aceia dintre voi, care simțiți că dezvoltați probleme psihologice, în ciuda recomandărilor de aici, contactați serviciile de urgență disponibile online (vezi și la Clinica UBB).

STAI ACASĂ! – Despre epidemia cu COVID19 și Sărutul mortal al Generațiilor X, Y, Z și Alpha pentru Generația Baby Boomers și Generația Tăcută!

21 martie 2020 3 comentarii

Un model generațional larg acceptat (Pew Research Center) vorbește despre următoarele categorii:

  • Generația Tăcută (cei născuți între 1928-1945 – astăzi între 75-92 de ani);
  • Generația Baby-Boomers (cei născuți între 1946-1964 – astăzi între 56-74 de ani);
  • Generația X (cei născuți între 1965-1980 – astăzi între 40-55 de ani);
  • Generația Y/Mileniarii (cei născuți între 1981-1996 – astăzi între 24-39 de ani);
  • Generația Z (cei născuți între 1997-2012 – astăzi între 8-23 de ani);
  • Generația Alpha (cei născuți începând cu 2013 până în prezent).

Unele din lucrurile importante pe care le știm până acum despre COVID19 sunt următoarele: (vezi aici https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019/events-as-they-happen, aici https://www.cdc.gov/coronavirus/2019-ncov/prepare/transmission.html și aici https://gov.ro/ro/recomandari):

  • Virusul poate afecta oamenii indiferent de vârstă și este extrem de contagios (se propagă relativ ușor);
  • Aproximativ 80% dintre cei care au contractat COVID19/boala dezvoltă simptome ușoare/medii (adesea se pot vindeca acasă), aproximativ 14% au simptome severe și aproximativ 5% dezvoltă simptome grave/critice.
  • Severitatea simptomelor crește cu vârsta și cu pre-existența unor condiții medicale complicate (ex. anumite boli cronice), mortalitatea foarte crescută fiind mai ales în aceste condiții. Într-adevăr, se pare că cei mai tineri/sănătoși duc mai ușor boala decât cei în vârstă și cu condiții medicale complicate. Acest profil este mai atipic față de “gripa clasică”, unde și copiii foarte mici sunt extrem de vulnerabili, având reacții clinice mai severe/critice.

Așadar, este foarte important ca seniorii și cei cu condiții medicale complicate să nu contracteze virusul! De aceea:

  • Izolarea seniorilor/celor cu condiții medicale complexe este fundamentală, nu o joacă. Chiar poate să fie cu adevărat o problemă de viață și de moarte! În primul rând, ei trebuie să fie responsabili și să se (auto)izoleze, iar dacă nu o fac, atunci responsabilitatea revine aparținătorilor și celor care îi iubesc!
  • Tinerii trebuie să evite interacțiunile cu seniorii, deoarece le-ar putea transmite virusul (mai ales că unii tineri care au COVID19 sunt asimptomatici și/sau au simptome foarte ușoare, adesea greu de identificat). Dacă îți pasă și îți iubești părinții și bunicii, nu-i vizita și nu interacționa direct cu ei. Să nu uităm că tinerii sunt „generația digitală” și hai să dovediți creativ/inovativ asta acum, în interacțiunile sociale digitale, nu directe, cu cei în vârstă!
  • Pentru a lupta și mai eficient cu pandemia, majoritatea statelor afectate (inclusiv România) a luat măsuri drastice de distanțare socială și în grupele de vârstă în care boala nu reprezintă pe scară largă un pericol mortal, ca un mijloc agresiv de luptă cu pandemia pe termen scurt/mediu (în logica unui „atac” care poate schimba rapid soarta “războiului”). Aceste măsuri trebuie respectate de fiecare dintre noi! Sigur, la acest moment nu știm cât pot dura aceste măsuri, autoritățile având de găsit pe termen mediu/lung soluții deștepte între distanțare socială și funcționarea economiei/a lumii. Ambele strategii – distanțare socială radicală vs. distanțare socială gradată/imunizare de masă – există în manualele de specialitate, alegerea fiind probabil influențată și de profilul psihocultural al țării, astfel încât implementarea lor să fie cât mai eficientă la nivelul comportamentului individual. Ca observații preliminare, țările care au un nivel mai crescut al concentrării puterii sociale (autoritarism mai crescut) și/sau al evitării incertitudinii (văd incertitudinea ca pericol, nu ca oportunitate) și/sau al colectivismului (grupul domină radical autonomia individului) și/sau al controlului comportamentului prin pedepse tind să impună măsuri mai drastice și generalizate (ex. China, Italia), în timp ce celelalte țări aleg strategii mai gradate/diferențiate (ex. Olanda, UK) (studiu/analiză în derulare).

Am inclus mai jos o serie de recomandări psihologice pentru această perioadă (reunind mai multe recomandări date în ultima săptămână în contexte diferite). Sintetizându-le, nucleul psihologic sănătos (rațional) în aceste vremuri înseamnă gândire flexibilă, lipsa catastrofării și toleranță la frustrare. Spre exemplu, să nu exagerăm cu dificultatea izolării, în condițiile în care starea de urgență a fost impusă doar de o săptămână (ex. cei sănătoși o pot vedea încă prin analogie cu o vacanță mai lungă de Crăciun în sânul familiei!). Dacă însă se va prelungi, atunci da, izolarea poate deveni un stresor și vă sugerez să urmați recomandările psihologice de mai jos (în legătură cu cele menționate acolo, gândirea și implementarea unei noi rutine zilnice care să le cuprindă va fi fundamentală, alături de un stil de viață sănătos, prin sport și mâncare). De asemenea, generațiile tinere au fost mereu tachinate că sunt prea vulnerabile la stresori  (“fulgi de nea”); este timpul să vedem dacă “vulnerabilii” pot deveni eroi toleranți la frustrare, în condițiile în care crizele sunt oportunități pentru astfel de schimbări majore. În fine, așa cum am arătat în monografia dedicată psihologiei românilor, în general, românii nu se caracterizează prin autodisciplină ridicată; hai să vedem dacă putem depăși acum această limită, respectând exact recomandările autorităților, și aici criza putând fi un motivator determinat pentru schimbări psihologice majore la scară socială.

Recomandări psihologice:

(1) Cum să ne raportăm psihologic la pandemie

(2) Izolarea ca factor de dezvoltare personală

(3) Cum să ne raportăm la ceilalți

(4) Pastile psihologice pentru criză (video/online)

https://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/covid19/#1

 

 

 

 

Psihologia/Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirius (COVID-19)

12 martie 2020 17 comentarii

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

  • (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
  • (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
  • (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

  • În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar din surse credibile (autorități ale statului dublate de specialiști și jurnaliști/media credibilă). Spre exemplu, vezi aici: http://www.ms.ro/coronavirus-covid-19/ De asemenea, este bine să coroborăm informațiile naționale cu cele internaționale (spre exemplu, vezi aici: https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019). În această perioadă trebuie să evităm să citim despre epidemie din surse necredibile și/sau să ascultăm astfel de surse. Mintea umană este predispusă la contaminare psihologică și astfel la Fake News! Așadar, să refuzăm contaminarea psihologică, informându-ne despre epidemie doar din sursele credibile și refuzând să ne expundem mintea la surse necredibile și/sau la pseudoștiință (vezi aici despre Contaminarea psihologică și cum să ne ferim de ea).
  • Apoi, trebuie să urmăm exact cerințele autorităților naționale (dublate de specialiști), pe care este bine să le coroborăm cu sursele credibile media și surse credibile internaționale (dacă apar discrepanțe, să solicităm autorităților explicații pentru acestea), iar apoi să le implementăm adecvat în viața noastră. Aceste autorități ne vor spune mai ales ce să facem și ce să nu facem. Iar acestea sunt lucruri fundamentale! Dar aceste lucruri, pentru a fi implementate eficient în comportamentele noastre, trebuie asimilate eficient de mintea umană, iar aici, psihologia, prin intervențiile cognitiv-comportamentale, are rolul principal. De aceea, cred că astfel de autorități trebuie să includă și specialiști psihologi și/sau să colaboreze strâns cu organizațiile majore ale psihologilor (ex. Asociația Psihologilor din România/Colegiul Psihologilor din România).
    • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să facem?
      • Sfaturile bune trebuie formulate implementational de fiecare din noi, în funcție de situațiile în care suntem, adică după formula Dacă (timp/context), Atunci (fac asta).
        • Sfat bun: Să mă spăl des pe mâini.
        • Sfat bun implementațional: Dacă este oră fixă, Atunci mă spăl pe mâini. Dacă urmează să mănânc, Atunci mă spăl pe mâini, Dacă am atins obiecte atinse de alții, Atunci mă spăl pe mâini, etc.
    • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să nu facem?
      • Conform „metaforei mortului” din psihologie, unui mort poți să-i spui să nu facă lucruri și te va asculta. Unei ființe vii trebuie însă să-i spui și alternativele implementaționale (în formula Dacă/Atunci).
        • Sfat bun: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni.
        • Sfat bun implementațional: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni, așadar, Dacă sunt invitat la adunări cu peste 100 de oameni, Atunci refuz. Dar dacă sunt invitat la adunări cu un număr mic de participanți Atunci pot considera a potențială participare, luându-mi însă măsurile adecvate de igienă.
  • Despre izolare. Sugestiile de izolare date în mod corect de autorități trebuie utilizate creativ și în aceeași logică implementațională. Spre exemplu, izolarea poate să fie un moment în care ne ocupăm de lucruri importante pentru noi, de care până acum nu am avut timp (ex. să vedem un film/să citim o carte), sau în care încercăm lucruri noi (ex. să învățăm o limbă străină/să ne pregătim pentru cursuri clasice oferite în regim online). De asemenea, izolarea fizică nu poate împiedica conectarea psihologică cu ajutorul tehnologie; deci, este momentul să menținem/reîntărim relațiile familiale și sociale (pe care poate le-am ignorat în vârtejul activităților cotidiene înainte de epidemie), relații care apoi contribuie la bunăstarea noastră psihologică. În fine, izolarea nu trebuie văzută excesiv, interacțiunile sociale și viața trebuind să continue cât mai normal posibil în condițiile date, cu o grijă serioasă la indicațiile legate de protejarea față de contaminare (ex. atingeri, distanță, număr de persoane participante, igienă, etc.). În profilul nostru psihologic ca națiune avem tendința să interpretăm incertitudinile ca pericole, nu ca oportunități; de aceea, în acest context aș sugera să fim atenți la pericole, dar să nu ratăm oportunitățile de normalitate și chiar de dezvoltare/progres (exersându-ne responsabil creativitatea).

(II) Cum ne raportăm psihologic la problema practică

  • Raportare cognitivă irațională
    • Nu trebuia să (mi) se întâmple/Nu pot accepta că (mi) se întâmplă. (gândire rigidă/absolutistă/inflexibilă)
    • Este o catastrofă/cel mai rău lucru care se putea întâmpla. (catastrofare)
    • Nu pot tolera/suporta această situație. (intoleranță la frustrare)
    • Viața (epidemia) este nedreaptă. (evaluare globală a vieții/situației) / Oamenii sunt periculoși. (evaluarea globală a celorlalți) / Eu sunt slab/vulnerabil. (autoevaluarea globală)
  • Raportare cognitivă rațională
    • Mi-aș fi dorit să nu se întâmple, dar accept faptul că există și fac tot ce este omenește posibil pentru a-i reduce impactul. (gândire flexibilă)
    • Este foarte rău că se întâmplă asta, dar nu-i o catastrofă. (îngrijorare adaptativă non-catastrofică, prin nuanțarea negativului și recunoașterea pozitivului). Spre exemplu (aceste informații trebuie însă verificate constant, prin raportare la noile date oferite de autorități/specialiști):
      • Deși virusul este foarte contagios, rata de mortalitate nu este una excesivă (chiar în comparație cu alte virusuri din aceeași familie), mai ales în segmentele mai tinere ale populației.
      • Larga majoritate a celor infectați au simptome moderate și se vindecă.
    • Pot tolera situația deși este greu/neplăcut. (toleranță la frustrare)
    • Viața este cum este și o pot influența doar în anumite privințe. (acceptarea activă a situației) / Niciun om nu este total bun sau rău în sine, ci are comportamente mai bune sau mai rele la care ne putem raporta adecvat și diferențiat. (acceptarea necondiționată activă a celorlalți) / Sunt un om cu bune și rele, încercând să maximimez punctele bune. (autoacceptarea necondiționată activă)
    • Despre îngrijorarea sănătoasă. În legătură cu îngrijorarea, care apare în mod natural în astfel de situații, aceasta poate să fie programată pe parcursul zilei. Spre exemplu, una din tehnicile cognitiv-comportamentale este ca dacă ne vin în minte teme de îngrijorare (ex. contaminare, boală, moarte, etc.), să le notăm, dar să le analizăm rațional doar într-un interval prestabilit de noi (ex. 18-18.30), fără a le lăsa să ne macine ziua oricând.

(III). Cum ne raportăm la problema psihologică

  • Problema psihologică derivă din stilul de gândire/cognitiv irational. În acest fel se nasc uneori chiar probleme psihologice clinice de tipul anxietății/panicii, depresiei, furiei/agresivității și/sau vinovăției. Aceste probleme clinice afectează calitatea vieții/bunăstarea psihologică (nu doar a noastră, ci și a persoanele apropiate și copiilor care sunt în jurul nostru) și pot amplifica chiar efectul problemei practice (ex. generează stres, care reduce apoi capacitatea de apărare imunologică a organismului, susțin decizii proaste în/față de problema practică, etc.); în plus, nu permit apariția cu ușurință a unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. În fine, dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective de panică/agresivitate/depresie.
    • Dacă vă aflați în această situație, atunci încercați să schimbați stilul irațional de gândire în cel rațional.
      • Spre exemplu, repetați, atunci când apar intens problemele psihologice, cognițiile raționale, inițial cu voce tare (aproximativ 30 de secunde), apoi în gând (aproximativ 30 de secunde). Dacă nu au efect după minim 1-2 zile de practică, atunci adresati-vă rapid unui specialist în psihologie clinică/psihoterapie. Pentru simplitate, folosiți pastilele psihologice din link (după David, 2012), pe care le puteți adapta condițiilor specifice în care sunteți (Pastile Psihologice).
  • Răspunsurile psihologice sunt normale/sănătoase, dacă derivă dintr-un stil de gândire/cognitiv rațional. În acest fel se nasc răspunsuri adaptative/funcționale în situația practică problematică, și anume îngrijorare (dar nu anxietate/panică), tristețe (dar nu depresie), nemulțumire (dar nu furie/agresivitate) și părere de rău (dar nu vinovăție). Aceste răspunsuri vă mobilizează pentru a face mai bine față situației practice, iar dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective adaptative/funcționale/sănătoase; în plus, permit mai ușor apariția unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. Dar, dacă devin prea frecvente și/sau de lungă durată, le puteți ține sub control astfel (dacă nu funcționează, apelați la un specialist în psihologie clinică/consiliere psihologică/psihoterapie):
    • (1) Relaxare/Meditație (dimineața/seara sau când starea psihologică o cere)
      • Relaxare: Controlați-vă pentru a respira uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde expiraţia). Respiraţia toracică tinde să genereze hiperventilație, ceea ce duce apoi la o concentraţie mai mare a oxigenului în sânge şi la simptome similare celor din debutul atacurilor de panică. Respirând calm, după modelul de mai sus, minimum 3-5 minute, se generează răspunsul de relaxare.
      • Meditaţia de tip transcendental a fost preluată în SUA şi adaptată pentru a putea fi utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-o manieră în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia transcedentală este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de relaxare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip transcendental sunt (vezi Benson, 1996, apud David, 2012):
        • Pasul 1: Alege un cuvânt sau o propoziţie care are semnificaţie importantă pentru tine (în acest caz ar fi de preferat una optimistă).
        • Pasul 2: Stai liniştit, într-o poziţie confortabilă.
        • Pasul 3: Închide ochii.
        • Pasul 4: Lasă corpul şi musculatura să se relaxeze.
        • Pasul 5: Respiră lent, dar natural, iar în timpul respiraţiei, focalizează-te şi repetă mental formula aleasă în Pasul 1.
        • Pasul 6: Adoptă o atitudine pasivă. Nu te gândi cât de bine o faci sau dacă o să-ţi iasă. Dacă pe parcursul procedurii îţi vin în minte alte gânduri, lasă-le să vină fără a te opune (cum vin, aşa vor pleca), tu focalizându-te în continuare pe formula aleasă.
        • Pasul 7: Continuă acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
        • Pasul 8: La sfârşit, nu te ridica imediat. Stai liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschide ochii şi stai aşa încă un minut înainte de a te ridica.
      • Meditație de tip mindfulness a fost la rândul ei preluată în SUA şi adaptată astfel încât să fie utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-un mod în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia mindfulness este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de detașare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip mindfulness sunt (vezi și David, 2012):
        • Pasul 1: Aleg o poziție confortabilă și un context liniștit.
        • Pasul 2: Sunt conştient de corpul meu (inspir). Mă accept așa cum sunt (expir).
        • Pasul 3: Conştientizez gândurile negative (inspir). Accept gândurile negative așa cum sunt (expir).
        • Pasul 4: Accept faptul că ele îmi pot produce o stare psihologică negativă (inspir). Ştiu însă că suferinţa este tolerabilă (expir).
        • Pasul 5: Conştientizez şi gândurile mele pozitive (inspir). Le accept așa cum sunt (expir).
        • Pasul 6: Conştientizez stările pozitive (inspir). Le accept (expir).
        • Pasul 7: Continui acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
        • Pasul 8: La sfârşit, nu mă ridic imediat. Stau liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschid ochii şi stau aşa încă un minut înainte de a mă ridica.
    • (2) Activare comportamentală prin activități care (a) vă fac plăcere (ex. sport), (b) corespund valorilor pe care le aveți (ex. activități mai multe în familie) și/sau (c) derivă din calitățile pe care le aveți (ex. sfaturi/ajutor pentru alții), respectând însă constrângerile date de problema practică.

Referințe selective.

  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura Polirom, Iași.

Alte referințe utile:

UPDATE: Candidatura la Rectoratul UBB 2020-2024 – Programul ProUBB+

28 ianuarie 2020 4 comentarii

UPDATE II:

Așa cum speram, Senatul UBB are de astăzi o conducere prezidențială „world-class”, noul președinte, ales cu o majoritate largă, devenind profesorul Florin Streteanu, decanul Facultății de Drept din UBB. Liniile și-au ales apoi vicepreședinții astfel: Conf. univ. dr. Simona Motogna (linia română, la propunerea președintelui); Conf. univ. dr. Kadar Magor (linia maghiară, la propunerea liniei); Lector. univ. dr. Christian Schuster (linia germană, la propunerea liniei). La rândul lor, senatorii sunt colegi/studenți responsabili, cu care UBB este deja pe drumul cel bun (indiferent de ce se va întâmpla la competiția pentru rector)! Felicitări tuturor! Chiar mă bucur mult…

UPDATE I:

Dragi colegi:

Înscrierile candidaturilor pentru rectoratul UBB s-au încheiat. Suntem doi candidați, alături de mine înscriindu-se și colegul prof. univ. dr. Ioan Chirilă, un distins teolog din Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB.

Dosarul meu de candidatură, cu programul detaliat, poate să fie găsit la noul site: http://www.danieldavid.ro/

Deși am un Blog, am făcut acest site nou în contextul candidaturii, pentru a nu interfera, mai mult decât este cazul, aspectele mai personale (Blog), cu cele legat de candidatură (noul site). Pe site (http://www.danieldavid.ro/), dacă aveți întrebări/comentarii legate de candidatură, vă voi răspunde cu plăcere. De săptămâna viitoare voi începe prezentarea publică a candidaturii „Programul ProUBB+: UBB – Universitate de clasă mondială (world-class) prin încredere și deschidere”.

M-aș bucura să ne întâlnim într-un număr cât mai mare la prezentări/dezbateri/evenimente și să urmăriți pentru noutăți siteul http://www.danieldavid.ro!

Dragi colegi/prieteni:

Așa cum am anunțat, odată încheiată campania de alegeri academice la UBB pentru departament/consilii/senat, mi-am depus astăzi, 28.01.2020, candidatura pentru poziția de rector al UBB.

Programul de candidatură va fi făcut public în data de 1 februarie 2020, atunci când începe în mod formal campania pentru rectoratul UBB. Până atunci, vă prezint mai jos, în sinteză, viziunea care fundamentează programul, în limbile română, maghiară și germană. Programul propus derivă dintr-o platformă participativă largă, astfel că vă mulțumesc tuturor celor implicați! Platforma nu țintește doar rectoratul UBB, ci servirea comunității noastre, prin propunerea/susținerea în diverse poziții de conducere/reprezentare a colegilor cărora le pasă de viitorul universității noastre, îl văd în context modern, european și doresc să se implice în această direcție. În acest sens, rezultatele inițiale ale alegerilor de la nivelul departamentelor/consiliilor/senatului sunt foarte bune, urmând acum, înainte de alegerea rectorului, să alegem un președinte de senat în același spirit (iar aici nu este un secret colaborarea strânsă pe care o avem în acest demers cu profesorul Florin Streteanu).

Atitudinea mea în timpul campaniei va fi că ceilalți candidați nu sunt contracandidații mei, ci colegii mei. Vom propune fiecare programe pentru comunitatea noastră, mai mult sau mai puțin similare, le vom dezbate între noi, iar programul ales de comunitate va da rectorul UBB. Sunt convins că știm să alegem ce este bine pentru comunitatea noastră, și anume viitorul și modernitatea UBB!

VIZIUNEA PROGRAMULUI ProUBB+

UBB – Universitate de clasă mondială (world-class) prin încredere și deschidere

Motto: Neminem Resideo (Fiecare are un rol important)

Dragi colegi,

Plasez candidatura mea la funcția de rector al Universității noastre în paradigma unei universități de clasă mondială (world-class), care să exprime, totodată, valorile noastre fondatoare și virtuțile care consider că trebuie să le fie asociate – Tradiție (prin Bun-simț) și Excelență (prin Raționalitate/Înțelepciune) -, în spiritul umanist modern al încrederii și deschiderii, pentru a genera o cultură organizațională a solidarității și cooperării, într-un cadru instituțional dominat de etică, un cadru menit să susțină apoi cu onoare și curaj misiunea noastră universitară. Conform acestui program, excelența nu este un aranjament exclusivist, ci, într-o înțelegere umanistă, o formă incluzivă de a susține și stimula valoarea fiecărui membru activ al comunității academice. Mai precis spus, excelență înseamnă instituționalizarea unui standard înalt de calitate academică, pe care îl putem implementa în UBB, cu responsabilitate instituțională, rigoare administrativă și empatie colegială. Urmând programul propus, UBB devine prima universitate a țării – generatoare de caractere și competențe, de buni cetățeni, fiind o sursă de bunăstare bazată pe cunoaștere pentru Cluj, pentru Transilvania și pentru întreaga țară, un reper fundamental în știința și cultura națională – și, totodată, o universitate de referință la nivel internațional, promovând cultura română și contribuind la dezvoltarea unei civilizații umane bazate pe cunoaștere.

Misiunea principală a UBB este aceea de a asigura un învățământ modern, centrat pe student prin excelența cunoașterii și formarea caracterelor, în care activitățile științifice, cultural-artistice și sportive se combină armonios în modelul academic al unei universități world-class, pentru a oferi oportunități de dezvoltare profesională și personală adaptate atât nevoilor/intereselor studenților, cât și nevoilor/vocației cadrelor didactice și cercetătorilor. În acest proces, studentul nu este obiect sau beneficiar al unor servicii educaționale, ci partener activ al cadrelor didactice și cercetătorilor, membru cu drepturi depline al comunității academice a UBB. Unicitatea UBB în peisajul academic internațional este, în primul rând, o consecință a multiculturalității, atât în ceea ce privește organizarea academică, cât și în ceea ce privește trecutul asumat. Această caracteristică fundamentală a Universității noastre trebuie în continuare dezvoltată și valorizată, pentru a crește avantajele competitive ale UBB.

În cadrul acestei misiuni, voi fi garantul autonomiei și democrației universitare. Într-o universitate modernă, libertatea de gândire și libera căutare a adevărului nu pot fi îngrădite. Nu pot fi impuse linii de gândire și acțiune prin autoritarism. Universitatea noastră va rămâne un spațiu al libertății, al științei, al frumosului și al binelui, un spațiu al selecției/formării caracterelor și creativității/inteligențelor, pentru binele națiunii și, în general, al cunoașterii umane. Îmi doresc să generăm mecanisme instituționale prin care să valorificăm interesele/calitățile membrilor comunității noastre, astfel încât cooperarea și solidaritatea să derive din angajamentul liber al indivizilor autonomi, nu prin constrângeri rezultate din concentrarea puterii instituționale. Respectul și cordialitatea între slujitori/căutători ai adevărului se vor impune astfel, excluzând feudalismul universitar, spiritul de gașcă și interesele de grup. Îmi doresc să fiu un rector care creează și conservă contextul normalității, în care colegii se pot exprima academic, fără să trebuiască mereu să fie evaluați și ghidați, și în care aleșii înțeleg că sunt reprezentanții, nu „șefii” noștri. Cred, așadar, în descentralizarea și distribuirea puterii instituționale, cu asumarea firească a responsabilităților asociate. Îmi doresc, pentru noi toți, un climat academic în care caracterul greu predictibil al lumii complexe de astăzi să fie văzut ca oportunitate de dezvoltare, nu ca pericol, iar recompensele și încrederea în oameni să înlocuiască vânarea greșelilor și acțiunile punitive ca prim reflex instituțional.

România se schimbă odată cu lumea și cu succesiunea firească a generațiilor. Fac parte dintr-o generație necontaminată de ideologia comunist-totalitară (eram licean la Revoluția din 1989), dar suficient de matură ca să o înțeleagă. Această dublă filiație – dată de memoria intelectuală a trecutului și de provocările uriașe ale prezentului – ne permite o conectare rapidă la evoluția lumii actuale, putând astfel juca un rol pozitiv, de liant între generații. UBB se află astăzi într-o situație complexă, în care evoluția câștigată după 1989 poate produce un salt calitativ, care să ne reintegreze definitiv în ariile academice europene, sau putem asista la un regres, pe linia practicilor instituționale moștenite din perioada totalitară și accentuate de anumite politici publice falimentare ale tranziției. Așadar, viziunea instituțională la care ader și pe care o vom implementa împreună va fi definitorie pentru direcția universității noastre. Nu cred că pot face așa ceva singur, ci numai în echipă cu viitoarea conducere aleasă de UBB la toate nivelurile și cu fiecare dintre dvs., colegii mei din corpul academic al Universității. Parafrazând o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia dintre noi depinde astăzi soarta academică a tuturor, a comunității UBB!

În respectul total al Cartei și al devizei UBB, Programul ProUBB+ își propune ancorarea definitivă a UBB în aria academică europeană/internațională, ca universitate world-class, continuând angajamentul pentru tradiție și excelență al fondatorilor universității. Programul ProUBB+ este realist și echilibrat. El nu urmărește o dezvoltare forțată sau nerealistă a UBB, dar nici nu susține un status quo, generator de inerție și cu mare potențial de risc în lumea contemporană aflată într-o dinamică alertă, sau o dezvoltare „organicistă”, imprevizibilă și nepredictibilă (care poate se întâmplă, poate nu). Programul ProUBB+ susține o dezvoltare proactivă a UBB, pentru oameni și prin oameni, cu politici instituționale de susținere, sub angajamentul Neminem Resideo (fiecare membru de bună-credință al comunității are rolul său important și nimeni nu este lăsat în urmă), într-o paradigmă academică a încrederii și deschiderii.

Din respect pentru noi toți, am propus un program care nu evită problemele concrete cu care ne confruntăm. Nu promit populist sau naiv, prin formulări generale, atrăgătoare, greu de refuzat, dar și greu de testat, soluții sau dezvoltări fantasmagorice. Sigur că mereu există loc pentru mai multe detalii și teme relevante, dar voi fi bucuros să le discutăm în cadrul întâlnirilor care vor avea loc pe marginea acestui program, pentru a nu-l transforma într-un plan operațional sau într-un demers prea stufos. Așa cum am menționat la momentul anunțării interesului pentru candidatură, pentru mine, a fi rectorul UBB nu este o miză de carieră, ci prilejul înalt de a servi o universitate/comunitate cu un trecut excepțional, cu un prezent dinamic și cu un potențial imens. Programul ProUBB+ este elaborat pornind de la următorul cadru conceptual mai general:

  • UBB are un profil academic complex, multicultural, cu trei linii de studiu, de la arte și teologie la științe umaniste, sociale și ale naturii/vieții, matematică/informatică, inginerie/tehnologie și sport, integrând așadar aspecte culturale, științifice, tehnologice și vocaționale. Pentru mine este important să am încrederea și susținerea colegilor din toate domeniile și din toate liniile de studiu. Toți rectorii UBB de după 1989 au avut un profil academic care a combinat fericit componenta științifică cu cea cultural-umanistă, sigur, la unii dominând componenta științifică, iar la alții componenta cultural-umanistă, fără însă ca una dintre ele să lipsească. Profilul meu academic, deși are o componentă puternică cultural-umanistă/socială prin formarea de bază (venind dinspre psihologie), înclină totuși spre profilul științific, bazat pe o specializare în psihologie clinică/experimentală, rămânând însă, în final, o persoană cu un profil deschis spre mediere și înțelegerea umanistă a situațiilor. De aceea, este important pentru mine să transmit colegilor că înțeleg, respect și susțin specificul tuturor domeniilor academice din UBB și că multiculturalitatea UBB nu este negociabilă.
  • UBB asumă, deja, toate cele trei misiuni academice specifice unei universități world-class: (1) didactică, (2) cercetare-dezvoltare-inovare și (3) relația cu societatea. Prin realizările științifice, dintre care unele cu ecou internațional, profilul meu academic este mai mult legat de latura științifică. Acest lucru mă bucură, dar uneori mi se pare că, în percepția generală, el umbrește importanța celorlalte componente ale carierei mele academice, pe care le-am valorizat și le valorizez mereu, în egală măsură. Am avut norocul de a face parte din prima generație a profesorilor-Bologna din țară, predarea fiind o componentă esențială care mă definește ca profesor la UBB. De asemenea, am creat prima clinică academică de psihologie care oferă servicii de specialitate în comunitate (atât inovativ/competitiv, cât și pentru categorii defavorizate). Cred că, dintre psihologii mai cunoscuți din UBB/Cluj-Napoca/țară, sunt singurul care, deși am avut oportunitatea, nu am dezvoltat o practică privată proprie (chiar dacă îi apreciez pe cei care au făcut-o!). Am optat să derulez aceste activități prin universitate, cu scopul de a întări relația acesteia cu comunitatea. Îmi doresc, așadar, ca profilul meu academic și profesional să fie perceput în mod adecvat și corect de către comunitatea UBB. Vreau să transmit cu fermitate ideea că înțeleg, respect și susțin, inclusiv prin exemplul personal, toate cele trei misiuni ale unei universități moderne.
  • Consider că universitatea este, în primul rând, pentru studenți și apoi pentru funcția didactică, de cercetare și administrativă; fără ei, universitatea nu există! Am propus un program care vine în întâmpinarea valorilor și dorințelor studenților, cel puțin la nivel de strategie și viziune, dincolo de faptul că fiecare putem învăța de la ceilalți noi valori și aspirații.
  • UBB este un actor fundamental pentru Cluj, Transilvania și România. Pentru mine, este important astfel să pot avea o comunicare bună cu mediul socio-economic, cu zonele de activism social modern și cu societatea în general.

În Programul ProUBB+, cele trei misiuni principale ale unei universități world-class se îmbină echilibrat, asigurând atât valorificarea potențialului fiecărui angajat al UBB, cât și satisfacerea diverselor interese ale studenților. Desigur că fiecare dintre cele trei misiuni trebuie realizată cel puțin la nivelul unor standarde de calitate/performanță, așa cum sunt ele cerute de reglementări interne/naționale și definite, acolo unde este posibil, de comunitatea UBB. Dincolo de aceste standarde minimale, fiecare membru al comunității UBB se poate proiecta în funcție de valorile/interesele sale, în a performa într-una sau alta (sau, poate, într-o variantă mixtă, în toate cele trei) dintre misiunile UBB. Diversitatea opțiunilor, respectul pentru acestea și încurajarea rutelor mobile de evoluție în cariera academică constituie o componentă fundamentală a acestui program. În plus, o universitate world-class de astăzi își realizează cele trei misiuni apelând la o nouă paradigmă academică, pe care Programul ProUBB+ o definește prin încredere și deschidere.

