Profilul psihocultural al României la 105 de la Marea Unire. Schimbări importante între 2015 și 2023

• Rezumat: (a) Dezvoltarea profilului individului autonom în dauna celui colectivist (între 2015-2023) forțează toate instituțiile naționale construite dominant în logica individului colectivist la schimbare. De aici putem înțelege slăbiciunea și confuzia unora dintre instituțiile actuale ale țării, în toate domeniile, care sunt în faza destructurării vechilor practici colectiviste, dar care încă nu au asimilat pe scară largă noile practici ale indivizilor autonomi. Suntem așadar în fază de reconstrucție a instituțiilor și este important să le facem bine, înțelegând lumea în care trăim. (b) Între 2015-2023 România a devenit o cultură care se orientează tot mai mult pe legătura cu trecutul, care devine tot mai idealizat și normativ, iar în prezent favorizăm beneficiile care vin rapid și ușor, reducând rolul educației în succesul social pe termen lung și văzând provocările pe termen lung ca pericole, nu ca oportunități. În unele segmente (ex. beneficiu obținut rapid și ușor) acesta este un fenomen natural asociat celui de tranziție spre emancipare, dar, odată emancipați (sau chiar în paralel cu acest proces), rolul educației va trebui restabilit, ca o modalitate a societății de a obține beneficii și de a face față provocărilor (și) pe termen lung.

După publicarea monografiei asupra psihologiei românilor în 2015 (1*), am urmărit modul în care se realizează unele predicții făcute acolo și eventualele modificări în profilul psihocultural al țării, iar rezultatele le-am discutat public în diverse interviuri, analize sau publicații științifice (accesibile online prin căutare cu cuvinte cheie „David & Psihologia Românilor”, inclusiv pe acest Blog).

În 2015, România se prezenta în modelul psihologului olandez Hofstede (2*) ca în Figura 1, și anume o țară cu un profil (a) colectivist, unde grupul este mai important ca individul (scor 30), (b) de concentrare, nu de partajare, a puterii sociale în formula „șefilor” (scor 90), (c) de evitare a incertitudinii/perceperea impredictibilităților viitorului ca pericole, nu ca oportunități (scor 90) și (d) de control al comportamentului social mai ales prin pedepse (scor 20). De asemenea, (e) avea o ușoară orientare pe termen lung (scor 52) și (f) un angajament pentru asertivitate/competitivitate ușor mai scăzut (scor 42). Comparația a fost făcută cu SUA, care este o țară reprezentativă pentru cultura occidentală.

Figura 1. Profilul cultural al României în comparație cu SUA – după modelului Hofstede și colab. (2010). Scala este de la 0 la 100.  (Sursa online a datelor: http://geert-hofstede.com/romania.html, accesate în 2015).

Spuneam atunci (1) că un profil psihocultural nu este bun sau rău în sine, dar poate să devină așa în funcție de opțiunile geostrategice ale țării. România a optat pentru integrarea în NATO și UE, zone în care instituțiile sociale s-au creat pe două valori nu doar diferite, dar în opoziție cu profilul nostru psihocultural mai vechi: (a) individul autonom, nu colectivist și (b) descentralizarea, nu concentrarea puterii sociale. Această discrepanță a devenit o frână în integrarea rapidă a țării în mediul occidental (3*). Totuși, chiar cu „frâna trasă”, am arătat (4*) că România se modernizează, iar modernizarea este legată mai ales (fără a fi un factor exclusiv) de intrarea în scena socială a generațiilor Y (cei născuți între 1981-1996) și Z (cei născuți între 1997-2012).

Recent (octombrie 2023) au apărut însă două schimbări majore în profilul psihocultural al României (și al SUA – deși asta nu face obiectul acestui comentariu), așa cum apare acesta în modelul psihologului olandez Hofstede (4*). Astfel (vezi Figura 2, individual și în comparație cu Figura 1):

• Scorul de „Autonomie a individului” a crescut de la 30 la 42, ceea ce ne apropie de pragul de 50, care ar semnifica schimbarea profilului psihocultural de la o societate colectivistă (care constituie grupurile sociale în logica unei familii extinse, iar individul trebuie să servească în primul rând grupul, în fața nevoilor sale de dezvoltare/emancipare), la una a indivizilor autonomi (care constituie grupul social pe bază de valori comune și unde grupul susține în primul rând dezvoltarea/emanciparea individului). Așadar, avem o schimbare cantitativă, care, deși nu duce (încă) la o schimbare calitativă majoră, forțează toate instituțiile naționale construite dominant în logica individului colectivist la schimbare. De aici putem înțelege slăbiciunea și confuzia unor instituții ale țării, în toate domeniile, care sunt în faza destructurării vechilor practici colectiviste, dar care încă nu au asimilat pe scară largă noile practici ale indivizilor autonomi. Suntem așadar în fază de reconstrucție a instituțiilor și este important să le facem bine, înțelegând lumea în care trăim.
• Scorul de „Orientare psihoculturală” a scăzut de la 52 la 36. Aceasta este atât o schimbare cantitativă, cât și una calitativă. Scorul de 52 arăta că România avea o tendință de a se orientata pe termen lung, și anume de a investi în educație în prezent (chiar cu unele sacrificii), pentru a face față bine provocărilor din prezent și viitor. Scorul de 36 arată că România a devenit o cultură care se orientează tot mai mult pe legătura cu trecutul, care devine tot mai idealizat și normativ, iar în prezent favorizăm beneficiile care vin rapid și ușor, reducând rolul educației în succesul social pe termen lung și văzând provocările pe termen lung ca pericole, nu ca oportunități. În unele segmente (ex. beneficiu obținut rapid și ușor) acesta este un fenomen natural asociat celui de tranziție spre emancipare, dar, odată emancipați (sau chiar în paralel cu acest proces), rolul educației va trebui restabilit, ca o modalitate a societății de a obține beneficii și de a face față provocărilor (și) pe termen lung.

Figura 2. Profilul cultural al României în comparație cu SUA – după modelului Hofstede și colab. (2010). Scala este de la 0 la 100.  (Sursa online a datelor: accesate în 2023 la 2*).

Această schimbare psihoculturală este una majoră, care va influența funcționarea și dezvoltarea instituțiilor românești și care:

• A fost anticipată în psihologia românilor (1*) și confirmată de analizele ulterioare pe care le-am făcut (4*);
• A fost confirmată de alte date culese recent de grupul propriu de cercetare pe modelul lui Hofstede, pe un eșantion reprezentativ la nivel populațional (5*);
• Este susținută și de alte modele psihoculturale, precum cel al lui Inglehart și Weltzel (6*), care arată o creștere a emancipării românilor în ultimii ani, creștere congruentă cu modificările din modelul lui Hofstede (2*).

În încheiere, în contextul zilei naționale, aș relua ce a spus cândva Seneca, și anume că trebuie să ne iubim țara (așa cum este și cum dorim să fie, adaug eu), nu pentru că este mare (sau cea mai importantă, adaug eu), ci pentru că este a noastră. La mulți ani România și succes în drumul spre modernizare!

Referințe selective:

1 – https://polirom.ro/psihologie-aplicata/5802-psihologia-poporului-rom%C3%A2n.html

2 – https://www.hofstede-insights.com/country-comparison-tool

3 – https://danieldavidubb.wordpress.com/2017/12/10/romania-mea-un-sinopsis-asupra-diagnosticului-psihocultural-al-romaniei/

4 – http://ropsy.granturi.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2020/11/Report-The-Modernity-Index-of-Romania-ROPsy-2020.pdf

5 – http://ropsy.granturi.ubbcluj.ro/wp-content/uploads/2020/11/Raport-Profil-Psihocultural-Romania-ROPsy-2020-Site.pdf

6 – https://www.worldvaluessurvey.org/images/Map2023NEW.png

Hofstede, G., Hofstede, G.J., Minkov, M. (2010), Cultures and organizations: Software of the

mind, ediţia a III‑a, McGraw Hill Professional, New York, NY.

Academia Română – De astăzi, alături de UBB, o nouă casă academică pentru mine

Astăzi, 26 octombrie 2022, am primit vestea bună că, la propunerea Secției de specialitate (Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie), am devenit membru (corespondent) al Academiei Române, prin votul Adunării Generale a Academiei.

Vestea vine în contextul unor vești academice bune din această perioadă și anume că am fost acceptat și în Academia Europaea (the Academy of Europe) și că am fost inclus de către Stanford-Elsevier (by Scopus – analiza publicată în octombrie 2022) în top 2% cei mai citați oameni de știință din lume în domeniul psihologiei clinice (cu accent pe științele cognitive clinice) în toată carieră și în top 2% cei mai citați oameni de știință din lume în toate domeniile științei în anul 2021 (și în 2019/2020).

În legătură cu Academia Română, în primul rând vreau să le mulțumesc membrilor Secției pentru propunere și suport, în special academicienilor Mircea Dumitru (președintele Secției, cel care a făcut și a susținut propunerea actuală) și Mircea Flonta (cel care a făcut prima propunere din Secție cu ceva vreme în urmă). De asemenea, le mulțumesc tuturor membrilor Academiei Române care au susținut propunerea prin vot în cadrul Adunării Generale, în special academicianului Ioan-Aurel Pop (președintele Academiei Române), fostului președinte al Academiei academicianul Ionel Haiduc, fostului vicepreședinte al Academiei academicianul Emil Burzo, academicianului Octavian Popescu și tuturor colegilor din Filiala Cluj a Academiei Române. Fiecare dintre cei nominalizați explicit a avut în trecut și/sau în prezent un rol suportiv în acest demers! Un același gând bun de mulțumire pentru cei care nu mai sunt între noi, academicianul Solomon Marcus și membrul de onoare al Academiei Petre Frangopol.

Am învățat în acest context că de-a lungul timpului au fost șapte membrii (și) psihologi ai Academiei Române: (1) Constantin Rădulescu-Motru (membru titular din 1923; între 1938-1941 și președinte al Academiei); (2) Mihail Ralea; (membru titular din 1948); (3) Vasile Pavelcu (membru titular din 1974); (4) Alexandru Roșca (membru titular din 1991); (5) Florian Ștefănescu-Goangă (membru corespondent din 1937); (6) Liviu Rusu (membru post-mortem din 2006) și (7) Nicolae Mărgineanu (membru post-mortem din 2012). Mă bucur să pot continua această linie ilustră – fiind acum, deocamdată, singurul psiholog din Academie -, cu atât mai mult cu cât patru din cei șapte membri ai Academiei au fost psihologi care au construit și dezvoltat Școala clujeană de psihologie. Eu cred că sunt mulți colegi care de-a lungul timpului sau în prezent ar fi meritat/ar merita să atragă atenția Academiei Române. Voi avea grijă să stimulez acest lucru, astfel încât vârfurile din psihologia românească să se regăsească într-o formă sau alta și în activitățile Academiei Române. Pentru o scurtă istorie a psihologiei în țară vezi aici: https://www.apsi.ro/scurt-istoric-al-psihologiei-din-romania-si-al-apr/

După finalizarea studiilor în țară și începerea carierei universitare și a studiilor doctorale, între 1998-2004 am stat mai mult în SUA decât în țară pentru studii doctorale/postdoctorale/cercetare/formare profesională. Odată întors în România în 2005, fără a anula vizitele anuale în SUA, m-am implicat major în dezvoltarea instituțională a psihologiei românești, după practici și standarde internaționale, atât în mediul academic (catedră/departament/școală doctorală/universitate), cât și în cel profesional (Colegiul Psihologilor din România/Asociația Psihologilor din România/organizații profesionale). Asta nu s-a făcut ușor, dar s-a făcut bine în cele din urmă! Evident, noul statut de membru al Academiei Române completează în final aceste demersuri de construcție, deschizând însă și roluri noi pe care le voi asuma probabil în Secție, în Institutul Academiei (Institutul de Filosofie și Psihologie „Constantin Rădulescu-Motru”) și în alte zone unde psihologia din Academie are nevoie de suport, în funcție de nevoile Secției/Academiei. Văd aceste roluri în strânsă legătură cu mediul universitar/academic și profesional, psihologia românească, dincolo de divergențe inerente, dar uneori poate prea publice, fiind mereu unită în construcții mari și în ideea că născându-se odată cu psihologia internațională trebuie să rămână constant conectată cu cele mai bune standarde și practici internaționale.

 

 

 

 

Foarte scurte considerații despre „dezbaterea CNATDCU” cu referire la noua lege a învățământului superior

Sunt întrebat (prea) frecvent ce părere am eu sau UBB despre „disputa CNATDCU”, cu referire la noile legi ale educației. UBB va avea un punct de vedere detaliat, așa cum se cuvine ca parte a procesului de dezbatere.

Ca om de știință și rector UBB nu vreau însă să evit situația, ascunzându-mă după tot felul de motive ca să nu confrunt o temă sensibilă și complicată, așa că iată cum văd eu lucrurile, sincer și direct spus.

În acest moment, mai simplu spus, în actuala paradigmă construcția este focalizată pe CNATDCU, care are un rol complex: de standardizare, de decizie, de monitorizare, de control și chiar de strategie, fiind o instituție formată în esență din personalități academice de referință. CNATDCU este astfel o construcție considerată necesară pentru faza actuală de dezvoltare a mediului academic românesc. Până aici lucrurile pot fi acceptabile, în condițiile în care o paradigmă nu este adevărată/falsă, ci utilă/inutilă. Din păcate reglementările actuale au birocratizat atât de mult organizarea/funcționarea CNATDCU, încât instituția este frânată major în ceea ce ar trebui să facă! Noua lege nu propune o deblocare a funcționării CNATDCU, ci o altă paradigmă, complet diferită, în care accentul se pune pe universități, CNATDCU rămânând doar cu elemente de standardizare, monitorizare și eventual control. Din păcate însă noua lege nu asigură clar independența și calitatea CNATDCU în astfel de procese, cu implicații negative mai ales în condițiile în care nu în toate universitățile românești integritatea și performanța academică (corect înțeleasă) sunt parte centrală a culturii organizaționale. Așadar, eu cred că avem două paradigme, ambele prost implementate! Personal prefer paradigma a doua, dar bine implementată (nu așa cum apare acum în lege! – de aceea UBB va face sugestii în acest sens), dar înțeleg și pot accepta încă o perioadă necesitatea primei paradigme (pe care însă aș dori-o mai funcțională pe linia simplității/transparenței/celerității – și aici vom avea sugestii concrete).

Disclaimer: Sunt membru în CNATDCU din 2020.

Scurte considerații la cald despre noua lege a învățământului superior

Sunt tot mai des solicitat de mass-media să am o poziție față de propunerile recente de “legi ale educației”.

Pentru început clarific una din întrebările frecvente, spunând că, în afară de analizele (punctele de vedere/dezbaterile) publice pe care le-am inițiat sau la care am participat în legătură cu un modelul normativ modern al învățământului superior în România, nu am contribuit direct și nu am fost consultat cu privire la textul concret al propunerilor de legi, deși unele concluzii/recomandări ale acestor analize le văd pe alocuri reflectate în lege.

Ca să fie clară opțiunea mea generală, dincolo de nuanțele din diverse situații, iată cum văd proiectul de lege dedicat învățământului superior apărut astăzi, urmând să discut mai multe detalii în zilele următoare (în privința celuilalt proiect, dedicat învățământului preuniversitar, mă voi exprima mai încolo):

1. Sub aspect de viziune-arhitectură, în sinteză, este o schimbare majoră de paradigmă, care, în esență, duce puterea de decizie spre actorii din domeniu (ex. universități), iar statul, prin autoritățile sale (alături de diverse consilii consultative), păstrează mai ales mecanisme de standardizare/control/monitorizare. Spre exemplu și simplu spus, doctoratul, abilitarea și diplomele rămân la nivel de universitate, fără să mai depindă de analize-decizii directe la nivel de minister. Este așadar un demers de “high risk” (risc mare), care va duce la “high gain” (câștiguri mari) doar dacă mecanismele de control-monitorizare își vor face treaba, altfel putem ajunge la situații dezastruoase. Dacă se dorește, aceste mecanisme de control-monitorizare se mai pot clarifica în cursul dezbaterilor care urmează, acum nefiind adecvat stabilizate în lege.
2. Sub aspect de organizare/funcționare, (1) se introduc o serie de mecanisme noi, absolut necesare, (2) se renunță la și/sau se reformulează o serie de lucruri existente în prezent și (3) se păstrează multe lucruri, inclusiv ca formulare, din legea actuală. Ca mecanisme noi majore se observă (1) introducerea învățământului superior de scurtă durată, (2) accentul pe relația cu societatea (ex. învățământul dual, detalierea învățării pe parcursul vieții, microcertificări, un cadru mai riguros de organizare a potențialelor societăți comerciale ale universităților, rolul extensiilor universitare etc.), (3) accentuarea rolului universităților în certificare (foarte important în lumea de azi!) și (4) sistemul hibrid. De asemenea, se observă că înființarea unei universități va fi mai simplă, prin Hotărâre de Guvern, nu prin lege. S-a renunțat la unele lucruri nefuncționale (ex. trecerea asistenților de pe „determinat” pe „nedeterminat”, fără concurs). În fine, este foarte bine că universitățile trebuie să-și aleagă o misiune din cele trei menționate în lege, dar modul de formulare a misiunilor este neinspirat (ex. introducerea “excelenței” îi va determina pe toți să se focalizeze pe aceasta, modificându-i apoi esența), mai ales că misiunea nu este corelată, fie și orientativ, cu criteriile de evaluare ale acesteia (ex. criterii de excelență). Demersurile din lege sunt importante, dar riscul este asociat unor incoerențe (și chiar contradicții) în unele segmente (ex. normă universitară vs. normă didactică; personal didactic/de cercetare auxiliar formulat în diverse variante care aduc confuzie; pensionarea descrisă confuz, mai ales cu referire la semnificația limitelor de vârstă etc.); de asemenea, rolul unor mecanisme noi, precum învățământul de scurtă durată, trebuia mai bine prezentat. Dacă se dorește, toate aceste chestiuni se pot corecta în formulare și sens/semnificații în cursul dezbaterilor care urmează.
3. Sub aspect metodologic, legea ne spune că arhitectura și organizarea/funcționarea vor fi detaliate într-o mulțime de acte subsecvente legii. Dacă aceste acte nu vor fi elaborate în spiritul legii, eșecul este garantat, deoarece legea nu s-a protejat suficient față de posibile distorsiuni prin acte subsecvente. Dacă vor fi elaborate profesionist, atunci lucrurile vor merge în spiritul legii, putându-se inclusiv corecta unele scăpări chiar de după dezbateri. Dacă se dorește, unele protecții/măsuri de siguranță se pot introduce în cursul dezbaterilor care urmează.
4. Eu am argumentat recent în spațiul public că trei mecanisme pot da un avantaj competitiv rapid universităților românești: (1) susținerea cercetării în universități – iar acest lucru este menționat explicit în noua lege, inclusiv prin finanțare specifică/dedicată (de aceea o bifez pozitiv!); (2) concentrările academice – care din nou apar explicit în lege (deci trebuie o nouă bifare pozitivă!) și (3) organizarea modernă a resurselor umane în universități (ex. traiectorii diferite de carieră/”head hunting”/promovarea după modele internaționale/regândirea conceptului de “normă”) – lucru care din păcate nu este evident în noua lege (deci nu-l bifez pozitiv!).
5. Alte aspecte mai specifice relevante academic și/sau social (ex. mandatul rectorilor, durata doctoratului) trebuie dezbătute la rândul lor, iar propunătorii trebuie să-și argumenteze opțiunile.

Așadar, în această fază proiectul este cam ca pisica lui Schrodinger, cu viitor sau fără în funcție de demersul nostru acțional de acum (ex. cum/dacă ne uităm). Hai să-l facem viu, ca să nu rămânem cu o pisică moartă aruncată în curte de factorul politic, factor care este deja decis să alunge din curte pisica vie care nu-i mai place!

 

SCURT GHID PSIHOLOGIC ÎN CONDIȚII DE RĂZBOI

Pornind de la mai multe întrebări și solicitări din partea societății (oameni/instituții), vă propun în cele ce urmează un Scurt Ghid Psihologic în Condiții de Război. Am inițiat deja de astăzi prin Asociația Psihologilor din România (http://www.apsi.ro) elaborarea unui Ghid mai detaliat și rămânem în contact cu autoritățile naționale pentru suport și coordonare pe această linie. Deocamdată, cele 10 recomandări – derivate din lucrări de specialitate, inclusiv ale mele și ale American Psychological Association (vezi secțiunea de referințe/resurse) -, bine implementate, ne pot ajuta în (auto)reglarea psihologică și abordarea mai eficientă a problemei practice legată de război.

Pentru Ghid vezi textul de mai jos (apărut și la https://www.edupedu.ro/daniel-david-scurt-ghid-psihologic-in-conditii-de-razboi/):

David – Ghid Psihologic pentru Război

ReStart – Despre pandemie, autorități și oameni

Am tot evitat provocările mass-mediei în legătură cu analiza pandemiei/vaccinării – cu mici excepții, pe bază de comentarii punctuale, de nerefuzat în discuția adesea neanticipată –, pentru că nu am vrut să mai complic și eu lucrurile. Pe parcursul anului 2021 intențiile bune ale autorităților s-au ciocnit adesea de propria neputință și obtuzitate la specialiști/știință, așa că există deja destulă tensiune.

Am urmărit însă cu atenție manifestațiile din 2 octombrie 2021 și am văzut acolo și mulți oameni de bun simț, aduși nu de ignoranța lor, ci de aroganța, confuziile și nepăsarea autorităților. Când cei puși să te apere și să te sfătuiască fac prostii, evident că te uiți altundeva, de unde poți dobândi simplu sensuri/semnificații de care ai nevoie în perioade complicate ca aceasta, chiar dacă acestea pot fi conspiraționiste. Iar asta m-a întristat teribil și m-a determinat să punctez câteva lucruri care poate ajută și dau de gândit măcar unora dintre decidenți.

La începutul anului 2021, sondajele arătau, în general, că românii erau distribuiți relativ egal în cele trei categorii: (1) provaccinare; (2) nehotărâți; (3) antivaccinare. Era, totuși, un start destul de bun, cu expertiză adecvată, putând ajunge spre 70% vaccinați în toamna anului 2021. Dar apoi cursa a fost catastrofală:

1.     Nu a existat un pact politic pentru a lupta cu pandemia. Fiecare dorea ca el să câștige, iar ceilalți să piardă, asta pe morții din România. De aceea nici reglementările naționale privind măsurile nu au putut să fie cele mai riguroase (legi), ci am riscat totul pe hotărâri de guvern, atacabile. Situația este agravată nu doar de faptul că nu am putut uni puterea și opoziția, ci chiar puterea și-a pulverizat infantil coaliția care a instituit-o!

2.     Autoritățile au fost/sunt „psihotice” și nu acceptă că nu sunt vectori de influență în România, asta într-o țară în care datele arată clar că încrederea în autorități este la pământ de ani de zile. Ba mai mult, pentru mulți sunt contramodele! Dar s-au proiectat ca modele principale, generând astfel dezinteres sau chiar reacții inverse.

3.     Autoritățile nu au avut/nu au la rândul lor încredere în oameni. În loc să-i trateze cu empatie și să le lase marjă pentru liberul arbitru, au mers pe varianta mai dură de convingere (nu educație), generând reactanță psihologică masivă.

4.     Autoritățile nu au valorizat comprehensiv nici expertiza științifică avansată (au mizat pe anumite domenii, ignorând altele – dupa un model biomedical depășit, în dauna modelului modern bio-psiho-social), nici datele necesare în astfel de situații (evidence-based decision). Spre exemplu, foarte grav, au anunțat/au pus constrângeri și/sau au eliminat constrângeri comportamentale când/cum nu trebuia, pe baza unei psihologii de simț comun, ca niște vecine/vecini cu experiență bogată de viață (vezi relaxările pentru vara anului 2021 sau planurile pentru toamna anului 2021). Într-adevăr, deși experții UBB au arătat scenariul periculos în care vom ajunge în septembrie/octombrie, autoritățile vorbeau de relaxări și intrarea în normalitate, fără să o condiționeze de vaccinare (asta într-o țară care abia atinge 30% procentul de vaccinare!); de ce să te mai vaccinezi în astfel de condiții? În fine, un alt exemplu recent: cum să nu încurajezi oamenii să creadă conspiraționist că pandemia este o minciună, când tu elimini pragul de 6/1000 pentru a menține școala deschisă tocmai când pandemia este într-un punct critic? Da, școlile trebuie ținute deschise – politica ministerului că școlile se închid ultimele și se deschid primele, cu condiția asigurării sănătății, este bună -, dar ministerului trebuia să i se permită să anunțe/să facă asta mai devreme, nu în plină expansiune a pandemiei!; dincolo de argumentele științifice – care pot fi pro și contra, poate chiar în favoarea acestei decizii –, este vorba de mesajul psihologic către oameni: între asta și „jos pandemia”, care este acum diferența?

5.     Mecanismele psihologice care trebuiau comunicate pentru a pune în practică sfaturile medicale au lipsit sau au fost prost gândite. Cum vrei să schimbi atitudini/comportamente (ex. adaptare la pandemie/vaccinare) fără implicarea specialiștilor în domeniu? Dacă organizațiile de specialitate ale psihologilor ar fi fost implicate de la început, cred că cea mai mare parte din nehotărâții din ianuarie era acum provaccinare și altfel ar arăta astăzi rata de vaccinare și țara (mult mai aproape de 70%).

Care este salvarea? Cred că asta este rețeta realistă: (1) pact politic pentru a ataca pandemia; (2) întărirea încrederii bilaterale (autorități-oameni); (3) valorizarea comprehensivă a experților (organizațiilor profesionale) și a datelor științifice. Cum se pot obține aceste ingrediente? Pentru punctul 1 inițiativa trebuie să vină de la președintele țării. Pentru punctul 2 pașii de urmat pot veni de la organizațiile reprezentative ale psihologilor (Asociația Psihologilor din România + Colegiul Psihologilor din România). Pentru punctul 3 trebuie implicate trei componente: medical+psihologic+socio-comunicațional (inclusiv fonduri pentru a culege date despre bariere/facilitatori etc. în timp real, date care să fundamenteze campaniile/intervențiile, atât generale, cât și particularizate pe diverse regiuni). Dacă facem asta, probabil că în decembrie sau la începutul anului viitor situația va arăta mai bine. Dacă nu facem asta, poate va fi mai bine, după ce va fi însă mult mai rău!

Vaccinarea – între o abordare științifică și una de circ!