Încrederea înseamnă că programele academice și corpul didactic/de cercetători își stabilesc singuri țintele de dezvoltare, respectiv traiectoriile și indicatorii de carieră (bottom-up), inserându-se într-un cadru general, definit minimal (top-down), managementul academic având mai ales rolul de a verifica îndeplinirea acestora și de a aloca resurse și sarcini în funcție de aceste planuri de dezvoltare. Ideea că managementul este singura structură care stabilește direcții de acțiune și indicatori de performanță și de evaluare este complet depășită în universitatea actuală, logica fiind cea a co-participării/cooperării, pe fondul încrederii. În acest demers, accentul pe calitate trebuie treptat să devină complementar focalizării asupra cantității, iar în anumite segmente chiar să înlocuiască accentul pe cantitate.

Deschiderea are în vedere două aspecte esențiale. Primul aspect se referă la faptul că universitatea are și rolul de a cataliza procesele de cunoaștere din afara universității, fiind un participant activ în lumea sa, lucru absolut necesar azi, când oamenii au un nivel avansat de educație, iar accesul la cunoaștere este democratizat substanțial față de epocile anterioare. Al doilea aspect se referă la faptul că universitatea trebuie să devină ea însăși un spațiu deschis pentru cei din afara comunității academice tradiționale (studenți/cadre didactice/cercetători/personal administrativ), care doresc să se implice, competent și creativ, în cunoaștere.

Așa cum am mai spus, Programul ProUBB+ nu urmărește o dezvoltare forțată sau nerealistă a UBB, dar nici nu susține un status quo inerțial sau o dezvoltare organicistă (care poate se întâmplă, poate nu). Miza este consolidarea unei instituții cu adevărat colegiale, astfel încât să oferim comunității academice și societății în ansamblul ei cea mai bună versiune a universității, realizabilă cu resursele actuale. Încrederea, deschiderea și diversitatea nu sunt doar valori abstracte, ci fundamentul unor practici instituționale cu adevărat orizontale. Fără false ierarhii, fără autoritarisme, fără gesturi instituționale retrograde, fără discriminare, dar cu un mare respect pentru excelența muncii de predare, de cercetare și a celei administrative. Programul ProUBB+ susține o dezvoltare a UBB pentru oameni și prin oameni, prin intermediul unor politici instituționale adecvate, pe principiul Neminem Resideo, în paradigma academică a încrederii și deschiderii. Spre exemplu, o poziționare mai bună în ranking-urile academice nu este un scop în sine, ci un mijloc de diagnostic instituțional, care ne spune ce trebuie făcut în mod rațional pentru a ameliora cultura organizațională a UBB și a ne ancora mai bine în aria academică internațională, în beneficiul angajaților și al studenților UBB. Într-adevăr, în ultimii ani UBB a deveni un atractor puternic de studenți din toate regiunile țării și din afara țării și ca urmare a acestor evoluții foarte bune în ranking-uri. În acest context, raportarea la cele mai avansate standarde internaționale nu trebuie înțeleasă ca o atitudine autocolonială, ci ca o modalitate de a implementa la UBB anumite reguli/forme/politici care duc la performanță și bunăstare, chiar dacă performanța efectivă va trebui adecvată, mereu, resurselor disponibile.

Există două căi majore pentru a obține statutul de universitate world-class, cel mai adesea angajate cumulativ în universitățile de succes. Prima cale se bazează pe competitivitatea academică, susținută financiar și legislativ. A doua vizează sporirea capitalului uman și social al universității, pe baza unor mecanisme de incluziune. Programul ProUBB+ își propune să valorifice maximal ambele căi, considerând că o universitate precum UBB nu poate adopta un proiect exclusivist, dar nici nu poate rămâne într-un stadiu de așteptare perpetuă: inerția nu produce transformări decât în mod accidental.

Această viziune – implementată deja, parțial, prin Institutul STAR-UBB – a adus UBB pe primul loc în țară în clasamentele internaționale ale universităților (vezi Metarankingul Universitar-2019), precum și la obținerea statutului de universitate internațională de excelență în predare/cercetare, în urma unui audit academic internațional (QS****). Așadar, asumarea unei ameliorări a poziționării în ranking-uri și un statut world-class (QS*****) sunt (1) realiste (pilotarea a fost deja făcută prin Institutul STAR-UBB), (2) în beneficiul comunității UBB (creșterea bunăstării/satisfacției profesionale și angajabilității pentru studenți) și (3) în beneficiul regiunii (Clujul și Transilvania au nevoie de un pol academic de referință în țară, care să le susțină dezvoltarea) și al țării (România are nevoie de universități world-class, care să-i asigure un avantaj competitiv la nivel internațional).

În concluzie, cred că programul pe care îl propun este realizabil, dacă va fi asumat de întreaga comunitate a UBB, angajată în colaborare și solidaritate pentru a onora și implementa cu bun-simț, înțelepciune și curaj, viziunea părinților fondatori ai Universității, care o doreau, ei înșiși, deja, ancorată în cele mai avansate modele academice internaționale. Institutul STAR-UBB poate fi văzut ca o unitate care a pilotat deja un astfel de program, cu rezultate importante, într-un timp relativ scurt. Programul ProUBB+ își propune să generalizeze mecanismele principale și experiențele testate în cadrul Institutului STAR-UBB la nivelul universității, alături de altele noi (1) printr-un demers strategic, dar non-directiv, (2) centrat pe performanță academică (didactică și științifică), dar în zona proximei dezvoltări și a satisfacției profesionale/calității vieții la locul de muncă/studiu, (3) cu aprecierea multiculturalității și recunoașterea diversității culturilor organizaționale din UBB, dar ancorate în modele internaționale specifice domeniului, (4) cu încurajarea diversității opțiunilor academice ale cadrelor didactice/cercetare, dar definite clar și (5) cu angajamentul ca demersurile administrative să servească dezvoltarea, nu să o condiționeze.

De ce nu mai sunt albastre marile centre academice tradiționale din România. Despre rezultatul Alianței USR-PLUS într-o cheie psihoculturală

11 noiembrie 2019 9 comentarii

Am scris după rezultatul bun al Alianței USR-PLUS din mai 2019 articolul “De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România”. Rezultatele de la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019 îmi permit o urmărire a celor spuse acolo, cu rol de cercetare psihoculturală. Într-adevăr, eu nu fac politică și nici măcar analize politice. Dar, ca psiholog interesat de profilul psihocultural al românilor, urmăresc și uneori comentez evoluțiile/schimbările paradigmatice și generaționale la nivel social, pentru a-mi verifica predicțiile și analizele psihoculturale.

Așadar, ce îmi arată mie, din punct de vedere psihocultural, rezultatele obținute de Alianța USR-PLUS la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019?

Cred că USR/Alianța USR-PLUS nu a înțeles bine de unde i-a venit succesul fenomenal de până acum! USR și Alianța USR-PLUS au reușit la alegerile trecute să mobilizeze un electorat dintr-o generație mai tânără/de mijloc, necontaminat major (sau deloc) de valorile comuniste, care are alergie la concentrarea puterii sociale, reprezentat de indivizi autonomi (nu colectiviști) inter-relaționați prin valori comune pro-vestice (nu prin cumetrii de tot felul), care nu se tem de impredictibilitățile viitorului, ci le îmbrățișează ca oportunități, și care nu mai tolerează influențarea comportamentului social prin frică/pedepse, ci solicită recompense sau un joc echilibrat al celor două mecanisme. Cei mai mulți cu acest profil psihocultural se regăsesc mai ales în marile centre academice din țară. Această generație gândește altfel decât suntem obișnuiți în politica clasică (ex. controlul politicului nu se face doar în perioadele electorale, ci prin acțiuni și proteste publice la orice decizie controversată) și mare parte din ea vede USR-PLUS ca un vehicul/reprezentant al ei, chiar dacă mulți din această generație nu devin membri de partid. Sigur, pentru un partid politic este complicat să ai un astfel de suport, deoarece sub acest profil psihocultural sincronizat cu spațiul vestic se pot ascunde ideologii extrem de diverse (de la stânga, prin centru, la dreapta). Dar este provocator!

După rezultatele/victoriile importante (și poate venite prea ușor), USR-PLUS a intrat treptat în logica partidelor clasice. Din vară am spus public că angajarea președintelui USR în rolul de candidat la prezidențiale va fi un eșec care poate pune la risc întregul demers USR-PLUS. Nu este vorba că președintele USR nu ar fi o personalitate importantă sau că nu ar face față funcției. Dar de la USR-PLUS, oamenii care i-au susținut așteaptă să fie altfel! Spre exemplu, la alegerile prezidențiale, USR-PLUS ar fi trebui să vină acum cu o personalitate care nu este membră a alianței – doar președintele României este al țării, nu al unui partid! -,  larg îmbrățișată de oameni (sau cel puțin de cei care văd România în Europa). În acest fel USR-PLUS ar fi confirmat angajamentul inițial pentru descentralizarea puterii sociale și pentru ideea că are rolul de a duce în poziții de influență socială, pentru bine țării și al oamenilor, profesioniști, fie că sunt sau nu membri de partid (există poziții politice/administrative suficiente și pentru membrii de partid!). Dacian Cioloș era mai acceptabil (iar în această logică va fi acceptabil și președintele Klaus Iohannis), deoarece fusese deja premier și astfel nu mai viola direct așteptările că USR-PLUS este al tuturor celor competenți/europeni, nu doar al unora din interior. Astfel, înțelegerea electoratului USR-PLUS că are un partid care îl reprezintă și care este vehiculul lui în societate s-a ciocnit cu înțelegerea partidului că el are un electorat! Nu înseamnă că liderii USR-PLUS au gândit doar în acest fel clasic centrat pe partid, dar mulți oameni au perceput așa lucrurile, astfel că voturile au fost aduse în 10 noiembrie 2019 mai ales de activul de partid și simpatizanți apropiați, nu de o masă mai largă de oameni (ca la alegerile trecute). Apoi, despre USR-PLUS ar fi trebuit să vorbească la nivel social intelectuali neangajați politic, însă simpatizanți care rezonau cu valorile USR-PLUS; dar, în logica partidelor clasice, USR-PLUS a împins tot mai mult în față pentru reprezentare mai ales leadershipul propriu (deși era loc suficient pentru o mai mare diversitate), ceea ce a generat din nou ideea de concentrare a puterii, cu suspiciunea și neîncrederea asociate. În fine, în logica partidelor clasice, Alianța USR-PLUS s-a concentrat prea mult pe propriul electorat (amintind, chiar dacă într-o formă mai modernă, de colectivismul care ne împarte între „noi” vs. „ceilalți”). Dar România modernă trebuie să fie a tuturor, iar în acest caz seniorii nu trebuie să simtă că rămân pe dinafară și să se teamă; ei ar fi trebui să fie făcuți mai clar parte a soluției, nu lăsați – fie și neintenționat – să se simtă ca o problemă.

Sigur, nu cred că această componentă psihoculturală este singura explicație. Și s-au scris deja analize politice interesante de către specialiști în domeniu, care punctează și alte explicații credibile. Cred însă ferm că este una din cauzele majore care au dus la rezultatul obținut. Este interesant ce cale va alege această forță politică relativ nouă. Alianța USR-PLUS poate alege să se comporte ca un partid care funcționează după paradigma politică clasică sau ca unul care crește odată cu schimbarea paradigmei politice, schimbare pe care o generează chiar el. Să urmărim…!

UPDATE: Despre candidatura la rectoratul UBB în februarie 2020

15 octombrie 2019 4 comentarii

UPDATE

Dragi colegi:

Au început depunerile de candidaturi pentru diverse poziții de conducere/reprezentare în UBB (ex. directori de departamente, membri în consilii și în senat, etc.).

Am primit în ultimele zile zeci de mesaje din comunitatea UBB și din massmedia, întrebându-mă când/dacă îmi depun candidatura pentru Rectoratul UBB, în condițiile în care am înțeles că s-au făcut deja unele înscrieri pentru acest nivel (perioada de înscriere este toată luna ianuarie 2020).

Vă mulțumesc tuturor pentru interes. Tot ceea ce am spus în comunicatul de mai jos (din luna octombrie 2019) rămâne valabil. Așadar, da, așa cum am spus atunci, mă voi înscrie și sunt încrezător că platforma participativă pe care o voi reprezenta va atinge/exprima mintea și inima comunității noastre și va fi una câștigătoare! Dar termenul limită de depunere a candidaturii este 31 ianuarie 2020 și am vrut ca înainte de a mă ocupa formal de aspecte electorale (1) să-mi închei activitățile didactice/științifice din primul semestru și (b) să rămână spațiul necesar dezbaterii candidaturilor și pentru celelalte poziții din UBB (orice poziție este importantă!).

Cu privire la candidatura pentru Rectoratul UBB, avem suficient timp de dezbateri în luna februarie. Așadar, intenționez ca după 31 ianuarie 2020, după ce îmi depun candidatura, să particip la dezbateri colegiale și publice cu privire la programul de candidatură pentru Rectoratul UBB (mai multe minți pot duce la soluții mai bune!). Până atunci să alegem înțelept la toate nivelurile, deoarece, așa cum am mai parafrazat o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia depinde viitorul tuturor, al comunității UBB!

Multumesc.

Dragi colegi:

Încă din vară, colegi/studenți din UBB, dar și cunoscuți din societate și din massmedia, mi-au cerut un răspuns legat de o eventuală candidatură la rectoratul UBB (din februarie 2020). Am încercat să amân cât mai mult astfel de discuții, pentru a ne concentra pe activitățile curente din UBB. Pe de altă parte, faptul că în majoritatea universităților alegerile au demarat deja, iar la noi bat la ușă, mă face să înțeleg și să accept acest interes, deocamdată incomod.

În vară am dat acest răspuns, spunând că este posibil să candidez (https://www.edupedu.ro/alegeri-in-universitati-daniel-david-da-e-posibil-sa-candidez-la-pozitia-de-rector-al-universitatii-babes-bolyai/). De ce am spus atunci doar “posibil“, nu mai mult?

  1. Pentru mine a fi rectorul UBB nu este o miză de carieră, ci o oportunitate de a servi o universitate/comunitate cu un trecut fabulos, cu un prezent dinamic și cu un potențial mare de exprimat în viitor. De aceea nu vreau să duc lupte și campanii la limită, ci, dacă este să candidez, sper la o susținere și o acceptare largă din partea comunității UBB (colegi și studenți). Simt că UBB are un potențial extraordinar care așteaptă să se exprime, dar că numai cu o astfel de susținere largă putem face acest lucru; altfel, poziția de rector devine mai mult o galonare personală, iar eu am fost mereu alergic la concentrarea puterii și la “măriri” instituționale.
  2. UBB are un profil academic complex, multicultural cu trei linii de studiu, de la arte și teologie la științe umaniste, sociale și ale naturii/vieții, până la matematică/informatică, inginerie și tehnologie, așadar integrând aspecte științifice, culturale, tehnologice și vocaționale. Pentru mine este important să am încrederea și susținerea colegilor din toate domeniile și din toate liniile de studiu. Toți rectorii UBB de după 1989 au avut un profil academic care a combinat obligatoriu componenta științifică cu cea cultural-umanistă, sigur, la unii dominând componenta științifică (Ionel Haiduc), iar la ceilalți componenta cultural-umanistă, fără însă ca una să lipsească. Profilul meu academic, deși are o componentă puternică cultural-umanistă/socială prin formarea de bază (venind dinspre psihologie), înclină totuși spre profilul științific, bazat pe o specializare în psihologie clinică/experimentală. De aceea este important pentru mine să pot transmite colegilor că înțeleg, respect și susțin specificul tuturor domeniilor academice din UBB și că multiculturalitatea UBB nu este de negociat.
  3. UBB asumă toate cele trei misiuni academice specifice unei universități de clasă mondială (world-class): (a) didactică, (b) cercetare-dezvoltare-inovare și (c) relația cu societatea. Prin realizările științifice, dintre care unele cu ecou internațional, profilul meu academic este mai mult legat de partea științifică. Asta mă bucură, dar uneori nu îmi place că acoperă celelalte componente, pe care le-am valorizat și le valorizez mereu, cel puțin la fel de mult. Astfel, grație studenților am făcut parte din prima generație a profesorilor Bologna din țară, predarea fiind o componentă esențială care mă definește ca profesor la UBB. De asemenea, am creat prima clinică academică de psihologie care oferă servicii de specialitate în comunitate (atât inovativ/competitiv, cât și pentru categorii defavorizate); cred că dintre psihologii mai cunoscuți din UBB/Cluj-Napoca/țară sunt singurul care nu am dezvoltat o practică privată proprie (deși îi apreciez pe cei care au făcut-o!), ci am derulat aceste activități prin universitate, pentru a întări relația acesteia cu comunitatea. Așadar, este important ca profilul meu academic și profesional să fie perceput adecvat și corect de către comunitatea UBB, și anume că înțeleg, respect și susțin toate cele trei misiuni ale unei universități moderne.
  4. Am înțeles mereu că universitatea este în primul rând pentru studenți și apoi pentru partea didactică/de cercetare/administrativă; dacă ei nu sunt, universitatea nu există! De aceea este important să înțeleg acum dacă valorile/dorințele lor sunt congruente cu valorile/dorințele mele instituționale, cel puțin la nivel de strategie/viziune, dincolo de faptul că fiecare putea învăța de la ceilalți noi valori/dorințe.
  5. UBB este un actor fundamental pentru Cluj-Napoca, Transilvania și România. Pentru mine este important astfel să pot avea o comunicare bună cu mediul socio-economic, cu zonele de activism social modern și cu societatea în general.

Pornind de la necesitatea de a clarifica aceste lucruri, în ultimele luni am discutat informal cu colegi/studenți din UBB și astfel pot spune că posibilitatea din vară s-a transformat acum într-o foarte mare probabilitate, chiar certitudine când la timpul cuvenit îmi voi depune candidatura. Într-adevăr, am avut șansa ca prorector UBB să cunosc mai bine comunitatea noastră și nu doar să spun ci inclusiv să exprim prin acțiuni instituționale ceea ce sunt, astfel încât colegii și studenții au perceput pozitiv realitatea, nici mai mult, nici mai puțin, dincolo de miturile, zvonurile sau distorsiunile inerente unui asemenea moment. România se schimbă odată cu lumea și cu schimbările generaționale. Fac parte dintr-o generație care nu a putut să fie contaminată de ideologia comunist-totalitară (eram încă la liceu la Revoluția din 1989), dar care a fost suficient de matură ca să o înțeleagă. Asta ne face să ne putem conecta rapid cu evoluția lumii moderne, dar reflexiv, prin experiența trecutului, putând astfel juca un rol pozitiv de liant între generații. Așa cum am văzut în ultimii ani, din cauza politicilor naționale, UBB (și celelalte universități de tradiție ale țării) se află astăzi într-o situație complexă, în care evoluția câștigată după Revoluția din 1989 poate face un salt calitativ, care să ne reconecteze ireversibil cu aria academică europeană, sau putem asista la o stagnare, poate chiar regres, pe linia mentalităților care au grevat universitatea în perioada comunistă. Așadar, parafrazând o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia dintre noi depinde astăzi soarta academică a tuturor, a comunității UBB! Considerând serios și cu respect Carta și Sigla UBB, cred în ancorarea UBB în aria academică europeană/internațională, ca o universitate de clasă mondială (world-class), continuând peste timp angajamentul pentru Tradiție și Excelență al fondatorilor universității, circumscris de virtuțile europene fondatoare legate de Înțelepciune/Raționalitate, Echilibru/Bun-simț și Curaj. Eu nu cred în dezvoltări forțate/rapide, dar nici nu susțin un status quo sau o dezvoltare organicistă (care poate se întâmplă, poate nu). Cred în dezvoltare pentru oameni și prin oameni, vizând mereu stimularea atingerii zonei proximei dezvoltări, cu politici instituționale de susținere, sub angajamentul Nemo Residet (nimeni nu este lăsat în urmă sau abandonat – fiecare de bună credință își are locul și rolul său important). Așadar, sunt ce sunt și nu voi pretinde altceva, adică sunt un membru loial al comunității UBB, pe care am servit-o în calitate de cadru didactic și am reprezentat-o de fiecare când am avut ocazia cu bucurie și onoare, care cred sincer (1) într-o dezvoltare strategică, dar non-directivă a UBB, pe baza unei consultări și susțineri largi (cadre academice, studenți, personal administrativ), considerând înțelept condițiile existente, (2) în performanță academică (definită larg, prin cele trei misiuni), realizată în zona proximei dezvoltări și corelată cu satisfacția profesională/calitatea vieții la locul de muncă-studiu, (3) în multiculturalitate și diversitatea culturilor organizaționale din UBB, dar în logica unor practici ancorate în modele internaționale specifice domeniului și universităților de clasă mondială, (4) în încurajarea diversității opțiunilor academice ale cadrelor didactice/de cercetare, definite clar și coerent și (5) în angajamentul că demersurile administrative trebuie să servească/susțină dezvoltarea academică, nu să o condiționeze.

Sumarizând, da, cu emoție spun acum că la momentul potrivit am să-mi depun candidatura pentru rectoratul UBB! Acestea fiind spuse, cred am dat un răspuns clar, fără ipocrizie, la curiozitățile justificate ale celor interesați, dar până la timpul cuvenit nu voi intra în logica de alegeri, ci voi încerca să-mi fac cât mai bine în UBB activitățile academice (didactice/de cercetare/de relație cu societatea) și administrative (ca prorector UBB). Știu că mereu cultura UBB creează contextul adecvat pentru a avea la toate nivelurile alegeri și dezbateri academice elegante între candidați (care adesea sunt nu doar colegi, ci și prieteni între ei), pentru a alege dintre noi pe aceia care dorim și doresc să ne reprezinte în următorii ani.

Psihologia pentru oameni cu formația rock Compact

Update:

Eu cred că evenimentul a fost un succes prin (1) numărul mare al participanților (din toate generațiile!), (2) prin atmosfera creată, (3) prin diseminarea unor cunoștințe de psihologie validată științific, care pot ajuta oamenii în autoreglarea emoțională, cognitivă, comportamentală și psihobiologică, cu impact asupra unei vieți trăite cu sens și semnificație și (4) și, poate cel mai important, mai ales prin atingerea scopului de a mobiliza suport în vederea ajutorării unor cazuri sociale! Mulțumesc tuturor, mai ales Formației Compact și Fundației UBB!

Unul din scopurile mele ca psiholog și om de știință, dincolo de predare în beneficiul studenților și cercetare avansată pentru progres, este să duc psihologia oamenilor, pentru a-i ajuta să-și trateze problemele psihologice (psihosomatice), să-și mențină sănătatea și să se optimizeze/dezvolte personal și relațional (să-și folosească potențialul), în final pentru a fi mai fericiți și satisfăcuți cu propria viață.

Dincolo de intervențiile de specialitate în cabinetul propriu (și la Clinica UBB), am încercat să diseminez cunoașterea psihologică, cu scopul menționat mai sus, și prin mijloace alternative, precum povești raționale (pentru copii și  adulți), benzi desenate (pentru copii și adulți), desene animate (pentru copii și adulți), jucării robotice, etc. – vezi pentru detalii la http://retman.ro/ – și prin artă  (vezi spre exemplu Simfonia Iubirii cu Young Famous Orchestra, analize psihologice asupra picturilor, operelor literare, muzicii, etc.) și emisiuni TV (vezi spre exemplu seria seria TV Călătorii Interioare).

Acum este rândul rockului de a fi un astfel de vehicul. Mă bucur că legendara formație rock Compact a acceptat acest proiect inițiat de Fundația Alma Mater Napocensis (Fundația UBB). Și eu am acceptat imediat invitația Fundației UBB, nu doar pentru că mă ajută în misiunea personală de care pomeneam mai sus, ci și pentru că formația Compact a fost și este pentru mine una de referință în preferințele muzicale (vezi și aici). Cred că împreună le putem propune participanților la concert modalități inedite de prelegeri psihologice în contextul muzicii rock, prin care iubirea și prietenia să le coloreze viața și să-i facă fericiți!

Fondurile obținute din concert vor fi utilizate în proiectele sociale ale Fundației UBB. Pentru a cunoaște unele din astfel de proiecte ale Fundației UBB vezi AICI.

Vă aștept cu drag la concert!

Afișul evenimentului este mai jos, iar clipul de prezentare este AICI.

 

Image may contain: 6 people, text

Categorii:Despre Viaţă Etichete:

De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România

Am fost invitat de profesioniști din mass-media să comentez rezultatele la alegerile recente (26 mai 2019). Am refuzat, deoarece nu sunt analist politic, iar acum, pentru o vreme, este timpul expertizei lor. Voi comenta totuși pe blogul propriu un rezultat interesant legat de mediul academic, cu o raportare și la psihologia românilor, lucruri care îmi sunt apropiate.

Așadar, de ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România? Răspunsul va fi unul sintetic și punctual, lăsându-vă pe voi cititorii să gândiți și să trageți concluzii mai complexe.

1. Bunăstarea și calitatea vieții într-o țară depind de nivelul de cunoaștere (knowledge-based society). Cu cât cultura și știința/tehnologia sunt mai avansate, cu atât țara este mai dezvoltată civilizațional și poate oferi mai multe propriilor cetățeni.

2. Cunoașterea avansată este generată mai ales în mediul academic, acum, în lume, dominant în universități (și partial în institute de cercetare, publice sau private, unele private din cadrul unor companii).

3. Țările avansate au universități de tip world-class care le asigură avantaje competitive în lumea tot mai globalizată. O universitate world-class este una care, punând cercetarea avansată în centru ei, dezvoltă:

    • (a) o predare modernă, astfel că studenții nu învață doar cunoștințe, ci și modalitatea de generare a acestora, devenind astfel cetățeni autonomi și creativi, integrați pe piața muncii, dar și capabili să o schimbe/dezvolte și
    • (b) o relație inovativă cu societatea, astfel că nu oferă doar servicii obișnuite, ci oferă servicii de calitate crescută și/sau inovative.

Mai mult, o universitate world-class combină creativ cunoașterea științifică, cu creația artistică și activitățile vocaționale, generând un output cultural complex, de interes global.

4. În România, mediul academic este ținut în zona de neperformanță, pe alocuri complet rupt de mediul academic internațional (ex. în legislație). Asta afectează negativ țara! Unii profesioniști (ex. economiști/ingineri/funcționari, etc.) pregătiți într-un astfel de mediu – mai ales în unele universități mai puțin competitive – nu vor fi foarte performanți; în consecință, uneori nu avem planuri bune de dezvoltare sau dacă reușim să avem planuri bune ajungem să nu avem resursă umană competitivă să le implementeze eficient. Tot universitățile pregătesc și profesorii care ne educă copiii; prost pregătiți, aceștia vor pregăti prost și copiii. Așadar, un mediu academic neperformant blochează o țară atât în prezent, cât și în viitor!

5. Orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

6. Factorul politic din țară a avut grijă să împiedice dezvoltarea și diferențierea normală a universităților. Asta atât din cauza structurii colectiviste (ex. „…toți suntem la fel și nimeni nu se diferențiază fără acordul puterii/șefului”; „…dacă se face diferențiere aceasta este stabilită de putere/șef, nu pe criterii obiective”), cât și din cauza factorului politic (politicienii sunt uneori „protectori” ai unor universități locale). În aceste condiții, deoarece este imposibil ca toate universitățile din țară să fie world-class, nu au lăsat niciuna să fie așa. Ba mai mult, prin politicile ministerului de specialitate au atacat universitățile din marile centre universitare tradiționale, pentru a le reduce potențialul de diferențiere și șansa de a evolua spre world-class. Iată câteva exemple în acest sens (vezi și acțiunile publice ale UBB ca răspuns la astfel de atacuri).

    • Le-au tăiat locuri bugetate, orientându-le spre alte zone mai puțin competitive internațional. S-a spus atunci de către minister că trebuie orientate spre domenii de specializare inteligentă și spre susținerea celor din zone defavorizate. Așa este, s-a spus bine! Dar acestea au fost definite prost și/sau prin interese politice. Spre exemplu, zonele de specializarea inteligentă au fost definite pe baza unor date vechi și a unor mecanisme vetuste, astfel încât ar fi potrivit mai bine „specializarea neinteligentă”! Apoi, dacă vrei să ajuți studenții din zone defavorizate să se emancipeze îi duci în cele mai dezvoltate zone academice, nu în unele puțin competitive. Spre exemplu, ca urmare a acestor politici, la masteratele UBB, 200 de studenți din anul I au fost forțați să-și plătească studiile, în loc să studieze fără grija banilor!
    • Au interzis experții internaționali în competiția de granturi, pentru a controla mai bine alocarea de resurse, prin experți locali adesea mai influențabili. Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către acești experți internaționali pentru care circulația ideilor și expertiza academică nu au granițe? Dacă îți pasă de banii publici din cercetare du-i spre zonele care îi pot folosi cel mai bine în beneficiul țării, iar asta se stabilește de experți de top, indiferent că sunt români sau străini.
    • Au denigrat bunele practici academice. Am auzit „oficiali” minimizând public rolul unor reviste de referință la nivel internațional (ex. Nature/Science). Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către mediul academic internațional care se raportează la astfel de reviste de top?
    • Au introdus aparent mecanisme academice moderne – pe care le-am tot cerut și noi-, dar, evident, le-au definit în mod original, favorizând astfel în final neperformanța. Spre exemplu, promovarea pe post este bună dacă se reportează la criterii riguroase de performanță și dacă nu mai încarcă statul de funcții cu noi poziții pentru concursul legat de promovare; la noi însă nu avem nici una nici alta, astfel că promovarea devine un mecanism de protecție, nu de performanță, deoarece nu mai poți să ai contracandidat.

Astfel de practici, alături de legislație proastă (ex. noi nu putem face “head hunting” pentru cei mai buni, cercetarea nu are mecanisme de finanțare în universități, etc.) și subfinanțare au slăbit major universitățile românești și este o minune că se mai văd în rankingurile internaționale. Ne menținem acolo prin ambiția proprie și printr-un efort academic și managerial de neimaginat, în ciuda, nu cu suportul politicilor din țară. Spre exemplu, dincolo de evaluările negative făcute de colegii noștri din străinătate ca răspuns la acțiunile politicului în țară, suntem depunctați adesea la calitatea educației prin prisma raportului profesori/studenți. Evident că am angaja mai mulți profesori, dar atunci, ca urmare a subfinanțării, intrăm în incapacitate de plată. Adesea deciziile politice asupra educației/cercetării – ca cele menționate aici (dar sunt multe altele) – parcă au fost nu doar împotriva educației/cercetării, ci a țării. Ce poți să faci într-un mediu atât de aberant? Unii renunță și devin prizonierii sistemului, rugându-se pentru resurse de supraviețuire pe linie personală. Alții îl denunță, luptă pentru schimbarea lui pentru beneficiul tuturor și încearcă să creeze insule de raționalitate în jurul lor, măcar cât le permit resursele. Alegerea ține de etica personală/instituțională. Acestea fiind spuse, dacă am lua în rankinguri în calcul și subfinanțarea și efortul birocractic, marile universități din țară ar fi în Top-100 în lume!

7. România are nevoie de câteva universități world-class (din cele care sunt acum vizibile/cu impact internațional și/sau unele noi, gândite în „paradigmă metropolitană”), susținute în această logică de guvern/minister. Acestea vor asigura avantaje competitive țării, iar în acest fel cheltuielile cu ele se vor întoarce ca beneficii pentru țară înzecit! Unele universități pot angaja o ambiție națională, susținute de către minister. Funcția lor este să contribuie la formarea de resursă umană în domenii strategice pentru țară și să aducă produse/servicii inovative/de calitate. Apoi, unele universități trebuie să aibă o anvergură regională, susținute de minister și de instituții regionale. Acestea sunt fundamentale în a genera resursă umană de calitate și produse de calitate, în acord cu nevoile/strategiile regionale. În fine, unele universități trebuie gândite într-o logică locală, susținute de minister și de autoritățile locale. Acestea au un rol fundamental în formarea de resursă umană necesară pe plan local și în a ridica nivelul cultural al zonei. Dacă am gândi astfel, valorizăm fiecare tip de universitate și evităm situația penibilă de genul în care o echipă de fotbal județeană ar fi forțată să se întreacă cu Barcelona! O echipă locală de fotbal este necesară și importantă pentru comunitate pentru alte motive, decât să câștige competițiile internaționale de top.