În prima etapă, vaccinarea a început haotic și în logica psihoculturală românească a „concentrării puterii”, și anume „oamenii să vină la vaccin”! Și a fost inițial mare îmbulzeală pe platforma de vaccinare. Asta a dat iluzii pozitive autorităților, care se așteptau la un succes fenomenal al vaccinării în România. Cine cunoștea însă psihologia românilor (ex. caracterul bipolar al multor atribute psihoculturale) a rămas îngrijorat. 

Într-adevăr, am criticat și eu și alți specialiști în comportamentul uman această strategie inițială dominantă a autorităților, astfel încât, în a doua etapă, cam în prima parte a anului 2021, strategia a fost completată corect cu elementul central de „accesibilitate”, în logica „vaccinul vine la oameni”! Și a mai crescut un pic procentul. Dar, așa cum am spus atunci autorităților, uneori și public, accesibilitatea ar fi trebuit însă dublată de un efort național comun și de mecanisme diferite de influență. Iar în paralel, obligatoriu, în logica unor politici de tip ”evidence-based”, trebuiau culese informații despre profilul psihocultural al celor care reacționează la campanie și al celor care nu reacționează, adaptând din mers campania de vaccinare pe baza acestor date. Efortul național comun a eșuat ca urmare a faptului că nici măcar vaccinarea și pandemia nu au fost suficient de puternice să-i facă pe politicienii noștri să tragă în aceeași direcție, de dragul țării/românilor; dimpotrivă, fiecare dorea să câștige singur și/sau se bucura de eșecul celuilalt, nepăsându-i că acela este și eșecul tuturor. Mecanismele diferite de influență (ex. canale diferite/comunicatori congruenți cu grupurile țintă/un echilibru psihologic al recompenselor și restricților relevante etc.) au fost implementate destul de bine în etapa a doua (cu excepția echilibrului psihologic între restricții și recompense relevante!), dar, ca urmare a lipsei unui efort național comun, au ajuns tot doar în anumite zone. În fine, datele nu s-au cules, nu s-au cules adecvat sau nu au fost analizate, lucru nesurprinzător într-o țară în care prea mulți – experți într-un domeniu sau neexperți în ceva anume – se pricep la toate, iar „șeful”, nu datele, stabilește situația de fapt. 

Acum am atins un nou blocaj! Analfabetismul funcțional și științific antrenat ani de zile în țară și promovarea în spațiul public/media a ”influencerilor” de tip vrăjitor/astrolog etc. își arată roadele. Avem mulți oameni cu o minte care nu înțelege știința, care nu sunt ghidați acțional de cunoștințe chiar când le au, ci de convingeri formulate adesea simplu de „influenceri” din zona pseudoștiinței/pseudocunoașterii. Iar asta nu se schimbă peste noapte. Poate o „Românie (bine) educată” să facă ceva peste ani. Când am fost întrebat recent, am spus din nou autorităților de la diverse niveluri că, acum, pentru o a treia etapă care să genereze un plus semnificativ, ne trebuie o abordare și mai personalizată. Dar, ca să o avem, întâi trebuie să înțelegem mai bine, prin analize psihocomportamentale țintite, care este acum profilul celor care s-au vaccinat și al celor care încă se opun/sunt nehotărâți. Aceste analize se pot face rapid la nivel național (sunt diverse institute serioase de sondaje care se pot implica), dar ar trebui dublate la nivel de regiune și chiar de județ (unele date psihoculturale la nivel regional, derivate din studiile proprii, care să fie integrate cu noile date care s-ar culege, le-am oferit deja și eu). Apoi, pe baza lor, se pot gândi în paralel campanii naționale și regionale/locale eficiente, în final oamenii putând alege liber, dar bine informați (conform minții pe care o au). În acest fel câștigăm mulți. Mi s-a spus însă că nu sunt bani acum, nici pentru analiza datelor existente, nici pentru a se culege noi date. Bun, atunci văd că ne rămân bani pentru vouchere și „tombolele a la circ”! Este un mecanism gălăgios, poate accentua pe alocuri efectele etapei a doua, dar nu mă așteptam ca acesta să fie mecanismul principal pe care să mizeze acum autoritățile. Dar așa cum au vrut să schimbe mentalități și comportamente în pandemie fără psihologi, care sunt, totuși, specialiștii direcți în mintea umană/comportamentul uman – și nu știu ca organizațiile reprezentantive ale psihologilor să fie consultate -,  nu ar fi trebuit să mă mai mire soluția banală de acum. În final, ca să nu las doar circul ca opțiune, dacă cineva, totuși, vrea să meargă dincolo de tombolă, mai avem posibilitatea, dacă nu să implementăm etapa a treia, măcar să facem mai bine lucrurile din etapa a doua! 

Despre autonomia universitară/libertatea academică: UBB a semnat Magna Carta Universitatum și Declarația GUILD

Recent am semnat din nou în numele Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) Magna Carta Universitatum și am asumat și contribuit la Declarația GUILD asupra libertății academice.

• Mesajul la semnarea documentului și Semnarea efectivă

În acest context, cred că merită să reamintim succint societății și politicienilor ce este și de ce trebuie protejată autonomia universitară/libertatea academică, precum și alte aspecte fundamentale ale componentei academice (ex. relația inseparabilă în universități între educație-cercetare științifică).

Într-o definiție de lucru, autonomia universitară se referă la libertatea instituțională a universităților de a propune și implementa viziuni, strategii și tactici (politici/regulamente/metodologii/proceduri/decizii/conținuturi etc.) proprii în componentele academice și administrative. Evident, această libertate instituțională este constrânsă de legile existente și trebuie dublată de responsabilitate socială. Dar legile existente trebuie să fie suficient de generale pentru a lăsa libertate universităților să se diferențieze competitiv între ele prin alegerile făcute; altfel, toate devin campusuri ale autorității (ministerului) centrale! Responsabilitatea socială trebuie înțeleasă adecvat, pe intervale diferite de timp (termen scurt-mediu-lung) și pe componente diferite (ex. socio-economice vs. culturale); altfel, dacă aceasta se reduce la eficiență economică imediată, atunci rolul universităților de stimulator al dezvoltării civilizației umane se reduce drastic, în condițiile în care unele contribuții universitare nu au imediat sau nu au deloc consecințe economice, dar pot avea astfel de consecințe pe termen lung sau se pot exprima doar în schimbarea unor paradigme culturale (ex. dezvoltare durabilă/economie circulară etc.). În plus, a condiționa activitățile universității doar de nevoile existente în prezent este o „crimă intelectuală”, universitățile având rolul nu doar de a satisface nevoile existente, dar și de a crea nevoi și interese noi, la care societatea nici nu se gândește acum. Reformulând o butadă a unui premiant Nobel, fără educație și cercetare de tip „discovery” (făcute pur și simplu din curiozitate) și cu focalizare doar pe educație și cercetare de tip „applied” (făcute din nevoi), încă perfecționam deplasarea cu calul și aruncatul suliței și aveam o durată medie de viață de aproximativ 35 de ani, nu aveam tehnologia actuală și speranța de viață de aproximativ 70 de ani. Autonomia universitară este condiția obligatorie prin care se poate obține acest echilibru necesar. În acest context, prin analogie cu autonomia universitară, trebuie spus și că libertatea academică se referă la acțiuni similare la nivel individual în cadrul unor instituții academice. De obicei, autonomia universitară și libertatea academică sunt simultane în societățile democratice, dar acestea pot fi și divergente (spre exemplu, unele universități se pot bucura instituțional de autonomie, dar nu acordă o mare libertate academică în interior).

Numai prin aceste mecanisme – autonomia universitară/libertatea academică – universitățile pot rămâne instituții care se ocupă obiectiv, creativ și competitiv de cunoaștere, fără alte intruziuni. În acest fel societatea se protejează pe ea însăși pentru a nu aluneca în obscurantism sau în cunoașterea „adevărului” prin vocea celui care strigă sau care este cel mai tare! Cum ar fi ca din 4 în 4 ani, odată cu schimbarea puterii politice, să ne schimbăm prin decizii politice conținuturile/programele academice, cultura organizațională și leadershipul, nu mai vorbesc de numiri politice pe posturi, așa cum se întâmplă în multe instituții publice? Cum ar fi să închidem programele care sunt deficitare economic și/sau nu au consecințe economice directe sau relație imediată cu piața muncii (ex. științe precum fizică, chimie, biologie, studiul limbilor clasice, precum greaca, latina, zona de artă-cultură etc.)? Cum va arăta în 20 de ani lumea fără acestea? Vom avea iarăși vrăjitori și astrologi de stat la „curtea” puterii? Societățile totalitare și/sau politicienii ignoranți percep autonomia universitară/libertatea academică drept un potențial pericol, deoarece scapă controlului lor, și în consecință încearcă să o atace prin defăimare (ex. vorbind de „feude universitare”), legi inflexibile și detaliate, prin modul de condiționare a resurselor (ex. ce să studiem) și/sau prin denaturări ale mecanismelor (ex. responsabilitatea socială este redusă la eficiență economică). Evident că sub cupola autonomiei universitare/libertății academice se întâmplă și aici unele abuzuri (mai mari sau mai mici, în funcție de instituție/țară). Dar aici este ca în democrație: este un sistem bun, în care se întâmplă și lucruri rele, iar rolul nostru este să protejăm sistemul (democrația sau autonomia/libertatea academică) reducând posibilitatea lucrurilor rele/apariției derapajelor, nu să renunțăm sau să atacăm democrația sau autonomia/libertatea academică. În final, autonomia/libertatea academică înseamnă propria libertate și bunăstare și competitivitatea țării!

Dar pentru a înțelege bine aceste lucruri, trebuie însă să înțelegem și istoria lor. De aceea în completare la mesajul de bază de mai sus fac în continuare și o prezentare succintă  a acestei istorii. Astfel, la apariția lor în Evul Mediu (aproximativ în secolul al XI-lea), universitățile erau în principal instituții/comunități cu drepturi colective (de aici numele de universitas), conferite de un suveran (mai târziu și de alte autorități). Unele erau drepturi de proprietate pentru a putea funcționa independent prin resurse proprii, altele erau drepturi academice, iar altele drepturi care accentuau autonomia universitară, toate protejând instituția de intruziuni ale altor autorități. Mecanismul era astfel gândit încât adesea nici suveranul fondator nu putea afecta major autonomia universității odată oferită (mai ales pe componenta academică), tocmai pentru a-i asigura obiectivitate și eficiență. Evident că drepturile depindeau de anvergura suveranului. Astfel, în cazul dreptului academic de a preda și de a li se recunoaște gradele universitare, dacă suveranul era împăratul Sfântului Imperiul Roman și/sau Papa, atunci drepturile aveau aplicabilitate mai generală (ius ubique docendi). Dacă suveranul era un principe autonom/rege, anvergura era mai redusă (ius respectu regni). Cele mai multe universități au început adesea cu nivelul ius respectu regni, trecând apoi la ius ubique docendi, prin recunoaștere ulterioară (uneori la zeci de ani) imperială și/sau papală. Spre exemplu, la fondarea în 1581 a instituției universitare Academia Claudiopolitana din Cluj, instituția cu care începe tradiția academică a UBB, regele Ștefan Báthory a acordat acesteia proprietăți pentru a trăi independent de alte resurse, membrii comunității erau apărați în disputele cu nobilii/autoritățile locale de reprezentanții principelui/regelui, iar curriculumul și organizarea academic-administrativă erau independente de autoritățile locale, bazându-se pe Ratio Studiorum și pe alte reglementări iezuite generale la nivel internațional (aceste drepturi vor primi apoi și confirmare imperială). Într-un asemenea cadru, cu resurse și protejat, comunitatea universitară se putea ocupa performant de cunoaștere. Ca un lucru inedit, hainele mai „ciudate” în prezent purtate la ceremoniile academice marchează această autonomie a universității (ne diferențiază marcant) și preocupare pentru cunoaștere (nu sunt pragmatice pentru ocupații non-intelectuale). Începând cu secolul al XVIII-lea, statul a dorit să aibă un cuvânt mai greu de spus în curriculumul universitar, pentru a încuraja universitățile să fie mai ancorate în nevoile societății, de atunci până în prezent autonomia universitară fiind mai bine legată de responsabilitatea socială (definită mai recent și cu o componentă socio-economică), însă într-un echilibru adecvat între abordări academice de tip „discovery” vs. „applied”, echilibru stimulat, dar nu impus. Spre exemplu, într-un astfel de context, Academia/Universitas Claudiopolitana s-a transformat în secolul al XVIII-lea dintr-o instituție universitară iezuită într-o universitate imperială.

• Vezi pentru mai multe detalii și dezbaterea Times Higher Education – Europe Universities Summit – la care am participat ca prezentator, despre autonomia universitară/libertatea academică

I. Despre Magna Carta Universitatum

Prima variantă a fost propusă în 1988, fiind semnată până astăzi de de sute de universități din zeci de țări (aproximativ 904 de universități din 88 de țări), stând la baza „reformei Bologna”. Printre ideile principale (vezi imaginile mai jos) se află autonomia universitară/libertatea academică și inseparabilitatea actului de educație și de cercetare în recrutarea și statutul personalului academic și în activitățile acestuia. UBB a fost printre primele universități din țară care au semnat acest document, de aceea este una din vocile principale în România în apărarea acestor principii academice fundamentale. A doua variantă propusă în 2020 pornește de la prima, dar clarifică și a treia misiune a universității și anume relația cu societatea/responsabilitatea socială, aspect pe care la UBB l-am anticipat deja în programul ProUBB+.

II. Despre GUILD

GUILD este organizația unora dintre cele mai prestigioase universități europene de talie mondială și cercetare avansată (research-intensive/world-class). Declarația GUILD asupra libertății academice pornește de la Declarația de la Bonn asupra libertății în cercetarea științifică, extinzând-o însă asupra întregii misiuni academice. UBB este membru GUILD din 2020.

 

Despre noua poziție în Consiliul Național al Rectorilor

Astăzi am preluat pentru următoarele șase (6) luni președinția Consiliului Național al Rectorilor (CNR). În condițiile în care președintele actual, profesorul Sorin Cîmpeanu, a devenit ministru, a trebuit să se suspende din poziția de președinte CNR. După discuții interne în Biroul CNR, s-a ajuns la concluzia că ar trebui să avem o președinție rotativă, la fiecare șase luni, iar la propunerea președintelui actual și cu votul majoritar al Biroului CNR, am fost desemnat să încep eu.

Sincer și direct spus, în ciuda faptului că nu am avut un interes major pentru a ocupa poziții de conducere în CNR (abia am preluat conducerea celei mai mari universități a țării, și asta în condiții de pandemie), am acceptat acum acest demers din următoarele două motive:

(1) Sunt încă mâhnit de lipsa de viziune politică în separarea recentă a învățământului superior de activitatea de cercetare științifică (cercetare-dezvoltare-inovare/CDI), în două ministere distincte (Ministerul Educației Naționale și Ministerul Cercetării, Inovării și Digitalizării). Asta ne poate costa mult ca țară, foarte mult! Nu mai reiau argumentele, cei interesați le pot găsi în multele interviuri recente pe care le-am dat pe această temă. Din această poziție, împreună cu colegii din CNR, voi încerca să încurajez public acele politici care duc măcar la o coordonare adecvată a celor două activități, din cele două ministere diferite.

(2) În legătură cu educația (mai ales învățământul superior) și cercetarea (CDI), cunosc bine atât angajamentele din programul de guverare, cât și cum trebuie acestea puse în practică (din experiența ca student/profesor în sistemele academice vestice). Multe angajamente sunt excelente pentru învățământul superior și pentru CDI, fiind practic derivate din programele anunțate în campania electorală de către PNL/USR-PLUS/UDMR. Spre exemplu, pentru CDI (dar și învățământul superior), Pactul Ad Astra, în care am fost și eu implicat, este asumat de toți partenerii de guvernare; să-l vedem acum și implementat! Atenție însă, schimbările majore nu trebuie percepute ca fiind împotriva oamenilor (cu atât mai mult să fie împotriva lor!), ci oamenii, inclusiv sindicatele, trebuie să fie parte a soluțiilor; altfel orice modificare este temporară sau iluzorie. Împreună cu colegii din CNR voi fi o voce publică care monitorizează sistematic și critic-constructiv implementarea angajamentelor din programul de guvernare în învățământul superior și în activitatea de CDI. Înțeleg prin asta (a) să încurajăm și să susținem demersurile bune din programul de guvernare, (b) să facem sugestii după bune practici europene, acolo unde lucrurile sunt ambigue sau pot căpăta traiectorii diferite în același angajament și (c) să criticăm nerealizarea angajamentelor și/sau unele angajamente mai puțin fericite (dar aici revenind cu propunerea de variante cât mai constructive). Iar asta trebuie făcut din ianuarie, când se stabilesc multe lucruri, strategii, inclusiv bugetul!

Le mulțumesc tuturor pentru încredere și la mulți ani!

 

Scurtă notă despre educație-cercetare în negocierile pentru un nou guvern

UPDATE:

Motorul modernizării României – educația (cu accent pe învățământul superior)-cercetarea (incluzând cercetarea-dezvoltarea-inovarea) -, pe care l-am descris anterior (vezi mai jos), a fost spart de negocierile și contextul politic în două „motorașe” mai firave. Nu-i bine, dar nu-i încă catastrofal! Pactul Ad-Astra, asumat de toate partidele din coaliția guvernamentală, poate avea încă rolul de coordonare a celor două „motorașe” și astfel să mergem totuși înainte coordonat, cu viteză, nu instabil și cu frâna trasă. De aceea este important ca la educație reforma modernizării să înceapă cu învățământul superior, care formează specialiștii (inclusiv profesorii din preuniversitar), altfel intervenția este una simptomatică, tratând efectul nu cauza! La cercetare lucrurile pot fi salvate dacă se înțelege că prin cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) se susține în esență modernizarea țării și că aceasta nu poate să fie doar o anexă a digitalizării. Soluția care rămâne acum este ca în jurul Pactului să se inițieze schimbări specifice în CDI, în relația dinamică cu învățământul superior (iar apoi cu toată educația), cu impact apoi asupra rolului CDI în digitalizare și asupra impactului transversal al CDI/digitalizării în toate celelalte sectoare. Dacă începem reforme în preuniversitar fără a angaja întâi universitarul și/sau dacă ne apucă de digitalizare minimizând CDI și fără a gândi relația CDI/digitalizare cu educația ratăm din nou și arătăm că nu înțelegem nimic din rolul politicilor academice în dezvoltarea unei țări, dar acum cu implicații majore, deoarece se prăbușesc niște așteptări mari și promisiuni de onoare! 

…

Văd în presă discuția că partidele care vor forma coaliția de guvernare ar evita și/sau nu sunt interesate de ministerul educației/cercetării, căutând așa numite ministere de „forță”.

Nu mai reiau aici detaliat argumentele pentru care acest lucru ar fi o greșeală imensă, anulându-se astfel chiar motorul modernizării României. Spun doar în sinteză ce am mai spus în multe interviuri publice:

• „…Educaţia (incluzând şi cercetarea) trebuie să fie reforma iniţială a României. Prin educaţie formăm specialiştii şi generăm cunoaştere competitivă. Dacă formăm prost specialiştii, nu este cine să facă treabă bună în economie, sănătate, transporturi sau orice alt domeniu „strategic” definim. Dacă nu generăm cunoaştere competitivă, nu avem inovaţii care să crească economia şi bunăstarea oamenilor, ţară rămânând o colonie tehnologică/ştiinţifică. Tot prin educaţie formăm profesorii care ne educă copiii. Dacă îi educăm prost, ne condamnăm generaţiile viitoare şi astfel viitorul!”.

Sper sincer că acest dezinteres este doar o speculație de presă. Ar fi extrem extrem de dezamăgitor ca acest lucru să fie adevărat, deoarece: (1) aceste partide au programe foarte bune pentru educație (preuniversitar-universitar); (2) au asumat împreună Pactul Ad Astra pentru cercetare și (3) se pot coordona perfect în această arhitectură complexă și modernă – educație-cercetare – cu proiectul președintelui „România Educată”. Un astfel de minister nu doar că nu ar trebui minimizat, dar ar trebui să primească o ordine de precădere extrem de importantă în viitorul guvern, deoarece numai așa vom moderniza și dezvolta țara. Acesta este ministerul de „forță” pentru țară și cetățeni, celelalte clasice numite de „forță fiind astfel mai mult pentru mediul politic. Fără educație adecvată, celelalte ministere nu au șansă să fie eficiente. Multă susținere pentru unii dintre câștigători a venit pe această idee! Dar, așa cum știm, nu doar testul partidelor, ci și al oamenilor este atunci când ajung în pozițiile de putere. Știindu-i pe mulți implicați în discuții, eu încă am încredere că educația și cercetarea vor deveni centrale și căutate/dorite în acest guvern, restul fiind speculație. Dar să vedem!

Să mergem la vot!

Împrumutând o metaforă din filosofia științei, România se află astăzi într-o criză paradigmatică psihoculturală. Altfel spus, există acum în țară o luptă strânsă între paradigma psihoculturală veche și paradigma psihoculturală modernă.

Paradigma psihoculturală veche este reprezentată dominant de colectivism (grupul este mai important ca persoana, accentuându-se omogenitatea, în dauna diferențierilor, și interesul grupului), concentrarea puterii (puțini conduc mulți, iar autoritatea este reprezentată de „șefi”), frica de incertidudine și modelarea comportamentului social mai ales prin pedepse și vânarea greșelilor.

România modernă este reprezentată de autonomia indivizilor (grupul este constituit pe bază de valori comune ale persoanelor autonome, servind emanciparea acestora și binele comun), descentralizarea puterii (puterea socială este distribuită în zone care se controlează reciproc și nimeni nu o poate concentra autoritar, autoritatea fiind mai ales în logică de reprezentare), îmbrățișarea incertitudinii cu curaj ca oportunitate și modelarea comportamentului social și prin recompense.

O paradigma psihoculturală nu este bună sau rea în sine, dar devine mai utilă sau mai puțin utilă în funcție de proiectul de dezvoltare a țării și de strategia geopolitică a acesteia. Evident, paradigma psihoculturală modernă este mai congruentă cu spațiul Uniunii Europene și al NATO, la care am aderat de bunăvoie. Paradigma psihoculturală colorează toate segmente vieții sociale, de la grădiniță, până la parlamentul unei țări. De aceea este important să știm ce dorește acum țara! Să nu lăsăm această criză psihoculturală să fie menținută și/sau influențată doar de cei puțini care vor merge la vot și/sau de vocea celor care strigă cel mai tare.

Evident, eu voi vota pentru partidul care s-a angajat și poate să modernizeze psihocultural România, pentru că vreau să văd țara un actor important în Uniunea Europeană/NATO, măcar la nivelul teritoriului/populației, și pentru că astfel putem obține instituții puternice congruente cu cele vestice și bunăstare pentru oameni. Pentru partidul care a făcut din educație/cercetare, dacă nu mereu nucleu principal al reformei, prioritate fundamentală. Numai educația de calitate poate asigura buni specialiști și buni cetățeni pentru țară și profesori care să ne educe adecvat noile generații. Numai cercetarea, în legătură strânsă cu învățămăntul superior, poate genera cunoaștere avansată cu potențial inovativ, care să asigure competitivitate țării și bunăstare oamenilor, evitându-se situația în care România devine o „colonie științifică/tehnologică”.

Pentru mine este clar că paradigma psihoculturală modernă se va impune, întrebarea este când? Eu aș vrea cât mai repede, acum dacă se poate și dacă se dorește!

În încheiere le reamintesc tinerilor că încă există politicieni cărora nu le pasă de reacțiile alegătorilor și monitorizarea făcută de aceștia în perioada dintre alegeri. Așadar, să nu cadă în capcană, crezând că, chiar dacă nu merg la vot, pot interveni oricând eficient la derapajele politicului pe parcursul mandatelor (ex. prin proteste); sigur că pot, dar nu va fi ușor, iar uneori va fi fără efect major! Hai așadar să mergem la vot și să facem și monitorizarea/intervențiile pe parcurs!

Despre miturile față de învățământul superior românesc

Recent a fost dat publicității Raportul Comisiei Europene dedicat învățământului superior: “The European Higher Education Area in 2020. Bologna Process Implementation Report”. „Modelul Bologna” din aria europeană a învățământului superior a fost implementat până în 2020 în 48 de țări, fiind aplicat astfel și în țări care nu fac parte din Uniunea Europeană.

În acest context este timpul să înțelegem lucrurile corect și să renunțăm la o serie de mituri asociate învățământului superior românesc, propagate în diverse medii instituționale și publice, mituri care fac rău mediului academic și țării. Am mai spus aceste lucruri, dar, în contextul acestei analize europene, cine nu înțelege și mai propagă astfel de mituri fie nu poate, fie nu vrea! Să înțelegem așadar lucrurile, în baza datelor din acest Raport european.

Mitul 1. Avem prea mulți studenți, universitățile românești devenind astfel „fabrici de diplome”.

• Adevărul este altul, și anume că România stă prost între țările Uniunii Europene la numărul de absolvenți de studii superioare raportat la populația generală.
  • Este drept că între 2000 și 2017 numărul de studenți a crescut în România cu 17,4%. Dar procentul a crescut și în țări de referință academică din Uniunea Europeană, precum Germania (50,5%), Franța (25,7%) și Marea Britanie (20,1%). Deși în România procentul celor între 18-34 implicați în studii superioare a crescut între 2000 (7,1%) și 2017 (11,9%), acesta este sub media europeană în 2017 (16,4%); în plus, creșterea este una absolută, valoarea relativă față de media europeană  rămânând aproximativ la fel (în 2000 media europeană era de 11,5%), ceea ce arată că am crescut și noi, dar au crescut și cei care au pornit de la un nivel deja oricum superior nouă. Trebuie înțeles că în lumea modernă și în „modelul Bologna” licența nu mai înseamnă specializare avansată, cu excepția unor domenii vocaționale; licența este introducere și culturalizare în domeniu, cam ce era liceul pe vremea părinților/bunicilor noștri, specializarea avansată făcându-se acum la nivel de master/doctorat. Din păcate, unii au rămas cu mentalitatea din perioada comunistă, când licența definea universitatea și se intra la universitate cu acordul partidului, iar acum nevoia de educație superioară a unui număr mare de tineri îi sperie (ex. sintagma „Pe vremea mea nu oricine ajungea student!” sintetizează această mentalitate vetustă). Similar, doctoratul nu mai înseamnă “încununarea carierei profesionale”, ci înseamnă debutant în cercetare (“early stage researcher”), cu prezență și implicare continuă la școală; nu am înțeles nici acest lucru și ne-am trezit cu problemele pe care le știm, când unii, care aveau deja o carieră/experiență profesională extrauniversitară, au venit să-și ia și diploma de doctor ca „încununare”! Așadar, angajând criterii de calitate riguroase, universitățile românești trebuie să fie mai incluzive la licență, accentuând selecția mai ales la nivel de master/doctorat. Așa cum știm din studii de psihologie interculturală, modernizarea țării depinde puternic de acest indicator!