8. Modernizarea mediului academic românesc nu este tributară unor politici de stânga sau de dreapta. Ambele ideologii politice (inclusiv cele de centru) au mecanisme care să asigure un mediul academic sănătos, mai ales dacă le respectă autonomia academică și se uită doar ca prin politicile proprii să încurajeze ancorarea universităților românești în practici academice internaționale. Din păcate, la atacurile recente ale ministrilor propuși de PSD asupra marilor universități am fost lăsați baltă de restul spectrului politic și de alte instituții de la care am așteptat suport (măcar moral). Asta poate pentru că mulți au avut de protejat universități locale, iar alții au fost chiar convinși (oare cum și de ce…?) că marile universități vor un monopol pe care nu-l merită! Unii chiar nu înțeleg arhitectura de la punctul 7, care nu este o invenție proprie, ci o organizarea sănătoasă a mediului academic în țările dezvoltate. Doar unii au înțeles pericolul prin care trecem nu doar noi, ci țara. Iar acest lucru s-a văzut la alegeri în marile centre academice tradiționale!

9. Sigur, albastru a colorat marile centrele academice tradiționale și pentru că există acolo un număr mare de studenți/tineri, care au observat acțiunile politicului în mediul academic. În 2015 spuneam în psihologia românilor ca România are un profil psihocultural vechi, încă dominant (dar nu cu o majoritate confortabilă), dar profilul psihocultural modern devine tot mai puternic, iar pe măsura ce generațiile Z/Y vor ajunge să poată vota și/sau să fie influente social, România modernă va fi de neoprit. Am mai spus că diaspora, mai obișnuită cu profiluri psihoculturale moderne, va fi un factor catalizator al schimbării țării în acest sens. Prin România modernă nu înțeleg una colorată politic de un anumit partid, ci una ancorată în valori/norme/practici europene. Partidele politice care nu înțeleg asta vor deveni marginale. Alianța USR-PLUS și PNL au avut cel mai european discurs și o credibilitate mai mare când îl asumau. Iar în 2019, într-adevăr, tinerii au votat mai ales albastru în toată țară (nu doar în zone academice), colorând însă mai puternic în albastru marile centrele universitare tradiționale deoarece aici au fost concentrați într-un număr mai mare, mai motivați (au fost iritați/sensibili la atacurile asupra universităților lor) și și-au unit forțele și cu cei afectați de politicile vetuste antieuropene din domeniu, indiferent de vârstă. Interesant este că acest fenomen a apărut și în zone academice emergente și chiar în unele zone urbane în care județul a avut altă culoare.

10. Eu cred că ne-a trecut glonțul pe lângă ureche! Mi-ar plăcea ca tot spectrul politic să înțeleagă ceva din asta. Tinerii români vor să fie europeni și vor să construiască/să trăiască într-o Românie modernă, congruentă cu spațiul vestic. Această ambiție nu are în sine culoare/orientare politică. Dar partidele care înțeleg asta și se comportă ca atare vor fi câștigătoare (acum au fost astfel mai ales PNL și USR-PLUS), iar cele care se opun vor fi pierzătoare (acum a fost astfel mai ales PSD). Universitățile adevărate nu pot fi prizoniere ale politicului, iar dacă politicului îi pasă de țară trebuie să asigure autonomia universităților, finanțarea adecvată a acestora, iar în ceea ce privește controlul să se asigure doar că practicile universităților românești sunt după cele mai bune practici internaționale (acum au înțeles asta ca mesaj mai ales USR-PLUS, dar ne-ar plăcea să înțeleaga asta tot spectrul politic!).

11. În final, repunctez că orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile! Dar nu în “modernizări originale”, ci prin modele care ne ancorează în lumea civilizată. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Considerații personale despre „Legea psihologului”

9 aprilie 2019 46 comentarii

Există acum o dezbatere importantă privind proiectul de “Lege a psihologului”. Asociația Psihologilor din România (APR – http://www.apsi.ro) s-a exprimat asupra acestui lucru AICI. Ideea principală a APR este că legea este necesară, dar dezbaterea trebuie să fie largă și transparentă!

Sunt însă bombardat de unii colegi pentru un punct de vedere mai detaliat, reprosându-mi-se indirect că adesea unii dintre noi (cu oarecare vizibilitate publică) evităm să fim tranșanți în astfel de situații critice. Eu nu evit, iar cine mă cunoaște știe asta. Nu mă tem de critici să-mi exprim clar poziția și respect pozițiile opuse, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea (uneori știu, în logica hegeliană, că sinteza bună rezultă din teză și antiteză). Pur și simplu nu am fost foarte implicat în aceste demersuri și a trebuit să mă documentez pentru a înțelege unele detalii. Iar după documentare, văzând ce se întâmplă, sunt îngrozit și nu, nu vreau să fiu ambiguu deloc.

Așadar, iată, sincer și direct spus, punctul meu de vedere, fără ca acesta să reprezinte cu necesitate punctul de vedere al APR, al universităților (ex. Consorțiul Universitaria) sau al unor asociații profesionale (ex. APCCR). Poate că unele idei vin în coliziune cu cele ale altor grupuri, dar și așa poate ajută în discuțiile care au loc.

  1. Cred sincer că este iresponsabil față de psihologi și psihologie să problematizăm dacă masteratul trebuie sau nu să devină o condiție pentru psihologul cu practică independentă. Și dragi colegi, este un lucru ticălos (și/sau prostesc) să legăm rolul masteratului în profesie de interese ascunse ale universităților. Interesele există, dar sunt legitime și explicite! Iată argumentele pentru ceea ce afirm, ca să nu mi se reproșeze în logica ticăloasă de mai sus (deși unii oricum o vor face!) că, fiind implicat în masterate, le apăr partizan, nu rațional. A fi împotriva masteratelor/universităților este ca și cum am spune că medicii nu trebuie formați prin UMFuri+Clinici Universitare și că cine dorește asta exprimă interesul UMFurilor. Așa cum am spus, este ticălos acest discurs, deoarece de fapt reproșul (absurd) către universități urmărește doar să privatizeze profesia/formarea. Este ca și cum am spune că medicii trebuie formați prin ONGuri private, nu prin UMFuri+Clinici Universitare. În acest context, a contra psihologii care sunt și cadre universitare cu psihologii care nu sunt în universități arată în plus ignoranță și manipulare. Este ca și cum ai spune că profesorii de medicină – unii adevărate somități care au introdus tratamente inovative în țară – nu sunt medici, deoarece sunt și profesori universitari. Cum am ajuns la astfel de aberații, la răsturnarea normalității și, mai mult, la tupeul de a le spune public?
  2. Fără doi ani de master, psihologia ajunge în România profesia din domeniul sănătății cu cei mai puțini ani de studii superioare. Acest lucru nu ne permite să pretindem salarizare și/sau tarife comparabile cu cele ale celorlalte profesii relevante din domeniu (ex. medici/asistente/moașe), rămânând periferici. Ajungem astfel să lucrăm la tarife derizorii, toți încercând apoi să devenim cât mai repede formatori pentru a putea trăi pe seama formărilor pe care le impunem celor tineri care intră în profesie, ca într-un joc piramidal periculos. Nu e nimic rău în a fi formator – mai ales aceia dintre noi pe care îi recomandă pregătirea/experiența -, dar e rău că nu facem mai mult pentru a genera o profesie care să atragă resurse din servicii directe către societate.
  3. Fără cei doi ani de master, psihologii certificați în țară nu sunt integrabili în aria internațională (în special în țările vestice), astfel că îi condamnăm la izolare, mai ales pe tinerii care vor dori, ca cetățeni europeni, să practice psihologia oriunde în Uniunea Europeană. EFPA vorbește clar de 3 (licență) + 2 (master) ani, iar în SUA nici nu te poți numi psiholog fără masterat în psihologie (în unele specializări ai nevoie chiar de doctorat); sigur că rămâne de stabilit cât de specific trebuie să fie masteratul, lucru care diferă chiar în spațiul vestic de la o țară la alta, dar nu dacă trebuie masterat de psihologie. Am întâlnit mulți tineri în străinătate, care, neavând masterat în psihologie, în ciuda certificărilor Colegiului Psihologilor din România (CPR), au trebuind să-și continue acolo studiile pentru a putea practica ceea ce noi le-am dat (adesea iluzoriu) în țară. Ne-au bătut obrazul! Să nu ne mai expunem și să nu-i mai expunem la asta!
  4. Aceastea fiind spuse, evident că implementarea acestei viziuni trebuie făcută rațional:

4a. Programele de master trebuie organizate riguros; dincolo de acreditarea academică trebuie și o avizare profesională, care să certifice că programul îndeplinește standardele de calitate profesională, dincolo de cele academice; sunt multe programe de master slabe nu doar profesional, ci și academic. Dar asta nu înseamnă să facem nebunii similare scoaterii formării medicilor din UMFuri și mutarea acesteia în privat, ci să corectăm/controlăm calitatea programelor academice.

4b. Evident că se poate discuta de unde să se aplice efectul masteratului (și cât de specific să fie). Ținând cont de faptul că psihologii nu sunt plătiți în timpul formării (așa cum sunt, spre exemplu, medicii în rezidențiat), eu aș sugera ca masteratul să fie obligatoriu de la nivelul certificării ca specialist, ca până atunci psihologul să poată lucra în baza licenței. Dar asta sau cât de specific trebie să fie masteratul psihologic trebuie decis după un studiu de impact și consultarea comunității (ex. știu că unii colegi cred că masteratul, început sau absolvit, poate condiționa chiar intrarea în profesie, cel puțin în anumite specialități și nu există încă un acord ferm asupra cât de specific să fie masteratul psihologic).

4c. Asociațiile profesionale și practica lor adecvată trebuie valorizată, în special ca parte a formării continue. În domeniile în care practica internațională face asta, asociațiile profesionale trebuie să dubleze formarea prin programe de master (master+asociație profesională). Spre exemplu, în psihoterapie, rolul formator al asociațiilor profesionale în formarea inițială este fundamental (nu poți face formare doar prin masterat, în afara unei școli profesionale dintr-o asociație profesională acreditată).

4d. Pregătirea academică nu trebuie să se substituie pregătirii profesionale. Dacă un universitar dorește să practice psihologia, acesta trebuie să urmeze toate standardele profesiei, fără să invoce titlurile academice ca substitut pentru pregătirea profesională.

  1. Astfel de reglementări trebuie să acționeze prospectiv, nu retroactiv. Altfel spus, acestea ar trebui să se aplice doar celor care intră în facultățile de psihologie/programe de formare în psihoterapie din 2019. Ceilalți trebuie să parcurgă reglementările vechi.

Cred că este momentul să separăm apele, iar cei care doresc să facă în România din formarea psihologului doar un business privat să înțeleagă că este o greșeală și așa ceva este imposibil într-o țară europeană. Mai mult, accentuarea nepermisă a acestui aspect, introduce inegalități între cei care își vor permite financiar și cei care care nu își vor permite financiar formarea în psihologie; așa ceva este inacceptabil într-o profesie cu relevanță publică! Chiar dacă prin absurd și conjuncturi politice așa ceva s-ar întâmpla, ar dura puțin, ca orice nefiresc, iar la reintrarea în normalitate ar fi mulți colegi afectați. Prin funcția cheie/importantă pe care o are în societate, psihologia trebuie să aibă și o componentă „publică”, așa cum este și cazul altor profesii similare (ex. Colegiul Medicilor, etc.), păstrând însă caracterul profesional, nu „funcționăresc”. Dacă am implementa o viziune adecvată (nu pretind că cea descrisă aici de mine este singura posibilă, dar pretind că este după modele internaționale pe care în discurs cam toți le avem ca reper!), atunci cred că reușim: (1) să dăm profesiei prestigiul academic/profesional pe care îl merită (inclusiv în ceea ce privește veniturile psihologilor), (2) să dăm șansa psihologilor români să fie bine integrați în aria internațională (inclusiv să circule și să lucreze în spațiul internațional) și (3) să validăm experiența asociațiilor profesionale meritorii, alături de programele universitare de calitate.

Sfatul meu (pentru cine este interesat de acesta) este să fim echilibrați, să participăm la dezbatere elegant (ca limbaj/atitudine), să ascultăm cu bună credință punctele de vedere, să contribuim doar unde credem că avem ceva de spus prin expertiza pe care o avem și să încercăm prin solidaritate/cooperare să ajungem la concluzia rațională, care exprimă cel mai bine interesele psihologilor în cadrul standardelor profesiei (așa cum este aceasta în lume). Să fim însă atenți și la modul în care sunt spuse unele lucruri; limbajul suburban, lipsa logicii/pseudo-argumentarea și critica/atacurile la persoană nu sugerează să lăsăm profesia în acea zonă și la decizia celor care o reprezintă! Ne-am compromis destul în ultimii 2 ani în societatea românească prin scandalurile publice prin care am trecut ca profesie, iar dacă mai continuăm cu acest stil anarhic, vom pierde orice brumă de credibilitate și respect, lucruri greu de recuperat în societate pentru o profesie după ce sunt afectate! Între concentrarea puterii în instituții profesionale conduse autoritar/dictatorial de puțini (cum au fost și ale noastre) și situația anarhică de acum, în care mi se pare că (prea)mulți gândesc în logica „…eu sunt instituția!”, trebuie să existe o normalitate instituțională, reglementată de norme transparente adoptate democratic și de bunul simț pe care psihologul trebuie nu doar să-l ceară de la alții, în intervențiile profesionale pe care le face, ci să-l aibă cu prisosință!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Florian Ștefănescu-Goangă – Volum aniversar pentru un model actual

Recent a apărut volumul Florian Ștefănescu-Goangă, în seria Personalități ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB). Vom anunța în curând mai multe lansări și dezbateri în jurul volumului.

În rezumat, prezint câteva idei principale din volum (cuprinsul și coperta pot să fie găsite mai jos în text).

Noi, prin Școala clujeană de psihologie, am păstrat și dezvoltat paradigma propusă de Florian Ștefănescu-Goangă, studentul fondatorului psihologiei exprimentale, Wilhelm Wundt, cu care și-a obținut și doctoratul la Leipzig în 1911. În consecință, în ciuda faptului că regimul comunist ne-a desființat (din 1977 până în 1989), astăzi Școala clujeană de psihologie este una dintre cele mai reprezentative din țară, ajungând singura din România în Top-500 în clasamentele internaționale de referință ale universităților (pentru psihologie).

Eu cred sincer că dacă viziunea lui Florian Ștefănescu-Goangă putea fi păstrată și la nivel de universitate – a fost rectorul universității între 1932-1940 -, astăzi UBB era o universitate world-class consolidată. Din păcate, regimul comunist a oprit această viziune, UBB reușind după Revoluția din 1989 să recupereze până la nivelul de universitate internațională de excelență (**** în sistemul QS STAR), în evoluție spre statutul world-class (***** QS STAR). Iată în acest sens ce spunea Florian Ștefănescu-Goangă, în 1932, cu ocazia discursului inaugural ca rector al universității (vezi pentru detalii volumul analizat aici și Popa și Sâncrăian, 2002):

  • “…Misiunea principala a universitatii este sa faca stiinta. In sarcina ei cade dezvoltarea si progresul stiintei, de aceea ea trebuie in asa fel indrumata incat sa devina din ce in ce mai mult centrul cercetarilor stiintifice…Universitatea e ceva mai mult decat o scoala superioara, chemata sa pregateasca profesionisti destoinici. Ea este o institutie de inalta cultura, care are nobila misiune de a limpezi, printr-o elaborare proprie, curentele de gandire şi numeroasele probleme pe care viata sociala si culturala a poporului, in dezvoltarea lui fireasca, le pune pentru a fi rezolvate. Ea are inalta datorie de a provoca curente de idei si lupta de idei, de a lua atitudine critica fata de problemele stiintifice, sociale si culturale aruncate in circulatie, de a pune ea insasi probleme referitoare la stiinta in general si la viata nationala in special, sub toate aspectele ei, de a le cerceta si discuta; iar lumina elaborată intre zidurile ei nu trebuie sa ramana ascunsa marelui public, ci, dimpotriva, trebuie purtata pana in cele mai indepartate colturi ale tarii, pentru a lumina drumurile greu de patruns ale progresului national. Aceasta opera de extensiune universitara pe care Universitatea noastra se mandreste ca a initiat-o in tara noastra, va trebui intarita si dezvoltata…”

În același discurs se accentuează rolul cercetării în actul didactic – universitatea având rolul de a transmite cunoștințe împreună cu metoda de generare a lor – și rolul cadrelor didactice/cercetătorilor de a genera în universitate, prin prezența lor, medii de cercetare:

  • “…Metoda de seminar si laborator, care initiaza si invata pe studenti cum trebuie sa lucreze singuri, trebuie extinsa la toate disciplinele. Trebuie să dezvoltam in ei deprinderea de a cauta ei insisi adevarul, de a cerceta singuri izvoarele si a face investigatiile necesare pentru lamurirea unei probleme. Metoda aceasta, care se practica intr-o bună parte din universitatea noastra, trebuie intensificata, fiindcă va deprinde studentul sa verifice adevarul prin propria lui judecata. Iata al doilea motiv pentru care universitatea noastra trebuie sa-si indrepte sfortarile in directia dezvoltarii, pe cat mai mult posibil, a seminariilor, laboratoarelor, institutelor, statiilor de cercetari si a oricărui fel de institutie in care studentul invata si practica zilnic metoda de a studia prin sine insusi…. Pentru a putea indeplini aceasta grea si nobila misiune, universitatea noastra va trebui inzestrata cu laboratoarele de cercetari de care are nevoie, iar acestea trebuie organizate si inzestrate cu utilajul tehnic impus de cerintele actuale ale stiintei.  Toate sfortarile mele si ale senatului universitar se vor indrepta deci in directia satisfacerii acestei superioare cerinte…. Indatoririle legale ale unui profesor universitar nu se reduc numai la pregatirea si tinerea in mod regulat si constiincios a cursurilor. Toate aceste lucrari reclama prezenta sa continua in localitatea unde isi are catedra. Ele nu se pot indeplini in nici un caz in cateva ore gramadite in aceeasi zi…

În fine, în lucrare arătăm că „…o deviză definitorie a rectorului Florian Ștefănescu-Goangă a fost că “…Politica se face până la poarta universității”. A încurajat implicarea comunității academice în spațiul social și chiar politic, dar ca mijloc de exprimare a propriei expertize academice, nu ca mijloc de a obține beneficii academice fără acoperire în expertiză. Maxima sa era “…Întâi valoarea academic/profesională și apoi implicarea civică/politică“…Închei, lăsând cititorul să tragă concluziile și să mediteze/comenteze asupra celor prezentate aici. Eu, în sinteză, spun simplu doar că: (1) ca om de știință, Florian Ștefănescu-Goangă a jucat în liga mare a ariei academice internaționale a psihologiei, iar (2) ca rector, a fost probabil rectorul care a marcat cel mai mult și în bine Universitatea din Cluj! (cel puțin în perioada interbelică a acesteia).

Din Cuprins:

Prefață – Anca Lemair (nepoata lui Florian Ștefănescu-Goangă)

Introducere – Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Om de știință și Rector – Daniel David

Florian Ștefănescu Goangă – Mentor – Adrian Opre

Florian Ștefănescu-Goangă – Model al Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie – Anca Dobrean, Aurora Szentagotai, Szamoskozi Ștefan și Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Despre imortalitate simbolică și organizarea modernă a Departamentului de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – Petre Curșeu, Adrian Opre și Oana Benga

Florian Ștefănescu-Goangă – Cinci exerciții de admirație – Mircea Miclea

 

Anexă

Pentru a înțelege mai bine contribuția decisivă a lui Florian Ștefănescu-Goangă la dezvoltarea psihologie și universității clujene putem analiza scrisoarea adresată de acesta ministrului învățământului în anul 1948 (preluată din Popa și Sâncrăian, 2002, pg. 51-56) (am selectat aici din scrisoare doar părțile legate de activitățile ca psiholog/om de știință și rector):

  • „…Ca profesor de Psihologie am introdus, primul în țara noastră, studiul experimental al proceselor şi activităţilor psihologice. În acest scop am înfiinţat în 1921 primul laborator de Psihologie experimentală în țara noastră. După ce am pregătit personalul ştiinţific şi am dat o dezvoltare mai mare cercetărilor experimentale, am înfiinţat în anul 1924 Institutul de Psihologie experimentală, teoretică si aplicată, singurul în ţara noastră. Am pregătit şi format un mare număr de cercetători ştiinţifici în toate ramurile psihologiei. Am elaborat o serie întreagă de metode de cercetare ştiinţifică, aplicată pe materialul uman din țara noastră. Cînd numărul lucrărilor a sporit, am înfiinţat Editura Institutului de Psihologie, unde am publicat, în colecția „Studii si cercetări psihologice” ale Institutului de Psihologie din Cluj – 32 de volume -, studii şi cercetări, elaborate de mine şi de elevii mei.
    • Pentru a dezvolta interesul pentru studiile psihologice şi pentru a face cunoscute rezultatele cercetărilor psihologice din ţară şi străinătate, am înfiinţat Revista de Psihologie – care a apărut regulat timp de 12 ani, în patru caiete trimestriale, fiecare caiet de 150 pagini, formând deci 12 volume de peste 500 pagini fiecare. Întreaga revistă a fost scrisă numai de mine şi de elevii mei. Ea mi-a fost primită la schimb, cu revistele de psihologie din străinătate.
    • Am reuşit dar să creez la Universitatea din Cluj o şcoală psihologică, un centru de cercetări ştiinţifice, cu renume european.
    • Am creat, organizat şi condus, în cadrul Ministerului Muncii Institutul Psihologic din Cluj, care a dezvoltat o largă activitate cu privire la problemele de psihologie aplicată, la problemele de organizare ştiinţifică a muncii precum şi cele cu privire la îndrumarea şi pregătirea rațională a ucenicilor, la orientarea şi selecțiunea profesională.

În functia de rector, pe care am ocupat-o timp de opt ani am desfăşurat o activitate multilaterală.

  • I. O activitate de organizare interioară a Secretariatului universității, a serviciului administrativ, a casieriei şi contabilității fondurilor, al controlului permanent al veniturilor şi cheltuielilor – nu numai ale rectoratului, ci şi ale facultăților, institutelor, bibliotecii universității, oficiilor universitare, căminelor, cantinelor, etc. Această organizare a dat bune rezultate. Ea a fost unanim apreciată de toți care au cunoscut-o.

Am înfințat serviciul tehnic al universităţii, însărcinat cu reparaţia şi întreținerea în bună stare a clădirilor universității – un atelier central mecanic, de constructii si reparatii de instrumente şi aparaté, utilizate în toate instituţiile universității, un atelier de fotografie, de filmare şi facerea diapozitivelor necesare laboratoarelor şi institutelor universității.

Am organizat căminele studenţeşti în aşa fel încât ele au devenit un titlu de mândrie al universității. Eu însumi, înainte de a fi rector, am organizat şi condus timp de zece ani căminul „Avram Iancu”.

Am înfiinţat Oficiul universitar, pus în serviciul studenţilor. El avea 6 secţiuni.

    1. Oficiul de informatie şi îndrumare a studentilor în tot ce priveşte…. în legătură cu universitatea şi instituţiile sale, cu condițiile de trai, etc.
    2. Asistenta medicală a studenților – Examinarea medicală preventivă a studenţilor. Îngrijirea medicală gratuită în clinicile universității, internarea lor în caz de boală sau de intervenţii chirurgicale – gratuită.
    3. Asistenta socială. Distribuirea burselor, ajutoarelor băneşti, pentru nevoile studenţilor lipsiti de mijloace materiale.
    4. Educatia fizică si sportul. Universitatea din Cluj a dat o atentie deosebită sportului. În acest scop s-a organizat parcul sportiv al universităţii, bine cunoscut in toată țara – de prof. Iuliu Hațeganu. Ca rector am cumpărat o bună parte din terenul pe care s-a făcut acest parc şi am dat peste cinci milioane lei pentru amenajarea lui, a constructiei bazinului de inot.
    5. Turismul. Organizarea de excursii în tot cuprinsul ţării, pentru ca studentii să-şi poată cunoaşte cît mai bine și direct neamul şi pamintul strămoşesc.
    6. Orientarea psihologică universitară a studentilor spre disciplinele potrivite cu aptitudinile lor psiho-fiziologice.
  • II. O grijă deosebită am avut ca universitatea să fie înzestrată cu clădirile necesare pregătirii ştiinţifice a studenţilor și a lucrărilor ştiinţifice ale personalului ştiinţific al universităţii.

Am desfăşurat deci o activitate constructivă de clădiri noi şi de completări şi reparaţii ale clădirilor existente. Clujul se mîndreşte, ca şi țara intreagă, cu clădirea impozantă a clinicilor noi – construită sub rectoratul meu, cu fonduri pe care le-am obţinut personal, prin stăruinte neîncetate – într-o vreme cînd ţara se găsea într-o criză financiară. Cine a vizitat aceste clinici, atunci cînd ele au fost puse în funcţiune în anul 1937, ştie că nu exista atunci nimic similar în ţară, din punct de vedere al înzestrării medicale şi al cerintelor medicale.

Între anii 1934-1937 am pus să se construiască Colegiul Academic – astăzi Casa Universităţii – pe care am inaugurat-o în 1937. Această construcţie, care constituie o mândrie a Clujului şi a universităţii clujene, s-a făcut după indicaţiile mele şi sub supravegherea mea zilnică, până în cele mai mici amănunte.

Dar, afară de aceste două mari constructii, care sunt arătate tuturor vizitatorilor străini, care vin să ne cunoască ţara şi capacitatea noastră constructivă şi organizatorică, în calitate de rector am ştiut să obţin fondurile necesare şi pentru alte construcții mai puțin impozante ca cele arătate mai sus, dar tot atât de utile bunului mers al universității. Enumăr aici cîteva din ele:

    1. O clădire pentru institutul de bacteriologie, cu toată înzestrarea lui interioară şi aparatura necesară.
    2. O reparație radicală a clădirii institutului de studii clasice – construcția unui etaj nou pentru pinacoteca universității, organizarea şi amenajarea subsolului pentru instalația lapidarului şi a ceramicii, provenită din săpăturile arheologice, făcute de profesorii de arheologie.
    3. Ridicarea a două etaje peste parterul clădirii institutului de botanică – începută de prof. Borza. Terminarea completă a acestei clădiri şi amenajarea grădinii botanice – din faţa şi jurul acestei clădiri.
    4. Construirea unui etaj la căminul “Avram lancu” şi înzestrarea căminului cu o sală de baie pentru studenţi.
    5. Construirea unui etaj la clădirea bibliotecii universităţii şi amenajarea a noi săli de lectură.
  • III. Activitatea extrauniversitară. În scopul de a răspândi cunoştinţele ştiinţifice în masele largi ale populaţiei din Ardeal şi pentru a face cunoscute problemele culturale şi ştiinţifice de interes general, am înființat împreună cu profesorii Virgil Bărbat şi Vasile Bogrea Extensiunea universitară. Am activat în această instituție peste 50 de profesori ai Universității din Cluj. Nu a rămas nici un oraş din Transilvania şi Banat, în care să nu se organizeze în fiecare an o serie întreagă de conferințe, ținute de profesorii universității. Am fost secretar general şi în urmă preşedintele acestei instituții, care a marcat o notă nouă, specifică a activităţii universității din Cluj – elogiată nu numai de cercurile competente din ţară, dar şi din străinătate…”

Vezi și referințele selective de mai jos:

  • David, D. (2013). Şcoala Clujeană de Psihologie Clinică şi Psihoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai: Tradiţie-Excelenţă-Onoare 2013 – Moment Aniversar. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Texte și evocări/Teza de doctorat. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
  • Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002a). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Corespondență. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Prezentare despre roboți și sănătate la Parlamentul European

16 februarie 2019 2 comentarii

La Parlamentul European va fi organizată o dezbatere despre utilizarea roboților/inteligenței artificiale în domeniul sănătății: Robots in Healthcare: A Solution or a Problem?

Programul detaliat este prezentat mai jos. Eu voi vorbi despre aplicații în domeniul psihologiei/sănătății mintale.

Înțelegerea modului în care roboții/inteligența artificială contribuie la starea noastră de sănătate este fundamentală, într-o lume în care inteligența artificială este într-o dezvoltare explozivă. În acest context, și modulul etic devine vital, pentru o integrare înțeleaptă a inteligenței artificiale în asigurarea sănătății oamenilor.

Parlamentul European este sensibil și încearcă să înțeleagă aceste dezvoltări și prin astfel de demersuri, care ar trebui să fie un model pentru orice conducere a unei națiuni/a unui stat, care dorește o societate avansată bazată pe cunoaștere, în beneficiul calității vieții oamenilor.

 

Evenimentul va fi transmis online aici: http://www.europarl.europa.eu/ep-live/en/other-events/video?event=20190219-1500-SPECIALs

Organised by the Policy Department – Committee on the Environment, Public Health and Food Safety (ENVI)

Tuesday 19 February 2019 from 15:00 to 17:00

European Parliament, Brussels

Chairs Health Working Group: Ms Soledad CABEZÓN RUIZ (member of European Parliament/MEP) and Mr Alojz PETERLE (MEP)

The purpose of this workshop is to inform participants and Members of the ENVI Committee about the current status and potential applications of robotic and artificial intelligence (AI) in healthcare. The first part of the workshop will provide an overview of current uses and potential applications of robotics and AI in healthcare – including clinical practice, non-clinical activities in healthcare establishments and other healthcare activities such as rehabilitation or long-term care. The second part of the workshop will discuss the ethical and legal challenges as well as socio-economic implications of using robots and AI in healthcare.

AGENDA

15:00 – 15:05         Opening and welcome by the co-chair Mr Alojz PETERLE (MEP)

15:05 – 15:15         Statement by Ms Mady DELVAUX-STEHRES (MEP), JURI Vice Chair  Rapporteur of the Report with recommendations to the Commission on Civil Law Rules on Robotics.

 

Panel 1: Practical applications of Artificial Intelligence (AI) and robots in healthcare

15:15 – 15:25         Current use of robots in clinical practice (inside the body, on the body and outside the body) and its perspectives

Prof. Alexandre Mottrie, Onze-Lieve-Vrouw Hospital Morgan Rouprêt, University Hospital Pitié-Salpêtrière

15:25 – 15:35         Robots in general service delivery of healthcare establishments

Dr. Kathrin Cresswell, Chief Scientist Office Chancellor’s Fellow, Director of Innovation, Usher Institute of Population Health Sciences and Informatics at the University of Edinburgh

15:35 – 15:45         Other healthcare related areas of implementation of robot technologies

Prof. Daniel David, Professor of Clinical Psychology and Psychotherapy at the University of Cluj-Napoca

15:45 – 16:00         Questions & Answers

 

Panel 2: Ethical evaluation and responsibilities of AI and robots in healthcare

16:00 – 16:10         Ethical aspects of using robots in healthcare

Prof. Raja Chatila, Professor of Artificial Intelligence, Robotics and Ethics at Pierre and Marie Curie University

16:10 – 16:20         Main challenges (including legal ones) and opportunities of using robots in healthcare

Associate Prof. Robin L Pierce, Associate Professor of the Tilburg Institute for Law, Technology, and Society at the University of Tilburg

16:20 – 16:30         Socio-economic rationale of implementing robot technologies in healthcare

Andrea Renda, Senior Research Fellow and Head of Global Governance, Regulation, Innovation and the Digital Economy at the Centre for European Policy Studies and Digital Innovation Chair in the European Economic Studies Department at the College of Europe

16:35 – 16:50         Questions & Answers

 

Closing Session

16:50 – 17:00         Conclusions and closing by the co-chair Alojz PETERLE (MEP)

 

Despre România Educată – Învățământul superior și cercetarea au rămas „analfabeți funcțional”!

UPDATE: Vezi și AICI.

Textul de față se referă doar la partea legată de învățământul superior/cercetare din proiectul România Educată (https://www.g4media.ro/breaking-raportul-romania-educata-a-fost-lansat-public-de-presedintele-klaus-iohannis-teze-unice-bac-aplicat-salarizare-diferentiata-printre-propuneri.html).