Mitul 2. Avem o creștere prea mare a numărului personalului academic („prea mulți universitari”) și prea multe universități.

• Adevărul este că România nu exagerează acești indicatori între țările Uniunii Europene.
  • Spre exemplu, în România, între 2000 și 2017, personalul academic a scăzut cu 1,3%. Dintre cele 40 de țări analizate în Raport, în 2017, prin raportare la diverse perioade (2000/2005/2010), în 13 țări s-a produs o scădere a numărului personalului academic, în timp ce în 27 de țări a avut loc o creștere. Creșteri mari s-au produs de exemplu în Marea Britanie (65,6%) sau Germania (48,5%), iar scăderi mari în Georgia (-59,1%) sau Grecia (-26,2%). Aceste creșteri/descreșteri ale numărului personalului academic nu s-au legat direct de creșterile/descreșterile numărului de studenți.
  • În ceea ce privește numărul de universități, în România acesta a scăzut între 1999/2000 și 2018/2019 de la 124 la 88. Franța (+387), Italia (+138) și Germania (+132) au cele mai mari creșteri. Cele mai puternice scăderi au avut loc în Georgia (-160) și Armenia (-89). Dacă raportăm numărul de universități dintr-o țară la 1 milion de locuitori, în 2017 mediana țărilor analizate în Raport este 8. În acest context, scorul României este 5. Această analiză prin mediană este doar orientativă, în condițiile în care nu s-a controlat pentru mărimea instituțiilor. Spre exemplu, Marea Britanie are scorul 4, dar și universități mai mari, care concentrează resurse academice.

Mitul 3. Finanțarea  universităților românești a crescut constant, astfel că a vorbi despre subfinanțare este exagerare din partea universităților, care adesea cheltuiesc neperformant banul public.

• Adevărul este că România nu stă bine la acest indicator între țările Uniunii Europene.
  • Spre exemplu, în România procentul din PIB dedicat învățământului superior era în 2016 același cu cel din 2004, și anume de 0,7%. Pentru referință, țări cu universități vizibile și cu impact internațional stau astfel în 2016: Marea Britanie – 1,4%; Germania – 1,3%; Franța – 1,2%. Pe baza unei analize încă preliminare putem spune că dacă s-ar raporta performanța academică în rankingurile internaționale ale universităților la finanțarea universităților, România ar avea constant universități în Top 500!

Așadar, simplu și direct spus, avem nevoie (1) de mai mulți absolvenți de studii superioare (mai ales licență/master), (2) de un număr crescut de personal academic și (3) de o creștere a finanțării. Sigur, asta dacă dorim să fim o societate modernă, bazată pe cunoaștere, nu o colonie științifică/tehnologică. Este evident însă că această dezvoltare trebuie făcută obligatoriu doar într-un cadru circumscris de indicatori riguroși de calitate, nu oricum! Dar trebuie făcută! Așadar, aria românească a învățământului superior trebuie regândită pentru creșteri cantitative circumscrise calitativ, iar apoi trebuie conectată cu aria românească a cercetării. Fără a intra în detalii, concentrarea academică în jurul marilor universități cu cultură academică de calitate, cu extensii apoi ale acestora prin centre universitare distribuite în diverse zone ale țării, și/sau diferențierea misiunilor universităților românești pentru a servi mai bine nevoile locale și naționale pot să fie, spre exemplu, soluții care duc la creșteri cantitative, circumscrise calitativ. În plus, accesarea resurselor financiare trebuie făcută doar prin angajamentul de responsabilitate și standarde clare. Altfel, simple creșteri cantitative, fără constrângeri calitative – așa cum am arătat că am fi capabili să facem rapid -, pot duce la confirmarea miturilor!

Cu referire la aria românească a cercetării observăm că “Pactul Ad Astra pentru cercetare” propus recent a fost asumat de marile universități și consorții universitare ale țării, alături de organizații studențești reprezentative. De asemenea, dintre partidele politice acesta a fost asumat de USR-PLUS/UDMR/PNL (în ordinea asumării publice); alte partide cu șansă de a intra în Parlament nu s-au exprimat (încă). Așadar, există o șansă bună de a moderniza aria românească a cercetării și de a o coordona apoi cu aria românească a învățământului superior, pentru a susține astfel o societate românească bazată pe cunoaștere, cu impact asupra competitivității țării și bunăstării oamenilor. 

 

 

 

Despre raționalitate și pandemie: începerea școlii între cum ar trebui și cum se poate!

Văd în aceste zile multe păreri și mulți experți în legătură cu începerea anului școlar în condițiile pandemiei. Unii întăresc ideea de reluarea a anului școlar în regim de normalitate (cerând statului să controleze riscurile), alții de rămânere în regim de pandemie (totul online), iar alții vin cu scenarii hibride, unele însă atât de complicate că nu se pot implementa. E bine că discutăm și propunem, dar să o facem rațional, fără a ne lăsa pradă tendințelor noastre psihoculturale de exagerare a pozitivului (până la un optimism iluzoriu) și negativului (în termeni catastrofali). Mai precis:

(1) Să ne amintim, totuși, în ce context suntem, și anume de “război” cu pandemia! Cine se așteaptă la soluții care să ducă la aceleași standarde educaționale ca înainte de pandemie, cred că nu înțelege noțiunile de “război” și de “pandemie”. Putem ținti însă acum la standarde de onorabilitate educațională și/sau să căutăm să inițiem unele schimbări paradigmatice în educație, care poate după pandemie vor funcționa în logica unei “dezvoltări post-traumatice” (o evoluție față de perioada pre-pandemie).

(2) Realist vorbind, evident că nu putem avea activitățile școlare obișnuite controlând acum toate riscurile pandemiei, din cauza unor limitări clare:

2a. Infrastructură educațională insuficientă și subdezvoltată, sigur cu eterogenitatea proprie, având puține zone foarte bine dezvoltate și multe zone subdezvoltate. Spre exemplu, nu știu care universitate/școală poate să spună ca are toate condițiile administrative (de cămin și de spațiu didactic) și financiare pentru începerea în completă siguranță a noului an academic pentru toți studenții/elevii (ex. implementând adecvat distanțarea fizică/făcând testări medicale periodice).

2b. Resurse financiare insuficiente pentru a extinde rapid infrastructura și/sau pentru a asigura toate condițiile de siguranță (ex. măști necesare pentru toată lumea; testare periodică pentru toți cei angajați în sistem).

(3) Nu putem însă nici ține închisă societatea pe termen lung, prin izolare fizică și comunicare doar online.

(4) Așadar, activitățile școlare trebuie gândite în condiții de “război/pandemie” și cu constrângerile reale pe care le avem, cu angajamentul că se va face tot posibilul pentru a se desfășura într-o formă sau alta, pentru a nu afecta parcursul de viață al elevilor/studenților. În aceste condiții, nu avem ce norme detaliate să cerem autorităților naționale, că nu se pot oferi. Făcând asta intrăm toți într-o zonă de ipocrizie, accentuată de contextul alegerilor. Autoritățile trebuie/pot doar:

4a. să întărească implementarea principiilor generale de control al pandemiei (ex. distanțare/igienă/control medical-testare/psihoeducație), atât în instituțiile educaționale, cât și la nivelul societății;

4b. să caute să asimileze rapid tratamentele/vaccinurile care vor apărea și să întărească sistemul medical pentru cazurile clinice când vor apărea;

4c. să întărească autonomia unităților educaționale, cu asumarea responsabilității, pentru a putea lua rapid decizii majore (ex. închiderea cursurilor/achiziția de noi materiale etc.);

4d. să mobilizeze maximum de resurse pe care le pot mobiliza acum și să creeze un instrument transparent prin care unitățile educaționale să știe că pot accesa unele din aceste resurse pentru nevoi imediate/neprevăzute, cu precădere în zonele defavorizate/pentru populațiile vulnerabile, pentru a nu se accentua decalajele deja existente în educație;

4e. să pună la dispoziție consultanță diversă unităților educaționale (la cerere/rapid/eficient), prin colaborare strânsă cu asociațiile profesionale/grupuri de experți.

Într-un astfel de scenariu general (condițiile de la punctul 4), scenariile specifice trebuie și vor fi diferite de la o unitate educațională la alta! Așadar, scenariul la nivel de țară este că nu trebuie să avem un scenariu comun la nivel de țară sau că scenariul comun la nivel de țară înseamnă de fapt scenarii specifice fiecărei unități educaționale, cu factorul comun al unui standard de onorabilitate educațională (poate definit minimal de minister, mai ales în zona preuniversitară, unde factor comun este mai important). Fiecare unitate educațională trebuie să-și personalizeze condițiile naționale generale descrise la punctul 4 în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are/le poate accesa. Spre exemplu, este greu de crezut că o comunitatea academică de aproape 50 000 de oameni, cum este UBB, va implementa un scenariu similar cu o universitate care are o comunitate de 10 000 de oameni. Unele școli au spațiu pentru culoare cu sens unic și pentru distanțare fizică între bănci sau în pauze, altele nu au și astfel vor trebuie să apeleze la grupe mici, rotite între ele, și la mască. Eu cred că acum este momentul ca rectorii/directorii de unități educaționale să-și asume rolul de management/leadership – în consultare constantă cu comunitatea educațională, inclusiv părinții și specialiștii puși la dispoziție de autorități – și să-și folosească autonomia atât de mult clamată; nu poti să ceri mereu autonomie, dar când este să o folosești te întorci la stat să-ți aranjeze studenții/elevii în clasă.

Așadar, statul (1) să mobilizeze maximum de resurse pe care și le permite și să le distribuie transparent și programatic, (2) să-și facă datoria în a implementa social regulile generale de siguranță, (3) să pună la dispoziție expertiză și cele mai avansate tratamente și (4) să facă modificări legislative, astfel încât fiecare unitate educațională să-și poată apoi asuma responsabilitatea pentru un scenariul adecvat, în funcție de context, particularități și de resursele pe care le are, la un nivel al onorabilității educaționale.

Cum mai stăm cu încrederea? Tot mai bine! Dar mai avem de lucru…

Una dintre surprizele monografiei psihologiei românilor (David, 2015) a fost nivelul extrem de scăzut al încrederii interpersonale (ex. generalizate, față de persoanele apropiate, față de persoanele îndepărtate/străini, nespecifică, etc.). Lucru aparent șocant pentru o cultură care se proiectează și se autodescrie ca având ospitalitatea ca una dintre valorile principale, deși, dacă înțelegem nuanțele importante pe care le-am propus dintre „cum suntem” vs. „cum ne credem” vs. „cum vrem să fim”, lucrurile nu sunt absolut deloc incompatibile. Spuneam atunci că încrederea atât de scăzută nu ne ajută să colaborăm eficient, iar deficiența în colaborare nu duce la instituții puternice prin care să ne folosim potențialul intelectual bun (de inteligență/creativitate).

Pentru a vorbi fundamentat, pe baza analizelor World Values Survey/WVS (2010-2014) – mai precis 2012 pentru România și 2011 pentru SUA -, nivelul de încredere interpersonală nespecifică (încrederea/neîncrederea în oameni în general) era de 4,5 ori mai scăzut la români decât la americani. Pe grupe de vârstă lucrurile stăteau aproximativ astfel:

• La tinerii adulți de până la 29 de ani încrederea era de 2,7 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația Mileniarilor (cei născuți între 1981-1996) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.
• La generația de mijloc (30-49 de ani) încrederea era de 4,3 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația X (cei născuți între 1965-1980) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.
• În cazul seniorilor (50+) încrederea era de 6,4 ori mai scăzută la români decât la americani. Generația “Baby Boomers” (cei născuți între 1946-1964) se suprapunea atunci cel mai bine peste această categorie de vârstă.

Recent (20 iulie 2020) au devenit publice datele World Values Survey/WVS (2017-2020) – mai precis 2017 pentru România și 2017 pentru SUA. Până la o analiză mai detaliată și comparativă a datelor din monografie (David, 2015) cu cele recente (WVS, 2017-2020), m-am uitat exploratoriu la acest indicator fundamental – încrederea interpersonală nespecifică (încrederea/neîncrederea în oameni în general) – pentru a vedea dacă ipoteza angajată în 2015 se susține. Spuneam atunci că pe măsură ce Generația Z (cei născuți între 1997-2012) va deveni, alături de Mileniari, activă social, stocul de încredere interpersonală în țară va crește, cu implicațiile sale bune pe scară largă (cooperare-instituții puternice-potențial valorificat). Pentru o analiză a acestei ipoteze cu implicații mai generale vezi aici (https://danieldavidubb.files.wordpress.com/2017/12/romania-mea-sinopsis-asupra-diagnosticului-psihocultural-al-romaniei3.pdf). Așadar, iată ce arată astăzi datele la o analiză preliminară:

• Global, românii au în 2017 un nivel de încredere interpersonală de 3,1 ori mai scăzut decât americanii; anterior (în 2012) acesta era de 4,5 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). Dacă în 2012 procentul de încredere al românilor era de 7,7%, în 2017 a ajuns la 12,1%.
• Pe generații lucrurile stau astfel în 2017:

• • La tinerii adulți de până la 29 de ani nivelul de încredere interpersonală este 2.3 ori mai scăzut decât la americanii din aceeași grupă de vârstă; anterior (2012) acest nivel era de 2,7 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o oarecare stabilitate a încrederii interpersonale a românilor tineri prin raportare la americanii tineri (și am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 11,2% în 2012 la 14,4% în 2017.
    • Generația Z și Generația Mileniarilor se suprapun cel mai bine peste această categorie de vârstă.
  • La generația de mijloc (30-49 de ani) nivelul de încredere interpersonală este de 2,5 mai scăzut decât la americanii din aceeași categorie de vârstă; anterior, în 2012, acesta era de 4,3 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale a românilor prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 7,3% în 2012 la 12.4% în 2017.
    • Generația X și cei mai vârstnici din Generația Mileniarilor se suprapun cel mai bine peste această categorie de vârstă.
  • În cazul seniorilor (50+) nivelul de încredere interpersonală este de 4 ori mai scăzut decât la americanii din aceeași categorie de vârstă; anterior, în 2012, acesta era de 6,4 ori mai scăzut. Am asistat așadar, la o creștere a încrederii interpersonale a românilor prin raportare la americani (dar am rămas cu încredere mai scăzută decât americanii). În această categorie, în cazul românilor procentul de încredere a crescut aproximativ de la 6,2% în 2012 la 10,7% în 2017.
    • Generația Baby-Boomers (și o parte din Generația X mai vârstnică) se suprapune cel mai bine peste această categorie de vârstă.
  • Dacă în cazul românilor încrederea interpersonală scade de la generațiile tinere la cele mai vârstnice, la americani profilul este invers; acest lucru era valabil și în 2012/2011.

Așadar, ipoteza avansată în 2015 (David, 2015) pare la o analiză preliminară confirmată și avem acum (2017) un stoc mai bun de încredere interpersonală față de perioada anterioară (2012), pe care putem construi, deși acest stoc este încă mult mai mic decât cel al SUA. În plus, probabil că educația comunistă (pentru Generația Baby Boomers și Generația X mai vârstnică) și nivelul ridicat de cinism (pentru Generația X în general) au redus stocul de capital de încredere în generațiile mai vârstnice, generând un patern opus celui din SUA, unde Generația Baby Boomers are un nivel de încredere interpersonală mult mai ridicat decât generațiile mai tinere.

• Notă: Raportul încrederii între cele două țări este calculat ca raportul dintre procentele din fiecare populație care afirmă că are încredere în majoritatea oamenilor (americani vs. români). În 2017, scorul pentru România este calculat în baza datelor din ambele eșantioane raportate pe platforma WVS: scorul pentru România este cel combinat între European Values Study/EVS (design secțional) și World Values Survey/WVS (design combinat: secțional și panel). Eșantioanele EVS/WVS în analizele globale sunt reprezentative național. Dacă utilizam doar EVS, lucru poate recomandabil ținând cont de faptul că grupul american de comparație se bazează tot pe designul secțional, atunci stocul general de încredere a românilor era similar (ușor crescut, de la 12,1% la 12,7%), dar mai accentuat în generațiile tinere (ex. la adulții tineri de la 14,4% la 19,1%); am ales însă metoda combinată deoarece astfel eșantionul este mai mare, iar analizele pe generații au astfel o mai mare stabilitate/putere statistică, iar în concluzii optimismul este mai temperat. Rezultatele trebuie interpretate statistic, cu impact pentru politici publice, nu individual. Datele mai pot suferi unele modificări ca urmare a ajutărilor care încă se mai pot face pe platforma WVS.

Referințe selective:

• David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom, Iași.
• World Values Survey – https://www.worldvaluessurvey.org/wvs.jsp

Ratăm academic și noul exercițiu financiar?

Aflu din presă, periodic și tot mai zgomotos, despre cum milioane (care apoi se adună în miliarde) de Euro vor fi investite în unități academice, care de care mai ambițioase (e drept, unele frizează „science-fiction„, dacă nu în esență, cel puțin prin raportare la ce suntem și putem face cu adevărat). Dar că se bagă bani în cercetare-dezvoltare-inovare (CDI) este foarte bine!

Astfel, vice-premierul a anunțat deja patru proiecte strategice de CDI din fondurile europene asociate noului exercițiu financiar (2021-2027):

• „…(1) Obținerea vaccinului tetravalent (cu patru tulpini) la Institutul Cantacuzino;
• (2) Înființarea unui institut de cercetare pe medicină genetică;
• (3) Înființarea unui institut de inteligență artificială pentru zona de robotică, automatizări industriale și IT;
• (4) Înființarea unui institut pentru tehnologiile viitorului (nanotehnologii, microelectronică, fotonică, material și tehnologii de fabricație avansate)…”.

În acest context aș dori însă să-l întreb pe ministrul cercetării (secretarul de stat) următoarele:

• Cu cine s-a consultat când a stabilit cele patru domenii/proiecte strategice și unde vor fi amplasate acele institute? Oare nu avem deja prea multe institute și prea puțini cercetători, și aceia prost plătiți?
• Are în vedere o distribuire regională a acestor institute pentru o dezvoltare echilibrată a țării? Manualul spune că o dezvoltare sustenabilă a țării are nevoie de “drivers” de dezvoltare distribuiți echilibrat, care să lucreze coordonat și complementar!

Sunt mulți actori academici valoroși în țară și probabil că ei au fost consultați. Cred însă că era bine să fie consultată și Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) – l-am întrebat și pe fostul rector al UBB care a confirmat că nu am fost consultați -, nu de alta, dar, uitându-mă la domeniile strategice anunțate de vice-premier și la expertiza din țară, văd că am avea ceva de spus (iar cei din afara țării tot asta văd!). Într-adevăr, iată relația dintre domeniile angajate de guvern și expertiza din țară (am selectat un singur ranking – rankingul THE, de referință internațională -, dar, cu mici excepții, UBB este prima sau se află mereu pe podium în toate rankingurile internaționale unde are domenii relevante):

• Din 2016 (2016/2017/2018/2019), UBB se situează pe prima poziție în țară în Metarankingul Universitar care combină toare rankingurile internaționale majore ale universităților (https://ad-astra.ro/wp-content/uploads/2019/11/Metarankingul_Universitar_2019.pdf).

 

• În Nature Index – strâns legat de domeniile menționate în angajamentul strategic -, UBB se află în prezent pe prima poziție în țară:
• În domeniul informaticii („computer science„), UBB este pe primele locuri în țară (sper măcar că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

• În domeniul ingineriei/tehnologie, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consulați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

• În domeniul științele vieții, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

 

• În domeniul științelor naturii/fizice, UBB este pe primele poziții în țară (sper că au fost consultați colegii de la celelalte universități din top sau universitățile relevante în alte topuri):

Așadar, deși era normal să fim consultați – cu atât mai mult cu cât UBB a inițiat deja în Cluj-Napoca un program strategic pe InfoBioNano4Health -, nu-i o problemă: ne-am obișnuit! Suntem mai mult consultați de alte țări și de forurile europene și internaționale decât de guvernanții noștri. Deși suntem de ani de zile un „driver” de imagine și competitivitate pentru țară în aria europeană/internațională, nu am beneficiat de susținere guvernamentală majoră de niciun fel – ba aș îndrăzni să spun că, adesea, dimpotrivă! -, făcând totul cu motivație intrinsecă și prin forțele proprii. În ultimul ranking global de referință, QS (2021), am mai rămas din țară două universități (UBB și UB); însă noroc cu tradiția care ne ambiționează, dar nu știu cât mai poate ambiția să învingă lipsa susținerii valorilor în țară și programele de excelență din celelalte țări.

Dar dacă putem accepta că nu-i o mare problemă că UBB nu a fost consultată – cu speranța însă că au fost consultate alte instituții similare nouă -, cu siguranță va fi o problemă mare de tot dacă aceste proiecte strategice nu vor fi distribuite echilibrat în țară, cu sens, deoarece banii sunt ai tuturor și pentru dezvoltarea țării/bunăstării populației, nu ai unui guvern sau ministru. De aceea nu trebuie risipiți, ci investiți pornind de la prerechizitele de competitivitate existente regional (în unități de tip „drivers”), nu în „găuri negre” sau în „science-fiction„. Și avem de gând să apărăm public asta! Deocamdată așteptăm să vedem mai clar operaționalizarea acestor angajamente.

Despre schimbarea stilului de viață în perioada epidemiei. Un Ghid practic

Până acum, intervențiile mele publice în legătură cu epidemia COVID19 s-au focalizat dominant pe componenta cognitivă din modificările cognitiv-comportamentale, pentru a înțelege într-un mod deștept, opus psihologiei de simț comun, că nu situațiile practice de viață prin care trecem ne generează reacțiile psihologice (emoționale și comportamentale), ci modul în care noi interpretăm situațiile (vezi aici). Așadar, dacă uneori nu putem controla situațiile practice pe care le întâlnim în viață, răspunsurile noastre psihologice la orice situație pot fi mereu sub controlul nostru.

• În acest sens, aceia dintre noi care ne raportăm irațional negativ la situația practică de epidemie (și/sau la o eventuală contaminare) – prin (1) gândire rigidă („Nu trebuia să se întâmple”/”Nu pot concepe asta”), (2) catastrofare („Este groaznic că s-a întâmplat”), (3) intoleranță la frustrare („Nu pot suporta”) și (4) evaluări globale („Lumea/ceilalți sunt periculoși”; „Eu sunt slab”) – vom dezvolta răspunsuri psihologice nesănătoase (ex. stări de panică/anxietate, depresie, furie/agresivitate, vinovăție clinică). Aceste răspunsuri sunt nesănătoase deoarece ne afectează calitatea vieții și capacitatea noastră de a face față situației practice (ex. când ești panicat nu mai iei eficient decizii, iar dacă ești depresiv devii submotivat) și, în plus, îi afectează pe cei din jurul nostru (copii/familie).
• Cei care ne raportăm irațional pozitiv la situația practică de epidemie (ex. prin iluzii pozitive, detașare) vom fi calmi și relaxați, poate chiar cu emoții pozitive, dar aceste răspunsuri psihologice nu sunt sănătoase când trebuie să ne confruntăm cu un pericol sau cu o situație practică de rezolvat, deoarece adesea ne submotivează.
• Atitudinea adecvată la situația practică de epidemie (și/sau la o eventuală contaminare) este gândirea rațională, prin (1) flexibilitate cognitivă („Îmi doresc să nu se întâmple și fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că unele lucruri nu sunt sub controlul meu”), (2) noncatastrofare (nuanțarea negativului – „Este foarte rău, dar nu catastrofic, nu cel mai mare rău care se poate întâmpla”), (3) toleranță la frustrare („Nu-mi place, dar pot tolera și încerca să ies din situație”) și (4) evaluare nuanțată („Lumea/ceilalți au manifestări periculoase, dar asta nu înseamnă că sunt mereu periculoși”; „Eu am comportamente slabe uneori, dar asta nu mă face un om slab în general”). Această raportare rațională va genera emoții negative sănătoase (ex. îngrijorare, dar nu panică/anxietate; nemulțumire, dar nu furie/agresivitate; tristețe/supărare, dar nu depresie; regret dar nu vinovăție clinică). Aceste răspunsuri sunt sănătoase deoarece ne mobilizează în confruntarea cu situația practică/pericolul și permit apariția unor emoții pozitive asociate altor evenimente din această perioadă, ceea ce duce la o bună calitate a vieții; spre exemplu, în această perioadă, o stare de îngrijorare față de epidemie permite apariția bucuriei legată de ziua de naștere a copilului, dar una de panică/depresie nu!
• Pentru a învăța raportarea rațională am recomandat Pastilele Psihologice!

Acum este momentul să accentuăm componenta comportamentală din modificările cognitiv-comportamentale. Într-adevăr, este evident că situația prin care trecem, prelungindu-se, ne provoacă rutina comportamentală zilnică, forțându-ne la dezvoltarea unei rutine comportamentale noi. Dar dezvoltarea unei rutine noi nu se face simplu, deoarece veche rutină se activează adesea automat/involuntar și astfel este greu de controlat. De aceea, este important să planificăm eficient o nouă rutină, pe principii psihologice riguroase:

• Pasul 1: Să gândim/înțelegem bine de ce vechea rutină este un risc și trebuie schimbată (epidemia este un risc pentru toți, mai ales pentru seniori).
  • Aici trebuie să accesăm doar surse de încredere și să evităm Fakenews.
• Pasul 2: Să facem un orar săptămânal scris (sâmbătă/duminică pentru următoarea săptămână), la un interval de o oră, maximum de două ore. Seniorii pot fi ajutați de familie/apropiați să-și facă orarul; însă în acest proces ei trebuie să fie parteneri, să aibă libertate de decizie și nu să li se prescrie orarul. În general, orarul trebuie să fie bine personalizat și acceptat, pentru a deveni în timp, prin practică, o nouă rutină comportamentală de viață!