IDEI ÎN SINTEZĂ

  • În perioada comunistă universitățile au fost tratate ca „școli mai avansate”, focalizate pe predare la nivel de licență; cercetarea se făcea în institute de cercetare, deoarece acolo comuniștii puteau controla mai bine cunoașterea generată astfel. În perioada postcomunistă s-au adăugat ciclurile de master și doctorat, dar universitățile au rămas ca mentalitate tot „școli mai avansate”. În acest proiect le stimulăm ca „școli mai avansate” cu pretenții europene, dar nu devin universități adevărate, în condițiile în care (1) cercetarea, care definește o universitate modernă, este redusă la cea educațională, asociată ciclurilor de studiu, și (2) referința majoră în promovarea academică devine „competența pedagogică”, nu „competența științifică”.
    • Diferențierea și meritocrația (ex. ierarhie/clasament) – elementele fundamentale ale unei universități – sunt adesea mascate (pe alocuri chiar anulate) de propuneri de inspirație colectivistă care uniformizează. Întărind aceasta idee, ca o surpriză neplăcută, conceptul de excelență, care fundamentează învățământul superior și cercetarea la nivel european/internațional, nu apare în asociere cu învățământul superior și cercetarea din România!
    • În acest context, învățământul centrat pe student rămâne nevalorificat la potențialul său, în detrimentul studenților, deoarece aceștia nu-și dezvoltă suficient de bine și capacitatea de a genera independent cunoaștere, lucru care i-ar poziționa favorabil pe piața muncii și a viitorului, ci asimilează mai ales cunoștințele prezentului care îi pot conecta doar temporar cu piața muncii.
  • Relația universităților cu piața muncii este distorsionată, chiar prezentată invers decât ar fi cazul conform bunelor practici internaționale.
  • Relația dintre universități și cercetare nu corespunde cu setul de bune practici internaționale.
  • Cercetarea fundamentală este minimizată incorect, prin raportare la rolul acesteia în universitățile de referință ale lumii.

Învățământul superior și cercetarea din proiectul România Educată au rămas din păcate – și o spun cu tristețe – actori „analfabeți funcțional”, deoarece se documentează și citesc ce trebuie să facă pentru a se integra eficient în aria academică internațională/europeană, dar nu înțeleg ce trebuie să facă.

Am fost unul dintre susținătorii ideii proiectului România Educată al președintelui Iohannis. Apoi, văzând cum merge și ce filosofie i se dă de către coordonatori, am devenit un critic constructiv (http://www.romaniacurata.ro/domnule-presedinte-al-romaniei-asta-nu-asa-se-face-o-scurta-nota-asupra-proiectului-prezidential-romania-educata/). Am spus atunci că în domeniile în care există practici consacrate la care încercăm să ne racordăm, este timp pierdut și lipsă de viziune să implementăm un demers bottom-up, întrebând oamenii cum ar trebui să fie. Ba este și un risc și poate chiar o aroganță față de oamenii consultați: ce facem dacă oamenii cer un sistem diferit de modelul Bologna, când noi știm că nu-l putem evita ca membri ai Uniunii Europene? Aici trebuiau identificate întâi top-down cele 4-5 modele majore din aria academică internațională/europeană (se putea face asta în maximum 6 luni) și puse apoi în discuție, pentru a vedea ce alegem și/sau cum le adaptăm în țară, fără a le modifica esența. Mi s-a spus de către unii coordonatori că se vor corecta unele lucruri, pe această linie. A apărut proiectul, dar, din păcate, fără corecțiile necesare.

Ce este de făcut acum? Aș aprecia să nu mi se spună după aproape 4 ani de când a demarat proiectul că mă pot implica în dezbaterile de acum! După 4 ani de dezbateri ar fi trebuit să fie un alt nivel al discuțiilor, nu alte dezbateri. Mai mult, nu are sens să mă implic în alte dezbateri, deoarece arhitectura proiectului este greșită pe componenta învățământ superior/cercetare. Nu poți polei ceva ce are fundație strâmbă, că oricum va arăta prost și se va prăbuși. Ca să rămân însă în spirit constructiv și să salvăm ce se poate salva, secțiunea învățământ superior/cercetare ar trebui corectată/completată rapid (prin niște anexe – supplementary materials), prin modelul top down menționat anterior, și pusă apoi în dezbatere publică în forma completată și în logica discutată mai sus. Încă mai cred că ideea bună a președintelui merită urmată și mai are o șansă, în condițiile în care coordonatorii proiectului devin mai flexibili.

Continuând tot constructiv, caut și văd din start că există multe idei bune în proiect. Iată câteva: misiunea diferențiată a universităților, flexibilizarea finanțării, internaționalizarea universităților, mobilitatea studenților, flexibilizarea programelor, concentrarea resurselor (ex. universități europene, universități+institute de cercetare) și dezvoltarea de poli academici, echitate, integritate etc. Există însă și multe idei greșite (pe care le discut mai jos); acestea sunt greșite nu pentru că nu-mi plac mie, ci pentru că nu se regăsesc în bunele practici academice internaționale și, în consecință, ne vor bloca integrarea eficientă în aria academică internațională/europeană. Din păcate, arhitectura demersului este fundamental greșită, ceea ce face ca ideile bune să rămână sloganuri, iar cele eronate să devină foarte influente. Eroarea fundamentală de arhitectură a demersului este legată de faptul că nu s-au tratat diferențiat ciclurile Bologna în toate segmentele proiectului, modelul Bologna formând arhitectura sistemului academic național și european (în relaționare cu cel american). Or acestea au misiuni specifice și practici academice diferite! În consecință, legătura proiectată între învățământul superior și piața muncii, pe o parte, și între învățământul superior și cercetare, pe de altă parte, devine disfuncțională fără această diferențiere (inclusiv învățământul centrat pe student are logici diferite, în cicluri diferite). Să argumentăm această teză.

Legătura cu piața muncii devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, o obsesie și un slogan și, în consecință, ajunge astfel nefuncțională; exagerând-o devine pe alocuri caricaturizată! În loc să fie informată de filosofia europeană, propunerea din proiect aduce aminte de perioada comunistă, când partea academică nu avea vreun rol dacă nu contribuia la dezvoltarea economiei socialiste și la dezvoltarea multilaterală a României; astfel, științele socio-umane nu aveau vreun rol academic sau social, ci doar unul ideologic (și acum ni se spune în proiect că sunt prea multe astfel de științe în țară!). În filosofia europeană, legătura directă cu piața muncii trebuie făcută mai ales la licență, iar aici cu precădere în domeniile vocaționale/tehnice/profesionale. La nivel de masterat relația se flexibilizează, deoarece absolvenții nu trebuie doar să se adapteze la piața muncii, ci și să o schimbe! La nivel de doctorat lucrurile sunt și mai complexe, distanța trebuind să fie și mai mare, tocmai pentru a putea schimba paradigme culturale și civilizaționale. Dar relația necesară cu piața muncii, pe care nu o neagă nimeni când este pusă rațional, nu trebuie să reducă rolul cultural și/sau de introducere în domeniu pentru licență – așa cum apare în proiect -, care devin astfel chiar dominante în domenii non-vocaționale și non-tehnice. Să nu uităm că sistemul Bologna s-a născut pentru compatibilizare și a fost inspirat de sistemul american, unde nivelul undergraduate/bachelor are tocmai acest rol cultural/generalist. Noi trebuie să servim atât studenții, cât și companiile. Dar atunci când între cei doi actori apar divergențe, să ne amintim că universitatea este și a studenților, iar interesele lor primează. Universitățile nu produc meseriași, gata să satisfacă fișa de post a nu știu cărei companii, ci profesioniști/specialiști care pot alege dinamic și flexibil pe piața muncii. Companiile trebuie să investească ele însele în formarea profesională pentru expertiza specifică asociată fișelor lor de post (ex. prin internship), nu să aștepte ca universitățile să facă asta. Universitățile nu pot satisface toate idiosincraziile numeroaselor companii, ci acestea generează profesioniști, care au abilitățile necesare ca printr-o formare de scurtă durată în companie să potrivească exact fișa de post din compania țintă. Așadar, după modelele internaționale/europene, companiile trebuie să-și asume costurile și responsabilitatea pentru un astfel de demers, independent sau prin demersuri comune cu universitățile, în programe postuniversitare/formare continua, nu să le plaseze universităților și/sau să solicite bani de la buget pentru acest lucru. În acest context apar rapid monstruozități. Spre exemplu, în loc să exemplificăm nevoia de doctorat științific bine finanțat și/sau de doctorat european, defilăm de prea multe ori prin proiect cu ceea ce la alții este secundar (second class), și anume doctorat aplicativ, la comandă economică!

Cercetarea este tratată în aceeași logică greșită. Despre rolul cercetării în universități se discută doar în rapoarte, nu în documentele de sinteză/promovare, unde universitățile sunt tratate ca „școli mai avansate” (cu obsesie pe predare/competențe pedagogice etc.). În documentele de sinteză cercetarea apare doar ca asociată actului didactic (master/doctorat), neînțelegându-se că cercetarea din universități nu este doar una educațională, ci una care generează astăzi stocul major de cunoaștere la nivel internațional. În aceste condiții, ideile bune legate de internaționalizare și de mobilitate a studenților (inclusiv de branding) devin fără sens: universitățile românești se pot internaționaliza și promova ca brand prin contribuții științifice reprezentative internațional și școli de știință recunoscute internațional. Un student străin nu va veni în universitățile românești în primul rând pentru bună administrație/predare/echitate/incluziune etc. – deși și acestea contează, dar ca motivație secundară -, ci pentru că aici există o școală de știință și personalități academice care contează în lume, altfel spus pentru prestigiul și reputația academică a universității. Sigur, cu excepții care țin de deformări legislative: spre exemplu, taxe mari și locuri limitate în propriile țări pot împinge studenții spre România, dar nu cred că așa vrem să ne internaționalizăm. Internaționalizarea nu se face la comandă, ci prin performanțe științifice internaționale și reputație/prestigiu academic internațional. Acest aspect fundamental este tratat inacceptabil de superficial în proiect! Apoi, și rolul important al cercetării aplicative/inovării/antreprenoriatului devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, obsesie, alunecând astfel iar în disfuncție și exagerare. Când stocul de cunoaștere fundamentală și resursa umană în cercetare sunt competitive, atunci se generează cercetări aplicative/inovații/demersuri antreprenoriale cu avantaj competitiv. Cercetarea aplicativă/inovarea/demersurile antreprenoriale trebuie susținute mai ales din mediul privat (alături de unele fonduri publice), bugetul public susținând major (ca pondere public/privat) cercetarea fundamentală/exploratorie/de bază, care schimbă paradigme și formează resursă umană, dar care adesea nu aduce imediat un beneficiu economic (și, în consecință, companiile nu sunt interesate să o finanțeze). Așa sunt SUA și țările mai dezvoltate ale Uniunii Europene, care, ca să-și mențină avantajul competitiv, investesc în continuare masiv din bugetul de stat în cercetarea fundamentală/translațională, iar companiile lor investesc masiv în cercetarea aplicativă/inovare. România nu este însă ca SUA sau alte țări dezvoltate! Stocul nostru de cunoaștere nu este avansat, pentru a susține demersuri aplicative/inovative/antreprenoriale cu avantaj competitiv (http://www.romaniacurata.ro/cercetarea-romaneasca-astazi-mergem-spre-un-nou-lastun-like-technology/). Suntem deficitari inclusiv la calitatea resursei umane. În fine, și când unele demersuri aplicative sunt mai inovative, inovația este adesea mai mult locală/incrementală, nu disruptivă. Ce se propune în această situație în proiect? Finanțarea de la buget a cercetării aplicative, salvând astfel de responsabilitate mediul economic! Banii vor intra astfel în găuri negre care vor produce aplicații/inovații banale, iar stocul de cunoaștere și resursa umană vor fi în cele din urmă atât de slăbite, încât cercetarea-dezvoltarea-inovarea de calitate vor deveni o ciudățenie în România. Într-o logică strâmbă, se dorește creșterea finanțării de la buget tocmai în zonele unde aceasta vine/poate veni din mediul socio-economic! Într-o logică de bun simț, finanțarea cercetării de la buget ar trebui asigurată în zonele în care aceasta nu este de interes pentru mediul socio-economic, dar fără de care nu se formează nici stocul de cunoaștere avansată, care poate susține inovații de calitate, nici resursa umane de calitate, care poate face apoi inclusiv cercetare aplicativă.

În fine, mă aștept ca dacă „competențele pedagogice” vor condiționa, așa cum se propune în proiect, promovarea academică în învățământul superior – logică preluată fără analiză reflexivă din preuniversitar -, așa cum nobeliștii nu au fost eligibili pentru profesuri în România, să întărim și să extindem blocajul și la colegi din universități din Top-500, care nu vor avea respectivul modul pedagogic! Nimeni nu spune că promovarea în învățământul superior trebuie să depindă numai de partea științifică, dar între a lua în calcul cu ponderi raționale indicatori de predare/învățare (ex. evaluarea studenților/evaluarea didactică – care se aplică și acum), după seturi de bune practici internaționale, și a condiționa cu sintagma “competențe pedagogice” este o mare diferență. Și acum există cerința normală pentru cadrele didactice care intră în universitate de a avea pregătire pedagogică, iar evaluările studenților contează la promovare, dar să condiționezi promovare în universități de „competențe pedagogice” arată mentalitatea de „școli mai avansate”, un demers în beneficiul sistemului, nu al studenților. Să vedeți numai ce monstru se poate naște din sintagma prăfuită în limbaj de lemn de „competențe pedagogice în universitate” (ex. metodologii stufoase similare celor din preuniversitar, de ce nu planuri de lecție?, zone de putere care bat competența – doar am interzis noi nobeliști și experți străini în mediul academic românesc, așa că pe ai noștri, dacă nu vorbesc în limbajul adesea de lemn al sistemului, îi pedepsim cu inapt pentru învățământ superior/cercetare etc.); consultați pedagogii buni „din noul val” din universități și vă vor spune același lucru ca mine, în ceea ce privește condiționarea. Ce mă sperie aici este că cineva s-a putut gândi din start la condiționare (nu la ceva opțional/facultativ, acolo unde sunt deficite rezultate din evaluarea studenților sau alte tipuri de evaluări), în condițiile în care aceasta nu este o practică de referință la marile universități ale lumii.

În concluzie, în spiritul unui astfel de proiect: (1) trebuie să recunosc că a fost perfect justificată tăierea locurilor bugetate la marile universități ale țării (ex. cu argumente distorsionate ca piața muncii/cercetare aplicativă etc.), inclusiv că se justifică criticile/”persecuțiile” la adresa acestora și (2) nu avem șansa să dezvoltăm universități de tip world-class (care contribuie la cultura lumii și împing civilizația prin inovații paradigmatice și cercetare avansată – Harvard University/Oxford University etc.), ci doar universități de toate felurile (ex. college/heart/civice/antreprenoriale/incluziv-echitabile etc.). Nu-i o problemă că le avem pe cele din urmă, ba este chiar bine și este nevoie și de unele ca ele, dar este o problemă că nu putem avea și universități de tip world-class (cum apar tendințe/încercări în această direcție, intervine brațul de fier al uniformizării colectiviste), lăsând astfel România fără avantaje competitive la nivel internațional, înapoiată și sărăcită.

Încă nu-i târziu să corectăm ce este de corectat, inclusiv în dezbaterile care vor avea loc, dacă însă redefinim în mod corect arhitectura sistemului! Nu trebuie să facem nimic, decât să ne uităm la ce fac cei pe care îi folosim ca modele. Cât de complicat să fie asta, dacă există bună-credință?

P.S. Ca o notă secundară, văd în textul proiectului că doar universitățile de mai jos au fost implicate în organizarea dezbaterilor regionale ale proiectului (nu înțeleg cum au fost ordonate în textul proiectului, dar asta este și mai secundar). Poate era bine să nu lipsească UMF-urile și USAMV-urile (alături de mai multe universități românești tehnice/comprehensive de referință la nivel internațional).

  • Universitatea din Craiova
  • Universitatea Transilvania din Brașov
  • Universitatea de Vest din Timișoara
  • Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
  • Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
  • Universitatea Ovidius din Constanța
  • Universitatea Româno-Americană
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Noi dezvoltări în psihologia clinică la nivel european – Contribuția Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie

Simplu spus, psihologia clinică se referă la factorii psihologici implicați în sănătate și boală. Psihologia clinică este cea mai veche specializare aplicativă a psihologiei, cu numărul cel mai mare de practicieni la nivel internațional. De asemenea, psihologia clinică este un domeniu de vârf în ceea ce privește partea academică și de cercetare în psihologie, care atrage cele mai multe resurse de cercetare din psihologie.

Datorită complexității și vechimii domeniului, asociațiile profesionale naționale și internaționale s-au organizat din start (1) în subdomenii ale domeniului clinic (psihoterapie/consiliere-sănătate/life coaching-psihologie pozitivă), (2) în forme ale psihopatologiei (ex. depresie/anxietate/psihoze/tulburări de personalitate, etc.), (3) în psihologia clinică dedicată grupelor de vârstă (copii/adulți/vârsta a treia) și/sau în alte subdomenii definite prin diverse criterii cu relevanță clinică (ex. sănătate mintală). În prezent, asociațiile de referință dedicate specific psihologiei clinice ca domeniu sunt mai mult naționale (ex. Society of Clinical Psychology-American Psychological Association/American Academy of Clinical Psychology/The Association of Clinical Psychologists-UK, etc.), decât internaționale.

Varietatea și specificitatea sunt bune, dar din nevoia de a tine unită paradigma clinică la nivel internațional, recent s-a înființat European Association of Clinical Psychology and Psychological Treatment (EACLIPT)  În curând va apărea și revista asociației, și anume Clinical Psychology in Europe (CPE). EACLIPT are ca fundament paradigmatic abordarea științifică în domeniul clinic, abordare fundamentală, acum când întregul domeniu clinic (inclusiv medicina) este sub asaltul pseudoștiinței.

Școala clujeană de psihologie clinică și psihoterapie are doi membri în boardul editorial al revistei (conf. univ. dr. Ioana Cristea și cu mine). Eu am fost numit și reprezentat național în EACLIPT, poziție din care vă încurajez să vă înscrieți în asociație și să submiteți articole de calitate către revistă.

 

 

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre psihologia românilor și a europenilor la Parlamentul European

15 septembrie 2018 9 comentarii

Luni, 17 septembrie 2018, voi avea o prezentare despre psihologia românilor la Parlamentul European.

Conferința este în cadrul unei universități de vară, organizată de Unitatea Română de Interpretare a Parlamentului European, în vederea pregătirii preluării președinției rotative a Consiliului European de către România.

Pornind de la monografia dedicată psihologiei românilor (David, D., 2015 – Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom) și de la lucrarea, aflată în pregătire, dedicată psihologiei europenilor (David, D, în pregătire – The psychology of European People, Oxford University Press), voi încerca, în logica științelor cognitive/psihologiei interculturale, să reliefez punctele tari și vulnerabilitățile (alături de modalitățile de corectare a acestora) României din punct de vedere psihocultural, într-o lume globalizată și în contextul multicultural complex în care România va avea președinția rotativă a Consiliului European.

Sper ca discuțiile și concluziile să fie interesante și utile!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre psihologia românilor la TVR – România 9

27 august 2018 3 comentarii

Am acceptat cu plăcere invitația realizatorilor emisiunii România 9, de la TVR, de a discuta despre psihologia românilor și cum ne poate ajuta aceasta (1) să înțelegem prezentul complicat din aceste zile/săptămâni/luni și (2) să gândim un viitor de succes pentru țară (vezi AICI). Timpul a fost cam scurt pentru complexitatea temei, dar sper să o găsiți interesantă și, mai ales, utilă (cu acest scop am și acceptat invitația). A rămas să continuăm poate discuția în cadrul unor emisiuni/colaborări viitoare. Dacă emisiunea va fi accesibilă online, voi posta AICI linkul.

27 august, 2018, ora 21:00
România 9
*Talk-show Moderator Ionuţ Cristache * Psihologia poporului român – Invitat prof.univ.dr. Daniel David, preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România Jurnalişti: Anda Docea şi Oana Cucuruzeanu Producător Livia Şerban Iancu
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre mediul academic românesc – În NATURE și Times Higher Education

15 august 2018 Un comentariu

Legat de clasificarea/ierahizarea universităților din România, recent a apărut textul nostru în revista NATURE (David & Marko: Don’t decouple Romanian universities from international excellence). Follow-up-ul acestuia este analiza mai detaliată din Times Higher Education (David Matthews: Romanian universities cry foul over ‘political’ new ranking). Ordinea apariției acestor texte nu reflectă ordinea elaborării lor.

Am țintit să ducem discuția despre clasificarea universităților din România în cele mai prestigioase publicații științifice (ex. NATURE) și de politică a științei (ex. Times Higher Education) la nivel internațional, nu pentru a convinge colegii noștri români implicați în elaborarea documentelor (cu ei discutăm în țară), ci pentru a avertiza “experții” străini, angajați (și adesea invocați ca paravan) de factorul politic pentru a-i justifica academic viziunea adesea vetustă, că nu pot face chiar orice în această țară. Totuși, România are și oameni și instituții academice de top la nivel internațional, așa că nu poți să te comporți ca într-un no man’s land, spunând solemn banalități și/sau uneori chiar aberații. Eu, personal, am fost iritat/dezamăgit mai ales de răspunsurile primite din partea „experților” străini în timpul dezbaterii de la Cluj-Napoca, când, la întrebările constructive/academice ale colegului conf. univ. dr. Marko Balint, ni s-a spus cam asa (chiar nu mă așteptam la așa ceva și am avut sentimentul că reluăm în mediul academic logica scandalului mâncării de calitate îndoielnică trimisă spre Europa Centrală/de Est!):

(1)    Clasificarea propusă României este un model de caz de succes în Bulgaria. Ei bine, oricâte relații bune am avea cu bulgarii, modelul nostru de proiecție academică este, totuși, reprezentat de universitățile de top din spatiul vestic, nu de universitățile din Bulgaria (iar colegii din Bulgaria gândesc în acest sens ca noi!).

(2)    Să nu ne propunem să punem accentul atât de mult pe performanță/competitivitate, ci pe heart (suflet), noi trebuind să scoatem în față universitățile cu suflet. Aș vrea să-i văd că spun asta universităților de top, precum Harvard/Yale/Oxford/Cambridge, etc. si că mai rămân cu vreun dram de respect. Da, universitățile trebuie să aibă suflet (și chiar mult, foarte mult!), pentru a nu deveni doar niște instituții cinice, fie acestea și performante, și pentru a nu-și pierde angajamentul umanist în care au fost create; dar acestea trebuie să aibă și performanță! Este simplu să spui că performanța se face altundeva, iar noi nici măcar să nu tindem spre ea, ci să căutam un alt model. Așa unii (unele țări) devin tot mai puternici, cu un nivel de trai tot mai ridicat, iar alții rămân doar…cu sufletul și în sărăcie și înapoiere. Eu cred ca trebuie să avem și suflet și performanță! Adica, mai precis spus, performanță făcută cu suflet!

Așadar, generalizând, mesajul unora dintre “experți” a fost să nu ne propunem să jucăm în liga mare, ci doar pe aici, mai est-european/balcanic, și să jucăm în logica sufletului, nu a performanței. Ce convenabil pentru unii și ce condamnare la înapoiere și sărăcie pentru cei care cad în capcana acestui discurs, potențial seducător pentru necunoscători! Nu sunt naiv să cred că suntem la UBB ca cei mai buni din această lume, dar vreau să am libertatea să vreau să fiu ca ei (să pot să-mi doresc ce este mai bun pentru UBB) și speranța că poate cândva vom fi si noi prin preajma lor/pe acolo. Succesul universităților românești înseamnă studenți bine educați (care devin apoi buni profesioniști)/cunoaștere/inovație și astfel, în final, bunăstare pentru români (knowledge-based society). Nu cred că alți („străinii”) au ceva cu noi, știu însă clar ca unii (nu mulți!) „străini” pot să fie utilizați de aceia dintre noi care, având temporar acces la pârghii de putere, se comportă naiv/prostește (nu înțeleg răul pe care îl fac) sau uneori chiar ticălos (asumă răul care vine pentru mulți, de dragul binelui personal/unui grup restrâns sau pentru a-și rezolva agresiv niște complexe de inferioritate).

P.S. În acest context vezi și Comunicatul UBB privind performanța universităților românești în Academic Ranking of World Universities (Clasamentul Shaghai).

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre Campionatul Mondial de Fotbal, Ministerul Adevărului și Clasificarea Universităților din România

Ministerul Educației Naționale se află în faza în care caută suport larg pentru metodologia greșită de clasificare a universităților/ierarhizare a domeniilor de studiu din România.  Am văzut că la nici două ore, Comunicatul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) față de aceste demers a devenit viral în mass-media. Comunicatul este explicit, dar tehnic și succint! De aceea, prin acest text, încerc să-l traduc într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști.

  • Însă înainte de a face acest lucru, precizez că mi-ar fi plăcut (și încă posibilitatea nu este pierdută!) ca ministerul să folosească demersurile de clasificare a universităților/școlilor doctorale pentru a pacifica mediul academic românesc, aducându-l prin raționalitate în normalitate. Spre exemplu, oricâte „vrăji” s-ar încerca, rațional vorbind, Universitatea din Suceava (sau alte universități similare din orașe mici/mijlocii) nu se poate compara ca tradiție academică, mărime (și potențial de creștere) și competitivitate-excelență la nivel internațional cu Universitatea din București (sau cu alte universități tradiționale din marile centre academice ale țării – nu am folosit UBB ca model, ca să nu fiu acuzat de subiectivism!). Și nici nu trebuie să se compare. Într-adevăr, asta nu înseamnă că unele universități sunt în esență superioare altora, decât dacă greșim cadrul de analiză, așa cum face prezenta metodologie (eu cunosc și colaborez cu mulți colegi de valoare din ambele universități menționate mai sus). Spre exemplu, dimpotrivă, prin prisma rolului local/regional, Universitatea din Suceava poate avea un rol fundamental, mult mai important în zonă/regiune decât Universitatea din București. În multe lucrări în domeniu, urmând practicile internaționale, am propus ca România să-și stabilească trei clase relevante de universități (naționale vs. regionale vs. locale), fiecare clasă fiind definită prin indicatori proprii și cu roluri academice/sociale respectabile și bine definite, în funcție de nevoile țării. Aceste clase nu sunt, așa cum am spus mai sus, clase definite în termeni de inferioritate/superioritate, ci în funcție de nevoile societății pe care le servesc. Într-un astfel de demers, valorizând principiul autonomiei univeresitare, fiecare universitate poate apoi să-și aleagă în mod rațional clasa în care dorește să fie inclusă și ierarhizată, în funcție de misiunea academică pe care și-o asumă în mod voluntar prin Carta Universitară. Spre exemplu, într-un astfel de demers, indicatori precum proporția de studenți din zona geografică  a universități – indicator inclus acum în mod absurd ca unul general în metodologia ministerului – rămâne nerelevant pentru universitățile care se definesc ca naționale și care trebuie să atragă studenți din toată țară (și din străinătate), nu doar din zonă/regiune, dar devine unul relevant pentru universitățile care se autodefinesc ca locale/regionale. Dacă ministerul educației are bună credință și chiar dorește să valorizeze universitățile românești, cu profilurile specifice pe care le au, în scopul unei dezvoltări echilibrate a țării, ar trebui să implementeze un astfel de demers, iar UBB îl va susține. Nu în ultimul rând, un astfel de demers ne-ar ajuta să clarificăm și problema finanțării, inclusiv pentru a satisface astfel mai bine atât standardele ARACIS (ex. raportul profesori/studenți), cât și solicitările administrative recente ale studenților de bună credință. Domnule ministru, încă avem șansa să facem ceea ce trebuia făcut de mult!

Revenind, pe lângă Comunicatul UBB, și Consorțiul Universitaria a încercat recent să explice ministerului greșelile pe care le face și implicațiile nefaste ale unui astfel de demers, prin Rezoluția Consorțiului Universitaria din iunie 2018, de la Cluj-Napoca. Poate și aici lucrurile au fost însă prea tehnice. Așadar, așa cum am spus mai sus, prin acest text, încerc să traduc aceste critici constructive într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști. Într-adevăr, pentru cei care nu sunt specialiști în scientometrie și politica științei este dificil să înțeleagă de ce această metodologie este fundamental greșită, astfel încât unii pot să devină vulnerabili la pseudoargumentul unora dintre cei care au propus metodologia, și anume că protestele marilor universități sunt atacuri motivate egoist (ex. ignorând nevoile universităților mici) și/sau politic (ex. ar fi anti-PSD). De aceea, mulți oameni fiind deja amorsați de Campionatul Mondial de Fotbal, am să folosesc fotbalul ca model accesibil, pentru a înțelege ce încearcă ministerul de specialitate să facă, adaugând contextul lucrării lui George Orwell, O mie nouă sute optezi și patru (roman publicat în 1949).

  • Așadar, dacă regimul totalitar din Oceania, condus de Fratele cel Mare, și-ar fi propus să arate că echipele sale de fotbal sunt la fel de bune, spre exemplu, ca Barcelona – argumentând astfel valoarea/justețea regimului -, probabil că Ministerul Adevărului (Minadev) ar fi implementat o metodologiei ca cea de mai jos, combinând regulile că (a) „cel/cea care controlează prezentul controlează trecutul” și (b) „cel/cea care controlează trecutul controlează viitorul”
    • Criteriul 1 – Competitivitate-Excelență
      • Numărul de victorii în ultimii 5 ani
      • Număr de cupe câștigate
      • Etc.
    • Criteriul 2 – Acreditare
      • Existența unui teren de fotbal
      • Jucătorii au ghete de fotbal în picioare, ghete care corespund mărimii piciorului
      • Etc. (cât mai mulți astfel de indicatori sub umbrela criteriului 2)

În timp ce Criteriul 1 mimează competitivitate-excelența, indicatorii sunt astfel gândiți încât echipele fanion ale Oceaniei să fie clasate mai bine ca Barcelona. Într-adevăr, în această logică, victoria este victorie, indiferent că s-a obtinut în Liga Campionilor sau în Campionatul Național al Oceaniei. Similară este situația cu numărul cupelor: nu contează care sunt și de unde sunt, o cupă este o cupă, ne va spune Minadev!

Criteriul 2 este unul care reduce diferențele dintre Barcelona și orice echipă acreditată din Oceania (sau din lume). Sigur că acest criteriu nu ar trebui să fie prins într-un demers de clasificare/ierarhizare, ci în unul de acreditare. Dar dacă Minadev îl dorește, atunci este acolo, deoarece servește scopului, și anume poate justifică un clasament deja stabilit (doar Minadev știe, nu mai trebuie să analizeze!). Și cu cât ponderea acestui criteriu este mai mare în scorul final, cu atât șansa echipelor din Oceania crește.

Fără glumă și exagerare, cam în această logică este gândită metodologia de clasificare/ierarhizare a universităților românești. Spre exemplu, la criteriul de competitivitate, publicațiile internaționale sunt amestecate cu cele locale, cele de top cu cele comerciale, iar în funcție de ponderea ce va fi dată de minister, cele irelevante putând compensa/bate publicațiile relevante. La asta se adaugă, în mod ciudat și fără un argument clar, indicatorul „academic” legat de contribuțiile/vizibilitatea universității în mass-media…! Apoi, (prea) mulți indicatori sunt de acreditare, nu de clasificare/ierahizare (ex. numărul de săli; tipurile sălilor), reducând astfel diferențele dintre universitățile competitive și cele mai puțin competitive, deoarece cam toate ating în mod similar aceste criterii.

Așadar, marile universități ale țării vor o metodologie care să fie congruentă cu metodologiile europene/internaționale, respectându-se rolurile și profilurile academice diferite ale universităților din România. Nici mai mult, nici mai puțin! Domnule ministru, este atât de simplu să normalizăm mediul academic românesc, în beneficiul studenților, cadrelor didactice/de cercetare, iar în final pentru competitivitatea țării, cu impact apoi asupra calității vieții tuturor oamenilor acesteia!

 

 

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici – 2018

Am fost invitat și am participat astăzi, 24 iunie, 2018, la Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici (în Poiana Brașov). Evenimentul este la ediția a XIX-a și este organizat de Centrul Român de Politici Europene.