	Luni	Marți	Miercuri	Joi	Vineri	Sâmbătă	Duminică
8-10
10-12
12-14
14-16
16-18
18-20
20-22
22-

 

• Pasul 3: În acest orar trebuie să prindem zilnic, în scris (în logica psihologiei cognitiv-comportamentale/pozitive validată științific):
  • (1) Activitățile de bază (ex. igienă, masă, studiu/serviciu, relaționare interpersonală, joacă/relaxare, somn):
    • Dieta trebuie controlată riguros, pentru a fi sănătoasă și a nu duce la creșterea în greutate sau la alte condiții clinice.
    • Includerea activităților sportive în activitățile de bază este foarte importantă în această perioadă, mai ales în asociere cu dieta, ambele contribuind la un stil de viață sănătos.
  • (2) Cel puțin un comportament, care, dacă îl facem, ne produce plăcere (pleasant life/viață plăcută):
    • vizionarea unui film/citirea unei cărți/sport, etc.
  • (3) Cel puțin un comportament congruent cu aspectele definitorii din personalitatea noastră (good life/viață bună):
    • Dacă suntem sociabili/extravertiți, putem suna pentru suport social apropiații care au nevoie de asta.
  • (4) Cel puțin un comportament congruent cu cele două/trei valori cardinale pe care le-am asumat în viața personală (meaningful life/viață cu sens):
    • Dacă generozitatea este o valoare pentru tine, poți face voluntariat care ajută în această perioadă.
  • (5) Comportamente de socializare (stress antidote/ca un antidot la stres):
    • Izolarea fizică, în lumea digitalizată, nu înseamnă și izolare psihosocială. În acest proces de socializare, deși este bine să planificăm în orar multe activități în comun în cupul/familie, trebuie lăsat însă și spațiu personal/individual.
• Pasul 4: Este important ca cineva să ne verifice, o data sau de două ori pe zi, că urmăm și implementăm orarul, mai ales în cazul acelora dintre noi care știm că avem avem dificultăți de autodisciplină și/sau de autocontrol. Această monitorizare suportivă este fundamentală mai ales pentru seniorii aflați în izolare și poate să fie făcută de aparținători sau prieteni (ca suport reciproc).
• Pasul 5: Dacă orarul nu este implementat eficient, analizăm cauzele, le eliminăm și-l refacem până când acesta devine acceptat și implementat. În timp, aceste practici cognitiv-comportamentale vor deveni o nouă rutină sănătoasă de viață, unele lucruri putând fi păstrate apoi și în perioada postcriză!

Dacă implementăm hotărâți modificările cognitiv-comportamentale recomandate aici, nu doar că vom reduce negativul (suferința psihologică și reacțiile disfuncționale la criză), dar vom dezvolta pozitivul, epidemia și problemele asociate (ex. o potențială contaminare, izolarea, etc.) putând deveni astfel nu doar tolerabile, ci și oportunități de dezvoltare personală. Succes tuturor!

P.S. Recomandări suplimentare

• Aceia dintre voi, care ați avut probleme psihologice și erați în tratament la momentul declanșării crizei, continuați tratamentul după recomandarea terapeutului cu care ați lucrat/cu care lucrați (Ghidul de față poate să fie utilizat complementar).
• Aceia dintre voi, care ați avut probleme psihologice pe care le-ați rezolvat, dar simțiți că acestea sunt reactivate de criză, intrați în legătură online cu fostul terapeut (Ghidul de față poate să fie utilizat complementar).
• Aceia dintre voi, care simțiți că dezvoltați probleme psihologice, în ciuda recomandărilor de aici, contactați serviciile de urgență disponibile online (vezi și la Clinica UBB).

STAI ACASĂ! – Despre epidemia cu COVID19 și Sărutul mortal al Generațiilor X, Y, Z și Alpha pentru Generația Baby Boomers și Generația Tăcută!

Un model generațional larg acceptat (Pew Research Center) vorbește despre următoarele categorii:

• Generația Tăcută (cei născuți între 1928-1945 – astăzi între 75-92 de ani);
• Generația Baby-Boomers (cei născuți între 1946-1964 – astăzi între 56-74 de ani);
• Generația X (cei născuți între 1965-1980 – astăzi între 40-55 de ani);
• Generația Y/Mileniarii (cei născuți între 1981-1996 – astăzi între 24-39 de ani);
• Generația Z (cei născuți între 1997-2012 – astăzi între 8-23 de ani);
• Generația Alpha (cei născuți începând cu 2013 până în prezent).

Unele din lucrurile importante pe care le știm până acum despre COVID19 sunt următoarele: (vezi aici https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019/events-as-they-happen, aici https://www.cdc.gov/coronavirus/2019-ncov/prepare/transmission.html și aici https://gov.ro/ro/recomandari):

• Virusul poate afecta oamenii indiferent de vârstă și este extrem de contagios (se propagă relativ ușor);
• Aproximativ 80% dintre cei care au contractat COVID19/boala dezvoltă simptome ușoare/medii (adesea se pot vindeca acasă), aproximativ 14% au simptome severe și aproximativ 5% dezvoltă simptome grave/critice.
• Severitatea simptomelor crește cu vârsta și cu pre-existența unor condiții medicale complicate (ex. anumite boli cronice), mortalitatea foarte crescută fiind mai ales în aceste condiții. Într-adevăr, se pare că cei mai tineri/sănătoși duc mai ușor boala decât cei în vârstă și cu condiții medicale complicate. Acest profil este mai atipic față de “gripa clasică”, unde și copiii foarte mici sunt extrem de vulnerabili, având reacții clinice mai severe/critice.

Așadar, este foarte important ca seniorii și cei cu condiții medicale complicate să nu contracteze virusul! De aceea:

• Izolarea seniorilor/celor cu condiții medicale complexe este fundamentală, nu o joacă. Chiar poate să fie cu adevărat o problemă de viață și de moarte! În primul rând, ei trebuie să fie responsabili și să se (auto)izoleze, iar dacă nu o fac, atunci responsabilitatea revine aparținătorilor și celor care îi iubesc!
• Tinerii trebuie să evite interacțiunile cu seniorii, deoarece le-ar putea transmite virusul (mai ales că unii tineri care au COVID19 sunt asimptomatici și/sau au simptome foarte ușoare, adesea greu de identificat). Dacă îți pasă și îți iubești părinții și bunicii, nu-i vizita și nu interacționa direct cu ei. Să nu uităm că tinerii sunt „generația digitală” și hai să dovediți creativ/inovativ asta acum, în interacțiunile sociale digitale, nu directe, cu cei în vârstă!
• Pentru a lupta și mai eficient cu pandemia, majoritatea statelor afectate (inclusiv România) a luat măsuri drastice de distanțare socială și în grupele de vârstă în care boala nu reprezintă pe scară largă un pericol mortal, ca un mijloc agresiv de luptă cu pandemia pe termen scurt/mediu (în logica unui „atac” care poate schimba rapid soarta “războiului”). Aceste măsuri trebuie respectate de fiecare dintre noi! Sigur, la acest moment nu știm cât pot dura aceste măsuri, autoritățile având de găsit pe termen mediu/lung soluții deștepte între distanțare socială și funcționarea economiei/a lumii. Ambele strategii – distanțare socială radicală vs. distanțare socială gradată/imunizare de masă – există în manualele de specialitate, alegerea fiind probabil influențată și de profilul psihocultural al țării, astfel încât implementarea lor să fie cât mai eficientă la nivelul comportamentului individual. Ca observații preliminare, țările care au un nivel mai crescut al concentrării puterii sociale (autoritarism mai crescut) și/sau al evitării incertitudinii (văd incertitudinea ca pericol, nu ca oportunitate) și/sau al colectivismului (grupul domină radical autonomia individului) și/sau al controlului comportamentului prin pedepse tind să impună măsuri mai drastice și generalizate (ex. China, Italia), în timp ce celelalte țări aleg strategii mai gradate/diferențiate (ex. Olanda, UK) (studiu/analiză în derulare).

Am inclus mai jos o serie de recomandări psihologice pentru această perioadă (reunind mai multe recomandări date în ultima săptămână în contexte diferite). Sintetizându-le, nucleul psihologic sănătos (rațional) în aceste vremuri înseamnă gândire flexibilă, lipsa catastrofării și toleranță la frustrare. Spre exemplu, să nu exagerăm cu dificultatea izolării, în condițiile în care starea de urgență a fost impusă doar de o săptămână (ex. cei sănătoși o pot vedea încă prin analogie cu o vacanță mai lungă de Crăciun în sânul familiei!). Dacă însă se va prelungi, atunci da, izolarea poate deveni un stresor și vă sugerez să urmați recomandările psihologice de mai jos (în legătură cu cele menționate acolo, gândirea și implementarea unei noi rutine zilnice care să le cuprindă va fi fundamentală, alături de un stil de viață sănătos, prin sport și mâncare). De asemenea, generațiile tinere au fost mereu tachinate că sunt prea vulnerabile la stresori  (“fulgi de nea”); este timpul să vedem dacă “vulnerabilii” pot deveni eroi toleranți la frustrare, în condițiile în care crizele sunt oportunități pentru astfel de schimbări majore. În fine, așa cum am arătat în monografia dedicată psihologiei românilor, în general, românii nu se caracterizează prin autodisciplină ridicată; hai să vedem dacă putem depăși acum această limită, respectând exact recomandările autorităților, și aici criza putând fi un motivator determinat pentru schimbări psihologice majore la scară socială.

Recomandări psihologice:

(1) Cum să ne raportăm psihologic la pandemie

• https://danieldavidubb.wordpress.com/2020/03/12/psihologia-sfaturi-psihologice-in-lupta-impotriva-epidemiei-de-coronavirius-covid-19/

(2) Izolarea ca factor de dezvoltare personală

• https://www.agerpres.ro/social/2020/03/18/psihologul-daniel-david-daca-ne-raportam-rational-la-izolare-poate-sa-devina-un-factor-de-dezvoltare-personala–468817

(3) Cum să ne raportăm la ceilalți

• https://www.agerpres.ro/social/2020/03/18/psihologul-daniel-david-oamenii-ar-trebui-sa-se-raporteze-la-cei-infectati-cu-noul-coronavirus-fara-evaluari-globale-ci-nuantate–468910

(4) Pastile psihologice pentru criză (video/online)

https://www.ubbcluj.ro/ro/infoubb/covid19/#1

 

 

 

 

Psihologia/Sfaturi psihologice în lupta împotriva epidemiei de coronavirius (COVID-19)

Omenirea se confruntă astăzi cu o problemă practică majoră, și anume epidemia de coronavirus (COVID-19). Prin modul în care ne raportăm la această problemă practică, putem genera răspunsuri psihologice adaptative/funcționale sau dezadaptative/disfuncționale. Răspunsurile psihologice adaptative ne ajută să confruntăm mai bine problema practică și efectele inerente acesteia. Răspunsurile psihologice dezadaptative complică problema practică și efectele inerente acesteia, generând chiar probleme psihologice adiționale. Așadar, psihologia științifică ne poate ajuta în trei feluri în această situație:

• (1) Cum să abordăm mai eficient problema practică a epidemiei;
• (2) Cum să ne raportăm psihologic la problema practică a epidemiei pentru a nu dezvolta răspunsuri dezadaptative (probleme psihologice), ci adaptative;
• (3) Cum să facem față problemelor psihologice dacă au apărut.

Implementarea adecvată a acestor aspecte poate duce la efecte colective benefice!

(I) Cum să abordăm eficient problema practică a epidemiei

• În primul rând, trebuie să fim corect informați! De aceea, informațiile trebuie luate doar din surse credibile (autorități ale statului dublate de specialiști și jurnaliști/media credibilă). Spre exemplu, vezi aici: http://www.ms.ro/coronavirus-covid-19/ De asemenea, este bine să coroborăm informațiile naționale cu cele internaționale (spre exemplu, vezi aici: https://www.who.int/emergencies/diseases/novel-coronavirus-2019). În această perioadă trebuie să evităm să citim despre epidemie din surse necredibile și/sau să ascultăm astfel de surse. Mintea umană este predispusă la contaminare psihologică și astfel la Fake News! Așadar, să refuzăm contaminarea psihologică, informându-ne despre epidemie doar din sursele credibile și refuzând să ne expundem mintea la surse necredibile și/sau la pseudoștiință (vezi aici despre Contaminarea psihologică și cum să ne ferim de ea).
• Apoi, trebuie să urmăm exact cerințele autorităților naționale (dublate de specialiști), pe care este bine să le coroborăm cu sursele credibile media și surse credibile internaționale (dacă apar discrepanțe, să solicităm autorităților explicații pentru acestea), iar apoi să le implementăm adecvat în viața noastră. Aceste autorități ne vor spune mai ales ce să facem și ce să nu facem. Iar acestea sunt lucruri fundamentale! Dar aceste lucruri, pentru a fi implementate eficient în comportamentele noastre, trebuie asimilate eficient de mintea umană, iar aici, psihologia, prin intervențiile cognitiv-comportamentale, are rolul principal. De aceea, cred că astfel de autorități trebuie să includă și specialiști psihologi și/sau să colaboreze strâns cu organizațiile majore ale psihologilor (ex. Asociația Psihologilor din România/Colegiul Psihologilor din România).
  • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să facem?
    • Sfaturile bune trebuie formulate implementational de fiecare din noi, în funcție de situațiile în care suntem, adică după formula Dacă (timp/context), Atunci (fac asta).
      • Sfat bun: Să mă spăl des pe mâini.
      • Sfat bun implementațional: Dacă este oră fixă, Atunci mă spăl pe mâini. Dacă urmează să mănânc, Atunci mă spăl pe mâini, Dacă am atins obiecte atinse de alții, Atunci mă spăl pe mâini, etc.
  • Cum ne raportăm psihologic la sfaturile autorităților/specialiștilor legate de Ce să nu facem?
    • Conform „metaforei mortului” din psihologie, unui mort poți să-i spui să nu facă lucruri și te va asculta. Unei ființe vii trebuie însă să-i spui și alternativele implementaționale (în formula Dacă/Atunci).
      • Sfat bun: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni.
      • Sfat bun implementațional: Nu particip la adunări cu peste 100 de oameni, așadar, Dacă sunt invitat la adunări cu peste 100 de oameni, Atunci refuz. Dar dacă sunt invitat la adunări cu un număr mic de participanți Atunci pot considera a potențială participare, luându-mi însă măsurile adecvate de igienă.
• Despre izolare. Sugestiile de izolare date în mod corect de autorități trebuie utilizate creativ și în aceeași logică implementațională. Spre exemplu, izolarea poate să fie un moment în care ne ocupăm de lucruri importante pentru noi, de care până acum nu am avut timp (ex. să vedem un film/să citim o carte), sau în care încercăm lucruri noi (ex. să învățăm o limbă străină/să ne pregătim pentru cursuri clasice oferite în regim online). De asemenea, izolarea fizică nu poate împiedica conectarea psihologică cu ajutorul tehnologie; deci, este momentul să menținem/reîntărim relațiile familiale și sociale (pe care poate le-am ignorat în vârtejul activităților cotidiene înainte de epidemie), relații care apoi contribuie la bunăstarea noastră psihologică. În fine, izolarea nu trebuie văzută excesiv, interacțiunile sociale și viața trebuind să continue cât mai normal posibil în condițiile date, cu o grijă serioasă la indicațiile legate de protejarea față de contaminare (ex. atingeri, distanță, număr de persoane participante, igienă, etc.). În profilul nostru psihologic ca națiune avem tendința să interpretăm incertitudinile ca pericole, nu ca oportunități; de aceea, în acest context aș sugera să fim atenți la pericole, dar să nu ratăm oportunitățile de normalitate și chiar de dezvoltare/progres (exersându-ne responsabil creativitatea).

(II) Cum ne raportăm psihologic la problema practică

• Raportare cognitivă irațională
  • Nu trebuia să (mi) se întâmple/Nu pot accepta că (mi) se întâmplă. (gândire rigidă/absolutistă/inflexibilă)
  • Este o catastrofă/cel mai rău lucru care se putea întâmpla. (catastrofare)
  • Nu pot tolera/suporta această situație. (intoleranță la frustrare)
  • Viața (epidemia) este nedreaptă. (evaluare globală a vieții/situației) / Oamenii sunt periculoși. (evaluarea globală a celorlalți) / Eu sunt slab/vulnerabil. (autoevaluarea globală)
• Raportare cognitivă rațională
  • Mi-aș fi dorit să nu se întâmple, dar accept faptul că există și fac tot ce este omenește posibil pentru a-i reduce impactul. (gândire flexibilă)
  • Este foarte rău că se întâmplă asta, dar nu-i o catastrofă. (îngrijorare adaptativă non-catastrofică, prin nuanțarea negativului și recunoașterea pozitivului). Spre exemplu (aceste informații trebuie însă verificate constant, prin raportare la noile date oferite de autorități/specialiști):
    • Deși virusul este foarte contagios, rata de mortalitate nu este una excesivă (chiar în comparație cu alte virusuri din aceeași familie), mai ales în segmentele mai tinere ale populației.
    • Larga majoritate a celor infectați au simptome moderate și se vindecă.
  • Pot tolera situația deși este greu/neplăcut. (toleranță la frustrare)
  • Viața este cum este și o pot influența doar în anumite privințe. (acceptarea activă a situației) / Niciun om nu este total bun sau rău în sine, ci are comportamente mai bune sau mai rele la care ne putem raporta adecvat și diferențiat. (acceptarea necondiționată activă a celorlalți) / Sunt un om cu bune și rele, încercând să maximimez punctele bune. (autoacceptarea necondiționată activă)
  • Despre îngrijorarea sănătoasă. În legătură cu îngrijorarea, care apare în mod natural în astfel de situații, aceasta poate să fie programată pe parcursul zilei. Spre exemplu, una din tehnicile cognitiv-comportamentale este ca dacă ne vin în minte teme de îngrijorare (ex. contaminare, boală, moarte, etc.), să le notăm, dar să le analizăm rațional doar într-un interval prestabilit de noi (ex. 18-18.30), fără a le lăsa să ne macine ziua oricând.

(III). Cum ne raportăm la problema psihologică

• Problema psihologică derivă din stilul de gândire/cognitiv irational. În acest fel se nasc uneori chiar probleme psihologice clinice de tipul anxietății/panicii, depresiei, furiei/agresivității și/sau vinovăției. Aceste probleme clinice afectează calitatea vieții/bunăstarea psihologică (nu doar a noastră, ci și a persoanele apropiate și copiilor care sunt în jurul nostru) și pot amplifica chiar efectul problemei practice (ex. generează stres, care reduce apoi capacitatea de apărare imunologică a organismului, susțin decizii proaste în/față de problema practică, etc.); în plus, nu permit apariția cu ușurință a unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. În fine, dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective de panică/agresivitate/depresie.
  • Dacă vă aflați în această situație, atunci încercați să schimbați stilul irațional de gândire în cel rațional.
    • Spre exemplu, repetați, atunci când apar intens problemele psihologice, cognițiile raționale, inițial cu voce tare (aproximativ 30 de secunde), apoi în gând (aproximativ 30 de secunde). Dacă nu au efect după minim 1-2 zile de practică, atunci adresati-vă rapid unui specialist în psihologie clinică/psihoterapie. Pentru simplitate, folosiți pastilele psihologice din link (după David, 2012), pe care le puteți adapta condițiilor specifice în care sunteți (Pastile Psihologice).
• Răspunsurile psihologice sunt normale/sănătoase, dacă derivă dintr-un stil de gândire/cognitiv rațional. În acest fel se nasc răspunsuri adaptative/funcționale în situația practică problematică, și anume îngrijorare (dar nu anxietate/panică), tristețe (dar nu depresie), nemulțumire (dar nu furie/agresivitate) și părere de rău (dar nu vinovăție). Aceste răspunsuri vă mobilizează pentru a face mai bine față situației practice, iar dacă apar pe scară largă, pot genera, prin agregare, efecte colective adaptative/funcționale/sănătoase; în plus, permit mai ușor apariția unor emoții pozitive amorsate de eventuale evenimente pozitive de viață. Dar, dacă devin prea frecvente și/sau de lungă durată, le puteți ține sub control astfel (dacă nu funcționează, apelați la un specialist în psihologie clinică/consiliere psihologică/psihoterapie):
  • (1) Relaxare/Meditație (dimineața/seara sau când starea psihologică o cere)
    • Relaxare: Controlați-vă pentru a respira uşor şi lent pe nas (3-4 secunde inspiraţia, 4 secunde expiraţia). Respiraţia toracică tinde să genereze hiperventilație, ceea ce duce apoi la o concentraţie mai mare a oxigenului în sânge şi la simptome similare celor din debutul atacurilor de panică. Respirând calm, după modelul de mai sus, minimum 3-5 minute, se generează răspunsul de relaxare.
    • Meditaţia de tip transcendental a fost preluată în SUA şi adaptată pentru a putea fi utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-o manieră în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia transcedentală este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de relaxare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip transcendental sunt (vezi Benson, 1996, apud David, 2012):
      • Pasul 1: Alege un cuvânt sau o propoziţie care are semnificaţie importantă pentru tine (în acest caz ar fi de preferat una optimistă).
      • Pasul 2: Stai liniştit, într-o poziţie confortabilă.
      • Pasul 3: Închide ochii.
      • Pasul 4: Lasă corpul şi musculatura să se relaxeze.
      • Pasul 5: Respiră lent, dar natural, iar în timpul respiraţiei, focalizează-te şi repetă mental formula aleasă în Pasul 1.
      • Pasul 6: Adoptă o atitudine pasivă. Nu te gândi cât de bine o faci sau dacă o să-ţi iasă. Dacă pe parcursul procedurii îţi vin în minte alte gânduri, lasă-le să vină fără a te opune (cum vin, aşa vor pleca), tu focalizându-te în continuare pe formula aleasă.
      • Pasul 7: Continuă acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
      • Pasul 8: La sfârşit, nu te ridica imediat. Stai liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschide ochii şi stai aşa încă un minut înainte de a te ridica.
    • Meditație de tip mindfulness a fost la rândul ei preluată în SUA şi adaptată astfel încât să fie utilizată fără încărcătura ei mistică şi într-un mod în care efectele ei să fie clar măsurabile. Meditaţia mindfulness este o tehnică utilă pentru a genera răspunsul de detașare, răspuns opus stresului. Etapele meditaţiei de tip mindfulness sunt (vezi și David, 2012):
      • Pasul 1: Aleg o poziție confortabilă și un context liniștit.
      • Pasul 2: Sunt conştient de corpul meu (inspir). Mă accept așa cum sunt (expir).
      • Pasul 3: Conştientizez gândurile negative (inspir). Accept gândurile negative așa cum sunt (expir).
      • Pasul 4: Accept faptul că ele îmi pot produce o stare psihologică negativă (inspir). Ştiu însă că suferinţa este tolerabilă (expir).
      • Pasul 5: Conştientizez şi gândurile mele pozitive (inspir). Le accept așa cum sunt (expir).
      • Pasul 6: Conştientizez stările pozitive (inspir). Le accept (expir).
      • Pasul 7: Continui acest exerciţiu timp de 5-10 de minute.
      • Pasul 8: La sfârşit, nu mă ridic imediat. Stau liniştit, aproximativ un minut, restabilind treptat legătura cu mediul înconjurător. Apoi deschid ochii şi stau aşa încă un minut înainte de a mă ridica.
  • (2) Activare comportamentală prin activități care (a) vă fac plăcere (ex. sport), (b) corespund valorilor pe care le aveți (ex. activități mai multe în familie) și/sau (c) derivă din calitățile pe care le aveți (ex. sfaturi/ajutor pentru alții), respectând însă constrângerile date de problema practică.

Referințe selective.

• David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale. Editura Polirom, Iași.

Alte referințe utile:

• American Psychological Association:
  • https://www.apa.org/practice/programs/dmhi/research-information/pandemics
  • https://www.apa.org/helpcenter/pandemics
  • https://www.apaservices.org/practice/news/covid19-psychology-services-protection
• National Association for School Psychologists
  • Cum să vorbească părinții cu copiii despre problema epidemiei: https://www.nasponline.org/resources-and-publications/resources-and-podcasts/school-climate-safety-and-crisis/health-crisis-resources/talking-to-children-about-covid-19-(coronavirus)-a-parent-resource?fbclid=IwAR0I30rS27K-SzYftLgsVOUTJwSZEVOZPL6m2mmSbrMQB1EFathHMCK8OW8

UPDATE: Candidatura la Rectoratul UBB 2020-2024 – Programul ProUBB+

UPDATE II:

Așa cum speram, Senatul UBB are de astăzi o conducere prezidențială „world-class”, noul președinte, ales cu o majoritate largă, devenind profesorul Florin Streteanu, decanul Facultății de Drept din UBB. Liniile și-au ales apoi vicepreședinții astfel: Conf. univ. dr. Simona Motogna (linia română, la propunerea președintelui); Conf. univ. dr. Kadar Magor (linia maghiară, la propunerea liniei); Lector. univ. dr. Christian Schuster (linia germană, la propunerea liniei). La rândul lor, senatorii sunt colegi/studenți responsabili, cu care UBB este deja pe drumul cel bun (indiferent de ce se va întâmpla la competiția pentru rector)! Felicitări tuturor! Chiar mă bucur mult…

…

UPDATE I:

Dragi colegi:

Înscrierile candidaturilor pentru rectoratul UBB s-au încheiat. Suntem doi candidați, alături de mine înscriindu-se și colegul prof. univ. dr. Ioan Chirilă, un distins teolog din Facultatea de Teologie Ortodoxă a UBB.

Dosarul meu de candidatură, cu programul detaliat, poate să fie găsit la noul site: http://www.danieldavid.ro/

Deși am un Blog, am făcut acest site nou în contextul candidaturii, pentru a nu interfera, mai mult decât este cazul, aspectele mai personale (Blog), cu cele legat de candidatură (noul site). Pe site (http://www.danieldavid.ro/), dacă aveți întrebări/comentarii legate de candidatură, vă voi răspunde cu plăcere. De săptămâna viitoare voi începe prezentarea publică a candidaturii „Programul ProUBB+: UBB – Universitate de clasă mondială (world-class) prin încredere și deschidere”.

M-aș bucura să ne întâlnim într-un număr cât mai mare la prezentări/dezbateri/evenimente și să urmăriți pentru noutăți siteul http://www.danieldavid.ro!

…

Dragi colegi/prieteni:

Așa cum am anunțat, odată încheiată campania de alegeri academice la UBB pentru departament/consilii/senat, mi-am depus astăzi, 28.01.2020, candidatura pentru poziția de rector al UBB.

Programul de candidatură va fi făcut public în data de 1 februarie 2020, atunci când începe în mod formal campania pentru rectoratul UBB. Până atunci, vă prezint mai jos, în sinteză, viziunea care fundamentează programul, în limbile română, maghiară și germană. Programul propus derivă dintr-o platformă participativă largă, astfel că vă mulțumesc tuturor celor implicați! Platforma nu țintește doar rectoratul UBB, ci servirea comunității noastre, prin propunerea/susținerea în diverse poziții de conducere/reprezentare a colegilor cărora le pasă de viitorul universității noastre, îl văd în context modern, european și doresc să se implice în această direcție. În acest sens, rezultatele inițiale ale alegerilor de la nivelul departamentelor/consiliilor/senatului sunt foarte bune, urmând acum, înainte de alegerea rectorului, să alegem un președinte de senat în același spirit (iar aici nu este un secret colaborarea strânsă pe care o avem în acest demers cu profesorul Florin Streteanu).