Am acceptat cu plăcere invitația, deoarece eu cred că politicienii trebuie să înțeleagă întâi tensiunile psihoculturale pe care le experiențiază astăzi românii, iar apoi, imediat, nevoia de schimbare a paradigmei psihoculturale, de la o Românie veche la o Românie modernă! Schimbarea paradigmatică trebuie și poate să fie susținută de orice partid/orientare politică care își dorește o Românie modernă, partidele politice neavând apoi decât să coloreze noua paradigmă cu ideologia proprie, dacă câștigă democratic alegerile. Nefăcând politică, miza mea principală este schimbarea de paradigmă, o Românie modernă, nu atât ideologia ulterioară!

Așadar, prezentarea mea a fost: România Veche vs. România Modernă. Tinerii politicieni – din toate partidele reprezentative/parlamentare – au avut întrebări și comentarii foarte pertinente, ceea ce îmi arată că mai este speranță…! În Program au fost incluse și alte prezentări ale unor specialiști din domenii diferite și discuții cu ambasadorii Belgiei și Germaniei în România.

Image may contain: 9 people, people smiling, people standing

Festivalul Culturii Românilor de Pretutindeni – România de peste hotare și România modernă: un Dialog

Update: Am promis că revin cu un Update după eveniment. Prezentările celor doi colegi de dezbatere au fost foarte interesante! Dr. Ghițulescu a prezentat o „poveste” adevărată a unui personaj din istoria țării, care poate să fie și astăzi o bună matrice pentru cum putem contribui la o Românie modernă. Apoi, accentul pus de Dr. Vianu pe abilități (inteligență) și valorizarea acestora trebuie analizat cu atenție (pentru a ne utiliza cât mai bine potențialul). Românii din diasporă/de pretutindeni, participanți la eveniment, au avut intervenții care au arătat clar dorința de implicare în țară și în modernizarea acesteia, dar într-o manieră pragmatică, dincolo de vorbe (fie acestea și frumoase!). Organizatorii – doamna Pralog și echipa + moderatorul – au manageriat foarte bine evenimentul, atât ca organizare, cât și ca armonizare a oamenilor/punctelor de vedere (uneori destul de diferite, ceea ce a făcut însă întâlnirea autentică!).

Voi participa în 23 mai 2018 la dezbaterea de deschidere a Festivalului Culturii Românilor de Pretutindeni, intitulată «Românii de peste hotare și România modernă – un Dialog». Dezbaterea are loc de la ora 17, în Sala Tronului din fostul Palat Regal, acum Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei 49-53). Tema este una extrem de relevantă, atât pentru noi, cei din țară, cât și pentru diaspora românească.

Dezbaterea va fi moderată de jurnalistul Dan Cărbunaru, fondatorul CaleaEuropeana.ro, și voi participa alături de Dr. Constanța Ghițulescu (Academia Română) și Dr. Ion Vianu (cunoscutul disident, filosof și scriitor din Elveția). Prezentarea mea este legată mai ales de cum diaspora românească poate contribui eficient la un proiect de țară pentru o Românie cu un profil psihocultural modern (o Românie modernă). Sper să rezulte concluzii interesante și utile în urma dezbaterii (le voi sumariza ca Update la acest anunț).

 

Să nu ne temem, dar nici să fim naivi! Despre controlul psihologic al oamenilor prin analiza datelor personale

Scandalul Facebook-Cambridge Analytica a declanșat o situație de teamă față de posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale. S-au activat astfel instituții ale statului (ex. prin comisii de anchetă), organizații guvernamentale și non-guvernamentale, specialiști și nespecialiști, etc. Mișcarea este una globală, internațională, iar în acest demers, pe lângă abordările serioase, s-au născut imediat și cele mai aberante teorii ale conspirației și cele mai caraghioase atitudini/explicații posibile. Mai mult, au apărut peste noapte (pseudo)”experții” în fenomen, oferindu-și (pseudo)”servicii” de protecție! În acest demers s-a putut observa că nu doar simțul comun, ci uneori și instituțiile statutului sunt neinformate și pot deveni caraghioase și vulnerabile. Pericolul este însă acum să trecem dintr-o extremă (în care nu ne prea păsa de fenomen la modul serios/responsabil) în altă extremă (fenomenul devine atât de relevant, încât s-ar putea să nu mai putem avea o atitudine rațională față de el).

Încerc în această scurtă analiză să prezint echilibrat fenomenul, pentru a-i maximiza aspectele pozitive și pentru a-i reduce aspectele negative. Ar fi multe de spus, dar, deocamdată, să începem ușor și vom progresa în înțelegerea fenomenului prin articole viitoare, pas cu pas. De asemenea, sper ca acest demers să ne ajute să discernem adevărul de neadevăr și specialiștii de pseudospecialiști (care încearcă să capitalizeze pe frica oamenilor/instituțiilor).

Am scris anul trecut, în revista Sinteza (Revistă de cultură și gândire strategică), despre “Contaminarea Psihologică: Manipulare și Contaminare Mentală, în contextul pericolului știrilor false (Fake News), și anume ce este și cum să ne apărăm de contaminarea psihologică. Articolul respectiv este o sinteză la zi a ceea ce există în câmpul cunoașterii psihologice la nivel internațional, inclusiv al cercetărilor noastre (care au început încă din 1996!), exprimată într-un limbaj de popularizare, pentru a ajunge și a proteja cât mai mulți oameni, nespecialiști în domeniu. În acest spirit este scris și acest articol. Simplu spus, contaminarea psihologică se referă la faptul că răspunsurile noastre emoționale/cognitive/comportamentale/psihobiologice sunt influențate de informații false/nerelevante. Dacă aceste informații false/nerelevante sunt plasate de alții cu scopul de a ne influența și sunt crezute de noi, atunci vorbim despre manipulare psihologică. Dacă nu sunt crezute de noi, dar, totuși, ne influențează inconștient, atunci vorbim despre contaminare mentală.

Tema abordată aici – controlul psihologic prin analiza datelor personale – este însă mai generală și înglobează partea legată de contaminarea psihologică. Așadar, chiar există posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale? În sens larg, prin date personale înțelegem date cu referire la atributele/răspunsurile subiectului uman.

Tema nu este nouă și, așa cum am spus, noi și alții am abordat fenomenul (ex. contaminarea psihologică în controlul comportamentului uman) încă din anii ’90! Dar acum lucrurile se desfășoară metodologic la altă scară, cu altă anvergură! Adevărul este că acum, în epoca internetului, suntem capabili să culegem și să stocăm un număr uriaș de date (big data) despre atributele/răspunsurile subiecților umani: (1) subiectiv-emoționale (ex. starea emoțională, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize faciale la distanță), (2) cognitive (ex. preferințe, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analiza likeurilor/alegerilor pe care le facem), (3) comportamentale (ex. în ce perioadă a zilei faci cumpărături online, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin înregistrarea automată a accesării siteurilor) și/sau (4) psihobiologice (ex. starea de activare fiziologică, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize pe bază de senzori la distanță). Unele date sunt culese cu acordul nostru conștient, altele fără acordul nostru conștient sau chiar fără acord. Apoi, prin supercomputere ajungem la analiza complexă a acestor date (ex. data mining), adesea folosind și inteligența artificială (ex. machine learning). Să analizăm succint, în continuare, care este impactul unui astfel de demers în controlul psihologic al oamenilor.

  • (1) Putem prezice răspunsurile subiectului uman pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric)? DA! Mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se poate face acest lucru astăzi într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, răspunsul trecut al subiectului uman, mai ales contextualizat, este un predictor foarte bun al aceluiași răspuns în viitor (mai ales în același context). Așadar, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile trecute ale subiectului uman, cu atât le putem prezice mai bine. Mai mult, răspunsurile subiectului uman se află adesea interrelaționate, astfel încât folosind un răspuns, putem prezice un alt răspuns. Din nou, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile subiectului uman, cu atât le putem analiza mai comprehensiv – găsind relații/paternuri între ele -, pentru a face apoi predicții acurate.
  • (2) Putem construi profiluri psihologice pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric), pe care să le utilizăm apoi pentru a prezice răspunsurile subiectului uman sau pentru a-l influența? DA și DA! Din nou, mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se pot face și aceste lucruri într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, pe baza unor indicatori precum date demografice generale (ex. gen/vârstă/profesie), indicatori lingvistici (ex. lungimea textelor scrise, valența cuvintelor folosite), indicatori comportamentali (ex. gradul de accesare a reței sociale, numărul de likeuri), etc. putem elabora profiluri psihologice riguroase (ex. de personalitate, de psihopatologie), individuale și/sau de grup. Spre exemplu, analiza likeurilor tale pe Facebook – efectuată de către un sistem artificial de analiză/învățare – poate duce adesea la o predicție a profilului tău de personalitate mai bună decât cea pe care o pot face cei apropiați ție (ex. colegi/prieteni/familie). Similar, acuratețea predicției prezenței depresiei, în baza unor analize lingvistice (ex. numărul de cuvinte/prezența cuvintelor încărcate emoțional) și comportamentale (ex. momentul când subiectul intră în rețeaua socială și cât stă) din diverse rețele sociale, poate ajunge până la peste 80% din cazuri. Aceste profiluri psihologice pot apoi să fie utilizate astfel:
    • (2a) Pentru a prezice comportamente viitoare. Spre exemplu, deja știm din psihologie la ce să ne așteptăm de la un subiect depresiv sau de la subiect uman cu un profil de personalitate caracterizat de extraversiune mare și conștiinciozitate scăzută.
    • (2b) Pentru manipulare. În acest sens se pot transmite subiectului uman mesaje manipulatorii, informate de profilul psihologic pe care îl are. Spre exemplu, dacă din analiza profilului psihologic al unui subiect țintă rezultă că acesta are frică de schimbare, un fake news poate să-i mobilizeze atitudinea negativă față de o personalitate, dacă în fake news se promovează ideea că acea personalitate promovează/susține tocmai schimbările de care se teme subiectul țintă.

În concluzie, vestea neutră este că în situația actuală a dezvoltării științei psihologice și a informaticii a crescut foarte mult rigoarea în predicția și controlul comportamentului uman. Iar acest lucru se dezvoltă constant, prin acumularea de bigger data și data mining prin machine learning/artificial intelligence! Vestea proastă este că aceste dezvoltări pot să fie utilizate de unii pentru controlul psihologic al oamenilor. Iar acest lucru trebuie să ne ingrijoreze și să ne responsabilizeze pentru a deveni proactivi și înțelepți în magagementul unui astfel de pericol. Nu trebuie însă să ne speriem și să dezvoltăm “paranoia socială”, deoarece o astfel de atitudine duce la exagerări și conflicte și la incapacitatea de a manageria înțelept aceste dezvoltări ale științei, în beneficiul, nu în detrimentul oamenilor. Dacă reacționăm punitiv față de aceste dezvoltări, spre exemplu interzicându-le,  atunci acestea se vor dezvolta pe ascuns, tocmai în zona ”celor răi”, fără să le putem controla. Vestea bună este că aceste dezvoltări, utilizate de specialiști („cei buni”), în condiții stricte de transparență și etică profesională bine definite, pot ajuta oamenii (ex. prin identificarea rapidă și tratamentul adecvat în cazul unor tulburări psihice, uneori încă din faza incipientă/inițială) și civilizația umană (ex. în a înțelege și reduce discrepanțele sociale/regionale excesive). Mai mult, la nivel individual, omul are și mecanismele psihologice de reglare a acestui potențial control psihologic, doar că acestea trebuie activate. Așadar, care este rețeta psihologică de protecție față de un potențial control psihologic prin analiza datelor personale?

  • (1) Fii un cetățean activ și proactiv. În acest sens, este important să-ți stabilești un set valoric (aș sugera inițial maximum trei valori cardinale), care să-ți ghideze viața, cel puțin în domeniile majore (unde vrei să nu fii controlat psihologic). Spre exemplu, o valoare asumată ca „Tradiția”, te poate face să prețuiești seniorii și trecutul și să contribui, alături de alții cu care împărtășești această valoare, la nașterea unor comunități puternice, deschise și generoase dedicate prețuirii trecutului și seniorilor. O valoare ca „Excelența” te poate face să dorești mereu să atingi cele mai ridicate standarde în tot ceea ce faci. În principal, ceva (X) este o valoare, dacă acel ceva (X) este considerat bun/valoros într-o societate (exemplu de valori: familia, armonia, munca, cariera, tradiția, excelența, etc.) M-aș bucura dacă cât mai mulți oameni și-ar stabili acest set valoric și l-ar ști așa cum își știu numele, lăsându-l apoi să le coloreze/influențeze viața. În acest fel, spre exemplu, dacă ai opțiuni clare, ești mai puțin vulnerabil la mesaje trimise pentru a te controla, de cineva care îți cunoaște deja profilul psihologic. Controlul psihologic acționează mai eficient în zonele de incertitudine și indecizie.
    • TEST: Care sunt cele trei valori cardinale care se exprimă în viața ta, în domeniile majore ale vieții tale?
  • (2) Dezvoltă-ți ca abilitate fundamentală gândirea rațională/critică, prin logică și teoria argumentării.
    • TEST: Știi logică și teoria argumentării? Minimal:
      • Știi principiile și operațiile logicii?
      • Știi regulile (inclusiv erorile) majore ale raționamentului inductiv? Dar cele ale raționamentului deductiv?
      • Știi structura generală a argumentării și erorile în argumentare?
      • Înțelegi diferența între un discurs teoretic și unul practic?
      • Înțelegi diferența dintre verificabilitate și falsificabilitate?
      • Ai noțiuni de bază de logică simbolică (ex. înțelegi relația între sens/semnificație)?
  • (3) Selectează și analizează sursa informațiilor, cu relevanța pentru deciziile tale în domenii majore. Așa cum atunci când îți este foame nu mănânci de oriunde/orice (sigur, cu excepția situațiilor triste/nedrepte, în care încă unii oameni sunt forțați de sărăcie să facă asta!), nu accepta să te expui la informație transmisă de orice sursă. Poate că unele informații sunt de tip Fake News și țintesc controlul tău psihologic, pe baza profilului psihologic pe care cineva ți-l știe deja. Dacă hrana nesănătoasă te îmbolnăvește/contaminează fizic, sursele proaste de informații de îmbolnăvesc/contaminează psihologic!
    • TEST: Care sunt trusturile majore și sursele massmedia din care te informezi, mai precis televiziunile, ziarele, sursele online, etc.? Care sunt jurnaliștii tăi de referință? Sunt acestea/aceștia credibile/credibili (quality)?
    • Verifici o informație importantă încrucișat, în cadrul tău de referință credibil, și prin opoziție cu zonele mai puțin credibile?
  • (4) Nu te expune informațiilor relevante pentru tine atunci când ești obosit, stresat sau presat de timp, deoarece nu ai resursele cognitive pentru a analiza adecvat – cât de cât critic – informațiile primite.
    • TEST: Tratezi diferențiat informațiile relevante (ex. îți creezi un mediu fizic și psihologic propice de analiză a informațiilor relevante?) și pe cele nerelevante pentru tine? Crezi că dacă știi că ceva este fals, atunci nu te va influența? (vezi punctul 7, dacă răspunsul la ultima întrebare este DA).
  • (5) Ai grijă la datele personale pe care le oferi în spațiul public. Reglementările europene și acum românești, deși sunt complicate și enervante, încearcă să ne ajute, dar trebuie să ne ajutăm și singuri!
    • TEST: Citești informațiile/contractele online atunci când ți se cere acordul pentru ele sau bifezi că ești de acord, fără să le citești cu atenție?
  • (6) Utilizează Rețeta de prevenție a contaminării psihologice.
    • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?
  • (7) Utilizează Rețeta de decontaminare psihologică, dacă ești deja contaminat psihologic.
    • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?

Despre componenta psihologică în identitatea românească – Simpozionul Internațional Dumitru Stăniloae

UPDATE – Câteva informații post-simpozion pot fi găsite AICI.

În data de 9 mai 2018 voi participa la dezbaterea publică „Există o identitatea românească?„, în cadrul Simpozionului Internațional Dumitru Stăniloae „Local și Universal în Ortodoxia românească. Credință – Unitate – Identitate (Iași). Dezbaterea va fi moderată de Radu Preda  (colegul meu de la UBB și președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc/IICCMER) și vor mai participa doi colegi din Iași (Cătălin Turliuc, Academia România/Iași și Eugen Munteanu, UAIC/Iași).

Am acceptat cu plăcere invitația organizatorilor – dincolo de prietenia și prețuirea pe care le port moderatorului -, din trei motive principale.

  • (1) Componenta psihologică este o componentă fundamentală a oricărei identități naționale. Așadar, atunci când este vorba despre o interogație referitoare la identitatea românească, cu siguranță psihologia are ceva major de spus. În acest sens, am fost invitat atât ca autor al monografiei psihologiei românilor (David, 2015 – Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom), cât și ca președinte al Asociației Psihologilor din România.
  • (2) Perspectiva ortodoxiei este la rândul ei fundamentală în înțelegerea identității românești, ținând cont de istoria și impactul actual al ortodoxiei în cadrul societății românești. Am vorbit în monografie (și în cadrul diverselor conferințe invitate) despre rolul religiei în profilul psihologic al românilor, așa că dezvoltarea acestui aspect în cadrul unei dezbateri pe o temă mai integrativă este absolut necesară și binevenită. Iar Dumitru Stăniloae, cu care poți sau nu să fii de acord în diverse teze pe care le-a asumat/argumentat, a fost un gânditor marcant în acest sens, cu contribuții și impact internațional de referință (de aici interesul meu față de activitatea sa academică).
  • (3) Participanții la dezbatere sunt colegi și profesioniști de marcă, astfel încât, urmând o logică hegeliană, din teze și antiteze poate reușim să ajungem la sinteze superioare/interesante, dincolo de tezele personale (nu știu acum exact cât de apropiate sau de divergente sunt aceste teze cu referire la această temă specifică – deși le-am citit unele din lucrările lor de referință -, urmând însă să le clarificăm în cursul dezbaterii).

Afișul Simpozionului – care poate fi diseminat celor interesați – este disponibil AICI!

Interviu Dilema Veche – Despre Psihologia Românilor

Recent am dat un interviu pentru Dilema Veche, despre psihologia românilor. Îl găsiți AICI.

Mi-a plăcut modul în care a fost gândit interviul, deoarece a scos din volumul mare de informații prezentate în monografia dedicată psihologiei românilor aspecte pe care nu le-am discutat până acum în spațiul public separat.

Sper să-l găsiți interesant și util!

Din nou despre fericire…

21 ianuarie 2018 3 comentarii

Unul dintre cele mai de succes articole de popularizare a psihologiei de pe Blog (Top-10) este cel Despre fericire, scris la sfârșitul anului 2010, adunând până astăzi peste 22000 de cititori (mai precis, până ieri, 22336). A fost unul dintre articolele de popularizare care, alături de cursurile/conferințele/workshopurile mele academice și de publicațiile științifice anterioare pe care le-am avut, a stimulat dezvoltarea psihologiei pozitive în România. Între timp am avut zeci de conferințe științifice și/sau de popularizare pe această temă (în țară & în străinătate), multe emisiuni TV (vezi spre exemplu aici și aici), un număr consistent de publicații științifice în țară & în străinătate (vezi spre exemplu aici), iar în 2017, în sfârșit, a apărut și primul tratat din țară în domeniu (Tratatul de Psihologie Pozitivă).

Recent am fost provocat din nou de jurnalistul clujean Ion Novăcescu de a avea o prezentare/dezbatere cu ultimele noutăți pe această temă de larg interes, la Berăria Culturală, miercuri, 31 ianuarie, de la ora 19 (vezi afișul de mai jos).

Considerându-mă prin mottoul Sapere Aude un „iluminist modern” – eu cred că cunoașterea psihologică trebuie să ajungă la oameni, pentru a le face viața și societatea mai bune -, am acceptat cu plăcere invitația. Așadar, pentru cei interesați de „formula fericirii” și/sau de noile evoluții/dezvoltări în domeniu, vă aștept să fim Fericiți la Berăria Culturală!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Ghid de Igienă Mintală şi Interacţiune Socială pentru Politicieni (şi pentru alţii interesaţi…)

1 ianuarie 2018 5 comentarii

Motto: „Viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea.” (Marcus Aurelius) / Omul nu este afectat de lucruri, ci de modul în care interpretează lucrurile.” (Epictetus)

I. Introducere

Ca psiholog (şi preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România/APR – deşi nu vorbesc aici în numele APR), la început de an m-am gândit să propun ceva important şi constructiv, care, dacă ar fi implementat, ne-ar face tuturor nu doar viaţa mai frumoasă, ci şi societatea mai sănătoasă şi prosperă!

Tema este una generoasă, care se adresează tuturor oamenilor, dar m-aş bucura dacă unii politicieni responsabili ar găsi Ghidul propus aici dacă nu interesant, măcar util şi dacă ar fi dispuşi să-l testeze în activitatea lor curentă. Cred sincer că multe probleme de interacţiune socială pe care le vedem şi pe care le criticăm la politicienii noştri nu apar adesea cu rea intenţie, ci din lipsa unei psihoeducaţii în acest sens. Ghidul de faţă îşi propune să ofere o astfel de psihoeducaţie. De ce specific politicienii? Iata în continuare de ce…(şi ca să fiu complet transparent, trebuie să spun că sugestia/cerinţa a venit chiar de la unii fosti/actuali politicieni, din cam tot spectrul politic).

II. Problema/Contextul

Într-o societate modernă şi democratică, factorul politic (partide/politicieni) reprezintă motorul principal, care poate stimula sau bloca evoluţia civilizaţiei în societatea respectivă.

Din păcate, am asistat în ultimii ani în România la o creştere a agresivităţii verbale şi comportamentale între politicienii români – în formula „care pe care” -, anulându-se adesea cooperarea absolut necesară între aceştia şi punându-se astfel la risc până la urmă chiar evoluţia ţării. Oamenii nu mai ştiu să interacţioneze social purtând dezbateri – fie ele şi încinse – într-un cadru logic şi argumentativ, ci au paradigma „ceilalţi” trebuie/sunt damnaţi ca persoane, iar „ai noştrii” sunt buni, orice fac. Asta dincolo de faptul că aceste paternuri negative de interacţiune umană, bine mediatizate, servesc apoi şi ca modele care se generalizează în mai toate sferele societăţii româneşti. Românii ajung astfel să nu mai ştie să dezbată probleme şi să polemizeze elegant, ci transformă totul într-un scandal. În contextul Centenarului – care ar trebuie să unească toate energiile pentru un nou salt civilizaţional al ţării –, acest război între politicieni, care anulează încrederea şi cooperarea, devine cu atât mai grav.

Eu cred că unele cunoştinţe de psihologie pot contribui la o normalizare a arenei politice, mai ales a modului de comunicare şi interacţiune socială între politicieni. Sigur că aceste cunoştinţe sunt importante pentru interacţiunile umane în general, dar, dacă politicenii şi le-ar însuşi, asta ar normaliza arena politică şi ar servi apoi ca model prosocial mai general în societate. Evident că există multe ghiduri de interacţiune socială eficientă, elaborate de specialişti din diverse domenii (ex. comunicare, psihologie socială, sociologie, etc.), iar acestea trebuie studiate. Eu încerc însă aici, dintr-o perspectivă a ştiinţelor cognitive, să ajung la un mecanism psihologic raţional, bazal şi generativ, care fundamentează apoi mecanisme de suprafaţă, exprimate într-o mulţime de reguli de interacţiune socială mai specifice (ex. conversaţie/comunicare/argumentare, etc.). Cine va înţelege şi va aplica acest mecanism psihologic nu va avea nevoie să înveţe sau va învăţa uşor toate regulile specifice, deoarece acestea derivă chiar din mecanismul propus aici. Cine nu-l înţelege ar trebui atunci să facă efortul să înveţe regulile specifice. Adevărul este că nu strică ca astfel de reguli specifice să fie studiate de fapt de toţi, indiferent că îşi însuşesc sau nu mecanismul propus aici prin Pastila Psihologică.

Voi prezenta în cele ce urmează, succint, următoarele aspecte: (1) Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (III); (2) Pastila Psihologică care implementează mecanismul raţional, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între politicieni (IV); (3) Referinţe bibliografice şi Sugestii pentru aprofundarea temei (V).

III. Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (după Beck, 1999; David, 2012; Ellis şi Harper, 1975)

În interacţiune cu situaţiile de viaţă, fiinţa umană/persoana generează o serie de răspunsuri subiectiv-emoţionale (ex. „mă simt fericit”), comportamentale (ex. „trec strada pentru a evita o altă persoană”), cognitive (ex. „mă gândesc că celălalt este nesimţit”) şi psihobiologice (ex. „îmi creşte ritmul cardiac/rata respiraţiei”).

Noi observăm la alte persoane şi în cazul nostru aceste răspunsuri specifice. Eroarea logică majoră pe care o facem se numeşte « generalizare excesivă », prin care, pornind de la astfel de răspunsuri specifice, ajungem la evaluări globale ale (esenţei) persoanei (worth), mai ales în termeni de „bun” (prosocial) sau „rău” (antisocial). Spre exemplu, dacă vedem mai multe comportamente etichetabile ca „nesimţite” prin raportare la standardele sociale, ajungem să etichetăm global persoana care face aceste comportamente ca „nesimţită”. Dar concluzia unui raţionament inductiv nu poate să fie generală decât dacă am epuizat toată clasa de răspunsuri analizată. Altfel spus, un număr de comportamente „nesimţite” nu permite automat atribuirea etichetei de „nesimţit” ca o caracterizare generală/esenţială a persoanei, deoarece, în principiu, oricând este posibil ca următorul comportament al persoanei incriminate să nu fie „nesimţit”, ci cu bun-simţ. În plus, fiinţa umană care generează răspunsurile este atât de complexă şi de dinamică, încât a i se atribui etichete prin evaluări globale în logica identităţii este o eroare. Acest lucru nu înseamnă că în cazul fiinţei umane nu putem atribui euristic/pragmatic etichete: (1) când acestea se referă la categorii definite prin atribute clare sau standardizate (ex. statutul social de „politician”; diagnostice clinice; încadrări juridice); (2) când acestea epuizează clasa de răspunsuri/atribute căreia i se adresează şi/sau (3) când acestea nu sunt (foarte) încărcate moral şi ajută organizarea socială; deşi şi în aceste cazuri sunt riscuri (ex. eticheta tinde să menţină sau să capete conţinutul pe care îl descrie, chiar dacă poate nu-l avea initial; eticheta poate implica şi în aceste cazuri generalizare excesivă, etc.) – şi trebuie să facem tot posibilul să le minimizăm -, avantajele aduse organizării sociale pot uneori domina şi astfel se justifică etichetarea. Discuţia critică este aici asupra evaluării globale a esenţei personale relevantă moral, caz în care etichetarea are prea multe consecinţe negative pentru a fi acceptată/încurajată. Această paradigmă  trebuie aplicată şi comportamentelor prosociale, eroarea fiind de acelaşi tip, indiferent că duce la concluzii negative („nesimţit”) sau pozitive („generos”). Într-adevăr, având un astfel de patern irational de gândire, aşa cum la momentul t1/în contextul c1 vei ajunge la concluzia „generos”, la momentul t2/în contextul c2 vei ajunge la concluzia  „nesimţit”. Aşadar, „acceptarea” fiinţei umane aşa cum există aceasta, fără evaluări globale definitive, ci doar contextuale (focalizate pe răspunsurile persoanei), este nu doar un fapt susţinut de majoritatea religiilor lumi (ex. în cele mai multe variante de creştinism este vizat păcatul, nu păcătosul, care are mereu posibilitatea de îndreptare, dacă alege asta), ci unul cu suport ştiinţific. Mai simplu spus, nimeni nu este ca om superior altui om, ci diferenţele, atunci când apar, sunt contextuale şi se referă la răspunsurile noastre (ex. faptul că cineva ştie mai bine legislaţia nu-l face mai important ca om faţă de ceilalţi colegi, ci poate mai bun jurist).

Atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă, care îi blochează dorinţele/interesele legitime şi/sau îi anulează munca/eforturile făcute, un om sănătos nu reacţionează cu emoţii pozitive sau cu stări de calm/relaxare/detaşare. Un om sănătos reacţionează cu emoţii negative! Dar aceste emoţii negative trebuie să fie funcţionale, care să-l ajute să treacă peste obstacole, nu disfuncţionale, care să-l blocheze şi/sau să-i genereze probleme în plus.

Emoţiile negative funcţionale sunt stările de îngrijorare, tristeţe, nemulţumire şi/sau regret/părere de rău. Acestea ne stimulează să confruntăm situaţiile problematice şi să găsim soluţii faţă de ele. Emoţiile negative disfuncţionale sunt anxietatea/panica (în loc de îngrijorare), depresia (în loc de tristeţe), furia/agresivitatea (în loc de nemulţumire) şi vinovăţia (în loc de regret/părere de rău). Acestea ne blochează în procesul de rezolvare (ex. panica/furia), nu ne stimulează să căutăm soluţii (ex. depresia/vinovăţia) şi/sau ne creează probleme suplimentare (ex. agresivitatea). Emoţiile negative disfuncţionale nu sunt emoţii negative funcţionale mai intense; altfel spus, panica nu este îngrijorare mai intensă. Între cele două categorii de emoţii (funcţionale vs. disfuncţionale) există diferenţe calitative, derivând din stiluri cognitive diferite (raţional vs. iraţional), ambele putând fi mai mult sau mai puţin intense. Altfel spus, în general, într-o situaţie negativă de viaţă un om sănătos nu este nici bucuros, nici calm, dar nici nervos, ci poate îngrijorat, nemulţumit, trist şi/sau cu regrete!

Trebuie să înţelegem că răspunsurile noastre subiectiv-emoţionale, comportamentale şi psihobiologice sunt adesea postcognitive, rezultând din modul în care interpretăm evenimentele de viaţă. Aşadar, nu suntem furioşi pentru că ceilalţi ne critică, ci suntem furioşi pentru că interpretăm într-un anumit mod faptul că ceilalţi ne critică. Acest lucru este de fapt o confirmare empirică/ştiinţifică a unor intuiţii filosofice vechi, exprimate şi în mottourile acestui articol.

În general, emoţiile funcţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de flexibilitate psihologică (raţionalitate). Flexibilitatea psihologică implică faptul că dorinţele noastre sunt formulate preferenţial+motivaţional+flexibil:

  • „Îmi doresc să reuşesc şi fac tot ceea ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc.”
  • „Îmi doresc ca ceilalţi să mă respecte şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • „Îmi doresc ca viaţa să fie dreaptă/plăcută şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”

În general, emoţiile disfuncţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de rigiditate psihologică (iraţionalitate), în care dorinţele sunt formulate dogmatic/absolutist (cu semnificaţia de „trebuie cu necesitate„):

  • „Trebuie să reuşesc cu orice preţ şi nu pot accepta altfel.”
  • „Ceilalţi trebuie să mă respecte şi nu pot accepta altfel.”
  • „Viaţa trebuie să fie dreaptă/plăcută şi nu pot accepta altfel.”

IV. Pastila Psihologică

Pornind de la cele menţionate mai sus, mecanismul psihologic raţional, bazal şi generativ, care poate ameliora interacţiunile între oameni, presupune o serie de reguli (vezi şi David, 2012; David, 2014a; 2014b):

1. Să înţelegem că emoţiile şi comportamentele noastre sunt adesea postcognitive! Prin „cognitiv” înţelegem prelucrări conştiente şi prelucrări inconştiente de informative; dar chiar emoţiile generate iniţial de cogniţii inconştiente pot însă să fie ulterior modificate/influenţate de cogniţii conştiente. Aşadar, schimbându-ne interpretările iraţionale (rigiditate psihologică) în interpretări rationale (flexibilitate psihologică), ne schimbăm emoţiile disfuncţionale în emoţii funcţionale şi comportamentele dezadaptative în comportamente adaptative.

  • Exemplu corect (flexibilitate psihologică: stil preferenţial+motivaţional+flexibil): „Îmi doresc ca ceilalţi să mă trateze corect şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
  • Contraexemplu (rigiditate psihologică): „Ceilalţi trebuie să mă trateze corect şi nu pot accepta altfel.”

2. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, este bine să vizeze doar răspunsurile persoanei într-un anumit context, nu persoana care generează răspunsurile!

  • Exemplu corect: „Comportamentul tău a fost neadecvat şi chiar nesimţit. Mă aştept să-l schimbi data viitoare.”
    • În această logică evaluăm comportamentul contextual, protejând persoana; mai mult, persoanei îi dăm în plus creditul că poate să-şi schimbe în viitor comportamentul. În fine, aici trebuie să înţelegem că este omenesc să facem greşeli; important este să le asumăm şi să căutăm să ne corectăm! Insistenţa unor politicieni de a-şi reformula trecutul şi de a-şi justifica prezentul pentru a nu accepta public că au greşit/pot greşi nu face decât să inspire neîncredere şi reacţii negative (ex. ură); cineva îi învaţă greşit aici: vrând să pară public perfecţi, ajung să se vadă defecţi!
  • Contraexemplu: „Esti nesimţit.”
    • În această logică evaluăm persoana şi o condamnăm; aşa cum credem că un crocodil va avea comportamente de tip crocodil şi unei persoane căreia îi atribuim eticheta de „nesimţit” îi comunicăm că nu-i dăm sansă/nu o credem capabilă de schimbare, ceea ce îi poate întări chiar comportamentele „nesimţite” (de ce/cum ne aşteptăm de la un „nesimţit” să se comporte cu bun-simţ?)

3. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, ar fi bine să fie flexibile!

  • Exemplu corect: „Mi se pare că ai un comportament nesimţit.”
    • Adăugând formule precum „Eu cred că…”, Mie mi se pare că…” reflectăm mai acurat caracterul personal şi/sau construit al unor „realităţi” mai mult sau mai puţin sociale; altfel spus, prin astfel de formule refuzăm iniţial „realităţilor” noastre un caracter ontologic pozitivist, ceea ce lasă loc de o întâlnire mai puţin conflictuală cu „realităţile” altora. În această formulă chiar evaluarea globală îşi poate pierde din „forţa malefică”: spre exemplu, formula „Mie mi se pare că eşti un nesimţit” (o perspectivă asupra unei „realităţi” posibile) este mai tolerabilă psihologic decât formula „Eşti un nesimţit” (care implică o „realitate” deja stabilită).
  • Contraexemplu: „Cu siguranţă, eşti nesimţit.”
    • Acest contraexemplu aduce pe lângă eroarea identificată până acum – generalizarea excesivă într-un raţionament inductiv – şi eroarea legată de proiectarea fără o analiză critică a unei „realităţi” personale/construite, ca o „realitate” ontologic-pozitivistă.

4. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, pot să fie formulate în limbajul R-prime!

Simplu spus, după modelul E-prime (E provine de la English – limba engleză), limbajul R-prime (R – limba română) îşi propune să elimine verbul „a fi” din limbaj, pentru a evita astfel evaluări globale şi a flexibiliza evaluările (pentru o discuţie mai aprofundată despre R-prime – avantajele, limitele şi exagerările sale – vezi David, 2014a). Altfel spus, limbajul R-prime poate face simultan lucrurile descrise anterior la punctele 2 şi 3.

Spre exemplu, dacă persona A crede/spune ca „Ana este frumoasă”, iar persoana B crede/spune că „Ana nu este frumoasă, ba este chiar urâtă”, evaluările lor intră pe traiectorie de coliziune, disputându-şi modul în care arată „realitatea”. Dacă am folosi limbajul R-prime, atunci persoana A ar spune „Mie îmi place Ana”, iar persoana B ar spune „Mie nu-mi place Ana”. Deşi se află încă pe poziţii diferite, conflictul este atenuat, deoarece fiecare înţelege că poziţia celuilalt este una cu pretenţie iniţial personală, nu ontologic-pozitivistă.

5. Conţinutul transmis în formele descrise mai sus (1-4) ar fi bine să fie prosocial, pentru a întări încrederea/cooperarea (vezi David şi colab., 2017)

  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) atât competenţa cât şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „admiraţi” (admiration) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar competenţa, nu şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „invidiaţi” (envy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar preocuparea pentru oameni, nu şi competenţa, atunci creşte probabilitatea să fim cel mult „simpatizaţi” (sympathy) de ceilalţi.
  • Dacă prin conţinut arătăm că nu valorizăm (şi suntem ce valorizăm) nici competenţa şi nici preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim percepuţi foarte „negativ” (disgust) de către ceilalţi.

Aşadar, sintetizând lucrurile, Pastila Psihologică, care implementează mecanismul psihologic rational, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între oameni (cu accent aici pe politicieni), presupune următoarele:

  1. Înţelege şi acceptă că interpretările tale asupra evenimentelor de viaţă, nu evenimentele de viaţă în sine, îţi generează emoţiile şi comportamentele.
  2. Pentru a-ţi genera emoţii funcţionale şi comportamente adaptative dezvoltă-ţi flexibilitatea psihologică (raţionalitatea), ca antidot la rigiditatea psihologică (iraţionalitatea) care îţi susţine emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.
  3. Evaluează răspunsul persoanei, nu persoana (lasă-i acesteia umanitatea/valoarea umană pe care o are exact ca tine).
  4. Fă evaluări flexibile, după formule de genul „Eu cred…”, „Mie mi se pare…”, etc.
  5. Utilizează limbajul R-prime (cât de des sau măcar când contextul o cere).
  6. Recunoaşte-ţi greşelile, acceptă critici raţionale (care îţi vizează răspunsurile eronate, nu persoana) şi asumă-ţi responsabilitatea pentru corectarea greşelilor şi/sau a consecinţelor acestora.
  7. Transmite mesaje prosociale, reunind competenţa şi preocuparea pentru oameni.

Persoana care îşi va administra această Pastilă Psihologică atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă nu va experienţia nici emoţii pozitive (ar fi absurd – acestea apar în situaţii pozitive de viaţă!), nici calm/relaxare (ar fi ineficient – acestea nefixându-ne în zona optimului motivational) şi nici emoţii negative disfuncţionale (ex. furie/agresivitate – ar fi ineficient!), ci va experienţia emoţii negative funcţionale (ex. nemulţumire) care o vor ajuta să abordeze eficient, uman şi carismatic situaţiile problematice.

V. Referinţe selective şi Sugestii pentru aprofundarea temei

Referinţe selective

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014a). Despre limbajul R-prime. În David, D. (2014a). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2010/11/10/despre-limbajul-r-prime/
  • David, D, (2014b). Despre raţionalitate şi sănătate psihică. Decalogul raţionalităţii şi pastile psihologice pentru sănătatea mintală. În David, D. (2014b). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/06/despre-rationalitate-si-sanatate-psihica-decalogul-rationalitatii-si-pastile-psihologice-pentru-sanatatea-mintala/
  • David, D. şi colab. (2017). The effect of research method type on stereotypes’ content: A brief research report. Journal of Social Psychology, Aug 7:1-14. doi: 10.1080/00224545.2017.1361375. [Epub ahead of print].
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).

Sugestii pentru aprofundarea temei

  • Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
  • Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).
  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
  • David, D. (2014). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi.
  • Pentru detalii şi suport ştiinţific vezi şi Albert Ellis Institute, New York, USA (http://www.albertellis.org)
Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre timp şi controlul acestuia sau Cum să fii mulţumit cu cât ai trăit

27 decembrie 2017 4 comentarii

Când Sfântul Augustin a reflectat la ce este Timpul, a spus cam aşa (citare/traducere aproximativă din Confesiuni, Cartea XI): „…Dacă nu mă întreabă nimeni ce este timpul, atunci ştiu ce este/pot spune multe despre timp; dar dacă vreau să-i explic celui care mă întreabă, atunci nu mai ştiu.”

Începând într-o formulă colorată de umor, aş spune că deoarece nu m-a întrebat nimeni despre timp, iată, în continuare, ce ştiu eu despre acesta din psihologie.

Timpul poate să fie analizat fizic şi/sau psihologic. Timpul psihologic este legat de cel fizic, dar această legătură este una complexă, nu direct deterministă. În primul rând, timpul fizic nu este stabil, acesta putând fi dilatat sau contractat, aşa cum ne arată fizica prin teoria relativităţii (şi alte teorii/modele ale fizicii). Această modificabilitate a timpului fizic se poate, în principiu, exprima şi în timpul psihologic. Dar timpul psihologic la rândul lui poate să fie dilatat sau contractat, independent de cel fizic. Când ne raportăm la timpul psihologic abordarea este una foarte complexă, aparent chiar dezarmant de complicată, dar, dacă ne ordonăm logic gândirea, poate deveni uşor de înţeles. Hai să încercăm acest lucru în ceea ce urmează.

Simplu spus, timpul psihologic se referă la modul în care experienţiem timpul la nivelul minţii umane. La timpul psihologic ne putem raporta în două modalităţi: (1) trecerea timpului (time passage) şi (2) durata timpului (length), ambele în trei variante: (1) proactiv (cum anticipăm că vor fi cele două modalităţi), (2) în prezent (cum experienţiem că sunt cele două modalităţi) şi (3) retroactiv (cum experienţiem că au fost cele două modalităţi). Rezultă astfel şase situaţii care generează fenomene/experienţieri diferite ale timpului psihologic, având cauze adesea diferite (alături de unele comune). Dacă la această imagine adăugăm şi faptul că fenomenele depind de faptul că participanţii ştiu (prospectiv) sau nu (retrospectiv) de la început că li se vor cere estimări ale trecerii/duratei timpului, imaginea devine extrem de complexă, psihologia timpului fiind un subdomeniu major de cercetare/studiu al psihologiei.

Evident că nu toate variantele descrise mai sus au însă aceeași valoare ecologică pentru viaţa omului, unele corespunzând mai ales unor sarcini mai mult sau mai puţin artificiale de laborator. Într-adevăr, situaţia prospectivă – oamenii ştiu înainte de intra în anumite situaţii de viaţă că vor trebuie să evalueze (a) cum va trece (proactiv)/trece (prezent)/a trecut (retroactiv) timpul şi/sau (b) durata situaţiilor de viaţă prin care vor trece (proactiv)/trec (prezent)/au trecut (retroactiv) – poate să fie modelată în sarcini de laborator, dar rareori o întâlnim în situaţii concrete de viaţă. În situaţii obişnuite de viaţă, evaluări ale timpului au sens mai ales retrospectiv – oamenii evaluează trecerea sau durata timpului după ce intră în anumite situaţii de viaţă -, în prezent şi/sau retroactiv; varianta proactivă este imposibilă în paradigma retrospectivă, iar evaluarea retrospectivă a duratei timpului în prezent este considerată de unii autori un artefact experimental. Într-adevăr, privind retrospectiv, pentru unii oameni timpul trece (în prezent) şi/sau a trecut (retroactiv) repede (ex. „timpul zboară”/„nici nu ştiu când au trecut anii”), iar pentru alţii lent (ex. „nu se mai termină”/„nu se mai terminau”). În ceea ce priveşte durata timpului, pentru unii oameni, în prezent/retroactiv, timpul este/a fost lung (ex. „am o viaţă lungă”/„am avut o viaţă lungă”), iar pentru alţii scurt (ex. „viaţa mi se pare scurtă”/„viaţa a fost scurtă”).

Omul şi-a pus mereu problema imortalităţii şi a încercat de cele mai multe ori să o rezolve focalizându-se pe timpul fizic, mai precis pe dilatarea acestuia. Dar dacă ar exista şi o altă soluţie, e drept, aproximativă, dar mai facilă? Spre exemplu, cum ar fi ca în fiecare moment al vieţii să avem sentimentul că a trecut încet (prea)mult timp, astfel încât la bătrâneţe sentimentul să fie că am trăit suficient, chiar până la saturaţie?

Pentru asta ar trebui ca evaluarea în prezent şi retroactivă a trecerii timpului să ne dea sentimentul că timpul trece/a trecut lent, iar evaluarea în prezent şi retroactivă a duratei timpului să ne dea sentimentul că acesta este/a fost mare. Acest lucru este însă complicat, deoarece mintea umană a fost construită ca dacă în prezent/retroactiv timpul este perceput că trece/a trecut lent, durată estimată să fie scurtă şi invers. Aşadar, nu este în natura minţii umane ca într-o evaluare retrospectivă să avem simultan o trecere lentă a timpului şi a durată mare a acestuia.

Într-o logică retrospectivă, trecerea timpului este percepută în prezent/retroactiv ca mai lentă, dacă nu suntem implicaţi în activităţi şi/sau dacă activităţile pe care le facem sunt plictisitoare/nedorite; de asemenea, trecerea timpului este încetinită când suntem atenţi la trecerea timpului şi/sau atunci când experienţiem stări de activare fiziologică crescută, asociată unor emoţii negative intense (ex. panică/frică). Dacă suntem implicaţi în activităţi, mai ales când acestea ne fac şi plăcere, atunci timpul trece repede; altfel spus, emoţiile pozitive şi implicarea atenţională în sarcini fac ca timpul să treacă mai repede (Droit-Volet şi Wearden, 2016), fără ca vârsta să fie, aşa cum se credea iniţial – în baza faptului că seniorii au adesea sentimentul că timpul trece mai repede decât atunci când erau copii -, un factor relevant aici (Wearden, 2005). Tot în logica retrospectivă, în prezent/retroactiv, timpul are o durată mare dacă facem/am făcut multe activităţi (mai ales plăcute) şi una mai scurtă, dacă facem/am făcut puţine activităţi (sau activităţi neplăcute) (vezi şi Wearden, 2005).

Aşadar, mai simplu spus, în principiu, timpul care a trecut repede se dilată ca durată la reamintire, iar cel care a trecut greu se contractă ca durată la reamintire! Altfel spus, durata lungă la reamintire, corespunde trecerii rapide a timpului, iar durata scurtă corespunde trecerii lente a timpului. Coroborând cele două situaţii se pare că suntem condamnaţi să nu putem avea atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecut.

Cercetările recente de psihologie arată însă că anumite tehnici psihologice ne pot ajuta să depăşim această limită a minţii umane (vezi Sucală, Scheckner şi David, 2013; Sucală şi David, 2013). Altfel spus, am putea învăţa să fim mindful. Mindful înseamnă că în timp ce desfăşurăm diverse activităţi atenţia ne este orientată asupra informaţiilor din prezent, într-o manieră nonevaluativă, conştientizând distincţia dintre subiect-actul mintal-obiectul actului mintal(fenomenul). În această atitudine mintală atenţia este focalizată atât asupra sarcinii, în structura descrisă anterior, cât şi asupra trecerii timpului. Spre exemplu, mintea umană redefineşte realitatea în structura: Eu (subiectul) Văd (actul mintal) Filmul (fenomenul- obiectul actului mintal). Capacitatea de a fi mindul se poate dezvolta prin tehnici de meditaţie (vezi pentru detalii David, 2012).

Pornind de la analiza de mai sus, Pastila Psihologică pentru dilatarea până la saturaţie a timpului psihologic – atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecuteste următoarea:

  • Atunci când derulezi activităţi, derulează-le într-o atitudine mindful. Te concentrezi asupra sarcinii, dar fără să pierzi din vedere celelalte elemente prezente în mediu. În acest fel vei experienţia trecerea timpului ca lentă. Sigur, dacă doreşti ca timpul să treacă mai repede, atunci renunţă la atitudinea de tip mindful şi implică-te în sarcini, de preferat sarcini care îţi fac plăcere. Atenţie, atitudinea mindful nu este de dorit în sarcini care necesită deadline-uri presante, timp rapid de reacţie şi/sau automatisme (ex. conducerea autovehiculului).
  • Fii în viaţă cât mai activ/Derulează în viaţă cât mai multe activităţi. În acest fel atunci când te vei gândi retroactiv, ţi se va părea că viaţa a fost foarte lungă. Dacă aceste activităţi sunt încărcate afectiv, pozitiv, este şi mai bine.
  • Coroborând 1 şi 2: Fă cât mai multe lucruri, de preferință pozitive, într-o atitudine mindful. În acest fel timpul va trece mai încet, iar durata perioadei care a trecut o vei considera mai lungă. 

În concluzie, luând pastila psihologică de mai sus s-ar putea spre bătrâneţe să simţi că ai trăit mult şi destul…!

Referinţe selective

  • David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportementale. Editura Polirom: Iaşi.
  • Droit-Volet, S. şi Wearden, J. (2016). Passage of time judgments are not duration judgments: Evidence from a study using experience sampling methodology, Frontiers in Psychology, 7, 176-.
  • Sucală, M., Scheckner, B şi David, D. (2010). Psychological time: Interval length judgments and subjective passage of time judgments. Current Psychology Letters, 26(2), 2-.
  • Sucală, M. şi David, D. (2013). Mindful about time in a fast forward world. The effects of mindfulness exercise on time perception. Transylvanian Journal of Psychology, 14(2), 243-.
  • Wearden, J. H. (2005). The wrong tree: time perception and time experience in the elderly, în J. Duncan, L. Phillips şi P. McLeod (eds.), Measuring the mind: speed, age, and control. Oxford: Oxford University Press.

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

România mea – Un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

10 decembrie 2017 Un comentariu

Adesea mi s-a cerut de mass-media şi/sau de către cititori să prezint Psihologia românilor şi starea actuală a României sintetic, că să înţeleagă şi nespecialiştii şi să fie uşor de memorat (mi s-a spus frecvent: „poţi într-o pagină?!”). Aceste cereri sunt tot mai frecvente pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului şi pe măsură ce apar conflicte majore care aproape „rup” societatea românească.

Sigur că este greu (trebuie selectată esenţa dintr-un volum uriaş de informaţii) şi riscant (sinteza poate scăpa nuanţe importante) să faci asta, dar am acceptat provocarea, de dragul accesibilităţii concluziilor importante, astfel încât aceste informaţii să ajungă la oamenii care nu citesc lucrări mai complicate de specialitate.

Aşadar, vă prezint aici un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României (valabil la data analizei, preluat astăzi şi de Cotidianul si de alte medii de informare):

România mea – Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

Sper să-l găsiţi interesant şi util!

 

Categorii:Despre Psihologie

Evidence-based psychotherapy – Un ghid clinic nou la Wiley-Blackwell

8 decembrie 2017 6 comentarii

Evidence-Based Psychotherapy: The State of the Science and Practice (1118625528) cover image

Mă bucur să vă anunţ apariţia unei lucrări la Wiley-Blackwell, la care am contribuit şi eu ca editor şi co-autor, denumită Evidence-Based Psychotherapy: The State of Science and Practice. Lucrarea va apărea la începutul anului 2018, dar aceasta poate  să fie deja examinată/comandată.

Ca şi în medicină, în psihologie există un amestec de tratamente ştiinţifice, pseudoştiinţifice şi nonştiinţifice. Tratamentele ştiinţifice sunt apanajul specialiştilor, iar celelalte ale paraprofesioniştilor. Uneori însă cei din urmă mimează specialistul, cu consecinţe grave asupra pacienţilor, sistemului de sănătate şi profesiei. Lucrarea este un ghid prin care identificăm abordările ştiinţifice, iar între acestea pe cele mai eficiente (evidence-based/research-supported/empirically validated), în beneficiul (şi pentru protecţia) profesioniştilor, al studenţilor şi al societăţii/pacienţilor.

Istoria acestui volum este următoarea:

(1) În anul 2011, am publicat împreună cu profesorul american Guy Montgomery, în revista Clinical Psychology: Science and Practice, un nou sistem internaţional de clasificare a psihoterapiilor (sistem care se poate aplica intervenţiilor psihologice în orice domeniu şi chiar oricăror intervenţii): The Scientific Status of Psychotherapies: A New Evaluative Framework for Evidence-Based Psychosocial Interventions.

(2) De la publicare, articolul a atras multă atenţie din partea comunităţii internaţionale, fiind acompaniat la data publicării de două articole-comentarii/editoriale:

(3) La scurt timp după publicare, am primit mai multe oferte de la edituri de prestigiu din SUA şi Europa, pentru a publica un volum în care să abordăm intervenţiile psihologice/psihoterapia pentru principalele tulburări psihice prin prisma noului sistem de clasificare propus de noi.

(4) În final, am ales oferta editurii Wiley-Blackwell, o editură de referinţă/prestigiu la nivel internaţional, prin oferta mai convenabilă sub aspectul facilităţilor oferite (ex. rata royalties/plata autorilor/formatul lucrării şi mai ales – chiar determinant – libertatea de a face un website dedicat psihoterapiilor validate ştiinţific, iniţial pe baza datelor din volum, dar apoi actualizat în mod constant pentru a deveni un ghid clinic de referinţa la nivel internaţional).

(5) În acest demers l-am inclus ca editor, alături de noi, autorii sistemului de clasificare, şi pe profesorul american Steven Lynn, un expert de referinţa în domeniu la nivel internaţional, coautor (alături de profesorii Lilienfeld şi Lohr) al lucrării Science and pseudoscience în clinical psychology.

(6) Noi, cei trei editori (şi coautori ai unor capitole din volum), am invitat  apoi să ni se alăture lideri în tratamentele psihologice pentru condiţiile clinice incluse în volum, dispuşi să utilizeze în analiza tratamentelor validate ştiinţific sistemul propus de David şi Montgomery (2011). Am mobilizat în acest fel o echipa de peste 50 de profesionişti, de la universităţi de top din străinătate (ex. din SUA – Boston University, Pennsylvania University, Stanford University, etc.; din Europa: University of Cologne, University of Freiburg, King’s College London, etc.) şi unii colegi din ţară, abordând tratamentele psihologice validate ştiinţific pentru cele mai relevante condiţii clinice [ex. tulburări de tip depresiv, tulburări de anxietate, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări de stres postraumatic, tulburări sexuale, tulburări legate de somn, tulburări psihotice, tulburări de dezvoltare (ADHD, ASD), tulburări de comportament alimentar, tulburări de personalitate, consumul de alcol, tulburări disociative, etc.].

(7) Anul viitor planificăm lansarea website-ului dedicat ghidurilor clinice pentru tratamentele psihologice validate ştiinţific (care va apărea sub dubla autoritate a Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi Babeş-Bolyai University/International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied mental Health)

Sper să găsiţi lucrarea interesantă! Pentru alte lucrări din domeniu la care am contribui vezi aici.

 

Re-Start – APR! – Să Onorăm Tradiţia şi să Reconstruim Excelenţa Şcolii Româneşti de Psihologie

12 noiembrie 2017 Un comentariu

Dragi colegi psihologi şi nepsihologi:

Psihologia din România a trecut prin momente complicate în ultimul an – ca urmare a problemelor din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania/CPR devenite publice -, care încă nu s-au încheiat. În paralel cu încercarea de clarificare a situaţiei din CPR, încercăm însă să reclădim prestigiul şi credibilitatea profesiei prin Asociaţia Psihologilor din România/APR (organizaţia fundamentală a psihologilor, care a stat şi la baza apariţiei CPR).

Psihologia din România a avut o istorie complicată şi fascinantă – vă recomand lectura textului sintetic de pe siteul APR (iar pentru cei mai interesaţi şi bibliografia) -, trecând de la „extaz” (ex. o ştiinţă/profesie pe deplin ancorată în practicile internaţionale şi apreciată la nivel mondial) la agonie (ex. întemniţarea şi persecutarea liderilor noştri în perioadele comuniste şi interzicerea psihologiei).

Ţinând cont de tradiţia/istoria psihologiei româneşti, merită să încercăm să reclădim împreună excelenţa şcolii româneşti de psihologie şi m-aş bucura să fiţi toţi parte şi/sau susţinători ai acestui demers, atunci când contextul vă permite. În acest context m-am implicat şi eu şi am fost ales preşedinte al APR.

MESAJ-VIZIUNE PREŞEDINTE APR – Să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie

Dragi colegi psihologi:

Asociaţia Psihologilor din România (APR), cea mai veche organizaţie profesională a psihologilor din România, este Re-startată!

Înfiinţată în anul 1964, APR a continuat prin membrii săi fondatori de atunci tradiţia academică precomunistă (Societatea de Psihologie – înfiinţată de Florian Ştefănescu-Goangă în 1931 şi Societatea de Cercetări Psihologice – înfiinţată de Constantin Rădulescu-Motru în 1934), a asigurat supravieţuirea psihologiei în anii de restrişte din perioada comunistă şi a stimulat/garantat dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi profesie după Revoluţia Anticomunistă din 1989.

În timp ce Colegiul Psihologilor din România (CPR) este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul ştiinţific constant pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice, ci s-ar fi bazat doar pe dezvoltările derivate din empirismul practic transformate în reglementări ale profesiei. Probabil că diferenţele faţă de tămăduitori, pseudoştiinţă şi nonştiinţă ar fi fost greu decelabile.

Motto-ul mandatului meu de preşedinte al APR (2017-2021) este Tradiţie şi Excelenţă. De aceea dragi colegi, vă invit astăzi, când, pe lângă nevoile de dezvoltare şi de schimbare, inerente oricărei ştiinţe şi profesii, ne confruntăm şi cu obstacole interne şi externe ştiinţei şi profesiei noastre, ca împreună să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie, pentru a recâştiga şi întări prestigiul psihologiei în România, în beneficiul ştiinţei/profesiei noastre şi al societăţii româneşti!

În acest sens vă rog să verificaţi site-ul APR  (http://www.apsi.ro vezi şi pe Facebook la @apsi.ro), unde găsiţi şi Mesajul Programatic ca preşedinte ales al APR, mesaj pe care îl reproduc şi mai jos.

Dragi colegi psihologi:

Vreau să vă mulţumesc tuturor celor care v-aţi implicat în Re-startarea APR!

Aşa cum ştim, APR, ştiinţific/profesional, are o tradiţie veche, începând formal în 1964, cu precursori în organizaţiile profesionale naţionale din perioada interbelică. Astăzi, pornind de la tradiţia acesteia şi istoria recentă, încercăm să-i dăm un rol mai activ şi modern. Mulţumesc tuturor celor care m-aţi propus, susţinut şi votat (chiar cu unanimitate) la funcţia de preşedinte al APR!

Programul meu ca preşedinte APR este descris succint în continuare. Sunt conştient că în mod normal ar fi nevoie poate de două mandate pentru ceea ce vă propun, dar nu avem timp – profesia noastră este oarecum în degringoladă (ex. asociaţia ştiinţifică/profesională – APR – stagnează, iar organismul profesional – CPR – este analizat în procese) -, aşa că trebuie dat mai mult acum şi trebuie făcut efortul de a genera într-un mandat, ceea ce în mod normal s-ar face în două mandate.

Aşa cum spune statutul APR la Art.2, „…Scopul Asociației Psihologilor din România este acela de a susține și promova dezvoltarea psihologiei ca știință și profesie, aflate în strânsă interdependenţă, având ca finalitate creșterea calității vieții umane și a eficienței activităților sociale și economice…”. Aşadar, în timp de CPR este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice!

Succint, iată paşii, aşa cum îi văd acum la început de drum (dincolo de ceea ce am aprobat deja împreună la adunarea generală din 15 septembrie):

Anul 1 (octombrie 2017- 1 octombrie 2018)

•Re-startarea APR (ex. sediu, personal minimal – iniţial în regim de voluntariat, iar ulterior plătit -, site, reconectare cu instituţiile naţionale şi internaţionale unde APR este deja membru, etc.)
•Acoperirea unor deficite istorice
•Newsletter lunar (începând din ianuarie 2018)
  • (1) Cu focalizare pe (a) evenimentele naţionale şi internaţionale de interes pentru psihologii din România, (b) informaţiile noi şi/sau necesare şi utile psihologilor din România pentru buna practică ştiinţifică şi profesională, (c) alte informaţii care pot susţine nevoile şi interesele psihologilor din România
  • (2) În secţiunea “Vocea Psihologului” se vor publica puncte de vedere şi propuneri – cu relevanţă ştiinţifică şi profesională – ale psihologilor membri ai APR

•Demararea procedurilor de reînscriere în APR (inclusiv cu demararea organizării secţiunilor APR) – probabil începând cu 1 decembrie 2017
•Demararea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Consultarea psihologilor pentru a stabili nevoile comunităţii profesionale şi a defini astfel priorităţile şi acţiunile APR
•Demararea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Planificarea unei conferinţe naţionale (probabil la Cluj-Napoca)
•Planificarea unei reviste proprii

Anul 2 (1 octombrie 2018-1octombrie 2019)

•Stimularea procedurilor de reînscriere în APR (şi dezvoltarea organizaţională a APR – ex. secţiuni, etc.)
•Aprofundarea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Implementarea planurilor/programelor APR, definite de jos în sus de către nevoile comunităţii psihologilor din România
•Derularea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Organizarea conferinţei naţionale (2019)
•Lansarea unei reviste, cu apariţia bianuală

Anul 3 (1 octombrie 2019-1 octombrie 2020)

•Consolidarea tuturor activităților APR
•Pregătirea alegerilor din 2021

Anul 4 (1 octombrie 2020-1 octombrie 2021)

•Să avem o organizaţie profesională (APR) cu un statut naţional similar cu al American Psychological Association şi al Association for Psychological Science în SUA, într-o relaţia de strânsă colaborare cu CPR, bine integrată internaţional.
•Alegeri

Aaron T. Beck – declarat unul dintre cei mai influenţi medici ai secolului XX. Şi summitul excelenţei în CBT la Beck Institute, SUA

29 septembrie 2017 Lasă un comentariu

UPDATE:

Summitul excelenţei în CBT, organizat de Beck Institute for CBT, în Pennsylvania, SUA, a fost extrem de interesant. Vă prezint mai jos câteva imagini de la eveniment.

……..

Medscape a dat recent publicităţii rezultatele analizei privind pe cei mai influenţi medici din secolul trecut (XX), prezentând primele 25 de pozitii:
Locul 1. – Crick/Watson/Wilkins/Franklin – pentru Structura ADN
Locul 2. – Salk – pentru Vaccinul împotriva poliomelitei
Locul 3. – Spock – pentru Schimbarea paradigmei în pediatrie (manualele sale sunt
clasice/de referinţă în creşterea copiilor)
Locul 4. – Aaron T. Beck – pentru Psihoterapia cognitivă
etc.

Noi la psihologie UBB şi la UBB în general avem legături importante cu premianţii. Astfel, medicul şi profesorul/cercetătorul de pe pozitia 1 – James Watson – ne-a vizitat chiar anul trecut, având o conferinţă în Aula Magna a UBB. Medicul şi profesorul/cercetătorul de pe poziţia 4 – Aaron T. Beck – este Doctor Honoris Causa al UBB, iar profesura mea la UBB îi poarta numele (Aaron T. Beck Professorhip). Cu profesorul Aaron T. Beck – fondatorul psihoterapiei cognitv-comportamentale (CBT) – mă voi întâlni în curând în SUA, deoarece m-a invitat să participăm împreună într-un panel – Thought Leader Panel (Aaron T. Beck, Judith Beck, Daniel David, Christine Padesky) – legat de analiza viitorului psihoterapiilor cognitive şi comportamentale.

Profesorul Aaron T. Beck a fost mereu considerat, în diverse analize de specialitate, unul dintre cei mai importanţi psihiatri şi/sau psihoterapeuţi ai tuturor timpurilor. Dar această analiză, incluzând toate specialităţile medicale, arată anvergura majoră a profesorului Aaron T. Beck şi impactul psihoterapiei (prin CBT) în domeniul mai larg al sănătăţii (dincolo de psihiatrie sau psihoterapie). Felicitări!

Psihologia clujeană în Top-500

UPDATE:

În 2018 psihologia de la UBB și-a îmbunătățit performanța față de anul 2017 (descrisă mai jos), ajungând pe locul 457 din 500 (în domeniul psihologie) și pe locul 591 din 750 (în domeniul științe cognitive).

Pentru prima dată in istoria recentă a clasamentelor internaţionale ale universităţilor, psihologia din România a pătruns în Top-500 în clasamentul University Ranking by Academic Performance/URAP (Clasamentul Universităţilor prin Performanţa Academică – http://www.urapcenter.org/2016/index.php). Mai precis, psihologia clujeană din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) este singurul program de psihologie din România inclus în clasament, ocupând locul 465 (din 500 de programe selectate pentru a fi incluse în ranking). Dacă luăm domeniul mai larg al ştiinţelor cognitive, psihologia clujeană rămâne singura din România inclusă în clasament, ocupând poziţia 599 din 700 de programe incluse în ranking (http://www.urapcenter.org/2016/fields.php).

Ţinând cont de istoria complicată a psihologiei din România – ex. desfiinţată în perioada comunistă şi reluată în mediul academic doar în urmă cu o generaţie/28 de ani – acest rezult este unul de excepţie. Valorile legate de Tradiţie (pe linia Goangă-Mărgineanu/Roşca-Radu) şi Excelenţă (focalizată pe programe academice de calitate, modelate internaţional) au fost motorul acestei performanţe academice a psihologie clujene.