Atitudinea mea în timpul campaniei va fi că ceilalți candidați nu sunt contracandidații mei, ci colegii mei. Vom propune fiecare programe pentru comunitatea noastră, mai mult sau mai puțin similare, le vom dezbate între noi, iar programul ales de comunitate va da rectorul UBB. Sunt convins că știm să alegem ce este bine pentru comunitatea noastră, și anume viitorul și modernitatea UBB!

VIZIUNEA PROGRAMULUI ProUBB+

UBB – Universitate de clasă mondială (world-class) prin încredere și deschidere

Motto: Neminem Resideo (Fiecare are un rol important)

Dragi colegi,

Plasez candidatura mea la funcția de rector al Universității noastre în paradigma unei universități de clasă mondială (world-class), care să exprime, totodată, valorile noastre fondatoare și virtuțile care consider că trebuie să le fie asociate – Tradiție (prin Bun-simț) și Excelență (prin Raționalitate/Înțelepciune) -, în spiritul umanist modern al încrederii și deschiderii, pentru a genera o cultură organizațională a solidarității și cooperării, într-un cadru instituțional dominat de etică, un cadru menit să susțină apoi cu onoare și curaj misiunea noastră universitară. Conform acestui program, excelența nu este un aranjament exclusivist, ci, într-o înțelegere umanistă, o formă incluzivă de a susține și stimula valoarea fiecărui membru activ al comunității academice. Mai precis spus, excelență înseamnă instituționalizarea unui standard înalt de calitate academică, pe care îl putem implementa în UBB, cu responsabilitate instituțională, rigoare administrativă și empatie colegială. Urmând programul propus, UBB devine prima universitate a țării – generatoare de caractere și competențe, de buni cetățeni, fiind o sursă de bunăstare bazată pe cunoaștere pentru Cluj, pentru Transilvania și pentru întreaga țară, un reper fundamental în știința și cultura națională – și, totodată, o universitate de referință la nivel internațional, promovând cultura română și contribuind la dezvoltarea unei civilizații umane bazate pe cunoaștere.

Misiunea principală a UBB este aceea de a asigura un învățământ modern, centrat pe student prin excelența cunoașterii și formarea caracterelor, în care activitățile științifice, cultural-artistice și sportive se combină armonios în modelul academic al unei universități world-class, pentru a oferi oportunități de dezvoltare profesională și personală adaptate atât nevoilor/intereselor studenților, cât și nevoilor/vocației cadrelor didactice și cercetătorilor. În acest proces, studentul nu este obiect sau beneficiar al unor servicii educaționale, ci partener activ al cadrelor didactice și cercetătorilor, membru cu drepturi depline al comunității academice a UBB. Unicitatea UBB în peisajul academic internațional este, în primul rând, o consecință a multiculturalității, atât în ceea ce privește organizarea academică, cât și în ceea ce privește trecutul asumat. Această caracteristică fundamentală a Universității noastre trebuie în continuare dezvoltată și valorizată, pentru a crește avantajele competitive ale UBB.

În cadrul acestei misiuni, voi fi garantul autonomiei și democrației universitare. Într-o universitate modernă, libertatea de gândire și libera căutare a adevărului nu pot fi îngrădite. Nu pot fi impuse linii de gândire și acțiune prin autoritarism. Universitatea noastră va rămâne un spațiu al libertății, al științei, al frumosului și al binelui, un spațiu al selecției/formării caracterelor și creativității/inteligențelor, pentru binele națiunii și, în general, al cunoașterii umane. Îmi doresc să generăm mecanisme instituționale prin care să valorificăm interesele/calitățile membrilor comunității noastre, astfel încât cooperarea și solidaritatea să derive din angajamentul liber al indivizilor autonomi, nu prin constrângeri rezultate din concentrarea puterii instituționale. Respectul și cordialitatea între slujitori/căutători ai adevărului se vor impune astfel, excluzând feudalismul universitar, spiritul de gașcă și interesele de grup. Îmi doresc să fiu un rector care creează și conservă contextul normalității, în care colegii se pot exprima academic, fără să trebuiască mereu să fie evaluați și ghidați, și în care aleșii înțeleg că sunt reprezentanții, nu „șefii” noștri. Cred, așadar, în descentralizarea și distribuirea puterii instituționale, cu asumarea firească a responsabilităților asociate. Îmi doresc, pentru noi toți, un climat academic în care caracterul greu predictibil al lumii complexe de astăzi să fie văzut ca oportunitate de dezvoltare, nu ca pericol, iar recompensele și încrederea în oameni să înlocuiască vânarea greșelilor și acțiunile punitive ca prim reflex instituțional.

România se schimbă odată cu lumea și cu succesiunea firească a generațiilor. Fac parte dintr-o generație necontaminată de ideologia comunist-totalitară (eram licean la Revoluția din 1989), dar suficient de matură ca să o înțeleagă. Această dublă filiație – dată de memoria intelectuală a trecutului și de provocările uriașe ale prezentului – ne permite o conectare rapidă la evoluția lumii actuale, putând astfel juca un rol pozitiv, de liant între generații. UBB se află astăzi într-o situație complexă, în care evoluția câștigată după 1989 poate produce un salt calitativ, care să ne reintegreze definitiv în ariile academice europene, sau putem asista la un regres, pe linia practicilor instituționale moștenite din perioada totalitară și accentuate de anumite politici publice falimentare ale tranziției. Așadar, viziunea instituțională la care ader și pe care o vom implementa împreună va fi definitorie pentru direcția universității noastre. Nu cred că pot face așa ceva singur, ci numai în echipă cu viitoarea conducere aleasă de UBB la toate nivelurile și cu fiecare dintre dvs., colegii mei din corpul academic al Universității. Parafrazând o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia dintre noi depinde astăzi soarta academică a tuturor, a comunității UBB!

În respectul total al Cartei și al devizei UBB, Programul ProUBB+ își propune ancorarea definitivă a UBB în aria academică europeană/internațională, ca universitate world-class, continuând angajamentul pentru tradiție și excelență al fondatorilor universității. Programul ProUBB+ este realist și echilibrat. El nu urmărește o dezvoltare forțată sau nerealistă a UBB, dar nici nu susține un status quo, generator de inerție și cu mare potențial de risc în lumea contemporană aflată într-o dinamică alertă, sau o dezvoltare „organicistă”, imprevizibilă și nepredictibilă (care poate se întâmplă, poate nu). Programul ProUBB+ susține o dezvoltare proactivă a UBB, pentru oameni și prin oameni, cu politici instituționale de susținere, sub angajamentul Neminem Resideo (fiecare membru de bună-credință al comunității are rolul său important și nimeni nu este lăsat în urmă), într-o paradigmă academică a încrederii și deschiderii.

Din respect pentru noi toți, am propus un program care nu evită problemele concrete cu care ne confruntăm. Nu promit populist sau naiv, prin formulări generale, atrăgătoare, greu de refuzat, dar și greu de testat, soluții sau dezvoltări fantasmagorice. Sigur că mereu există loc pentru mai multe detalii și teme relevante, dar voi fi bucuros să le discutăm în cadrul întâlnirilor care vor avea loc pe marginea acestui program, pentru a nu-l transforma într-un plan operațional sau într-un demers prea stufos. Așa cum am menționat la momentul anunțării interesului pentru candidatură, pentru mine, a fi rectorul UBB nu este o miză de carieră, ci prilejul înalt de a servi o universitate/comunitate cu un trecut excepțional, cu un prezent dinamic și cu un potențial imens. Programul ProUBB+ este elaborat pornind de la următorul cadru conceptual mai general:

• UBB are un profil academic complex, multicultural, cu trei linii de studiu, de la arte și teologie la științe umaniste, sociale și ale naturii/vieții, matematică/informatică, inginerie/tehnologie și sport, integrând așadar aspecte culturale, științifice, tehnologice și vocaționale. Pentru mine este important să am încrederea și susținerea colegilor din toate domeniile și din toate liniile de studiu. Toți rectorii UBB de după 1989 au avut un profil academic care a combinat fericit componenta științifică cu cea cultural-umanistă, sigur, la unii dominând componenta științifică, iar la alții componenta cultural-umanistă, fără însă ca una dintre ele să lipsească. Profilul meu academic, deși are o componentă puternică cultural-umanistă/socială prin formarea de bază (venind dinspre psihologie), înclină totuși spre profilul științific, bazat pe o specializare în psihologie clinică/experimentală, rămânând însă, în final, o persoană cu un profil deschis spre mediere și înțelegerea umanistă a situațiilor. De aceea, este important pentru mine să transmit colegilor că înțeleg, respect și susțin specificul tuturor domeniilor academice din UBB și că multiculturalitatea UBB nu este negociabilă.
• UBB asumă, deja, toate cele trei misiuni academice specifice unei universități world-class: (1) didactică, (2) cercetare-dezvoltare-inovare și (3) relația cu societatea. Prin realizările științifice, dintre care unele cu ecou internațional, profilul meu academic este mai mult legat de latura științifică. Acest lucru mă bucură, dar uneori mi se pare că, în percepția generală, el umbrește importanța celorlalte componente ale carierei mele academice, pe care le-am valorizat și le valorizez mereu, în egală măsură. Am avut norocul de a face parte din prima generație a profesorilor-Bologna din țară, predarea fiind o componentă esențială care mă definește ca profesor la UBB. De asemenea, am creat prima clinică academică de psihologie care oferă servicii de specialitate în comunitate (atât inovativ/competitiv, cât și pentru categorii defavorizate). Cred că, dintre psihologii mai cunoscuți din UBB/Cluj-Napoca/țară, sunt singurul care, deși am avut oportunitatea, nu am dezvoltat o practică privată proprie (chiar dacă îi apreciez pe cei care au făcut-o!). Am optat să derulez aceste activități prin universitate, cu scopul de a întări relația acesteia cu comunitatea. Îmi doresc, așadar, ca profilul meu academic și profesional să fie perceput în mod adecvat și corect de către comunitatea UBB. Vreau să transmit cu fermitate ideea că înțeleg, respect și susțin, inclusiv prin exemplul personal, toate cele trei misiuni ale unei universități moderne.
• Consider că universitatea este, în primul rând, pentru studenți și apoi pentru funcția didactică, de cercetare și administrativă; fără ei, universitatea nu există! Am propus un program care vine în întâmpinarea valorilor și dorințelor studenților, cel puțin la nivel de strategie și viziune, dincolo de faptul că fiecare putem învăța de la ceilalți noi valori și aspirații.
• UBB este un actor fundamental pentru Cluj, Transilvania și România. Pentru mine, este important astfel să pot avea o comunicare bună cu mediul socio-economic, cu zonele de activism social modern și cu societatea în general.

În Programul ProUBB+, cele trei misiuni principale ale unei universități world-class se îmbină echilibrat, asigurând atât valorificarea potențialului fiecărui angajat al UBB, cât și satisfacerea diverselor interese ale studenților. Desigur că fiecare dintre cele trei misiuni trebuie realizată cel puțin la nivelul unor standarde de calitate/performanță, așa cum sunt ele cerute de reglementări interne/naționale și definite, acolo unde este posibil, de comunitatea UBB. Dincolo de aceste standarde minimale, fiecare membru al comunității UBB se poate proiecta în funcție de valorile/interesele sale, în a performa într-una sau alta (sau, poate, într-o variantă mixtă, în toate cele trei) dintre misiunile UBB. Diversitatea opțiunilor, respectul pentru acestea și încurajarea rutelor mobile de evoluție în cariera academică constituie o componentă fundamentală a acestui program. În plus, o universitate world-class de astăzi își realizează cele trei misiuni apelând la o nouă paradigmă academică, pe care Programul ProUBB+ o definește prin încredere și deschidere.

Încrederea înseamnă că programele academice și corpul didactic/de cercetători își stabilesc singuri țintele de dezvoltare, respectiv traiectoriile și indicatorii de carieră (bottom-up), inserându-se într-un cadru general, definit minimal (top-down), managementul academic având mai ales rolul de a verifica îndeplinirea acestora și de a aloca resurse și sarcini în funcție de aceste planuri de dezvoltare. Ideea că managementul este singura structură care stabilește direcții de acțiune și indicatori de performanță și de evaluare este complet depășită în universitatea actuală, logica fiind cea a co-participării/cooperării, pe fondul încrederii. În acest demers, accentul pe calitate trebuie treptat să devină complementar focalizării asupra cantității, iar în anumite segmente chiar să înlocuiască accentul pe cantitate.

Deschiderea are în vedere două aspecte esențiale. Primul aspect se referă la faptul că universitatea are și rolul de a cataliza procesele de cunoaștere din afara universității, fiind un participant activ în lumea sa, lucru absolut necesar azi, când oamenii au un nivel avansat de educație, iar accesul la cunoaștere este democratizat substanțial față de epocile anterioare. Al doilea aspect se referă la faptul că universitatea trebuie să devină ea însăși un spațiu deschis pentru cei din afara comunității academice tradiționale (studenți/cadre didactice/cercetători/personal administrativ), care doresc să se implice, competent și creativ, în cunoaștere.

Așa cum am mai spus, Programul ProUBB+ nu urmărește o dezvoltare forțată sau nerealistă a UBB, dar nici nu susține un status quo inerțial sau o dezvoltare organicistă (care poate se întâmplă, poate nu). Miza este consolidarea unei instituții cu adevărat colegiale, astfel încât să oferim comunității academice și societății în ansamblul ei cea mai bună versiune a universității, realizabilă cu resursele actuale. Încrederea, deschiderea și diversitatea nu sunt doar valori abstracte, ci fundamentul unor practici instituționale cu adevărat orizontale. Fără false ierarhii, fără autoritarisme, fără gesturi instituționale retrograde, fără discriminare, dar cu un mare respect pentru excelența muncii de predare, de cercetare și a celei administrative. Programul ProUBB+ susține o dezvoltare a UBB pentru oameni și prin oameni, prin intermediul unor politici instituționale adecvate, pe principiul Neminem Resideo, în paradigma academică a încrederii și deschiderii. Spre exemplu, o poziționare mai bună în ranking-urile academice nu este un scop în sine, ci un mijloc de diagnostic instituțional, care ne spune ce trebuie făcut în mod rațional pentru a ameliora cultura organizațională a UBB și a ne ancora mai bine în aria academică internațională, în beneficiul angajaților și al studenților UBB. Într-adevăr, în ultimii ani UBB a deveni un atractor puternic de studenți din toate regiunile țării și din afara țării și ca urmare a acestor evoluții foarte bune în ranking-uri. În acest context, raportarea la cele mai avansate standarde internaționale nu trebuie înțeleasă ca o atitudine autocolonială, ci ca o modalitate de a implementa la UBB anumite reguli/forme/politici care duc la performanță și bunăstare, chiar dacă performanța efectivă va trebui adecvată, mereu, resurselor disponibile.

Există două căi majore pentru a obține statutul de universitate world-class, cel mai adesea angajate cumulativ în universitățile de succes. Prima cale se bazează pe competitivitatea academică, susținută financiar și legislativ. A doua vizează sporirea capitalului uman și social al universității, pe baza unor mecanisme de incluziune. Programul ProUBB+ își propune să valorifice maximal ambele căi, considerând că o universitate precum UBB nu poate adopta un proiect exclusivist, dar nici nu poate rămâne într-un stadiu de așteptare perpetuă: inerția nu produce transformări decât în mod accidental.

Această viziune – implementată deja, parțial, prin Institutul STAR-UBB – a adus UBB pe primul loc în țară în clasamentele internaționale ale universităților (vezi Metarankingul Universitar-2019), precum și la obținerea statutului de universitate internațională de excelență în predare/cercetare, în urma unui audit academic internațional (QS****). Așadar, asumarea unei ameliorări a poziționării în ranking-uri și un statut world-class (QS*****) sunt (1) realiste (pilotarea a fost deja făcută prin Institutul STAR-UBB), (2) în beneficiul comunității UBB (creșterea bunăstării/satisfacției profesionale și angajabilității pentru studenți) și (3) în beneficiul regiunii (Clujul și Transilvania au nevoie de un pol academic de referință în țară, care să le susțină dezvoltarea) și al țării (România are nevoie de universități world-class, care să-i asigure un avantaj competitiv la nivel internațional).

În concluzie, cred că programul pe care îl propun este realizabil, dacă va fi asumat de întreaga comunitate a UBB, angajată în colaborare și solidaritate pentru a onora și implementa cu bun-simț, înțelepciune și curaj, viziunea părinților fondatori ai Universității, care o doreau, ei înșiși, deja, ancorată în cele mai avansate modele academice internaționale. Institutul STAR-UBB poate fi văzut ca o unitate care a pilotat deja un astfel de program, cu rezultate importante, într-un timp relativ scurt. Programul ProUBB+ își propune să generalizeze mecanismele principale și experiențele testate în cadrul Institutului STAR-UBB la nivelul universității, alături de altele noi (1) printr-un demers strategic, dar non-directiv, (2) centrat pe performanță academică (didactică și științifică), dar în zona proximei dezvoltări și a satisfacției profesionale/calității vieții la locul de muncă/studiu, (3) cu aprecierea multiculturalității și recunoașterea diversității culturilor organizaționale din UBB, dar ancorate în modele internaționale specifice domeniului, (4) cu încurajarea diversității opțiunilor academice ale cadrelor didactice/cercetare, dar definite clar și (5) cu angajamentul ca demersurile administrative să servească dezvoltarea, nu să o condiționeze.

• HU – Varianta în limba maghiară – A ProBBTE+ Program
• DE – Varianta în limba germană – Programm ProUBB+

De ce nu mai sunt albastre marile centre academice tradiționale din România. Despre rezultatul Alianței USR-PLUS într-o cheie psihoculturală

Am scris după rezultatul bun al Alianței USR-PLUS din mai 2019 articolul “De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România”. Rezultatele de la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019 îmi permit o urmărire a celor spuse acolo, cu rol de cercetare psihoculturală. Într-adevăr, eu nu fac politică și nici măcar analize politice. Dar, ca psiholog interesat de profilul psihocultural al românilor, urmăresc și uneori comentez evoluțiile/schimbările paradigmatice și generaționale la nivel social, pentru a-mi verifica predicțiile și analizele psihoculturale.

Așadar, ce îmi arată mie, din punct de vedere psihocultural, rezultatele obținute de Alianța USR-PLUS la alegerile prezidențiale din 10 noiembrie 2019?

Cred că USR/Alianța USR-PLUS nu a înțeles bine de unde i-a venit succesul fenomenal de până acum! USR și Alianța USR-PLUS au reușit la alegerile trecute să mobilizeze un electorat dintr-o generație mai tânără/de mijloc, necontaminat major (sau deloc) de valorile comuniste, care are alergie la concentrarea puterii sociale, reprezentat de indivizi autonomi (nu colectiviști) inter-relaționați prin valori comune pro-vestice (nu prin cumetrii de tot felul), care nu se tem de impredictibilitățile viitorului, ci le îmbrățișează ca oportunități, și care nu mai tolerează influențarea comportamentului social prin frică/pedepse, ci solicită recompense sau un joc echilibrat al celor două mecanisme. Cei mai mulți cu acest profil psihocultural se regăsesc mai ales în marile centre academice din țară. Această generație gândește altfel decât suntem obișnuiți în politica clasică (ex. controlul politicului nu se face doar în perioadele electorale, ci prin acțiuni și proteste publice la orice decizie controversată) și mare parte din ea vede USR-PLUS ca un vehicul/reprezentant al ei, chiar dacă mulți din această generație nu devin membri de partid. Sigur, pentru un partid politic este complicat să ai un astfel de suport, deoarece sub acest profil psihocultural sincronizat cu spațiul vestic se pot ascunde ideologii extrem de diverse (de la stânga, prin centru, la dreapta). Dar este provocator!

După rezultatele/victoriile importante (și poate venite prea ușor), USR-PLUS a intrat treptat în logica partidelor clasice. Din vară am spus public că angajarea președintelui USR în rolul de candidat la prezidențiale va fi un eșec care poate pune la risc întregul demers USR-PLUS. Nu este vorba că președintele USR nu ar fi o personalitate importantă sau că nu ar face față funcției. Dar de la USR-PLUS, oamenii care i-au susținut așteaptă să fie altfel! Spre exemplu, la alegerile prezidențiale, USR-PLUS ar fi trebui să vină acum cu o personalitate care nu este membră a alianței – doar președintele României este al țării, nu al unui partid! -,  larg îmbrățișată de oameni (sau cel puțin de cei care văd România în Europa). În acest fel USR-PLUS ar fi confirmat angajamentul inițial pentru descentralizarea puterii sociale și pentru ideea că are rolul de a duce în poziții de influență socială, pentru bine țării și al oamenilor, profesioniști, fie că sunt sau nu membri de partid (există poziții politice/administrative suficiente și pentru membrii de partid!). Dacian Cioloș era mai acceptabil (iar în această logică va fi acceptabil și președintele Klaus Iohannis), deoarece fusese deja premier și astfel nu mai viola direct așteptările că USR-PLUS este al tuturor celor competenți/europeni, nu doar al unora din interior. Astfel, înțelegerea electoratului USR-PLUS că are un partid care îl reprezintă și care este vehiculul lui în societate s-a ciocnit cu înțelegerea partidului că el are un electorat! Nu înseamnă că liderii USR-PLUS au gândit doar în acest fel clasic centrat pe partid, dar mulți oameni au perceput așa lucrurile, astfel că voturile au fost aduse în 10 noiembrie 2019 mai ales de activul de partid și simpatizanți apropiați, nu de o masă mai largă de oameni (ca la alegerile trecute). Apoi, despre USR-PLUS ar fi trebuit să vorbească la nivel social intelectuali neangajați politic, însă simpatizanți care rezonau cu valorile USR-PLUS; dar, în logica partidelor clasice, USR-PLUS a împins tot mai mult în față pentru reprezentare mai ales leadershipul propriu (deși era loc suficient pentru o mai mare diversitate), ceea ce a generat din nou ideea de concentrare a puterii, cu suspiciunea și neîncrederea asociate. În fine, în logica partidelor clasice, Alianța USR-PLUS s-a concentrat prea mult pe propriul electorat (amintind, chiar dacă într-o formă mai modernă, de colectivismul care ne împarte între „noi” vs. „ceilalți”). Dar România modernă trebuie să fie a tuturor, iar în acest caz seniorii nu trebuie să simtă că rămân pe dinafară și să se teamă; ei ar fi trebui să fie făcuți mai clar parte a soluției, nu lăsați – fie și neintenționat – să se simtă ca o problemă.

Sigur, nu cred că această componentă psihoculturală este singura explicație. Și s-au scris deja analize politice interesante de către specialiști în domeniu, care punctează și alte explicații credibile. Cred însă ferm că este una din cauzele majore care au dus la rezultatul obținut. Este interesant ce cale va alege această forță politică relativ nouă. Alianța USR-PLUS poate alege să se comporte ca un partid care funcționează după paradigma politică clasică sau ca unul care crește odată cu schimbarea paradigmei politice, schimbare pe care o generează chiar el. Să urmărim…!

UPDATE: Despre candidatura la rectoratul UBB în februarie 2020

UPDATE

Dragi colegi:

Au început depunerile de candidaturi pentru diverse poziții de conducere/reprezentare în UBB (ex. directori de departamente, membri în consilii și în senat, etc.).

Am primit în ultimele zile zeci de mesaje din comunitatea UBB și din massmedia, întrebându-mă când/dacă îmi depun candidatura pentru Rectoratul UBB, în condițiile în care am înțeles că s-au făcut deja unele înscrieri pentru acest nivel (perioada de înscriere este toată luna ianuarie 2020).

Vă mulțumesc tuturor pentru interes. Tot ceea ce am spus în comunicatul de mai jos (din luna octombrie 2019) rămâne valabil. Așadar, da, așa cum am spus atunci, mă voi înscrie și sunt încrezător că platforma participativă pe care o voi reprezenta va atinge/exprima mintea și inima comunității noastre și va fi una câștigătoare! Dar termenul limită de depunere a candidaturii este 31 ianuarie 2020 și am vrut ca înainte de a mă ocupa formal de aspecte electorale (1) să-mi închei activitățile didactice/științifice din primul semestru și (b) să rămână spațiul necesar dezbaterii candidaturilor și pentru celelalte poziții din UBB (orice poziție este importantă!).

Cu privire la candidatura pentru Rectoratul UBB, avem suficient timp de dezbateri în luna februarie. Așadar, intenționez ca după 31 ianuarie 2020, după ce îmi depun candidatura, să particip la dezbateri colegiale și publice cu privire la programul de candidatură pentru Rectoratul UBB (mai multe minți pot duce la soluții mai bune!). Până atunci să alegem înțelept la toate nivelurile, deoarece, așa cum am mai parafrazat o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia depinde viitorul tuturor, al comunității UBB!

Multumesc.

…

Dragi colegi:

Încă din vară, colegi/studenți din UBB, dar și cunoscuți din societate și din massmedia, mi-au cerut un răspuns legat de o eventuală candidatură la rectoratul UBB (din februarie 2020). Am încercat să amân cât mai mult astfel de discuții, pentru a ne concentra pe activitățile curente din UBB. Pe de altă parte, faptul că în majoritatea universităților alegerile au demarat deja, iar la noi bat la ușă, mă face să înțeleg și să accept acest interes, deocamdată incomod.

În vară am dat acest răspuns, spunând că este posibil să candidez (https://www.edupedu.ro/alegeri-in-universitati-daniel-david-da-e-posibil-sa-candidez-la-pozitia-de-rector-al-universitatii-babes-bolyai/). De ce am spus atunci doar “posibil“, nu mai mult?

1. Pentru mine a fi rectorul UBB nu este o miză de carieră, ci o oportunitate de a servi o universitate/comunitate cu un trecut fabulos, cu un prezent dinamic și cu un potențial mare de exprimat în viitor. De aceea nu vreau să duc lupte și campanii la limită, ci, dacă este să candidez, sper la o susținere și o acceptare largă din partea comunității UBB (colegi și studenți). Simt că UBB are un potențial extraordinar care așteaptă să se exprime, dar că numai cu o astfel de susținere largă putem face acest lucru; altfel, poziția de rector devine mai mult o galonare personală, iar eu am fost mereu alergic la concentrarea puterii și la “măriri” instituționale.
2. UBB are un profil academic complex, multicultural cu trei linii de studiu, de la arte și teologie la științe umaniste, sociale și ale naturii/vieții, până la matematică/informatică, inginerie și tehnologie, așadar integrând aspecte științifice, culturale, tehnologice și vocaționale. Pentru mine este important să am încrederea și susținerea colegilor din toate domeniile și din toate liniile de studiu. Toți rectorii UBB de după 1989 au avut un profil academic care a combinat obligatoriu componenta științifică cu cea cultural-umanistă, sigur, la unii dominând componenta științifică (Ionel Haiduc), iar la ceilalți componenta cultural-umanistă, fără însă ca una să lipsească. Profilul meu academic, deși are o componentă puternică cultural-umanistă/socială prin formarea de bază (venind dinspre psihologie), înclină totuși spre profilul științific, bazat pe o specializare în psihologie clinică/experimentală. De aceea este important pentru mine să pot transmite colegilor că înțeleg, respect și susțin specificul tuturor domeniilor academice din UBB și că multiculturalitatea UBB nu este de negociat.
3. UBB asumă toate cele trei misiuni academice specifice unei universități de clasă mondială (world-class): (a) didactică, (b) cercetare-dezvoltare-inovare și (c) relația cu societatea. Prin realizările științifice, dintre care unele cu ecou internațional, profilul meu academic este mai mult legat de partea științifică. Asta mă bucură, dar uneori nu îmi place că acoperă celelalte componente, pe care le-am valorizat și le valorizez mereu, cel puțin la fel de mult. Astfel, grație studenților am făcut parte din prima generație a profesorilor Bologna din țară, predarea fiind o componentă esențială care mă definește ca profesor la UBB. De asemenea, am creat prima clinică academică de psihologie care oferă servicii de specialitate în comunitate (atât inovativ/competitiv, cât și pentru categorii defavorizate); cred că dintre psihologii mai cunoscuți din UBB/Cluj-Napoca/țară sunt singurul care nu am dezvoltat o practică privată proprie (deși îi apreciez pe cei care au făcut-o!), ci am derulat aceste activități prin universitate, pentru a întări relația acesteia cu comunitatea. Așadar, este important ca profilul meu academic și profesional să fie perceput adecvat și corect de către comunitatea UBB, și anume că înțeleg, respect și susțin toate cele trei misiuni ale unei universități moderne.
4. Am înțeles mereu că universitatea este în primul rând pentru studenți și apoi pentru partea didactică/de cercetare/administrativă; dacă ei nu sunt, universitatea nu există! De aceea este important să înțeleg acum dacă valorile/dorințele lor sunt congruente cu valorile/dorințele mele instituționale, cel puțin la nivel de strategie/viziune, dincolo de faptul că fiecare putea învăța de la ceilalți noi valori/dorințe.
5. UBB este un actor fundamental pentru Cluj-Napoca, Transilvania și România. Pentru mine este important astfel să pot avea o comunicare bună cu mediul socio-economic, cu zonele de activism social modern și cu societatea în general.

Pornind de la necesitatea de a clarifica aceste lucruri, în ultimele luni am discutat informal cu colegi/studenți din UBB și astfel pot spune că posibilitatea din vară s-a transformat acum într-o foarte mare probabilitate, chiar certitudine când la timpul cuvenit îmi voi depune candidatura. Într-adevăr, am avut șansa ca prorector UBB să cunosc mai bine comunitatea noastră și nu doar să spun ci inclusiv să exprim prin acțiuni instituționale ceea ce sunt, astfel încât colegii și studenții au perceput pozitiv realitatea, nici mai mult, nici mai puțin, dincolo de miturile, zvonurile sau distorsiunile inerente unui asemenea moment. România se schimbă odată cu lumea și cu schimbările generaționale. Fac parte dintr-o generație care nu a putut să fie contaminată de ideologia comunist-totalitară (eram încă la liceu la Revoluția din 1989), dar care a fost suficient de matură ca să o înțeleagă. Asta ne face să ne putem conecta rapid cu evoluția lumii moderne, dar reflexiv, prin experiența trecutului, putând astfel juca un rol pozitiv de liant între generații. Așa cum am văzut în ultimii ani, din cauza politicilor naționale, UBB (și celelalte universități de tradiție ale țării) se află astăzi într-o situație complexă, în care evoluția câștigată după Revoluția din 1989 poate face un salt calitativ, care să ne reconecteze ireversibil cu aria academică europeană, sau putem asista la o stagnare, poate chiar regres, pe linia mentalităților care au grevat universitatea în perioada comunistă. Așadar, parafrazând o formulă celebră, de comportamentul fiecăruia dintre noi depinde astăzi soarta academică a tuturor, a comunității UBB! Considerând serios și cu respect Carta și Sigla UBB, cred în ancorarea UBB în aria academică europeană/internațională, ca o universitate de clasă mondială (world-class), continuând peste timp angajamentul pentru Tradiție și Excelență al fondatorilor universității, circumscris de virtuțile europene fondatoare legate de Înțelepciune/Raționalitate, Echilibru/Bun-simț și Curaj. Eu nu cred în dezvoltări forțate/rapide, dar nici nu susțin un status quo sau o dezvoltare organicistă (care poate se întâmplă, poate nu). Cred în dezvoltare pentru oameni și prin oameni, vizând mereu stimularea atingerii zonei proximei dezvoltări, cu politici instituționale de susținere, sub angajamentul Nemo Residet (nimeni nu este lăsat în urmă sau abandonat – fiecare de bună credință își are locul și rolul său important). Așadar, sunt ce sunt și nu voi pretinde altceva, adică sunt un membru loial al comunității UBB, pe care am servit-o în calitate de cadru didactic și am reprezentat-o de fiecare când am avut ocazia cu bucurie și onoare, care cred sincer (1) într-o dezvoltare strategică, dar non-directivă a UBB, pe baza unei consultări și susțineri largi (cadre academice, studenți, personal administrativ), considerând înțelept condițiile existente, (2) în performanță academică (definită larg, prin cele trei misiuni), realizată în zona proximei dezvoltări și corelată cu satisfacția profesională/calitatea vieții la locul de muncă-studiu, (3) în multiculturalitate și diversitatea culturilor organizaționale din UBB, dar în logica unor practici ancorate în modele internaționale specifice domeniului și universităților de clasă mondială, (4) în încurajarea diversității opțiunilor academice ale cadrelor didactice/de cercetare, definite clar și coerent și (5) în angajamentul că demersurile administrative trebuie să servească/susțină dezvoltarea academică, nu să o condiționeze.

Sumarizând, da, cu emoție spun acum că la momentul potrivit am să-mi depun candidatura pentru rectoratul UBB! Acestea fiind spuse, cred am dat un răspuns clar, fără ipocrizie, la curiozitățile justificate ale celor interesați, dar până la timpul cuvenit nu voi intra în logica de alegeri, ci voi încerca să-mi fac cât mai bine în UBB activitățile academice (didactice/de cercetare/de relație cu societatea) și administrative (ca prorector UBB). Știu că mereu cultura UBB creează contextul adecvat pentru a avea la toate nivelurile alegeri și dezbateri academice elegante între candidați (care adesea sunt nu doar colegi, ci și prieteni între ei), pentru a alege dintre noi pe aceia care dorim și doresc să ne reprezinte în următorii ani.

Psihologia pentru oameni cu formația rock Compact

Update:

Eu cred că evenimentul a fost un succes prin (1) numărul mare al participanților (din toate generațiile!), (2) prin atmosfera creată, (3) prin diseminarea unor cunoștințe de psihologie validată științific, care pot ajuta oamenii în autoreglarea emoțională, cognitivă, comportamentală și psihobiologică, cu impact asupra unei vieți trăite cu sens și semnificație și (4) și, poate cel mai important, mai ales prin atingerea scopului de a mobiliza suport în vederea ajutorării unor cazuri sociale! Mulțumesc tuturor, mai ales Formației Compact și Fundației UBB!

…

Unul din scopurile mele ca psiholog și om de știință, dincolo de predare în beneficiul studenților și cercetare avansată pentru progres, este să duc psihologia oamenilor, pentru a-i ajuta să-și trateze problemele psihologice (psihosomatice), să-și mențină sănătatea și să se optimizeze/dezvolte personal și relațional (să-și folosească potențialul), în final pentru a fi mai fericiți și satisfăcuți cu propria viață.

Dincolo de intervențiile de specialitate în cabinetul propriu (și la Clinica UBB), am încercat să diseminez cunoașterea psihologică, cu scopul menționat mai sus, și prin mijloace alternative, precum povești raționale (pentru copii și  adulți), benzi desenate (pentru copii și adulți), desene animate (pentru copii și adulți), jucării robotice, etc. – vezi pentru detalii la http://retman.ro/ – și prin artă  (vezi spre exemplu Simfonia Iubirii cu Young Famous Orchestra, analize psihologice asupra picturilor, operelor literare, muzicii, etc.) și emisiuni TV (vezi spre exemplu seria seria TV Călătorii Interioare).

Acum este rândul rockului de a fi un astfel de vehicul. Mă bucur că legendara formație rock Compact a acceptat acest proiect inițiat de Fundația Alma Mater Napocensis (Fundația UBB). Și eu am acceptat imediat invitația Fundației UBB, nu doar pentru că mă ajută în misiunea personală de care pomeneam mai sus, ci și pentru că formația Compact a fost și este pentru mine una de referință în preferințele muzicale (vezi și aici). Cred că împreună le putem propune participanților la concert modalități inedite de prelegeri psihologice în contextul muzicii rock, prin care iubirea și prietenia să le coloreze viața și să-i facă fericiți!

Fondurile obținute din concert vor fi utilizate în proiectele sociale ale Fundației UBB. Pentru a cunoaște unele din astfel de proiecte ale Fundației UBB vezi AICI.

Vă aștept cu drag la concert!

Afișul evenimentului este mai jos, iar clipul de prezentare este AICI.

 

De ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România

Am fost invitat de profesioniști din mass-media să comentez rezultatele la alegerile recente (26 mai 2019). Am refuzat, deoarece nu sunt analist politic, iar acum, pentru o vreme, este timpul expertizei lor. Voi comenta totuși pe blogul propriu un rezultat interesant legat de mediul academic, cu o raportare și la psihologia românilor, lucruri care îmi sunt apropiate.

Așadar, de ce s-au colorat în albastru marile centre academice tradiționale din România? Răspunsul va fi unul sintetic și punctual, lăsându-vă pe voi cititorii să gândiți și să trageți concluzii mai complexe.

1. Bunăstarea și calitatea vieții într-o țară depind de nivelul de cunoaștere (knowledge-based society). Cu cât cultura și știința/tehnologia sunt mai avansate, cu atât țara este mai dezvoltată civilizațional și poate oferi mai multe propriilor cetățeni.

2. Cunoașterea avansată este generată mai ales în mediul academic, acum, în lume, dominant în universități (și partial în institute de cercetare, publice sau private, unele private din cadrul unor companii).

3. Țările avansate au universități de tip world-class care le asigură avantaje competitive în lumea tot mai globalizată. O universitate world-class este una care, punând cercetarea avansată în centru ei, dezvoltă:

• • (a) o predare modernă, astfel că studenții nu învață doar cunoștințe, ci și modalitatea de generare a acestora, devenind astfel cetățeni autonomi și creativi, integrați pe piața muncii, dar și capabili să o schimbe/dezvolte și
  • (b) o relație inovativă cu societatea, astfel că nu oferă doar servicii obișnuite, ci oferă servicii de calitate crescută și/sau inovative.

Mai mult, o universitate world-class combină creativ cunoașterea științifică, cu creația artistică și activitățile vocaționale, generând un output cultural complex, de interes global.

4. În România, mediul academic este ținut în zona de neperformanță, pe alocuri complet rupt de mediul academic internațional (ex. în legislație). Asta afectează negativ țara! Unii profesioniști (ex. economiști/ingineri/funcționari, etc.) pregătiți într-un astfel de mediu – mai ales în unele universități mai puțin competitive – nu vor fi foarte performanți; în consecință, uneori nu avem planuri bune de dezvoltare sau dacă reușim să avem planuri bune ajungem să nu avem resursă umană competitivă să le implementeze eficient. Tot universitățile pregătesc și profesorii care ne educă copiii; prost pregătiți, aceștia vor pregăti prost și copiii. Așadar, un mediu academic neperformant blochează o țară atât în prezent, cât și în viitor!

5. Orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

6. Factorul politic din țară a avut grijă să împiedice dezvoltarea și diferențierea normală a universităților. Asta atât din cauza structurii colectiviste (ex. „…toți suntem la fel și nimeni nu se diferențiază fără acordul puterii/șefului”; „…dacă se face diferențiere aceasta este stabilită de putere/șef, nu pe criterii obiective”), cât și din cauza factorului politic (politicienii sunt uneori „protectori” ai unor universități locale). În aceste condiții, deoarece este imposibil ca toate universitățile din țară să fie world-class, nu au lăsat niciuna să fie așa. Ba mai mult, prin politicile ministerului de specialitate au atacat universitățile din marile centre universitare tradiționale, pentru a le reduce potențialul de diferențiere și șansa de a evolua spre world-class. Iată câteva exemple în acest sens (vezi și acțiunile publice ale UBB ca răspuns la astfel de atacuri).

• • Le-au tăiat locuri bugetate, orientându-le spre alte zone mai puțin competitive internațional. S-a spus atunci de către minister că trebuie orientate spre domenii de specializare inteligentă și spre susținerea celor din zone defavorizate. Așa este, s-a spus bine! Dar acestea au fost definite prost și/sau prin interese politice. Spre exemplu, zonele de specializarea inteligentă au fost definite pe baza unor date vechi și a unor mecanisme vetuste, astfel încât ar fi potrivit mai bine „specializarea neinteligentă”! Apoi, dacă vrei să ajuți studenții din zone defavorizate să se emancipeze îi duci în cele mai dezvoltate zone academice, nu în unele puțin competitive. Spre exemplu, ca urmare a acestor politici, la masteratele UBB, 200 de studenți din anul I au fost forțați să-și plătească studiile, în loc să studieze fără grija banilor!
  • Au interzis experții internaționali în competiția de granturi, pentru a controla mai bine alocarea de resurse, prin experți locali adesea mai influențabili. Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către acești experți internaționali pentru care circulația ideilor și expertiza academică nu au granițe? Dacă îți pasă de banii publici din cercetare du-i spre zonele care îi pot folosi cel mai bine în beneficiul țării, iar asta se stabilește de experți de top, indiferent că sunt români sau străini.
  • Au denigrat bunele practici academice. Am auzit „oficiali” minimizând public rolul unor reviste de referință la nivel internațional (ex. Nature/Science). Cum credeți că au fost evaluate universitățile românești în rankingurile internaționale de către mediul academic internațional care se raportează la astfel de reviste de top?
  • Au introdus aparent mecanisme academice moderne – pe care le-am tot cerut și noi-, dar, evident, le-au definit în mod original, favorizând astfel în final neperformanța. Spre exemplu, promovarea pe post este bună dacă se reportează la criterii riguroase de performanță și dacă nu mai încarcă statul de funcții cu noi poziții pentru concursul legat de promovare; la noi însă nu avem nici una nici alta, astfel că promovarea devine un mecanism de protecție, nu de performanță, deoarece nu mai poți să ai contracandidat.

Astfel de practici, alături de legislație proastă (ex. noi nu putem face “head hunting” pentru cei mai buni, cercetarea nu are mecanisme de finanțare în universități, etc.) și subfinanțare au slăbit major universitățile românești și este o minune că se mai văd în rankingurile internaționale. Ne menținem acolo prin ambiția proprie și printr-un efort academic și managerial de neimaginat, în ciuda, nu cu suportul politicilor din țară. Spre exemplu, dincolo de evaluările negative făcute de colegii noștri din străinătate ca răspuns la acțiunile politicului în țară, suntem depunctați adesea la calitatea educației prin prisma raportului profesori/studenți. Evident că am angaja mai mulți profesori, dar atunci, ca urmare a subfinanțării, intrăm în incapacitate de plată. Adesea deciziile politice asupra educației/cercetării – ca cele menționate aici (dar sunt multe altele) – parcă au fost nu doar împotriva educației/cercetării, ci a țării. Ce poți să faci într-un mediu atât de aberant? Unii renunță și devin prizonierii sistemului, rugându-se pentru resurse de supraviețuire pe linie personală. Alții îl denunță, luptă pentru schimbarea lui pentru beneficiul tuturor și încearcă să creeze insule de raționalitate în jurul lor, măcar cât le permit resursele. Alegerea ține de etica personală/instituțională. Acestea fiind spuse, dacă am lua în rankinguri în calcul și subfinanțarea și efortul birocractic, marile universități din țară ar fi în Top-100 în lume!

7. România are nevoie de câteva universități world-class (din cele care sunt acum vizibile/cu impact internațional și/sau unele noi, gândite în „paradigmă metropolitană”), susținute în această logică de guvern/minister. Acestea vor asigura avantaje competitive țării, iar în acest fel cheltuielile cu ele se vor întoarce ca beneficii pentru țară înzecit! Unele universități pot angaja o ambiție națională, susținute de către minister. Funcția lor este să contribuie la formarea de resursă umană în domenii strategice pentru țară și să aducă produse/servicii inovative/de calitate. Apoi, unele universități trebuie să aibă o anvergură regională, susținute de minister și de instituții regionale. Acestea sunt fundamentale în a genera resursă umană de calitate și produse de calitate, în acord cu nevoile/strategiile regionale. În fine, unele universități trebuie gândite într-o logică locală, susținute de minister și de autoritățile locale. Acestea au un rol fundamental în formarea de resursă umană necesară pe plan local și în a ridica nivelul cultural al zonei. Dacă am gândi astfel, valorizăm fiecare tip de universitate și evităm situația penibilă de genul în care o echipă de fotbal județeană ar fi forțată să se întreacă cu Barcelona! O echipă locală de fotbal este necesară și importantă pentru comunitate pentru alte motive, decât să câștige competițiile internaționale de top.

8. Modernizarea mediului academic românesc nu este tributară unor politici de stânga sau de dreapta. Ambele ideologii politice (inclusiv cele de centru) au mecanisme care să asigure un mediul academic sănătos, mai ales dacă le respectă autonomia academică și se uită doar ca prin politicile proprii să încurajeze ancorarea universităților românești în practici academice internaționale. Din păcate, la atacurile recente ale ministrilor propuși de PSD asupra marilor universități am fost lăsați baltă de restul spectrului politic și de alte instituții de la care am așteptat suport (măcar moral). Asta poate pentru că mulți au avut de protejat universități locale, iar alții au fost chiar convinși (oare cum și de ce…?) că marile universități vor un monopol pe care nu-l merită! Unii chiar nu înțeleg arhitectura de la punctul 7, care nu este o invenție proprie, ci o organizarea sănătoasă a mediului academic în țările dezvoltate. Doar unii au înțeles pericolul prin care trecem nu doar noi, ci țara. Iar acest lucru s-a văzut la alegeri în marile centre academice tradiționale!

9. Sigur, albastru a colorat marile centrele academice tradiționale și pentru că există acolo un număr mare de studenți/tineri, care au observat acțiunile politicului în mediul academic. În 2015 spuneam în psihologia românilor ca România are un profil psihocultural vechi, încă dominant (dar nu cu o majoritate confortabilă), dar profilul psihocultural modern devine tot mai puternic, iar pe măsura ce generațiile Z/Y vor ajunge să poată vota și/sau să fie influente social, România modernă va fi de neoprit. Am mai spus că diaspora, mai obișnuită cu profiluri psihoculturale moderne, va fi un factor catalizator al schimbării țării în acest sens. Prin România modernă nu înțeleg una colorată politic de un anumit partid, ci una ancorată în valori/norme/practici europene. Partidele politice care nu înțeleg asta vor deveni marginale. Alianța USR-PLUS și PNL au avut cel mai european discurs și o credibilitate mai mare când îl asumau. Iar în 2019, într-adevăr, tinerii au votat mai ales albastru în toată țară (nu doar în zone academice), colorând însă mai puternic în albastru marile centrele universitare tradiționale deoarece aici au fost concentrați într-un număr mai mare, mai motivați (au fost iritați/sensibili la atacurile asupra universităților lor) și și-au unit forțele și cu cei afectați de politicile vetuste antieuropene din domeniu, indiferent de vârstă. Interesant este că acest fenomen a apărut și în zone academice emergente și chiar în unele zone urbane în care județul a avut altă culoare.

10. Eu cred că ne-a trecut glonțul pe lângă ureche! Mi-ar plăcea ca tot spectrul politic să înțeleagă ceva din asta. Tinerii români vor să fie europeni și vor să construiască/să trăiască într-o Românie modernă, congruentă cu spațiul vestic. Această ambiție nu are în sine culoare/orientare politică. Dar partidele care înțeleg asta și se comportă ca atare vor fi câștigătoare (acum au fost astfel mai ales PNL și USR-PLUS), iar cele care se opun vor fi pierzătoare (acum a fost astfel mai ales PSD). Universitățile adevărate nu pot fi prizoniere ale politicului, iar dacă politicului îi pasă de țară trebuie să asigure autonomia universităților, finanțarea adecvată a acestora, iar în ceea ce privește controlul să se asigure doar că practicile universităților românești sunt după cele mai bune practici internaționale (acum au înțeles asta ca mesaj mai ales USR-PLUS, dar ne-ar plăcea să înțeleaga asta tot spectrul politic!).

11. În final, repunctez că orice modernizare a României trebuie să înceapă cu universitățile! Dar nu în “modernizări originale”, ci prin modele care ne ancorează în lumea civilizată. Dacă nu înțelegem acest lucru, orice demers de modernizare a țări va fi un eșec și/sau unul lungit peste măsură.

 

 

Considerații personale despre „Legea psihologului”

Există acum o dezbatere importantă privind proiectul de “Lege a psihologului”. Asociația Psihologilor din România (APR – http://www.apsi.ro) s-a exprimat asupra acestui lucru AICI. Ideea principală a APR este că legea este necesară, dar dezbaterea trebuie să fie largă și transparentă!

Sunt însă bombardat de unii colegi pentru un punct de vedere mai detaliat, reprosându-mi-se indirect că adesea unii dintre noi (cu oarecare vizibilitate publică) evităm să fim tranșanți în astfel de situații critice. Eu nu evit, iar cine mă cunoaște știe asta. Nu mă tem de critici să-mi exprim clar poziția și respect pozițiile opuse, chiar dacă nu sunt de acord cu acestea (uneori știu, în logica hegeliană, că sinteza bună rezultă din teză și antiteză). Pur și simplu nu am fost foarte implicat în aceste demersuri și a trebuit să mă documentez pentru a înțelege unele detalii. Iar după documentare, văzând ce se întâmplă, sunt îngrozit și nu, nu vreau să fiu ambiguu deloc.

Așadar, iată, sincer și direct spus, punctul meu de vedere, fără ca acesta să reprezinte cu necesitate punctul de vedere al APR, al universităților (ex. Consorțiul Universitaria) sau al unor asociații profesionale (ex. APCCR). Poate că unele idei vin în coliziune cu cele ale altor grupuri, dar și așa poate ajută în discuțiile care au loc.

1. Cred sincer că este iresponsabil față de psihologi și psihologie să problematizăm dacă masteratul trebuie sau nu să devină o condiție pentru psihologul cu practică independentă. Și dragi colegi, este un lucru ticălos (și/sau prostesc) să legăm rolul masteratului în profesie de interese ascunse ale universităților. Interesele există, dar sunt legitime și explicite! Iată argumentele pentru ceea ce afirm, ca să nu mi se reproșeze în logica ticăloasă de mai sus (deși unii oricum o vor face!) că, fiind implicat în masterate, le apăr partizan, nu rațional. A fi împotriva masteratelor/universităților este ca și cum am spune că medicii nu trebuie formați prin UMFuri+Clinici Universitare și că cine dorește asta exprimă interesul UMFurilor. Așa cum am spus, este ticălos acest discurs, deoarece de fapt reproșul (absurd) către universități urmărește doar să privatizeze profesia/formarea. Este ca și cum am spune că medicii trebuie formați prin ONGuri private, nu prin UMFuri+Clinici Universitare. În acest context, a contra psihologii care sunt și cadre universitare cu psihologii care nu sunt în universități arată în plus ignoranță și manipulare. Este ca și cum ai spune că profesorii de medicină – unii adevărate somități care au introdus tratamente inovative în țară – nu sunt medici, deoarece sunt și profesori universitari. Cum am ajuns la astfel de aberații, la răsturnarea normalității și, mai mult, la tupeul de a le spune public?
2. Fără doi ani de master, psihologia ajunge în România profesia din domeniul sănătății cu cei mai puțini ani de studii superioare. Acest lucru nu ne permite să pretindem salarizare și/sau tarife comparabile cu cele ale celorlalte profesii relevante din domeniu (ex. medici/asistente/moașe), rămânând periferici. Ajungem astfel să lucrăm la tarife derizorii, toți încercând apoi să devenim cât mai repede formatori pentru a putea trăi pe seama formărilor pe care le impunem celor tineri care intră în profesie, ca într-un joc piramidal periculos. Nu e nimic rău în a fi formator – mai ales aceia dintre noi pe care îi recomandă pregătirea/experiența -, dar e rău că nu facem mai mult pentru a genera o profesie care să atragă resurse din servicii directe către societate.
3. Fără cei doi ani de master, psihologii certificați în țară nu sunt integrabili în aria internațională (în special în țările vestice), astfel că îi condamnăm la izolare, mai ales pe tinerii care vor dori, ca cetățeni europeni, să practice psihologia oriunde în Uniunea Europeană. EFPA vorbește clar de 3 (licență) + 2 (master) ani, iar în SUA nici nu te poți numi psiholog fără masterat în psihologie (în unele specializări ai nevoie chiar de doctorat); sigur că rămâne de stabilit cât de specific trebuie să fie masteratul, lucru care diferă chiar în spațiul vestic de la o țară la alta, dar nu dacă trebuie masterat de psihologie. Am întâlnit mulți tineri în străinătate, care, neavând masterat în psihologie, în ciuda certificărilor Colegiului Psihologilor din România (CPR), au trebuind să-și continue acolo studiile pentru a putea practica ceea ce noi le-am dat (adesea iluzoriu) în țară. Ne-au bătut obrazul! Să nu ne mai expunem și să nu-i mai expunem la asta!
4. Aceastea fiind spuse, evident că implementarea acestei viziuni trebuie făcută rațional:

4a. Programele de master trebuie organizate riguros; dincolo de acreditarea academică trebuie și o avizare profesională, care să certifice că programul îndeplinește standardele de calitate profesională, dincolo de cele academice; sunt multe programe de master slabe nu doar profesional, ci și academic. Dar asta nu înseamnă să facem nebunii similare scoaterii formării medicilor din UMFuri și mutarea acesteia în privat, ci să corectăm/controlăm calitatea programelor academice.