În anul 2017 există în lume aproximativ 27000 de universităţi, din care câteva mii au şi programe de psihologie (licenţă/master/doctorat). Din total universităţilor, URAP analizează aproximativ 2500 – cele care trec un prag minimal al vizibilităţii şi impactului academic -, iar dintre acestea, aproximativ 2000 – cele pentru care scorul obținut le poate discrimina scientometric – sunt incluse în final în clasamentul URAP. Pentru clasificarea universităţilor şi programelor de studiu, URAP ia în calcul indicatori legaţi de producţia științifică (Web of Science/ISI), impactul producţiei ştiinţifice (citări), calitatea producţiei ştiinţifice şi colaborările internaţionale.

Pentru alte analize privind psihologia clujeană/românească – care pot explica performanţa actuală – vezi aici:

 

 

 

 

 

 

 

Summitul Excelenţei CBT la Beck Institute – SUA, Octombrie 2017

La sfârşitul celui de al 9-lea Congress al International Association for Cognitive Psychotherapy, organizat în 2017, la Cluj-Napoca, Transilvania, România, s-a făcut publică o Declaraţie privind direcţiile generale de dezvoltare a psihoterapiilor cognitive şi comportamentale (CBT). CBT reprezintă prototipul practicilor psihologice validate ştiinţific la nivel internaţional – regăsibilă ca atare în ghidurile clinice internaţionale – şi, în consecinţă, este cea mai răspândită/practicată formă de psihoterapie la nivel mondial.

Aceste direcţii vor fi aprofundate la Summitul Excelenţei în CBT, pe care îl organizează în toamnă (octombrie 2017) Beck Institute for Cognitive Behavior Therapy.

Am fost invitat şi voi participa ca prezentator la Summit, argumentând pentru „Integrative and Multimodal CBT”, în paradigma „cognitive neurogenetic science, infused with technology”.

 

Despre controlul manipulării şi contaminării psihologice (Fake News)

Am fost invitat recent să scriu un articol despre controlul manipulării psihologice şi impactului informaţiilor false asupra minţii şi comportamentului uman, în revista de cultură şi gândire strategică Sinteza.

Articolul din revista Sinteza este intitulat Contaminarea psihologică: manipulare şi contaminare mentală (poate fi găsit în format mai accesibil şi la: David – Sinteza 2017).

Sper să-l găsiţi interesant într-o lume postmodernă care a relativizat adevărul până la absurd, o lume în care suntem adesea vizaţi de manipulare şi bombardaţi cu informaţii false. În acest context al manipulării, trebuie să remarc că există în lume mai multă prostie decât escrocherie, astfel încât ultimii înfloresc socio-economic pe seama primilor; vedeţi în acest sens succesul social-economic, într-o lume modernă, nu medievală, al unor vindecători şi prezicători care capitalizează prostia umană. Dacă la asta adăugăm şi disperarea umană (vulnerabilă la escrocherie) şi manipularea/contaminarea programatică instituţională, fenomenul devine epidemic.

În acest context, sper, dragi cititori, să găsiţi acest articol util ca antidot la manipulare şi contaminare psihologică!

 

Dilema Veche – Cultura şi Identitate Naţională – Psihologia Românilor

26 martie 2017 2 comentarii

Recent am fost invitat să contribui la un număr special al revistei Dilema Veche, dedicat „Culturii şi Identităţii Naţionale”.

Găsiţi AICI articolul care se referă la componenta psihoculturală din identitatea naţională a românilor. Sper să-l găsiţi interesant!

De la psihologia românilor la cercetări internaţionale

19 ianuarie 2017 3 comentarii

Ca o dezvoltare a unuia dintre studiile din monografia dedicată psihologiei românilor – conceptualizarea discrepanţei dintre „caracterul naţional real/actual” şi „caracterul naţional proiectat” ca o formă de cogniţie iraţională în paradigma cognitiv-comportamentală -, a apărut în revista Cross-Cultural Research studiul pe 46 de ţări/culturi (incluzând România). Studiul poate fi accesat full text AICI.

Simplus spus, rezultatul studiului arată că cu cât discrepanţa dintre „caracterul naţional real/actual” şi „caracterul naţional proiectat” este mai mare, cu atât o serie de indicatori la nivel psihocultural sunt mai scăzuţi: indicele nivelului de dezvoltare umană a ţării, satisfacţia în viaţă, atitudinea faţă de pace, etc. Probabil că legătura dintre aceste variabile este una bidirecţională, aşa că, dacă lucrurile stau în acest fel, atunci modificarea discrepanţei prin tehnici specifice de intervenţii psihologice la nivel societal (ex. psihoeducaţie cognitiv-comportamentală) ar putea ameliora unele din aceste variabile (ex. satisfacţia în viaţă). România are un scor ridicat de discrepanţă, astfel că ar putea să fie un context interesant de testare a unor astfel de intervenţii psihoeducaţionale.

Pentru dezvoltări similare vezi:

 

Psihologie+Tehnologie=Avalon – International Institute for Advanced Study of Psychotherapy and Applied Mental Health la Radio România Cultural

Psihologie+Tehnologie=AVALON

Profilul academic al International Institute for Advanced Study of Psychotherapy and Applied Mental Health (Complexul CAMELOT şi  AVALON) a fost recent prezentat în două emisiuni la Radio România Cultural.

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre educaţie şi cercetare în noul guvern PSD – “The winter is coming!”

4 ianuarie 2017 4 comentarii

Notă: Scriind acest articol trebuie să spun că nu am fost şi nu sunt membru de partid, opţiunile mele fiind legate suportiv sau critic de angajamentele diverselor partide din România faţă de mediul academic, doar în funcţie de corespondenţa între ceea ce se face în ţară în domeniul educaţiei/cercetării şi ceea ce se face la nivel european/internaţional.

Oricine cunoaşte modelele educaţionale internaţionale înţelege că ieşirea României din impasul perpetuu (ex. ba economic, ba politic, etc.) şi intrarea în modernitatea europeană de astăzi depind de organizarea competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării. O organizare competentă şi înţeleaptă a ariei româneşti a educaţiei şi cercetării ne poate integra în aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, cu beneficii enorme. Într-adevăr, aria românească a educaţiei şi cercetării poate miza pe un potenţial intelectual de creativitate şi inteligenţă al românilor comparabil cu cel din ţările/culturile moderne ale lumii (aşa cum am arătat în monografia dedicată psihologiei românilor – David, 2015); în consecinţă, bine organizată, aceasta poate genera cunoaştere avansată, exprimată apoi în formarea de cetăţeni educaţi, care asigură avantaje competitive ţării şi servicii inovative către societate, cu impact asupra calităţii vieţii oamenilor.

Dacă nu înţelegem să punem în centrul oricăror „proiecte de ţară” sau politici publice de arhitectură a ţării actul educaţional şi de cercetare, ca motor generator, atunci nu ne utilizăm potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate şi suntem astfel condamnaţi la înapoiere, sărăcie şi marginalizare într-o lume tot mai globalizată. Ţările pe care vrem să le ajungem din urmă economic/ca nivel de trai aşa fac, ce este atât de greu de înţeles? Nu sunt nici mai inteligenţi şi nici mai creativi, ci au instituţii educaţionale moderne care le utilizează mai bine potenţialul intelectual.

Partidul Social Democrat (PSD) reuşeşte să dezamăgească din nou. Pe când crezi sau speri că, iată, chiar poate intra ca mentalitate în social-democraţia europeană modernă, te izbeşte cu nişte decizii vetuste care te îngheaţă. Ultima decizie pe această temă este separarea educaţiei de cercetare, prin organizarea a două ministere independente în noul guvern PSD. Nu ştiu cine i-a sfătuit, dar, sincer, a fost un sfat prost! Când în toată lumea se vorbeşte de integrarea educaţiei (mai precis a învăţământului superior) şi cercetării într-o arie comună a educaţiei şi cercetării – pentru a uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii -, noi avem din nou „inovaţii” instituţionale care ne vor îngropa. Nu ajunge că suntem pe ultimele locuri în Uniunea Europeană în ceea ce priveşte performanţa învăţământului preuniversitar (vezi rezultatele la testele P.I.S.A), învăţământului universitar (vezi clasamentele universităţilor) şi cercetării ştiinţifice (vezi clasamentele bazate pe inovaţie), – asta în condiţiile în care potenţialul nostru de inteligenţă şi creativitate nu este mai prejos -, dar cu noua opţiune administrativă a PSD se pare că chiar vrem să ne aşezăm bine pe aceste locuri, cu impact nefast asupra competitivităţii ţării şi calităţii vieţii oamenilor.

Nu intru în detalii, că probabil conducerea PSD-ului a fost intoxicată cu pseudoargumente de cei care au convins-o că această opţiune este cea bună. Ca să mă scutesc şi să vă scutesc de lupta surdă cu astfel de pseudoargumente, hai să vedem cinstit, direct şi simplu cum sunt organizate aceste domenii în ţările care contează ca şi competitivitate, ţări pe care vrem să le ajungem şi la care ne raportăm, cel puţin în teorie, mereu, fiind primele în clasamentele internaţionale care vizează domeniile preuniversitar, universitar şi de inovaţie (folosesc numele în engleză, pentru a nu greşi în traducere – mai ales din japoneză – şi pentru a se verifica informaţiile mai uşor pe net):

  • Danemarca – Ministry of Higher Education and Science
  • Franţa – Ministry of Higher Education and Research
  • Germania – Federal Ministry of Education and Research
  • Italia – Ministry of Education, University, and Research
  • Japonia – Ministry of Education, Culture, Sports, Science, and Technology
  • Marea Britanie – Minister of State for Universities and Science
  • Norvegia – Ministry of Education and Research
  • Olanda – Ministry of Education, Culture and Science
  • Suedia – Ministry of Education and Research
  • SUA – în SUA organizarea este mai descentralizată, dar între departamentele federale (echivalente ministerelor) există doar un departament de educaţie (Department of Education), care include şi inovarea, nu şi unul de cercetare, cercetarea fiind coordonată de mai multe instituţii, neorganizate însă la nivel de department federal.

Aşadar, se poate observa că în ţările moderne şi competitive cercetarea/ştiinţa este în aceeaşi structură administrativă cu educaţia (mai ales cea legată de învăţământul superior). Aşa cum am spus mai sus, numai astfel se pot uni eficient generarea, diseminarea şi utilizarea cunoaşterii, pentru a asigura competitivitate ţării şi bunăstare oamenilor. Modelul separării învăţământului şi cercetării a existat în comunism şi am văzut ce a generat!

Unii, mai puţin informaţi sau având interese de a le separa (interese care ne vor costa ca ţară!), vor spune că şi în cadrul Comisiei Europene cele două domenii sunt separate în Directorate-General for Education and Culture şi Directorate-General for Research and Innovation. Aşa este, dar cine ştie istoria acestei organizări ştie şi de ce sunt separate şi nu poate fi prostit. Organizatoric vorbind, era dificil să existe un singur Directorate-General for Education and Research la nivelul Comisiei Europene, deoarece domeniile sunt prea complexe la scară europeană, mai ales că Directorate-General for Education and Culture, include educaţia, cultura, tineretul, limbile şi sportul. Dar Directorate-General for Research and Innovation pune în toate documentele proprii în prim plan relaţia cu universităţile, iar ţările competitive ale lumii, aşa cum se vede clar mai sus, au urmat modelul combinării lor administrative (ţinând cont că la nivel de ţară, chiar mare fiind, nu există complexitatea care există la nivel european).

Aşadar, speranţa „normalizării” cu care a venit PSD moare, cel puţin în domeniul educaţiei şi cercetării, întorcându-ne la un model bine aşezat din perioada comunistă, în care universitățile „predau”, iar cercetarea „adevărată” se face în institutele de cercetare de către oameni „atestaţi” prin patalamale/hărtii, nu neapărat prin rezultate ştiinţifice! Atenţie, nu vreau să alunecăm în discursul steril legat de cine este mai important în cercetare: universităţi vs. institute de cercetare! Cercetători buni şi slabi există în ambele structuri. Astăzi, în lumea modernă, logica nu este „universităţi SAU institute”, ci „universităţi ŞI institute”, rolul mai important sau mai puţin important în cercetare fiind determinat de performanţa obţinută.

Încă mai sper ca cei doi miniștri, oameni cărora trebuie să le acordăm inițial credit şi bună-credinţă, vor face tot posibilul să unească ministerele în politicile lor, pentru a nu ne îngropa definitiv prin reglementări şi practici diferite, depăşite de vremuri. Acelaşi lucru îl sper de la comisiile de specialitate din parlament, care, dacă doresc, pot servi ca „gardieni” ai normalităţii academice. De siguranţă, poate că primul-ministru al României ar putea monitoriza şi asigura această integrare funcţională printr-un consilier/grup de experţi în cadrul cancelariei proprii. În viitor însă, dacă PSD chiar doreşte o „Românie normală”, cele două ministere trebuie reunite (cel puţin învăţământul superior şi cercetarea, dacă nu educaţia şi cercetarea)!

Păcat că prin astfel de decizii, fără analiză de substanţă, nu doar că ratăm o şansă de a ne utiliza potenţialul intelectual bun de inteligenţă şi creativitate pe care îl avem ca popor, dar facem paşi fermi spre trecut, inventând din nou (oare a câta oară şi când vom înţelege că trebuie să ne oprim…?) instituţii care ne blochează acest potenţial. Astfel ne rupem de aria europeană/internaţională a educaţiei şi cercetării, marginalizându-ne noi, fără să ne forţeze nimeni!

Distincţia Onoare pentru Cluj 2016

onoare-pentru-cluj-2016onoare-pentru-cluj-2016-b

Mulţumesc Instituţiei Prefectului – Judeţului Cluj pentru distincţia Onoare pentru Cluj 2016, primită în semn de apreciere pentru activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare din domeniul psihologiei (vezi AICI pentru detalii).

Astfel de premii/distincţii non-academice reprezintă un semn ca activitatea academică ajunge în societate, lucru care te încurajează să continui ceea ce faci, în condiţiile în care finalul proximal sau distal al cercetări ştiinţifice vizează creşterea calităţii vieţii oamenilor şi a funcţionării lor sociale.

 

Raportul TT-G3A pe anul 2016 – Metarankingul Universitar G3A-2016

A apărut Raportul Think Tankului G3A (TT-G3A), pe anul 2016. Textul Raportului poate fi găsit AICI. Raportul îşi propune să verifice robusteţea Metarankingului Universitar-2016, al Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, prin Metarankingul Universitar G3A-2016 care va fi publicat în luna decembrie în Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie – Serie Nouă.

Think Tankul G3A (TT-G3A) este un Grup de Analiză, Atitudine şi Acţiune în politica ştiinţei din România, creat în jurul Revistei de Politica Ştiinţei şi Scientometrie – Serie Nouă, care anual, în luna decembrie, publică Raportul asupra mediului academic românesc. Primul Raport G3A a fost publicat în 2014, iar al doilea Raport în 2015, ambele fiind larg receptate şi discutate în mediul academic şi în cel public românesc. Acesta este al treilea Raport al TT-G3A (2016).

Experţii care fac parte din Think Tankul G3A (în 2016) sunt:

  • Prof. univ. dr. Daniel David, Universitatea „Babeş-Bolyai” (UBB) din Cluj-Napoca şi Icahn School of Medicine at Mount Sinai, New York, SUA; Co-coordonator al TT-G3A;
  • Prof. dr. Livius Trache, Director ştiinţific, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei” (IFIN-HH) şi Texas University, SUA; Co-coordonator al TT-G3A;
  • Prof. univ. dr. ing. Petre T. Frangopol, membru de onoare al Academiei Române, Profesor consultant, Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Fizică şi Inginerie Nucleară „Horia Hulubei”, redactor şef al RPSS, Secretarul ştiinţific al TT-G3A;
  • Acad. prof. univ. dr. Marius Andruh, Universitatea din Bucureşti (UB)/Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. ing. Dorel Banabic, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. Viorel Barbu, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi (UAIC)/ Academia Română;
  • Acad. prof. univ. dr. ing. Emil Burzo, UBB, Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Prof. univ dr. Vasile Brînzănescu, Institutul de Matematică „Simion Stoilow” din Bucureşti;
  • Prof. univ. dr. Valentin Cojanu, Academia de Studii Economice din Bucureşti;
  • Dr. Alexandru Corlan, Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti/Asociaţia Ad-Astra, redactor şef adjunct al RPSS;
  • Prof. univ. dr. Mircea Dumitru, rector UB, Bucureşti, membru corespondent al Academiei Române;
  • Prof. univ. dr. Romiţă Iucu, prorector UB, Bucureşti;
  • Prof. univ dr. Voicu Lupei, INFLPR, membru corespondent al Academiei Române;
  • Prof. univ. dr. Petru Matusz, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Victor Babeş” din Timişoara;
  • Acad. prof. univ. dr. Doru Pamfil, Universitatea de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară din Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Acad. prof.univ. dr. Ioan Aurel Pop, rector UBB, Cluj-Napoca/Academia Română;
  • Prof. univ. dr. ing. Ion M. Popescu, Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti;
  • Prof. univ. dr. Irinel Popescu, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucuresti şi Institutul Clinic Fundeni, membru corespondent al Academiei Române;
  • Acad. prof. univ. dr. Octavian Popescu, UBB, Cluj-Napoca şi Director al Institutului de Biologie al Academiei Române din Bucureşti/Academia Română;
  • Dr. ing. Dumitru Dorin Prunariu, cosmonaut, ROSA, membru de onoare al Academiei Române;
  • Acad. prof. dr. Anca Sima, Institutul de Biologie şi Patologie Celulară „Nicolae Simionescu”, membru corespondent/Academiei Române;
  • Prof. Univ. dr. Cristian Silvestru, UBB, Cluj-Napoca, membru corespondent al Academiei Române;
  • Dr. Ioan Ursu, secretar ştiinţific al IFIN-HH;
  • Dr. Florin Vasiliu, director ştiinţific, Institutul Naţional de Cercetare pentru Fizica Materialelor;
  • Prof. univ. dr. ing. Lucian Vinţan, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu;
  • Acad. prof. univ. dr. Victor Voicu, Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti/Academia Română.

Reflectări ale Raportului în media (selecţie):

Ambele metarankinguri au fost criticate de o serie de reprezentanţi ai unor universităţi, probabil bine intenţionaţi, dar care însă nu-şi regăseau instituţiile în poziţiile pe care le anticipau. Criticile, unele probabil motivate de bună-credinţă în dorinţa de a înţelege metarankingul,  au fost în mare parte derivate din neînţelegerea (1) mecanismelor implicate în rankinguri internaţionale ale universităţilor incluse în metaranking şi (2) faptului că într-un demers ştiinţific metodologia trebuie să fie argumentabilă ştiinţific şi reproductibilă, nu să fie aşa cum doreşte fiecare cititor (studiul este făcut de coautori, aşa că cititorul poate critica metodologia în sine, nu faptul că coautorii nu au utilizat metodologia pe care ar fi dorit-o cititorul). Redau mai jos doua texte care adresează unele din aceste critici ale unora dintre colegii noştri.

I. TEXTUL 1 (preluat din Newsletterul Consorţiului Universitaria) – Despre metarankinguri universitare şi competitivitate academică într-un mediu psihocultural colectivist

  • Autor: Prof. univ. dr. Daniel David, Prorectorul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) pentru cercetare, competitivitate-excelenţă şi publicaţii ştiinţifice

Într-un mediul psihocultural colectivist diferenţierile sunt eronat percepute ca un pericol, deşi, într-un mediu psihocultural modern, diferenţierile sunt garantul performanţei şi competitivităţii. Acest lucru este cu atât mai adevărat în mediul academic, astăzi imersat într-o lume globalizată. Într-adevăr, în aria internaţională a educaţiei şi cercetării, fiecare universitate îşi are rolul şi locul său important, în funcţie de profilul şi misiunea asumată, fără a se accepta o uniformizare păguboasă. La probleme sociale diverse şi la studenţi cu nevoie complexe, diferenţierea universităţilor (ex. locale/regionale/naţionale/world-class) este singura soluţie raţională la a servi maximal societatea şi studenţii, demonstrată ca eficientă în ţările cu un mediul academic competitiv.

Două rapoarte recente au introdus un element obiectiv de diferenţiere a universităților româneşti, pe baza poziţionării acestora în clasamentele internaţionale ale universităţilor.

Primul Raport a fost elaborat de către un High Level Experts Group, stabilit de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, generând Metarankingul Universitar-2016, prezentat în Tabelul 1 (vezi Andronesi…David şi colab., 2016). Acest metaranking a identificat 5 univesrităţi cu potenţial de excelență, vizibile şi cu impact internaţional (primele 5) şi 15 universităţi vizibile internaţional (următoarele 15). Universitățile româneşti care nu se află între cele 20 din Tabelul 1 nu sunt vizibile internaţional în clasamentele analizate, fără ca asta să însemne că nu au un rol educaţional important în România.

Al doilea Raport a fost elaborat de către Think Tankul G3A, generând Metarankingul Universitar G3A-2016, prezentat în Tabelul 2 (vezi David şi colab., 2016), care confirma practic rezultatele primului metaranking. Subsemnatul am fost autor comun la cele două rapoarte.

Tabelul 1. Clasamentul universităților românești în Metarankingul Universitar-2016 (preluat din Andronesi…David şi colab., 2016).

Note: 1. Universitățile românești care nu se regăsesc în acest clasament nu sunt prezente în niciun clasament internațional analizat; 2. Universitățile situate pe aceeași poziție sunt trecute în ordine alfabetică.

Poziția în clasament Universitatea Scor Total (Cvintile)
1 Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca 13
2 Universitatea din București 10
3 Universitatea Politehnica din București 8
4 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iași 7
5 Universitatea de Vest din Timișoara 6
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București 3
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca 3
6 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iași 3
7 Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iași 2
7 Universitatea Politehnica din Timișoara 2
7 Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca 2
7 Universitatea Transilvania din Brașov 2
8 Academia de Studii Economice din București 1
8 Universitatea din Craiova 1
8 Universitatea Dunărea de Jos din Galați 1
8 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1
8 Universitatea de Medicină și Farmacie Victor Babeș din Timișoara 1
8 Universitatea din Oradea 1
8 Universitatea Ovidius din Constanța 1
8 Universitatea Petrol-Gaze din Ploiești 1

 

Tabelul 2. Clasamentul universităţilor româneşti în Metarankingul Universitar G3A-2016 (preluat din David şi colab., 2016).

Note: 1. Universităţile româneşti care nu se regăsesc în acest metaranking nu sunt prezente în niciun clasament internaţional analizat; 2. Universităţile situate pe aceeaşi poziţie sunt trecute în ordine alfabetică; 3. În Metarankingul Universitar G3A-2016 apar şi o serie de instituţii academice non-universitare: pe poziţia a 10 apar Academia Română, Institutul de Fizică Atomică şi Institutul de Ştiinţe Spaţiale, iar pe poziţia a 11 apare Institutul Naţional de Cercetare şi Dezvoltarea Tehnologiilor Isotopice şi Moleculare (poziţia acestora în clasament trebuie interpretată în context, acestea nefiind instituţii universitare, astfel că unele criterii/indicatori nu li se aplică).

Rang Universitatea Scor Total

(Decile)

1 Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca 20
2 Universitatea din Bucureşti 15
3 Universitatea Politehnica din Bucureşti 13
4 Universitatea Alexandru Ioan Cuza din Iaşi 9
5 Universitatea de Vest din Timişoara 8
6 Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila din București 6
6 Universitatea Tehnică Gheorghe Asachi din Iaşi 6
7 Universitatea de Medicină și Farmacie Iuliu Hațieganu din Cluj-Napoca 5
8 Universitatea Politehnica din Timișoara 4
8 Universitatea Tehnică din Cluj Napoca 4
9 Universitatea de Medicină și Farmacie Grigore T. Popa din Iaşi 3
10 Universitatea Transilvania din Brașov 2
11 Academia de Studii Economice din Bucureşti 1
11 Universitatea din Craiova 1
11 Universitatea Dunărea de Jos din Galaţi 1
11 Universitatea Lucian Blaga din Sibiu 1
11 Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş din Timişoara 1
11 Universitatea din Oradea 1
11 Universitatea Ovidius din Constanţa 1
11 Universitatea Petrol-Gaze din Ploieşti 1

Aşa cum era de aşteptat, după apariţia acestor rapoarte, pe lângă interogaţiile şi dezbaterile colegiale absolut normale faţă de un asemenea eveniment, într-un mediul colectivist care refuză diferenţierea au apărut şi o serie de reacţii cu caracter defensiv. Aşadar, adesea, în loc să analizăm raţional şi constructiv implicaţiile acestor analize obiective, încercăm să anulăm diferenţierile, prin punerea în mod defensiv sub semnul întrebării a procedurilor care au dus la aceste diferenţieri. Să analizăm câteva dintre astfel de reacţii.

  • Selecţia clasamentelor a fost făcută astfel încât să favorizeze anumite universităţi (incluzând şi excluzând clasamentele din metararanking în mod subiectiv).

FALS! Selecţia clasamentelor a fost făcută după criterii clare şi înainte de orice analiză a datelor. Selecția a fost confirmată de consultanţi externi şi a inclus, aşa cum se spune clar în analizele efectuate, toate clasamentele majore care utilizează indicatori academici.

Ca să forţeze această idee de subiectivitate, unii critici exemplifică cu neincluderea clasamentului Google Scholar Institutions. Dar, paradoxal, criticii uită să menţioneze că acest clasament nu este unul încă funcţional, pentru acest motiv nefiind inclus nici în alte analize internaţionale (ex. în clasamentul Webometrics). Aşadar, raţional vorbind, nu poţi folosi ceva ce nu este încă funcţional! Într-adevăr, aşa cum arată autorii unui Raport din cele menţionate (vezi David şi colab., 2016): „…Spre exemplu, în relaţia cu Google Scholar Institutions, autorii clasamentului Webometrics, care urmăreau utilizarea Google Scholar Institutions, observau în luna noiembrie 2016 că  „…This ranking is an experiment for testing the suitability of including GSC data in the Rankings Web, but it is still in beta…”, adăugând că „…Google Scholar is working for extending the world coverage of the institutional profiles to (almost) all the academic organizations. Unfortunately their resources are limited and there is no final date for finishing the task…”. Dacă l-am include exploratoriu şi forţat în metarankiguri, în forma sa incompletă din noiembrie 2016, de dragul testabilităţii duse la limită, acesta nu schimbă poziţionarea primelor cinci universităţi din Tabelul 1 sau Tabelul 2.

Dintre clasamentele cunoscute la nivel international nu au fost incluse Webomertics şi 4ICU, din motivul simplu că nu utilizează dominant criterii/indicatori academici; din nou, dacă le-am include exploratoriu, acestea ar accentua profilarea primei universităţi din metarankiguri (Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, care în 2016 ocupă prima poziţie în ambele clasamente).

  • Calculul statistic trebuie să fie greşit, dacă nu ne avantajează.

FALS! Calcul a fost efectuat şi confirmat independent în trei centre universitare (SNSPA/UBB/Universitatea de Vest din Timişoara), iar rezultatele au fost replicate (identic pentru universitățile din clusterul 1 – primele 5) în cele două rapoarte efectuate independent, cu metodologii complementare (ex. decile vs. cvintile).

  • Participarea universităților în clasamentele analizate este voluntară şi, aşadar, lipsa unei universități din clasamentele internaţionale nu se datorează performanţei academice sub pragul stabilit de clasament, ci se datorează faptului că nu a dori să participe sau nu a ştiu de clasament.

FALS! Aşa cum se spune şi în cele două Rapoarte, opt (8) din cele nouă (9) clasamente analizate se efectuează independent de voinţa universităţilor. Doar unul solicită acordul universităţilor de a fi incluse (clasamentul THE). Şi aici însă acordul se cere doar dacă universitatea depăşeşte un prag de performanţă academică stabilit de autorii clasamentului. Mai precis spus, aşa cum se arată în unul din rapoarte (vezi David şi colab., 2016): „…Altfel spus, o universitate nu se află în clasamentul THE: (1) din cauză că nu depăşeşte un prag minimal de performanţă academică stabilit de clasament (astfel încât nu a fost contact de autorii clasamentului) sau (2) nu şi-a dat acordul pentru a fi inclusă în clasament, deşi a depăsit pragul de calitate şi a fost contactată de autorii clasamentului (caz în care universitatea este responsabilă de lipsa din clasament). Este posibil ca unele universităţi să contacteze din proprie iniţiativă autorii unor clasamente, caz în care pot fi înregistrare, dar nu vor fi incluse în clasament decât dacă depăşesc pragul minimal de performanţa academică”.

  • Focalizarea pe clasamente va slăbi actul educaţional.

FALS! În clasamentele analizate nu se poate pătrunde decât dacă există o performanţă academică care depăşeşte un prag critic, performanţă care se referă la actul de predare (cu impact direct asupra nevoilor studenţilor şi a unui învăţământ centrat pe studenţi) şi de cercetare (cu impact direct asupra centrării pe studenţi, prin stimularea învăţării prin cercetare, şi pe societate, prin transferul de servicii şi produse inovative).

  • Fuga după clasamente sacrifică cultura organizaţională, pentru imagine.

FALS! Poziţionarea bună într-un clasament internaţional al universităţilor nu are doar o funcţie de prestigiu, ci una diagnostică. Înţelegerea realistă a poziţionării proprii, prin raportare la standardele internaţionale, poate susţine politici de dezvoltare academică validate ştiinţific (de tip evidence-based), în beneficiul comunităţii academice.

În concluzie, metarankingurile analizate aici reflectă în mod obiectiv felul în care se văd universităţile româneşti din afara ţării, prin prisma poziţionării lor în clasamentele internaţionale de referinţă ale universităţilor, prin prisma unor criterii/indicatori academici. Nici mai mult, nici mai puţin!

Referinţe selective

Andronesi, O., Banabic, D., Buzea, C., David, D., Miroiu, A., Prisăcariu, A. şi Vlăsceanu, L. (2016). Raport asupra Exerciţiului Naţional de Metaranking Universitar-2016. High Level Experts Group – Raport pentru Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice (vezi pentru varianta online la http://www.edu.ro/primul-exerci%C8%9Biu-na%C8%9Bional-de-metaranking-universitar-%E2%80%93-2016-concluzii-%C8%99i-recomand%C4%83ri-pentru) ((în curs de publicare în Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie)

David, D., Frangopol. P. şi Corlan, A. (2016). Raportul Think Tankului G3A pe anul 2016. O diagnoză a mediului academic românesc prin Metarankingul Universitar G3A-2016. Raportul Think Tankului G3A pe 2016 (în curs de publicare în Revista de Politică a Ştiinţei şi Scientometrie).

 

II. TEXTUL 2 – Interviu pentru Elena Stanciu (Agerpres), preluat în rezumat de Agerpres)

Cluj-Napoca, 14 dec /Agerpres/ – Lansarea primului metaranking privind universitățile românești, realizat recent de Ministerul Educației Naţionale și Cercetării Ştiinţifice (MEC), a iscat o serie de dezbateri aprinse, care, în opinia consilierului pe probleme de cercetare al ministrului, Daniel David, pot reprezenta începutul unui demers de maturizare a mediului universitar românesc, în ceea ce priveşte rankigurile academice internaţionale şi modul în care funcţionează aria internaţională a educaţiei şi cercetării.

Clasamentul realizat de MEC arată că 72, din cele 92 de universități din România, nu au vizibilitate în rankingurile internaționale.

„Noi am încercat la Ministerul Educației și Cercetării să răspundem la o întrebare simplă: cum se văd universitățile românești în rankingurile internaționale, care sunt făcute independent de minister sau de universitățile din România, fiind astfel rankinguri obiective? Nici mai mult, nici mai puţin. În acest sens, un High Level Experts Group, numit de minister, a produs un raport – Metarankigul Universitar 2016 – care a arătat că din 92 de universități, în anul 2016, sunt vizibile internațional doar 20. Și acestea se clasifică în două grupuri, în care cinci universități sunt mai vizibile şi au un impact la nivel internațional – Universitatea `Babeș-Bolyai`, Universitatea București, Universitatea Politehnică Timișoara, Universitatea `Alexandru Ioan Cuza` din Iași și Universitatea de Vest din Timișoara. Se adaugă alte 15 universități, care sunt vizibile, fără să aibă însă un impact internaţional foarte mare. Ulterior au apărut o serie de dezbateri și o serie de întrebări legate de metaranking, iar acest lucru este foarte bun, pentru că oamenii încep să învețe ce este un asemenea ranking și de ce este important să fii acolo”, a declarat, pentru corespondentul AGERPRES, Daniel David, care este consilier al ministrului Educației pe probleme legate de cercetare.