4b. Evident că se poate discuta de unde să se aplice efectul masteratului (și cât de specific să fie). Ținând cont de faptul că psihologii nu sunt plătiți în timpul formării (așa cum sunt, spre exemplu, medicii în rezidențiat), eu aș sugera ca masteratul să fie obligatoriu de la nivelul certificării ca specialist, ca până atunci psihologul să poată lucra în baza licenței. Dar asta sau cât de specific trebie să fie masteratul psihologic trebuie decis după un studiu de impact și consultarea comunității (ex. știu că unii colegi cred că masteratul, început sau absolvit, poate condiționa chiar intrarea în profesie, cel puțin în anumite specialități și nu există încă un acord ferm asupra cât de specific să fie masteratul psihologic).

4c. Asociațiile profesionale și practica lor adecvată trebuie valorizată, în special ca parte a formării continue. În domeniile în care practica internațională face asta, asociațiile profesionale trebuie să dubleze formarea prin programe de master (master+asociație profesională). Spre exemplu, în psihoterapie, rolul formator al asociațiilor profesionale în formarea inițială este fundamental (nu poți face formare doar prin masterat, în afara unei școli profesionale dintr-o asociație profesională acreditată).

4d. Pregătirea academică nu trebuie să se substituie pregătirii profesionale. Dacă un universitar dorește să practice psihologia, acesta trebuie să urmeze toate standardele profesiei, fără să invoce titlurile academice ca substitut pentru pregătirea profesională.

5. Astfel de reglementări trebuie să acționeze prospectiv, nu retroactiv. Altfel spus, acestea ar trebui să se aplice doar celor care intră în facultățile de psihologie/programe de formare în psihoterapie din 2019. Ceilalți trebuie să parcurgă reglementările vechi.

Cred că este momentul să separăm apele, iar cei care doresc să facă în România din formarea psihologului doar un business privat să înțeleagă că este o greșeală și așa ceva este imposibil într-o țară europeană. Mai mult, accentuarea nepermisă a acestui aspect, introduce inegalități între cei care își vor permite financiar și cei care care nu își vor permite financiar formarea în psihologie; așa ceva este inacceptabil într-o profesie cu relevanță publică! Chiar dacă prin absurd și conjuncturi politice așa ceva s-ar întâmpla, ar dura puțin, ca orice nefiresc, iar la reintrarea în normalitate ar fi mulți colegi afectați. Prin funcția cheie/importantă pe care o are în societate, psihologia trebuie să aibă și o componentă „publică”, așa cum este și cazul altor profesii similare (ex. Colegiul Medicilor, etc.), păstrând însă caracterul profesional, nu „funcționăresc”. Dacă am implementa o viziune adecvată (nu pretind că cea descrisă aici de mine este singura posibilă, dar pretind că este după modele internaționale pe care în discurs cam toți le avem ca reper!), atunci cred că reușim: (1) să dăm profesiei prestigiul academic/profesional pe care îl merită (inclusiv în ceea ce privește veniturile psihologilor), (2) să dăm șansa psihologilor români să fie bine integrați în aria internațională (inclusiv să circule și să lucreze în spațiul internațional) și (3) să validăm experiența asociațiilor profesionale meritorii, alături de programele universitare de calitate.

Sfatul meu (pentru cine este interesat de acesta) este să fim echilibrați, să participăm la dezbatere elegant (ca limbaj/atitudine), să ascultăm cu bună credință punctele de vedere, să contribuim doar unde credem că avem ceva de spus prin expertiza pe care o avem și să încercăm prin solidaritate/cooperare să ajungem la concluzia rațională, care exprimă cel mai bine interesele psihologilor în cadrul standardelor profesiei (așa cum este aceasta în lume). Să fim însă atenți și la modul în care sunt spuse unele lucruri; limbajul suburban, lipsa logicii/pseudo-argumentarea și critica/atacurile la persoană nu sugerează să lăsăm profesia în acea zonă și la decizia celor care o reprezintă! Ne-am compromis destul în ultimii 2 ani în societatea românească prin scandalurile publice prin care am trecut ca profesie, iar dacă mai continuăm cu acest stil anarhic, vom pierde orice brumă de credibilitate și respect, lucruri greu de recuperat în societate pentru o profesie după ce sunt afectate! Între concentrarea puterii în instituții profesionale conduse autoritar/dictatorial de puțini (cum au fost și ale noastre) și situația anarhică de acum, în care mi se pare că (prea)mulți gândesc în logica „…eu sunt instituția!”, trebuie să existe o normalitate instituțională, reglementată de norme transparente adoptate democratic și de bunul simț pe care psihologul trebuie nu doar să-l ceară de la alții, în intervențiile profesionale pe care le face, ci să-l aibă cu prisosință!

Florian Ștefănescu-Goangă – Volum aniversar pentru un model actual

Recent a apărut volumul Florian Ștefănescu-Goangă, în seria Personalități ale Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB). Vom anunța în curând mai multe lansări și dezbateri în jurul volumului.

În rezumat, prezint câteva idei principale din volum (cuprinsul și coperta pot să fie găsite mai jos în text).

Noi, prin Școala clujeană de psihologie, am păstrat și dezvoltat paradigma propusă de Florian Ștefănescu-Goangă, studentul fondatorului psihologiei exprimentale, Wilhelm Wundt, cu care și-a obținut și doctoratul la Leipzig în 1911. În consecință, în ciuda faptului că regimul comunist ne-a desființat (din 1977 până în 1989), astăzi Școala clujeană de psihologie este una dintre cele mai reprezentative din țară, ajungând singura din România în Top-500 în clasamentele internaționale de referință ale universităților (pentru psihologie).

Eu cred sincer că dacă viziunea lui Florian Ștefănescu-Goangă putea fi păstrată și la nivel de universitate – a fost rectorul universității între 1932-1940 -, astăzi UBB era o universitate world-class consolidată. Din păcate, regimul comunist a oprit această viziune, UBB reușind după Revoluția din 1989 să recupereze până la nivelul de universitate internațională de excelență (**** în sistemul QS STAR), în evoluție spre statutul world-class (***** QS STAR). Iată în acest sens ce spunea Florian Ștefănescu-Goangă, în 1932, cu ocazia discursului inaugural ca rector al universității (vezi pentru detalii volumul analizat aici și Popa și Sâncrăian, 2002):

• “…Misiunea principala a universitatii este sa faca stiinta. In sarcina ei cade dezvoltarea si progresul stiintei, de aceea ea trebuie in asa fel indrumata incat sa devina din ce in ce mai mult centrul cercetarilor stiintifice…Universitatea e ceva mai mult decat o scoala superioara, chemata sa pregateasca profesionisti destoinici. Ea este o institutie de inalta cultura, care are nobila misiune de a limpezi, printr-o elaborare proprie, curentele de gandire şi numeroasele probleme pe care viata sociala si culturala a poporului, in dezvoltarea lui fireasca, le pune pentru a fi rezolvate. Ea are inalta datorie de a provoca curente de idei si lupta de idei, de a lua atitudine critica fata de problemele stiintifice, sociale si culturale aruncate in circulatie, de a pune ea insasi probleme referitoare la stiinta in general si la viata nationala in special, sub toate aspectele ei, de a le cerceta si discuta; iar lumina elaborată intre zidurile ei nu trebuie sa ramana ascunsa marelui public, ci, dimpotriva, trebuie purtata pana in cele mai indepartate colturi ale tarii, pentru a lumina drumurile greu de patruns ale progresului national. Aceasta opera de extensiune universitara pe care Universitatea noastra se mandreste ca a initiat-o in tara noastra, va trebui intarita si dezvoltata…”

În același discurs se accentuează rolul cercetării în actul didactic – universitatea având rolul de a transmite cunoștințe împreună cu metoda de generare a lor – și rolul cadrelor didactice/cercetătorilor de a genera în universitate, prin prezența lor, medii de cercetare:

• “…Metoda de seminar si laborator, care initiaza si invata pe studenti cum trebuie sa lucreze singuri, trebuie extinsa la toate disciplinele. Trebuie să dezvoltam in ei deprinderea de a cauta ei insisi adevarul, de a cerceta singuri izvoarele si a face investigatiile necesare pentru lamurirea unei probleme. Metoda aceasta, care se practica intr-o bună parte din universitatea noastra, trebuie intensificata, fiindcă va deprinde studentul sa verifice adevarul prin propria lui judecata. Iata al doilea motiv pentru care universitatea noastra trebuie sa-si indrepte sfortarile in directia dezvoltarii, pe cat mai mult posibil, a seminariilor, laboratoarelor, institutelor, statiilor de cercetari si a oricărui fel de institutie in care studentul invata si practica zilnic metoda de a studia prin sine insusi…. Pentru a putea indeplini aceasta grea si nobila misiune, universitatea noastra va trebui inzestrata cu laboratoarele de cercetari de care are nevoie, iar acestea trebuie organizate si inzestrate cu utilajul tehnic impus de cerintele actuale ale stiintei.  Toate sfortarile mele si ale senatului universitar se vor indrepta deci in directia satisfacerii acestei superioare cerinte…. Indatoririle legale ale unui profesor universitar nu se reduc numai la pregatirea si tinerea in mod regulat si constiincios a cursurilor. Toate aceste lucrari reclama prezenta sa continua in localitatea unde isi are catedra. Ele nu se pot indeplini in nici un caz in cateva ore gramadite in aceeasi zi…“

În fine, în lucrare arătăm că „…o deviză definitorie a rectorului Florian Ștefănescu-Goangă a fost că “…Politica se face până la poarta universității”. A încurajat implicarea comunității academice în spațiul social și chiar politic, dar ca mijloc de exprimare a propriei expertize academice, nu ca mijloc de a obține beneficii academice fără acoperire în expertiză. Maxima sa era “…Întâi valoarea academic/profesională și apoi implicarea civică/politică“…Închei, lăsând cititorul să tragă concluziile și să mediteze/comenteze asupra celor prezentate aici. Eu, în sinteză, spun simplu doar că: (1) ca om de știință, Florian Ștefănescu-Goangă a jucat în liga mare a ariei academice internaționale a psihologiei, iar (2) ca rector, a fost probabil rectorul care a marcat cel mai mult și în bine Universitatea din Cluj! (cel puțin în perioada interbelică a acesteia).”

Din Cuprins:

Prefață – Anca Lemair (nepoata lui Florian Ștefănescu-Goangă)

Introducere – Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Om de știință și Rector – Daniel David

Florian Ștefănescu Goangă – Mentor – Adrian Opre

Florian Ștefănescu-Goangă – Model al Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie – Anca Dobrean, Aurora Szentagotai, Szamoskozi Ștefan și Daniel David

Florian Ștefănescu-Goangă – Despre imortalitate simbolică și organizarea modernă a Departamentului de Psihologie din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca – Petre Curșeu, Adrian Opre și Oana Benga

Florian Ștefănescu-Goangă – Cinci exerciții de admirație – Mircea Miclea

 

Anexă

Pentru a înțelege mai bine contribuția decisivă a lui Florian Ștefănescu-Goangă la dezvoltarea psihologie și universității clujene putem analiza scrisoarea adresată de acesta ministrului învățământului în anul 1948 (preluată din Popa și Sâncrăian, 2002, pg. 51-56) (am selectat aici din scrisoare doar părțile legate de activitățile ca psiholog/om de știință și rector):

• „…Ca profesor de Psihologie am introdus, primul în țara noastră, studiul experimental al proceselor şi activităţilor psihologice. În acest scop am înfiinţat în 1921 primul laborator de Psihologie experimentală în țara noastră. După ce am pregătit personalul ştiinţific şi am dat o dezvoltare mai mare cercetărilor experimentale, am înfiinţat în anul 1924 Institutul de Psihologie experimentală, teoretică si aplicată, singurul în ţara noastră. Am pregătit şi format un mare număr de cercetători ştiinţifici în toate ramurile psihologiei. Am elaborat o serie întreagă de metode de cercetare ştiinţifică, aplicată pe materialul uman din țara noastră. Cînd numărul lucrărilor a sporit, am înfiinţat Editura Institutului de Psihologie, unde am publicat, în colecția „Studii si cercetări psihologice” ale Institutului de Psihologie din Cluj – 32 de volume -, studii şi cercetări, elaborate de mine şi de elevii mei.
  • Pentru a dezvolta interesul pentru studiile psihologice şi pentru a face cunoscute rezultatele cercetărilor psihologice din ţară şi străinătate, am înfiinţat Revista de Psihologie – care a apărut regulat timp de 12 ani, în patru caiete trimestriale, fiecare caiet de 150 pagini, formând deci 12 volume de peste 500 pagini fiecare. Întreaga revistă a fost scrisă numai de mine şi de elevii mei. Ea mi-a fost primită la schimb, cu revistele de psihologie din străinătate.
  • Am reuşit dar să creez la Universitatea din Cluj o şcoală psihologică, un centru de cercetări ştiinţifice, cu renume european.
  • Am creat, organizat şi condus, în cadrul Ministerului Muncii Institutul Psihologic din Cluj, care a dezvoltat o largă activitate cu privire la problemele de psihologie aplicată, la problemele de organizare ştiinţifică a muncii precum şi cele cu privire la îndrumarea şi pregătirea rațională a ucenicilor, la orientarea şi selecțiunea profesională.

În functia de rector, pe care am ocupat-o timp de opt ani am desfăşurat o activitate multilaterală.

• I. O activitate de organizare interioară a Secretariatului universității, a serviciului administrativ, a casieriei şi contabilității fondurilor, al controlului permanent al veniturilor şi cheltuielilor – nu numai ale rectoratului, ci şi ale facultăților, institutelor, bibliotecii universității, oficiilor universitare, căminelor, cantinelor, etc. Această organizare a dat bune rezultate. Ea a fost unanim apreciată de toți care au cunoscut-o.

Am înfințat serviciul tehnic al universităţii, însărcinat cu reparaţia şi întreținerea în bună stare a clădirilor universității – un atelier central mecanic, de constructii si reparatii de instrumente şi aparaté, utilizate în toate instituţiile universității, un atelier de fotografie, de filmare şi facerea diapozitivelor necesare laboratoarelor şi institutelor universității.

Am organizat căminele studenţeşti în aşa fel încât ele au devenit un titlu de mândrie al universității. Eu însumi, înainte de a fi rector, am organizat şi condus timp de zece ani căminul „Avram Iancu”.

Am înfiinţat Oficiul universitar, pus în serviciul studenţilor. El avea 6 secţiuni.

1. 1. Oficiul de informatie şi îndrumare a studentilor în tot ce priveşte…. în legătură cu universitatea şi instituţiile sale, cu condițiile de trai, etc.
   2. Asistenta medicală a studenților – Examinarea medicală preventivă a studenţilor. Îngrijirea medicală gratuită în clinicile universității, internarea lor în caz de boală sau de intervenţii chirurgicale – gratuită.
   3. Asistenta socială. Distribuirea burselor, ajutoarelor băneşti, pentru nevoile studenţilor lipsiti de mijloace materiale.
   4. Educatia fizică si sportul. Universitatea din Cluj a dat o atentie deosebită sportului. În acest scop s-a organizat parcul sportiv al universităţii, bine cunoscut in toată țara – de prof. Iuliu Hațeganu. Ca rector am cumpărat o bună parte din terenul pe care s-a făcut acest parc şi am dat peste cinci milioane lei pentru amenajarea lui, a constructiei bazinului de inot.
   5. Turismul. Organizarea de excursii în tot cuprinsul ţării, pentru ca studentii să-şi poată cunoaşte cît mai bine și direct neamul şi pamintul strămoşesc.
   6. Orientarea psihologică universitară a studentilor spre disciplinele potrivite cu aptitudinile lor psiho-fiziologice.

• II. O grijă deosebită am avut ca universitatea să fie înzestrată cu clădirile necesare pregătirii ştiinţifice a studenţilor și a lucrărilor ştiinţifice ale personalului ştiinţific al universităţii.

Am desfăşurat deci o activitate constructivă de clădiri noi şi de completări şi reparaţii ale clădirilor existente. Clujul se mîndreşte, ca şi țara intreagă, cu clădirea impozantă a clinicilor noi – construită sub rectoratul meu, cu fonduri pe care le-am obţinut personal, prin stăruinte neîncetate – într-o vreme cînd ţara se găsea într-o criză financiară. Cine a vizitat aceste clinici, atunci cînd ele au fost puse în funcţiune în anul 1937, ştie că nu exista atunci nimic similar în ţară, din punct de vedere al înzestrării medicale şi al cerintelor medicale.

Între anii 1934-1937 am pus să se construiască Colegiul Academic – astăzi Casa Universităţii – pe care am inaugurat-o în 1937. Această construcţie, care constituie o mândrie a Clujului şi a universităţii clujene, s-a făcut după indicaţiile mele şi sub supravegherea mea zilnică, până în cele mai mici amănunte.

Dar, afară de aceste două mari constructii, care sunt arătate tuturor vizitatorilor străini, care vin să ne cunoască ţara şi capacitatea noastră constructivă şi organizatorică, în calitate de rector am ştiut să obţin fondurile necesare şi pentru alte construcții mai puțin impozante ca cele arătate mai sus, dar tot atât de utile bunului mers al universității. Enumăr aici cîteva din ele:

1. 1. O clădire pentru institutul de bacteriologie, cu toată înzestrarea lui interioară şi aparatura necesară.
   2. O reparație radicală a clădirii institutului de studii clasice – construcția unui etaj nou pentru pinacoteca universității, organizarea şi amenajarea subsolului pentru instalația lapidarului şi a ceramicii, provenită din săpăturile arheologice, făcute de profesorii de arheologie.
   3. Ridicarea a două etaje peste parterul clădirii institutului de botanică – începută de prof. Borza. Terminarea completă a acestei clădiri şi amenajarea grădinii botanice – din faţa şi jurul acestei clădiri.
   4. Construirea unui etaj la căminul “Avram lancu” şi înzestrarea căminului cu o sală de baie pentru studenţi.
   5. Construirea unui etaj la clădirea bibliotecii universităţii şi amenajarea a noi săli de lectură.

• III. Activitatea extrauniversitară. În scopul de a răspândi cunoştinţele ştiinţifice în masele largi ale populaţiei din Ardeal şi pentru a face cunoscute problemele culturale şi ştiinţifice de interes general, am înființat împreună cu profesorii Virgil Bărbat şi Vasile Bogrea Extensiunea universitară. Am activat în această instituție peste 50 de profesori ai Universității din Cluj. Nu a rămas nici un oraş din Transilvania şi Banat, în care să nu se organizeze în fiecare an o serie întreagă de conferințe, ținute de profesorii universității. Am fost secretar general şi în urmă preşedintele acestei instituții, care a marcat o notă nouă, specifică a activităţii universității din Cluj – elogiată nu numai de cercurile competente din ţară, dar şi din străinătate…”

Vezi și referințele selective de mai jos:

• David, D. (2013). Şcoala Clujeană de Psihologie Clinică şi Psihoterapie la Universitatea Babeş-Bolyai: Tradiţie-Excelenţă-Onoare 2013 – Moment Aniversar. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
• Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Texte și evocări/Teza de doctorat. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
• Popa, M. și Sâncrăian, V. (2002a). Florian Ștefănescu-Goangă. Cetatea Universitară – Corespondență. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

Prezentare despre roboți și sănătate la Parlamentul European

La Parlamentul European va fi organizată o dezbatere despre utilizarea roboților/inteligenței artificiale în domeniul sănătății: Robots in Healthcare: A Solution or a Problem?

Programul detaliat este prezentat mai jos. Eu voi vorbi despre aplicații în domeniul psihologiei/sănătății mintale.

Înțelegerea modului în care roboții/inteligența artificială contribuie la starea noastră de sănătate este fundamentală, într-o lume în care inteligența artificială este într-o dezvoltare explozivă. În acest context, și modulul etic devine vital, pentru o integrare înțeleaptă a inteligenței artificiale în asigurarea sănătății oamenilor.

Parlamentul European este sensibil și încearcă să înțeleagă aceste dezvoltări și prin astfel de demersuri, care ar trebui să fie un model pentru orice conducere a unei națiuni/a unui stat, care dorește o societate avansată bazată pe cunoaștere, în beneficiul calității vieții oamenilor.

 

Evenimentul va fi transmis online aici: http://www.europarl.europa.eu/ep-live/en/other-events/video?event=20190219-1500-SPECIALs

…

Organised by the Policy Department – Committee on the Environment, Public Health and Food Safety (ENVI)

Tuesday 19 February 2019 from 15:00 to 17:00

European Parliament, Brussels

Chairs Health Working Group: Ms Soledad CABEZÓN RUIZ (member of European Parliament/MEP) and Mr Alojz PETERLE (MEP)

The purpose of this workshop is to inform participants and Members of the ENVI Committee about the current status and potential applications of robotic and artificial intelligence (AI) in healthcare. The first part of the workshop will provide an overview of current uses and potential applications of robotics and AI in healthcare – including clinical practice, non-clinical activities in healthcare establishments and other healthcare activities such as rehabilitation or long-term care. The second part of the workshop will discuss the ethical and legal challenges as well as socio-economic implications of using robots and AI in healthcare.

AGENDA

15:00 – 15:05         Opening and welcome by the co-chair Mr Alojz PETERLE (MEP)

15:05 – 15:15         Statement by Ms Mady DELVAUX-STEHRES (MEP), JURI Vice Chair  Rapporteur of the Report with recommendations to the Commission on Civil Law Rules on Robotics.

 

Panel 1: Practical applications of Artificial Intelligence (AI) and robots in healthcare

15:15 – 15:25         Current use of robots in clinical practice (inside the body, on the body and outside the body) and its perspectives

Prof. Alexandre Mottrie, Onze-Lieve-Vrouw Hospital Morgan Rouprêt, University Hospital Pitié-Salpêtrière

15:25 – 15:35         Robots in general service delivery of healthcare establishments

Dr. Kathrin Cresswell, Chief Scientist Office Chancellor’s Fellow, Director of Innovation, Usher Institute of Population Health Sciences and Informatics at the University of Edinburgh

15:35 – 15:45         Other healthcare related areas of implementation of robot technologies

Prof. Daniel David, Professor of Clinical Psychology and Psychotherapy at the University of Cluj-Napoca

15:45 – 16:00         Questions & Answers

 

Panel 2: Ethical evaluation and responsibilities of AI and robots in healthcare

16:00 – 16:10         Ethical aspects of using robots in healthcare

Prof. Raja Chatila, Professor of Artificial Intelligence, Robotics and Ethics at Pierre and Marie Curie University

16:10 – 16:20         Main challenges (including legal ones) and opportunities of using robots in healthcare

Associate Prof. Robin L Pierce, Associate Professor of the Tilburg Institute for Law, Technology, and Society at the University of Tilburg

16:20 – 16:30         Socio-economic rationale of implementing robot technologies in healthcare

Andrea Renda, Senior Research Fellow and Head of Global Governance, Regulation, Innovation and the Digital Economy at the Centre for European Policy Studies and Digital Innovation Chair in the European Economic Studies Department at the College of Europe

16:35 – 16:50         Questions & Answers

 

Closing Session

16:50 – 17:00         Conclusions and closing by the co-chair Alojz PETERLE (MEP)

 

Despre România Educată – Învățământul superior și cercetarea au rămas „analfabeți funcțional”!

UPDATE: Vezi și AICI.

…

Textul de față se referă doar la partea legată de învățământul superior/cercetare din proiectul România Educată (https://www.g4media.ro/breaking-raportul-romania-educata-a-fost-lansat-public-de-presedintele-klaus-iohannis-teze-unice-bac-aplicat-salarizare-diferentiata-printre-propuneri.html).

IDEI ÎN SINTEZĂ

• În perioada comunistă universitățile au fost tratate ca „școli mai avansate”, focalizate pe predare la nivel de licență; cercetarea se făcea în institute de cercetare, deoarece acolo comuniștii puteau controla mai bine cunoașterea generată astfel. În perioada postcomunistă s-au adăugat ciclurile de master și doctorat, dar universitățile au rămas ca mentalitate tot „școli mai avansate”. În acest proiect le stimulăm ca „școli mai avansate” cu pretenții europene, dar nu devin universități adevărate, în condițiile în care (1) cercetarea, care definește o universitate modernă, este redusă la cea educațională, asociată ciclurilor de studiu, și (2) referința majoră în promovarea academică devine „competența pedagogică”, nu „competența științifică”.
  • Diferențierea și meritocrația (ex. ierarhie/clasament) – elementele fundamentale ale unei universități – sunt adesea mascate (pe alocuri chiar anulate) de propuneri de inspirație colectivistă care uniformizează. Întărind aceasta idee, ca o surpriză neplăcută, conceptul de excelență, care fundamentează învățământul superior și cercetarea la nivel european/internațional, nu apare în asociere cu învățământul superior și cercetarea din România!
  • În acest context, învățământul centrat pe student rămâne nevalorificat la potențialul său, în detrimentul studenților, deoarece aceștia nu-și dezvoltă suficient de bine și capacitatea de a genera independent cunoaștere, lucru care i-ar poziționa favorabil pe piața muncii și a viitorului, ci asimilează mai ales cunoștințele prezentului care îi pot conecta doar temporar cu piața muncii.
• Relația universităților cu piața muncii este distorsionată, chiar prezentată invers decât ar fi cazul conform bunelor practici internaționale.
• Relația dintre universități și cercetare nu corespunde cu setul de bune practici internaționale.
• Cercetarea fundamentală este minimizată incorect, prin raportare la rolul acesteia în universitățile de referință ale lumii.

Învățământul superior și cercetarea din proiectul România Educată au rămas din păcate – și o spun cu tristețe – actori „analfabeți funcțional”, deoarece se documentează și citesc ce trebuie să facă pentru a se integra eficient în aria academică internațională/europeană, dar nu înțeleg ce trebuie să facă.