Acesta a precizat că metarankingul MEC a fost realizat pe baza a 9 clasamente internaționale, dintre care 8 sunt făcute independent de dorința universităților de a apărea sau nu în ele, ceea ce aduce argumente în plus pentru obiectivitatea pe care o reprezintă clasamentul. De asemenea, pentru realizarea acestui top care analizează mediul universitar românesc au fost consultați experți internaționali. Totuși, după publicarea metarankingului, au existat și voci care au criticat acest demers.

„Unele universități care nu s-au regăsit în acel metaranking (sau care nu s-au regăsit pe poziţia în care se proiectau) au fost foarte critice la adresa lui. Analizând aceste critici, autorii metarankigului cred că ele vin mai degrabă dintr-o neînțelegere a mecanismelor acestor rankinguri internaţionale. În plus, metarankingul nu spune că universitățile care nu se regăsesc acolo nu contează sau că nu au un rol în societatea românească, ci arată pur simplu cum se văd universitățile noastre în aria academică internaţională, cum se văd acestea din afară. Trebuie să știe fiecare cum stă și trebuie să să-şi proiecteze misiunea aademică într-un mod raţional. Poți să « joci » la nivel local/regional, sau la un nivel național sau poți să țintești un nivel internațional. Trebuie însă înţeles clar că o universitate regională care își atinge misiunea este mai performantă decât o universitate cu ambiții naționale sau internațioale care nu își atinge misiunea. Și într-o țară ca România ai nevoie de universități cu profiluri diferite”, a spus David.

Acesta a precizat că mediul universitar românesc trebuie să fie preocupat de acest gen de instrumente, cum sunt rankingurile, deoarece ele pot fi de un real ajutor pentru definirea misiunii pe care ar trebui să o aibă fiecare universitate, respectiv pentru elaborarea strategiei pe care o are de urmat.

Astfel, pentru a nu se arunca o undă de îndoială asupra acestui prim metaranking românesc, Daniel David a apelat la un grup de cercetători și reprezentanți ai mediului academic, pentru a verifica robusteţea metarakingului ministerului.

„Ca să vedem stabilitatea acestui metaranking care a generat discuții – care, repet, în ciuda unor alunecări nefericite în afara expertizei de specialitate, sunt foarte bune, fiindcă universitățile au început astfel să conștientizeze că există rankinguri internaționale de care ar trebui să ne pese, ar trebui să ne definim misiunea academică într-un mod mai rațional decât am făcut-o până acum -, prin Think Tank-ul G3A (TTG3A) s-a făcut o nouă analiză. TT G3A este format dintr-un grup de oameni din mediul academic, din toată țara, din universități, din Academia Română, din institute de cercetare, care de trei ani facem analize la sfârșit de an asupra mediului academic din România. Am publicat până acum trei rapoarte, iar în ultimul, lansat recent, am hotărât să verificăm stabilitatea metarankingului MEC ca să vedem cât de riguros este”, a mai spus David.

La acest clasament, numit Metarankingul Universitar G3A-2016, s-a folosit o metodologie ușor diferită, pentru a putea surprinde diferențe mai fine între universități și pentru a le putea da ocazia să fie mai bine poziționate unele în raport cu altele. Rezultatele au confirmat practic rezultatele ministerului.

„Este aproape același top. Noi am spus apoi, în concluziile raportului TT G3A, că universitățile trebuie să se gândească raţional la misiunea lor – vrei să fii de anvergură internațională, națională, sau vrei să fii local/regional. Apoi, în funcție de misiunea pe care o ai, să îți faci politicile academice interne, iar dacă vrei să fii de nivel internațional atunci nu are sens să ai politici opuse criteriilor din rankingurile internaționale. Este ca la olimpiadă, dacă vrei să fii campion la 100 de metri garduri, te antrenezi pentru proba acea probă, nu pentru cea de aruncare cu ciocanul”, a mai spus consilierul.

După publicarea metarankingului MEC, la finalul lunii noiembrie, o serie de universităţi, care fac parte din consorţiul „Academica Plus” şi al universităţilor tehnice, au transmis un mesaj prin care şi-au manifestat dezacordul faţă de anumite prevederi ale clasamentului şi ale raportului care l-a însoţit.AGERPRES/(A – autor: Elena Stanciu, editor).

  • Raportul TT-G3A în legătură cu Metarankigul Universitar G3A-2016 poate fi găsit AICI.
  • Raportul High Level Experts Group al MEC, în legătură cu Metarankngul Universitar-2016, poate fi găsit AICI.

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre patriotism şi Ziua Naţională a României

2 decembrie 2016 Un comentariu

Cu ocazia Zilei Naţionale a României  cred că este bine să medităm la patriotism. De aceea vă semnalez două articole despre patriotism: (1) Un articol mai vechi şi (2) Unul mai nou (interviu, cu ocazia celebrării Zilei Naţionale, în decembrie 2017).

Categorii:Social şi Politic Etichete:

Gânduri despre prieteni şi politică

19 noiembrie 2016 3 comentarii

În ultimele săptămâni, mai multe segmente din mass-media (ex. ziare, televiziuni, siteuri) m-au întrebat despre o serie de candidaţi la viitoarele alegeri parlamentare: ba ce cred despre unul sau despre altul, ba să le fac profiluri psihologice etc. Am refuzat, deoarece nu am fost şi nu sunt implicat politic, iar astfel de comentarii, direct sau indirect, te atrag în „jocul” politic.

Unele întrebări au vizat însă oamenii pe care îi ştiu foarte bine, din afara politicii. M-am mirat şi m-am interesat ce se întâmplă. Aşa am descoperit că foarte mulţi tineri, oameni care nu au făcut până acum politică, unii universitari, s-au angajat în aceste alegeri. Asta m-a provocat să gândesc asupra fenomenului.

Nu am de gând să scriu despre prietenii/cei pe care îi ştiu foarte bine şi care sunt angajaţi în partidele tradiţionale sau devenite deja establishment (cu conexiuni în partidele/mişcările europene). În cazul lor, partidele sunt cele care, în general, colorează discursul, iar şansele lor sunt mai mult legate de şansele partidului. Mulţi sunt oameni valoroşi, implicaţi în PSD, PNL, PMP, ALDE, UDMR etc., dar, fiind noi in politică, nu ştiu câtă forţă şi libertate vor avea să influenţeze deja partidele din care fac parte (dar este un început…).

Mi se pare însă interesant USRul, fiind un partid nou, încă în fază de definire şi greu de aşezat pe eșichierul politic. Aşadar, voi face câteva comentarii despre cei pe care îi ştiu şi care au oarecare şanse să fie aleşi în noul Parlament, deoarece ei colorează USRul şi nu invers, iar asta mi se pare fascinat şi interesant din punct de vedere psiho-socio-cultural. Într-adevăr, mă interesează şi am scris despre profilul psihocultural al României, iar acesta depinde în mare parte de politicile pe care le fac oamenii politici.

  • Nicuşor Dan (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Bucureşti): pe Nicuşor Dan îl ştiu încă din 2005, ca un om de ştiinţă/cercetător de top în matematică. M-a mirat intrarea lui în politică! Eu îl ştiu ca un om foarte deştept, cu bun simţ, cinstit/onest şi foarte serios când îşi fixează obiective. Îmi place că şi atunci când face ceva ce iese prost, pot să ştiu că o face din greşeală/eroare, nu intenționat, şi este dispus să recunoască şi să îndrepte greşeala, lucru rar astăzi când toţi se cred fără de prihană!
  • Emanuel Ungureanu (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Cluj): Este un om despre care presa a scris mult, adesea de bine, şi cred că nu a greşit scriind aşa. Eu îl ştiu ca un om cinstit/onest, creativ în rezolvarea problemelor şi dedicat unor cauze bune (adesea punându-şi propriile interese legitime pe locul doi, după cauza bună în care s-a angajat).
  • Mihai Goţiu (primul pe listă la Senat – Cluj): Şi despre el presa a scris mult, şi bine şi mai puţin bine. Eu îl ştiu pe Mihai din studenţie, ca un om cinstit/onest, jurnalist şi activist preocupat de oameni şi problemele lor şi un intelectual/scriitor interesant (membru al Uniunii Scriitorilor). Eu nu-l ştiu nici (eco)anarhist, nici stângist, cum l-a caracterizat o parte a presei, deşi înţeleg că un individ autonom (fie el mai de dreapta sau mai de stânga) sperie şi poate fi perceput (sau chiar etichetat negativ în mod intenţionat, cu gândul scoaterii din scenă) astfel într-un mediu social dominat de neîncredere şi/sau într-un mediu politic dominat de reţele de interese nelegitime.
  • Christian Schuster (primul pe listă la Camera Deputaţilor – Alba): Este colegul meu de UBB, pe care îl ştiu un profesionist/intelectual serios şi un om cinstit/onest. Intrarea lui în politică m-a surprins cel mai mult, dar o văd şi ca un semn de potenţială schimbare în bine a contextului nostru psiho-socio-cultural.

Dincolo de diferenţe, ceea ce îi uneşte pare să fie cinstea/onestitatea, preocuparea pentru oameni şi faptul că sunt buni/competenţi în ceea ce fac. Aşadar, ei vin în politică fiind deja definiţi ca oameni şi profesionişti, fără să aibă nevoie să folosească politica ca să se definească (vin să facă politică, nu să-i facă politica!). M-aş bucura să reuşească, deşi cred că este greu, iar dacă vor reuşi în alegeri abia atunci vor da piept cu mediul cinic al politicii româneşti. Dar cineva, de undeva, trebuie să înceapă. Succes dragi prieteni!

În final urez însă success şi oamenilor cu profiluri similare din celelalte partide participante la alegerile din decembrie 2016! Păstrând rivalităţile politice inerente, oameni cu astfel de profiluri pot genera o clasă politică nouă, care să gândească şi să interacţioneze diferit (nu în logica „care pe care” sau „cei din alte partide nu sunt competitori, ci inamici şi, aşadar, trebuie distruşi”), în beneficiul modernizării ţării şi ancorării acesteia în spaţiul psihocultural vestic.

Categorii:Social şi Politic Etichete:

De la psihologia românilor la psihologia europenilor

9 septembrie 2016 3 comentarii

Pornind de la monografia dedicată psihologiei românilor, am acceptat recent provocarea unei lucrări extinse, dedicată psihologiei europenilor. Aşa cum am spus de mai multe ori, într-o lume globalizată, înţelegerea psihologiei diverselor ţări/culturi, inclusiv diverselor arii geografico-culturale, este fundamentală pentru promovarea păcii şi bunei cooperări la nivel mondial. În situaţia de astăzi în care se află lumea, cu provocările date de migraţii, terorism, conflicte, insecuritate, inegalităţi flagrante etc., înţelegerea psihologiei europenilor – cu omogenităţile şi eterogenităţile ei – şi a similarităţii şi diferenţelor faţă de alte culturi ale lumii este absolut necesară.

Lucrarea dedicată psihologiei europenilor va fi o monografie de autor, pe care o voi publica în 2018/2019 la Oxford University Press. Asumarea lucrării de către o editură de talia Oxford University Press este o premiză pentru o diseminare internaţională largă. Oxford University Press a mai publicat lucrări dedicate psihologiei unor ţări/culturi (ex. lucrarea profesorului Michael Harris Bond – Oxford handbook of Chinese psychology), dar nu la nivelul de complexitate asumat de acest proiect. Principala lucrare competitoare este cea publicată de profesorul american Dean Peabody la Cambridge University Press (în 1985, reeditată în 2011). Lucrarea profesorului Peabody este prezentată de Cambridge University Press astfel:

  • „…Do different nationalities have different psychological characteristics? This question is often avoided as being too controversial, but it is squarely faced in this illuminating comparative study, first published in 1985. Dean Peabody focuses principally on six nations: Britain, Germany, France, Italy and the two world powers, Russia and America, where extensive empirical studies have been conducted to ascertain what ordinary people judge to be national characteristics (often dismissed as ‘national stereotypes’). These results are compared and contrasted with those from social scientific accounts of ‘national character’, and there is a perhaps surprising level of agreement between the two. Moreover, as Professor Peabody’s systematic cross-national survey demonstrates, the psychological characteristics of different nationalities do differ in fundamental ways…”.

Lucrarea dedicată psihologiei europenilor va reflecta profilul psihologic al ţărilor/culturilor europene, individual şi printr-un metaprofil, integrând abordarea cognitiv-comportamentală în paradigma psihologiei interculturale (după modelul din monografia dedicată psihologiei românilor, evitând astfel abordări vetuste şi/sau de simţ comun). Deşi lucrarea este de autor, voi avea consultanţi internaţionali de top, din domeniul cognitiv-comportamental, respectiv al psihologiei interculturale. Sper ca lucrarea să fie un competitor serios al lucrării profesorului american Peabody, lucru plauzibil cel puţin prin anvergura demersului şi noutatea datelor/analizelor.

În acest cadru, ca „update” la psihologia românilor, menţionez câteva contexte în care lucrarea a fost discutată/folosită recent (nu am reuşit să sintetizez toate contextele, deoarece acestea au depăşit aşteptările mele şi astfel şi timpul disponibil pentru o astfel de sinteză):

Olimpiada din 2016 în psihologia românilor sau Bine aţi venit în normalitate! O altă perspectivă asupra Jocurilor Olimpice de vară din 2016

Apariţia acestui articol a fost stimulată de un interviu care mi-a fost solicitat recent de către Radio France International (RFI), în legătură cu analiza reacțiilor românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia. În general, reacţiile în spaţiul public au fost extrem de critice, rezultatul României fiind privit ca unul catastrofal, atât din afara sistemului, cât şi din cadrul sistemului! Sper ca această analiză să aducă o doză de raţionalitate – contribuind la unele clarificări, fără pretenţii de adevăr unic – şi să fie de folos atât cetăţenilor interesaţi de mişcarea sportivă, cât şi  sportivilor şi decidenților în domeniu. Mai mult, pornind de la aceste analize preliminare, specialiștii interesați din domeniu pot efectuat analize suplimentare complexe, luându-se în calcul mai multe variabile și modele de combinare a acestora.

Direct si simplu spus, eu cred că reacțiile românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016 pot fi pricepute mai bine dacă ne raportăm corect atât la psihologia românilor, cât şi la performanţele obţinute la Olimpiadă.

În ceea ce priveşte psihologia românilor, concluzionam în monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015) că:

  1. Faţă de realitate, noi adesea ne credem aşa cum nu suntem, dar, totuşi, ne credem aşa cum am putea să fim;
  2. Pentru a ne înţelege corect comportamentele trebuie să ne raportăm la un cadru de referinţă, iar într-o lume globalizată acesta este reprezentat de celelalte ţări ale acestei lumi (nu ne putem raporta doar noi la noi);
  3. Printre alte atribute psihologice (ex. potenţialul intelectual), ne caracterizează şi emoţionalitatea – tendinţa de a exagera atât negativul, cât şi pozitivul -, pe un fond puternic de cinism.

Aşadar, aceste concluzii pot fi utilizate pentru a înţelege reacţii din spaţiul public faţă de performanţa românească la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia.

În ceea ce priveşte performanţele obţinute, analizând istoria olimpismului (Jocurile Olimpice de vară), în principiu ţările bogate şi mai mari sub aspectul populaţiei tind să obţină un număr mai mare de medalii olimpice. Să analizăm în cele ce urmează obiectiv performanța României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, prin prisma acestei tendinţe, urmând însă ordinea concluziilor derivate din psihologia românilor (vezi mai sus):

  1. Care este realitatea/cum suntem (vezi şi AICI):
    1. Este evident că prin prisma experiențelor trecute – începând cu Olimpiada din 1956 – (1956-13 medalii; 1960-10; 1964-12; 1968-15; 1972-16; 1976-27; 1980-25; 1984-53; 1988-24; 1992-18; 1996-20; 2000-26; 2004-19; 2008-8; 2012-9), performanţa din prezent (2016-5 medalii) nu ne mulţumeşte. Performanţa din prezent este apropiată ca număr total de medalii de cea din 1952 (4 medalii) şi peste celelalte obţinute de România de la începutul mişcării olimpice moderne (1896) până în 1952 (1900-0 medalii; 1924-1; 1928-0; 1936-1; în 1896, 1904, 1908, 1912, 1920, 1932, 1948, 1952 România nu a participat la Olimpiadă, iar în 1916, 1940 şi 1944 Olimpiada nu s-a organizat).
  2. Cadrul de referinţă al Jocurilor Olimpice de vară din 2016, din Brazilia (după Clasamentul Olimpic, 2016 şi Compania Bloomberg, 2016):
    1. 87 de ţări au câştigat cel puţin o medalie, numărul total de ţări/comitete olimpice participante fiind de 207 (206 plus o delegație sub egidă olimpică). România are un total de 5 medalii (1-aur; 1-argint; 3-bronz).
    2. În Clasamentul Olimpic (2016) care combină medaliile (nr. total de medalii + tipul de medalii), România se află pe poziţia 42, având 41 de ţări în faţa ei, aflându-se astfel în primele 20% dintre ţările participante (48% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România; trebuie însă adăugat aici faptul că pentru unele ţări (ex. Finlanda, Norvegia) clima poate să fie un impediment pentru performanţa la Jocurile Olimpice de vară, aceste ţări putând probabil performa mai bine la Jocurile Olimpice de iarnă.
    3. Dacă considerăm doar suma medaliilor – 5 medalii -, după Compania Bloomberg (2016), România se află pe poziţia poziţia 22 – având 41 de ţări în faţa ei (mai multe ţări se află pe aceeaşi poziţie) -, aflându-se astfel în primele 21% dintre ţările participante (50.6% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România. Numărul total de medalii al ţărilor care au obţinut cel puţin o medalie corelează puternic şi semnificativ statistic (p<0.05) cu numărul medaliilor de aur (0.98), argint (0.96) şi bronz (0.96) al ţărilor respective (sunt conștient aici de pericolul violării „independenței datelor” – scorul total cuprinzând celelalte variabile -, dar valorile sunt prezentate doar pentru a arăta că scorul total poate fi justificat ca variabilă dependentă de referință, în raport cu fiecare din celelalte trei variabile).
    4. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.79 între numărul total de medalii şi produsul intern brut în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că 62% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de produsul intern brut al ţărilor respective. Altfel spus, cu cât produsul intern brut al ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii creşte. Într-adevăr, un produs intern brut crescut poate susţine o mişcare sportivă puternică, prin infrastructură avansată şi venituri mai consistente pentru sportivi.
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la produsul intern brut (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 47, situându-se astfel în primele 24% dintre ţările participante (57.5% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Norvegia, Polonia, Germania, Spania, Japonia, SUA, Brazilia, Turcia, Finlanda, Argentina, China, Portugalia sau Austria se află la acest indicator sub România. Aşadar, considerând produsul intern brut, România nu face o figură proastă la Olimpiadă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    5. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.37 între numărul total de medalii şi mărimea populaţiei în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că peste 14% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de mărimea populaţiei ţărilor respective. Altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total medalii creşte. Într-adevăr, o populaţie mare poate constitui un bazin important pentru selecţia unor sportivi cu potenţial. Interesant însă, dacă controlăm pentru produsul intern brut, atunci corelaţia dintre mărimea populaţiei şi numărul de medalii rămâne semnificativă statistic (p<0.05), dar devine negativă; altfel spus, la acelaşi produs intern brut avem relaţia: populaţie mica, număr total de medalii mare!
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la mărimea populaţiei (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 44, situându-se astfel în primele 26% dintre ţările participante (62.1% dintre ţările participante care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, sub noi se află Finlanda, Austria, Turcia, Brazilia, Portugalia, Argentina sau China. Peste noi, dar în poziţii destul de apropiate, se află Rusia (poziţia 36), SUA (37), Spania (38), Japonia (39) sau Polonia (40). Aşadar, considerând mărimea populaţiei, România nu face o figură proastă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    6. Aşa cum ar fi de aşteptat, există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.82 între numărul total de medalii şi numărul de atleţi în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că aproximativ 67% din varianţa în numărul total de medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de numărul de atleţi implicaţi de fiecare din ţările respective (asta deşi un atlet poate câştiga mai multe medalii). Altfel spus, cu cât numărul de atleţi din ţările respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii este mai mare.
      1. Corelaţia dintre populaţia ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică şi numărul lor de atleţi implicaţi la Olimpiadă este de aproximativ 0.32 (semnificativă statistic – p<0.05); altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul de atleţi înscrişi la Olimpiadă este mai mare. Sigur, acest indicator trebuie înţeles în contextul în care deşi numărul de atleţi participanţi la Olimpiadă nu se stabileşte direct în funcţie de populaţia ţării, ci de performanţele anterioare, performanţele anterioare pot la rândul lor depinde de mărimea populaţiei (vezi mai sus punctul 5).
  3. Ca urmare a discrepanţei dintre cum ne credem (proiecţie susţinută totuşi de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016), apare o emoţionalitate negativă, accentuată de un fond colectivist şi cinic/ironic, bine exprimată în spaţiul public, cu reacţii şi contrareacții vehemente, care antrenează uneori şi sportivii (vezi discuţiile din mass-media – ex. AICI sau AICI).

În concluzie, dacă considerăm mărimea populaţiei sau produsul intern brut, în ciuda aparenţelor, România nu a făcut o figură proastă la Jocurile Olimpice de vară din 2016, prin raportare la alte ţări de referinţă pentru noi (ex. SUA sau alte ţări din spaţiul Uniunii Europene) sau la nivel internaţional (ex. China, Rusia). Sau dacă totuşi considerăm că România a făcut o figură proastă, atunci trebuie spus imediat şi faptul că folosind această unitate de măsură o figură proastă au făcut şi ţări bine profilate internaţional, precum SUA, Germania, China, Rusia, etc. Altfel spus, în principiu, la indicatorii principali (vezi mai sus), România se află cel puţin între primele 25% dintre ţările participante.

Este drept însă că în trecut adesea România a făcut o figură mai bună la olimpiade! Asta s-a întâmplat deoarece şi-a utilizat mult mai eficient potenţialul – mărimea populaţiei şi produsul intern brut -, prin raportare la mişcarea sportivă, angajând politici naţionale programatice în această direcţie. Într-adevăr, în perioada comunistă sportul era un ambasador important – să demonstrăm altora forţa noastră şi a „orânduirii” -, astfel că regimul comunist a transformat sportul în domeniu strategic, cu impact asupra imaginii naţionale. Mai mult, sintagmele utilizate în spaţiul public cu referire la performanţele sportivilor erau în România mai mereu formulate colectivist (ex. „noi”, „fetele noastre”, „se întorc acasă”), sportivii reprezentându-ne pe toţi în competiţia cu ceilalţi, generând astfel un angajament emoţional puternic şi cvasigeneral. Asta în timp ce în spaţiul vestic discursul asupra acestui fenomen era/este mai temperat, adesea în spiritul comunităţilor indivizilor autonomi (ex. „echipa de gimnastică a ţării/SUA”). După Revoluţia din 1989 nu am mai urmat o astfel de reţetă de activare intenţionată şi maximală a potenţialului, astfel că o vreme am trăit prin prisma generaţiilor/şcolilor formate în trecut. În consecinţă, astăzi, la aproape 27 după Revoluţia din 1989, când ar fi trebuit să avem o nouă generaţie de sportivi/şcoli, am ajuns să ne înscriem în „normalitatea internaţională” în ceea ce priveşte raportul dintre numărul de medalii olimpice, produsul intern brut şi mărimea populaţiei; altfel spus, potenţialul se exprimă natural în funcţie de contextul existent (ca în alte ţări moderne), fără a genera intenţionat contexte maximizatoare ale potenţialului. Nu spun că asta este bine sau rău, pur şi simplu este o constatare.

Aşa cum am arătat mai sus, această discrepanţa dintre cum ne credem (proiecţie susţinută de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016 sub nivelul proiecţiilor) generează o emoţionalitate negativă, cu reacţii şi contrareacții puternice în spaţiul public, pe un fond colectivist şi cinic/ironic, care angajează uneori şi sportivii.

Dacă vrem să menţinem performanţa sportivă la nivelul vechi, componentă a imaginii naţionale, atunci resursele trebuie ghidate centralizat în această direcţie. Spre deosebire de învăţământ, unde focalizarea pe olimpici duce uneori la ignorarea unei pregătiri foarte bune a masei largi de elevi, în domeniul sportului focalizarea pe olimpici, presupune adesea şi dezvoltarea sportului de masă, ca bază de selecţie pentru olimpiade. Există însă şi alternativa să lăsăm resursele descentralizate, acoperind astfel poate mai bine nevoile multiple ale societăţii. Ce cale alegem depinde de cum înţelegem aceste date şi implicaţiile lor psihosociale şi de cum ne proiectăm modelul cultural-ideal. De aceea cred că ar trebui să folosim reacţiile/certurile care există cu referire la performanţa României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, pentru a genera o dezbatere publică asupra mişcării sportive în România, ocazie cu care putem corecta prin date şi o serie de iluzii/înţelegeri greşite. Mai mult, dacă tot discutăm despre proiecte de ţară, cred că în cadrul lor ar trebui să abordăm şi rolul mişcării sportive în România (ex. Vrem olimpici? Vrem o mişcare sportivă mai largă cu rol în sănătatea populaţiei? Le vrem pe amândouă? Dacă da, avem resurse?).

Referinţe selective

Categorii:Social şi Politic Etichete:

In Memoriam – Iosif Viehmann

Prietenul și colaboratorul nostru (al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din UBB), speologul Iosif Viehmann, profesor și cercetător de marcă, s-a stins din viață.

Eu l-am cunoscut în cadru profesional, prin cercetările comune pe care le-am desfășurat privind modificările psihologice în cursul experimentelor de izolare în peșteră. A rămas nefinalizat ultimul proiect de izolare în peșteră, pe care sper să-l putem relua, chiar dacă acum va trebui să-l reluăm într-o altă formulă.

L-am perceput ca un profesionist excelent, extrem de inteligent și generos, și un om care aducea în contemporaneitate, într-un mod reușit și cu farmec, vechea tradiție academică clujeană, după moartea sa devenind practic parte a acestei tradiții. Era un profesionist care onora cu prisosință statutul de discipol al lui Emil Racoviță (vezi AICI).

Iosif Viehmann – Interviu în Avalon (Complexul CAMELOT).

Mai multe informații despre profesorul Iosif Viehmann și reacții la moartea acestuia, reflectate în massmedia, găsiți AICIAICI, AICI și AICI.

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Perspectiva UBB asupra „proiectului prezidenţial” România Educată!

Revista Market Watch – care apare sub egida ministerului educaţiei şi cercetării – ne-a solicitat perspectiva Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) asupra „proiectului prezidenţial” România Educată. Perspectiva UBB (prin componenta executivă) poate fi găsită AICI (de la pg. 14 la pg. 16).

Perspectiva Universităţii din Bucureşti asupra aceluiaşi proiect poate fi găsită AICI.

Pentru alte perspective asupra educaţiei şi cercetării, prezentate în aceeaşi revistă, vezi AICI (interviu despre cercetare/educaţiei) şi AICI (despre universitatea world-class).

Sper să găsiti aceste texte interesante şi utile

Măsuri academice pentru UBB ca universitate world-class

Conform Planului Strategic al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) pentru perioada 2016-2020, elaborat în baza programului managerial al Rectorului UBB, UBB ţinteşte să devină o universitate de anvergură internaţională (world-class). În acest sens a fost necesar să elaborăm Pachetul pentru cercetare-competitivitate-excelenţă, în scopul echipării UBB cu mecanisme instituţionale moderne, care să o facă eligibilă (1) pentru a intra în competiţie în liga universităţilor world- class şi (2) odată intrată în această ligă, să performeze cât mai bine. Fără astfel de mecanisme nu are sens să ne punem problema unei poziţii cât mai bune în liga universităţilor world-class, deoarece, în primul rând, nu suntem eligibili să intrăm în ligă şi, în consecinţă, nici în competiţia din ligă.

Ca Prorector UBB pentru cercetare, competitivitate-excelenţă şi publicaţii ştiinţifice am avut sarcina să iniţiez acest Pachet pentru cercetare-competitivitate-excelenţă. În elaborarea Pachetului de măsuri s-a ţinut cont (1) de bunele practici internaţionale şi (2) de faptul că competitivitatea-excelenţă reprezintă o componentă a UBB, altă componentă fiind una socială, de asigurare a unei pregătiri profesionale de calitate pentru un număr cât mai mare de studenţi. Aşadar, măsurile propuse au fost graduale, unele ţintind creşterea calităţii şi competitivităţii generale, altele vizând zona de competitivitate-excelenţă. Aceste măsuri au valorizat şi au inclus realizările anterioare ale proiectului mai vechi UBB-500, comunitatea UBB având astfel o dezvoltare cumulativă.

Pornind de la Carta UBB, printr-o colaborare exemplară în cadrul Rectoratului UBB, între Consiliul de Administraţie al UBB şi Senatul UBB şi cu suportul consiliilor (ex. Consiliul Ştiinţific al UBB) şi unităţilor administrative (ex. Centrul pentru Managementul Cercetării Ştiinţifice, Centrul de Dezvoltarea Universitară şi Management al Calităţii, etc.) din UBB, s-a adoptat Pachetul pentru cercetare-competitivitate-excelenţă prezentat mai jos. Deoarece unele măsuri au fost adoptate ca hotărâri ale Consiliului de Administraţie al UBB (HCA), iar altele ca hotărâri ale Senatului UBB (HS-UBB), le prezint mai jos pe cele structurale, într-un cadru comun, astfel încât acestea să fie coroborate unele cu altele, ducând astfel la efecte sinergice, şi să fie mai uşor de accesat de către comunitatea academică a UBB. Pentru detalii privind operaționalizarea Pachetului vezi hotărârile CA și ale Senatului UBB (la http://www.ubbcluj.ro) și siteul Institutului STAR-UBB.

I. Hotărâri ale Consiliului de Administrație al UBB/HCA (în baza legislaţiei naţionale şi a Hotărârilor Senatului UBB)

  1. HCA – cu privire la Traiectoriile flexibile de carieră în UBB (pilotat în premieră în ţară)
  2. HCA – cu privire la Susţinerea excelenţei la UBB – Reviste, granturi, premii (vezi în completare şi AICI; de asemenea, vezi şi Interviurile UBB-Excelenţă)
  3. HCA – cu privire la Statutul cercetătorului ştiinţific colaborator al UBB (implementat în premieră în ţară)
  4. HCA – cu privire la Reatestarea unitatilor CDI din UBB
  5. HCA – cu privire la Infrastructura strategică de cercetare a UBB
  6. HCA – cu privire la procedura de acordare a UBB Advanced Fellowship prin Institutul STAR-UBB

II. Hotărâri ale Senatului UBB/HS-UBB

  1. HS-UBB – cu privire la Strategia de cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) la UBB (în baza HCA)
  2. HS-UBB – cu privire la Institutul de Studii Avansate în Ştiinţă şi Tehnologie al UBB (Institutul STAR-UBB) (în baza HCA)
  3. HS-UBB – cu privire la Oficiul de Management şi Transfer Tehnologic şi Cognitiv (în baza HCA)
  4. HS-UBB – UBB Goes Green (în baza HCA)

III. Vezi și Human Resources Strategy – Action Plan și websiteul Institutului STAR-UBB

Despre „proiectele de ţară” şi proiectul prezidenţial „România Educată”. O analiză psihoculturală

În Revista de Politica Ştiinţei şi Scientometrie am reluat recent un articol din România Curată, despre „proiectele de ţară” ale României, cu accent pe componenta de educaţiei şi cercetare, componentă numită de Preşedintele României „România Educată” (vezi AICI).

Editorialul care prefaţează acest articol poate fi găsit AICI.

Sper să le găsiţi interesante, iar decidenţii utile!

O contribuţie românească la manualul APA de psihologie clinică

Cover of APA Handbook of Clinical Psychology (medium)

Asociaţia Americană de Psihologie (American Psychological Association/APA) a publicat manualul de referinţă pentru psihologia clinică, în cinci volume (vezi pentru detalii AICI).

În mod tradiţional, manualele APA sunt manualele de referinţă în marile universităţi ale lumii, nu doar în cele din SUA.

Împreună cu doi colegi americani, Dr. DiDiuseppe şi Dr. Venezia, am fost invitat să scriu capitolul dedicate teoriilor cognitive (cognitive theories), din volumul doi. Sper ca acest capitol să devină unul de referinţă în literatura internaţională!