Am fost unul dintre susținătorii ideii proiectului România Educată al președintelui Iohannis. Apoi, văzând cum merge și ce filosofie i se dă de către coordonatori, am devenit un critic constructiv (http://www.romaniacurata.ro/domnule-presedinte-al-romaniei-asta-nu-asa-se-face-o-scurta-nota-asupra-proiectului-prezidential-romania-educata/). Am spus atunci că în domeniile în care există practici consacrate la care încercăm să ne racordăm, este timp pierdut și lipsă de viziune să implementăm un demers bottom-up, întrebând oamenii cum ar trebui să fie. Ba este și un risc și poate chiar o aroganță față de oamenii consultați: ce facem dacă oamenii cer un sistem diferit de modelul Bologna, când noi știm că nu-l putem evita ca membri ai Uniunii Europene? Aici trebuiau identificate întâi top-down cele 4-5 modele majore din aria academică internațională/europeană (se putea face asta în maximum 6 luni) și puse apoi în discuție, pentru a vedea ce alegem și/sau cum le adaptăm în țară, fără a le modifica esența. Mi s-a spus de către unii coordonatori că se vor corecta unele lucruri, pe această linie. A apărut proiectul, dar, din păcate, fără corecțiile necesare.

Ce este de făcut acum? Aș aprecia să nu mi se spună după aproape 4 ani de când a demarat proiectul că mă pot implica în dezbaterile de acum! După 4 ani de dezbateri ar fi trebuit să fie un alt nivel al discuțiilor, nu alte dezbateri. Mai mult, nu are sens să mă implic în alte dezbateri, deoarece arhitectura proiectului este greșită pe componenta învățământ superior/cercetare. Nu poți polei ceva ce are fundație strâmbă, că oricum va arăta prost și se va prăbuși. Ca să rămân însă în spirit constructiv și să salvăm ce se poate salva, secțiunea învățământ superior/cercetare ar trebui corectată/completată rapid (prin niște anexe – supplementary materials), prin modelul top down menționat anterior, și pusă apoi în dezbatere publică în forma completată și în logica discutată mai sus. Încă mai cred că ideea bună a președintelui merită urmată și mai are o șansă, în condițiile în care coordonatorii proiectului devin mai flexibili.

Continuând tot constructiv, caut și văd din start că există multe idei bune în proiect. Iată câteva: misiunea diferențiată a universităților, flexibilizarea finanțării, internaționalizarea universităților, mobilitatea studenților, flexibilizarea programelor, concentrarea resurselor (ex. universități europene, universități+institute de cercetare) și dezvoltarea de poli academici, echitate, integritate etc. Există însă și multe idei greșite (pe care le discut mai jos); acestea sunt greșite nu pentru că nu-mi plac mie, ci pentru că nu se regăsesc în bunele practici academice internaționale și, în consecință, ne vor bloca integrarea eficientă în aria academică internațională/europeană. Din păcate, arhitectura demersului este fundamental greșită, ceea ce face ca ideile bune să rămână sloganuri, iar cele eronate să devină foarte influente. Eroarea fundamentală de arhitectură a demersului este legată de faptul că nu s-au tratat diferențiat ciclurile Bologna în toate segmentele proiectului, modelul Bologna formând arhitectura sistemului academic național și european (în relaționare cu cel american). Or acestea au misiuni specifice și practici academice diferite! În consecință, legătura proiectată între învățământul superior și piața muncii, pe o parte, și între învățământul superior și cercetare, pe de altă parte, devine disfuncțională fără această diferențiere (inclusiv învățământul centrat pe student are logici diferite, în cicluri diferite). Să argumentăm această teză.

Legătura cu piața muncii devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, o obsesie și un slogan și, în consecință, ajunge astfel nefuncțională; exagerând-o devine pe alocuri caricaturizată! În loc să fie informată de filosofia europeană, propunerea din proiect aduce aminte de perioada comunistă, când partea academică nu avea vreun rol dacă nu contribuia la dezvoltarea economiei socialiste și la dezvoltarea multilaterală a României; astfel, științele socio-umane nu aveau vreun rol academic sau social, ci doar unul ideologic (și acum ni se spune în proiect că sunt prea multe astfel de științe în țară!). În filosofia europeană, legătura directă cu piața muncii trebuie făcută mai ales la licență, iar aici cu precădere în domeniile vocaționale/tehnice/profesionale. La nivel de masterat relația se flexibilizează, deoarece absolvenții nu trebuie doar să se adapteze la piața muncii, ci și să o schimbe! La nivel de doctorat lucrurile sunt și mai complexe, distanța trebuind să fie și mai mare, tocmai pentru a putea schimba paradigme culturale și civilizaționale. Dar relația necesară cu piața muncii, pe care nu o neagă nimeni când este pusă rațional, nu trebuie să reducă rolul cultural și/sau de introducere în domeniu pentru licență – așa cum apare în proiect -, care devin astfel chiar dominante în domenii non-vocaționale și non-tehnice. Să nu uităm că sistemul Bologna s-a născut pentru compatibilizare și a fost inspirat de sistemul american, unde nivelul undergraduate/bachelor are tocmai acest rol cultural/generalist. Noi trebuie să servim atât studenții, cât și companiile. Dar atunci când între cei doi actori apar divergențe, să ne amintim că universitatea este și a studenților, iar interesele lor primează. Universitățile nu produc meseriași, gata să satisfacă fișa de post a nu știu cărei companii, ci profesioniști/specialiști care pot alege dinamic și flexibil pe piața muncii. Companiile trebuie să investească ele însele în formarea profesională pentru expertiza specifică asociată fișelor lor de post (ex. prin internship), nu să aștepte ca universitățile să facă asta. Universitățile nu pot satisface toate idiosincraziile numeroaselor companii, ci acestea generează profesioniști, care au abilitățile necesare ca printr-o formare de scurtă durată în companie să potrivească exact fișa de post din compania țintă. Așadar, după modelele internaționale/europene, companiile trebuie să-și asume costurile și responsabilitatea pentru un astfel de demers, independent sau prin demersuri comune cu universitățile, în programe postuniversitare/formare continua, nu să le plaseze universităților și/sau să solicite bani de la buget pentru acest lucru. În acest context apar rapid monstruozități. Spre exemplu, în loc să exemplificăm nevoia de doctorat științific bine finanțat și/sau de doctorat european, defilăm de prea multe ori prin proiect cu ceea ce la alții este secundar (second class), și anume doctorat aplicativ, la comandă economică!

Cercetarea este tratată în aceeași logică greșită. Despre rolul cercetării în universități se discută doar în rapoarte, nu în documentele de sinteză/promovare, unde universitățile sunt tratate ca „școli mai avansate” (cu obsesie pe predare/competențe pedagogice etc.). În documentele de sinteză cercetarea apare doar ca asociată actului didactic (master/doctorat), neînțelegându-se că cercetarea din universități nu este doar una educațională, ci una care generează astăzi stocul major de cunoaștere la nivel internațional. În aceste condiții, ideile bune legate de internaționalizare și de mobilitate a studenților (inclusiv de branding) devin fără sens: universitățile românești se pot internaționaliza și promova ca brand prin contribuții științifice reprezentative internațional și școli de știință recunoscute internațional. Un student străin nu va veni în universitățile românești în primul rând pentru bună administrație/predare/echitate/incluziune etc. – deși și acestea contează, dar ca motivație secundară -, ci pentru că aici există o școală de știință și personalități academice care contează în lume, altfel spus pentru prestigiul și reputația academică a universității. Sigur, cu excepții care țin de deformări legislative: spre exemplu, taxe mari și locuri limitate în propriile țări pot împinge studenții spre România, dar nu cred că așa vrem să ne internaționalizăm. Internaționalizarea nu se face la comandă, ci prin performanțe științifice internaționale și reputație/prestigiu academic internațional. Acest aspect fundamental este tratat inacceptabil de superficial în proiect! Apoi, și rolul important al cercetării aplicative/inovării/antreprenoriatului devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, obsesie, alunecând astfel iar în disfuncție și exagerare. Când stocul de cunoaștere fundamentală și resursa umană în cercetare sunt competitive, atunci se generează cercetări aplicative/inovații/demersuri antreprenoriale cu avantaj competitiv. Cercetarea aplicativă/inovarea/demersurile antreprenoriale trebuie susținute mai ales din mediul privat (alături de unele fonduri publice), bugetul public susținând major (ca pondere public/privat) cercetarea fundamentală/exploratorie/de bază, care schimbă paradigme și formează resursă umană, dar care adesea nu aduce imediat un beneficiu economic (și, în consecință, companiile nu sunt interesate să o finanțeze). Așa sunt SUA și țările mai dezvoltate ale Uniunii Europene, care, ca să-și mențină avantajul competitiv, investesc în continuare masiv din bugetul de stat în cercetarea fundamentală/translațională, iar companiile lor investesc masiv în cercetarea aplicativă/inovare. România nu este însă ca SUA sau alte țări dezvoltate! Stocul nostru de cunoaștere nu este avansat, pentru a susține demersuri aplicative/inovative/antreprenoriale cu avantaj competitiv (http://www.romaniacurata.ro/cercetarea-romaneasca-astazi-mergem-spre-un-nou-lastun-like-technology/). Suntem deficitari inclusiv la calitatea resursei umane. În fine, și când unele demersuri aplicative sunt mai inovative, inovația este adesea mai mult locală/incrementală, nu disruptivă. Ce se propune în această situație în proiect? Finanțarea de la buget a cercetării aplicative, salvând astfel de responsabilitate mediul economic! Banii vor intra astfel în găuri negre care vor produce aplicații/inovații banale, iar stocul de cunoaștere și resursa umană vor fi în cele din urmă atât de slăbite, încât cercetarea-dezvoltarea-inovarea de calitate vor deveni o ciudățenie în România. Într-o logică strâmbă, se dorește creșterea finanțării de la buget tocmai în zonele unde aceasta vine/poate veni din mediul socio-economic! Într-o logică de bun simț, finanțarea cercetării de la buget ar trebui asigurată în zonele în care aceasta nu este de interes pentru mediul socio-economic, dar fără de care nu se formează nici stocul de cunoaștere avansată, care poate susține inovații de calitate, nici resursa umane de calitate, care poate face apoi inclusiv cercetare aplicativă.

În fine, mă aștept ca dacă „competențele pedagogice” vor condiționa, așa cum se propune în proiect, promovarea academică în învățământul superior – logică preluată fără analiză reflexivă din preuniversitar -, așa cum nobeliștii nu au fost eligibili pentru profesuri în România, să întărim și să extindem blocajul și la colegi din universități din Top-500, care nu vor avea respectivul modul pedagogic! Nimeni nu spune că promovarea în învățământul superior trebuie să depindă numai de partea științifică, dar între a lua în calcul cu ponderi raționale indicatori de predare/învățare (ex. evaluarea studenților/evaluarea didactică – care se aplică și acum), după seturi de bune practici internaționale, și a condiționa cu sintagma “competențe pedagogice” este o mare diferență. Și acum există cerința normală pentru cadrele didactice care intră în universitate de a avea pregătire pedagogică, iar evaluările studenților contează la promovare, dar să condiționezi promovare în universități de „competențe pedagogice” arată mentalitatea de „școli mai avansate”, un demers în beneficiul sistemului, nu al studenților. Să vedeți numai ce monstru se poate naște din sintagma prăfuită în limbaj de lemn de „competențe pedagogice în universitate” (ex. metodologii stufoase similare celor din preuniversitar, de ce nu planuri de lecție?, zone de putere care bat competența – doar am interzis noi nobeliști și experți străini în mediul academic românesc, așa că pe ai noștri, dacă nu vorbesc în limbajul adesea de lemn al sistemului, îi pedepsim cu inapt pentru învățământ superior/cercetare etc.); consultați pedagogii buni „din noul val” din universități și vă vor spune același lucru ca mine, în ceea ce privește condiționarea. Ce mă sperie aici este că cineva s-a putut gândi din start la condiționare (nu la ceva opțional/facultativ, acolo unde sunt deficite rezultate din evaluarea studenților sau alte tipuri de evaluări), în condițiile în care aceasta nu este o practică de referință la marile universități ale lumii.

În concluzie, în spiritul unui astfel de proiect: (1) trebuie să recunosc că a fost perfect justificată tăierea locurilor bugetate la marile universități ale țării (ex. cu argumente distorsionate ca piața muncii/cercetare aplicativă etc.), inclusiv că se justifică criticile/”persecuțiile” la adresa acestora și (2) nu avem șansa să dezvoltăm universități de tip world-class (care contribuie la cultura lumii și împing civilizația prin inovații paradigmatice și cercetare avansată – Harvard University/Oxford University etc.), ci doar universități de toate felurile (ex. college/heart/civice/antreprenoriale/incluziv-echitabile etc.). Nu-i o problemă că le avem pe cele din urmă, ba este chiar bine și este nevoie și de unele ca ele, dar este o problemă că nu putem avea și universități de tip world-class (cum apar tendințe/încercări în această direcție, intervine brațul de fier al uniformizării colectiviste), lăsând astfel România fără avantaje competitive la nivel internațional, înapoiată și sărăcită.

Încă nu-i târziu să corectăm ce este de corectat, inclusiv în dezbaterile care vor avea loc, dacă însă redefinim în mod corect arhitectura sistemului! Nu trebuie să facem nimic, decât să ne uităm la ce fac cei pe care îi folosim ca modele. Cât de complicat să fie asta, dacă există bună-credință?

P.S. Ca o notă secundară, văd în textul proiectului că doar universitățile de mai jos au fost implicate în organizarea dezbaterilor regionale ale proiectului (nu înțeleg cum au fost ordonate în textul proiectului, dar asta este și mai secundar). Poate era bine să nu lipsească UMF-urile și USAMV-urile (alături de mai multe universități românești tehnice/comprehensive de referință la nivel internațional).

• Universitatea din Craiova
• Universitatea Transilvania din Brașov
• Universitatea de Vest din Timișoara
• Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
• Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
• Universitatea Ovidius din Constanța
• Universitatea Româno-Americană

Noi dezvoltări în psihologia clinică la nivel european – Contribuția Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie

Simplu spus, psihologia clinică se referă la factorii psihologici implicați în sănătate și boală. Psihologia clinică este cea mai veche specializare aplicativă a psihologiei, cu numărul cel mai mare de practicieni la nivel internațional. De asemenea, psihologia clinică este un domeniu de vârf în ceea ce privește partea academică și de cercetare în psihologie, care atrage cele mai multe resurse de cercetare din psihologie.

Datorită complexității și vechimii domeniului, asociațiile profesionale naționale și internaționale s-au organizat din start (1) în subdomenii ale domeniului clinic (psihoterapie/consiliere-sănătate/life coaching-psihologie pozitivă), (2) în forme ale psihopatologiei (ex. depresie/anxietate/psihoze/tulburări de personalitate, etc.), (3) în psihologia clinică dedicată grupelor de vârstă (copii/adulți/vârsta a treia) și/sau în alte subdomenii definite prin diverse criterii cu relevanță clinică (ex. sănătate mintală). În prezent, asociațiile de referință dedicate specific psihologiei clinice ca domeniu sunt mai mult naționale (ex. Society of Clinical Psychology-American Psychological Association/American Academy of Clinical Psychology/The Association of Clinical Psychologists-UK, etc.), decât internaționale.

Varietatea și specificitatea sunt bune, dar din nevoia de a tine unită paradigma clinică la nivel internațional, recent s-a înființat European Association of Clinical Psychology and Psychological Treatment (EACLIPT)  În curând va apărea și revista asociației, și anume Clinical Psychology in Europe (CPE). EACLIPT are ca fundament paradigmatic abordarea științifică în domeniul clinic, abordare fundamentală, acum când întregul domeniu clinic (inclusiv medicina) este sub asaltul pseudoștiinței.

Școala clujeană de psihologie clinică și psihoterapie are doi membri în boardul editorial al revistei (conf. univ. dr. Ioana Cristea și cu mine). Eu am fost numit și reprezentat național în EACLIPT, poziție din care vă încurajez să vă înscrieți în asociație și să submiteți articole de calitate către revistă.

 

 

 

Despre psihologia românilor și a europenilor la Parlamentul European

Luni, 17 septembrie 2018, voi avea o prezentare despre psihologia românilor la Parlamentul European.

Conferința este în cadrul unei universități de vară, organizată de Unitatea Română de Interpretare a Parlamentului European, în vederea pregătirii preluării președinției rotative a Consiliului European de către România.

Pornind de la monografia dedicată psihologiei românilor (David, D., 2015 – Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom) și de la lucrarea, aflată în pregătire, dedicată psihologiei europenilor (David, D, în pregătire – The psychology of European People, Oxford University Press), voi încerca, în logica științelor cognitive/psihologiei interculturale, să reliefez punctele tari și vulnerabilitățile (alături de modalitățile de corectare a acestora) României din punct de vedere psihocultural, într-o lume globalizată și în contextul multicultural complex în care România va avea președinția rotativă a Consiliului European.

Sper ca discuțiile și concluziile să fie interesante și utile!

Despre psihologia românilor la TVR – România 9

Am acceptat cu plăcere invitația realizatorilor emisiunii România 9, de la TVR, de a discuta despre psihologia românilor și cum ne poate ajuta aceasta (1) să înțelegem prezentul complicat din aceste zile/săptămâni/luni și (2) să gândim un viitor de succes pentru țară (vezi AICI). Timpul a fost cam scurt pentru complexitatea temei, dar sper să o găsiți interesantă și, mai ales, utilă (cu acest scop am și acceptat invitația). A rămas să continuăm poate discuția în cadrul unor emisiuni/colaborări viitoare. Dacă emisiunea va fi accesibilă online, voi posta AICI linkul.

…

27 august, 2018, ora 21:00

România 9
*Talk-show Moderator Ionuţ Cristache * Psihologia poporului român – Invitat prof.univ.dr. Daniel David, preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România Jurnalişti: Anda Docea şi Oana Cucuruzeanu Producător Livia Şerban Iancu

Despre mediul academic românesc – În NATURE și Times Higher Education

Legat de clasificarea/ierahizarea universităților din România, recent a apărut textul nostru în revista NATURE (David & Marko: Don’t decouple Romanian universities from international excellence). Follow-up-ul acestuia este analiza mai detaliată din Times Higher Education (David Matthews: Romanian universities cry foul over ‘political’ new ranking). Ordinea apariției acestor texte nu reflectă ordinea elaborării lor.

Am țintit să ducem discuția despre clasificarea universităților din România în cele mai prestigioase publicații științifice (ex. NATURE) și de politică a științei (ex. Times Higher Education) la nivel internațional, nu pentru a convinge colegii noștri români implicați în elaborarea documentelor (cu ei discutăm în țară), ci pentru a avertiza “experții” străini, angajați (și adesea invocați ca paravan) de factorul politic pentru a-i justifica academic viziunea adesea vetustă, că nu pot face chiar orice în această țară. Totuși, România are și oameni și instituții academice de top la nivel internațional, așa că nu poți să te comporți ca într-un no man’s land, spunând solemn banalități și/sau uneori chiar aberații. Eu, personal, am fost iritat/dezamăgit mai ales de răspunsurile primite din partea „experților” străini în timpul dezbaterii de la Cluj-Napoca, când, la întrebările constructive/academice ale colegului conf. univ. dr. Marko Balint, ni s-a spus cam asa (chiar nu mă așteptam la așa ceva și am avut sentimentul că reluăm în mediul academic logica scandalului mâncării de calitate îndoielnică trimisă spre Europa Centrală/de Est!):

(1)    Clasificarea propusă României este un model de caz de succes în Bulgaria. Ei bine, oricâte relații bune am avea cu bulgarii, modelul nostru de proiecție academică este, totuși, reprezentat de universitățile de top din spatiul vestic, nu de universitățile din Bulgaria (iar colegii din Bulgaria gândesc în acest sens ca noi!).

(2)    Să nu ne propunem să punem accentul atât de mult pe performanță/competitivitate, ci pe heart (suflet), noi trebuind să scoatem în față universitățile cu suflet. Aș vrea să-i văd că spun asta universităților de top, precum Harvard/Yale/Oxford/Cambridge, etc. si că mai rămân cu vreun dram de respect. Da, universitățile trebuie să aibă suflet (și chiar mult, foarte mult!), pentru a nu deveni doar niște instituții cinice, fie acestea și performante, și pentru a nu-și pierde angajamentul umanist în care au fost create; dar acestea trebuie să aibă și performanță! Este simplu să spui că performanța se face altundeva, iar noi nici măcar să nu tindem spre ea, ci să căutam un alt model. Așa unii (unele țări) devin tot mai puternici, cu un nivel de trai tot mai ridicat, iar alții rămân doar…cu sufletul și în sărăcie și înapoiere. Eu cred ca trebuie să avem și suflet și performanță! Adica, mai precis spus, performanță făcută cu suflet!

Așadar, generalizând, mesajul unora dintre “experți” a fost să nu ne propunem să jucăm în liga mare, ci doar pe aici, mai est-european/balcanic, și să jucăm în logica sufletului, nu a performanței. Ce convenabil pentru unii și ce condamnare la înapoiere și sărăcie pentru cei care cad în capcana acestui discurs, potențial seducător pentru necunoscători! Nu sunt naiv să cred că suntem la UBB ca cei mai buni din această lume, dar vreau să am libertatea să vreau să fiu ca ei (să pot să-mi doresc ce este mai bun pentru UBB) și speranța că poate cândva vom fi si noi prin preajma lor/pe acolo. Succesul universităților românești înseamnă studenți bine educați (care devin apoi buni profesioniști)/cunoaștere/inovație și astfel, în final, bunăstare pentru români (knowledge-based society). Nu cred că alți („străinii”) au ceva cu noi, știu însă clar ca unii (nu mulți!) „străini” pot să fie utilizați de aceia dintre noi care, având temporar acces la pârghii de putere, se comportă naiv/prostește (nu înțeleg răul pe care îl fac) sau uneori chiar ticălos (asumă răul care vine pentru mulți, de dragul binelui personal/unui grup restrâns sau pentru a-și rezolva agresiv niște complexe de inferioritate).

P.S. În acest context vezi și Comunicatul UBB privind performanța universităților românești în Academic Ranking of World Universities (Clasamentul Shaghai).

Despre Campionatul Mondial de Fotbal, Ministerul Adevărului și Clasificarea Universităților din România

Ministerul Educației Naționale se află în faza în care caută suport larg pentru metodologia greșită de clasificare a universităților/ierarhizare a domeniilor de studiu din România.  Am văzut că la nici două ore, Comunicatul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) față de aceste demers a devenit viral în mass-media. Comunicatul este explicit, dar tehnic și succint! De aceea, prin acest text, încerc să-l traduc într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști.

• Însă înainte de a face acest lucru, precizez că mi-ar fi plăcut (și încă posibilitatea nu este pierdută!) ca ministerul să folosească demersurile de clasificare a universităților/școlilor doctorale pentru a pacifica mediul academic românesc, aducându-l prin raționalitate în normalitate. Spre exemplu, oricâte „vrăji” s-ar încerca, rațional vorbind, Universitatea din Suceava (sau alte universități similare din orașe mici/mijlocii) nu se poate compara ca tradiție academică, mărime (și potențial de creștere) și competitivitate-excelență la nivel internațional cu Universitatea din București (sau cu alte universități tradiționale din marile centre academice ale țării – nu am folosit UBB ca model, ca să nu fiu acuzat de subiectivism!). Și nici nu trebuie să se compare. Într-adevăr, asta nu înseamnă că unele universități sunt în esență superioare altora, decât dacă greșim cadrul de analiză, așa cum face prezenta metodologie (eu cunosc și colaborez cu mulți colegi de valoare din ambele universități menționate mai sus). Spre exemplu, dimpotrivă, prin prisma rolului local/regional, Universitatea din Suceava poate avea un rol fundamental, mult mai important în zonă/regiune decât Universitatea din București. În multe lucrări în domeniu, urmând practicile internaționale, am propus ca România să-și stabilească trei clase relevante de universități (naționale vs. regionale vs. locale), fiecare clasă fiind definită prin indicatori proprii și cu roluri academice/sociale respectabile și bine definite, în funcție de nevoile țării. Aceste clase nu sunt, așa cum am spus mai sus, clase definite în termeni de inferioritate/superioritate, ci în funcție de nevoile societății pe care le servesc. Într-un astfel de demers, valorizând principiul autonomiei univeresitare, fiecare universitate poate apoi să-și aleagă în mod rațional clasa în care dorește să fie inclusă și ierarhizată, în funcție de misiunea academică pe care și-o asumă în mod voluntar prin Carta Universitară. Spre exemplu, într-un astfel de demers, indicatori precum proporția de studenți din zona geografică  a universități – indicator inclus acum în mod absurd ca unul general în metodologia ministerului – rămâne nerelevant pentru universitățile care se definesc ca naționale și care trebuie să atragă studenți din toată țară (și din străinătate), nu doar din zonă/regiune, dar devine unul relevant pentru universitățile care se autodefinesc ca locale/regionale. Dacă ministerul educației are bună credință și chiar dorește să valorizeze universitățile românești, cu profilurile specifice pe care le au, în scopul unei dezvoltări echilibrate a țării, ar trebui să implementeze un astfel de demers, iar UBB îl va susține. Nu în ultimul rând, un astfel de demers ne-ar ajuta să clarificăm și problema finanțării, inclusiv pentru a satisface astfel mai bine atât standardele ARACIS (ex. raportul profesori/studenți), cât și solicitările administrative recente ale studenților de bună credință. Domnule ministru, încă avem șansa să facem ceea ce trebuia făcut de mult!

Revenind, pe lângă Comunicatul UBB, și Consorțiul Universitaria a încercat recent să explice ministerului greșelile pe care le face și implicațiile nefaste ale unui astfel de demers, prin Rezoluția Consorțiului Universitaria din iunie 2018, de la Cluj-Napoca. Poate și aici lucrurile au fost însă prea tehnice. Așadar, așa cum am spus mai sus, prin acest text, încerc să traduc aceste critici constructive într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști. Într-adevăr, pentru cei care nu sunt specialiști în scientometrie și politica științei este dificil să înțeleagă de ce această metodologie este fundamental greșită, astfel încât unii pot să devină vulnerabili la pseudoargumentul unora dintre cei care au propus metodologia, și anume că protestele marilor universități sunt atacuri motivate egoist (ex. ignorând nevoile universităților mici) și/sau politic (ex. ar fi anti-PSD). De aceea, mulți oameni fiind deja amorsați de Campionatul Mondial de Fotbal, am să folosesc fotbalul ca model accesibil, pentru a înțelege ce încearcă ministerul de specialitate să facă, adaugând contextul lucrării lui George Orwell, O mie nouă sute optezi și patru (roman publicat în 1949).

• Așadar, dacă regimul totalitar din Oceania, condus de Fratele cel Mare, și-ar fi propus să arate că echipele sale de fotbal sunt la fel de bune, spre exemplu, ca Barcelona – argumentând astfel valoarea/justețea regimului -, probabil că Ministerul Adevărului (Minadev) ar fi implementat o metodologiei ca cea de mai jos, combinând regulile că (a) „cel/cea care controlează prezentul controlează trecutul” și (b) „cel/cea care controlează trecutul controlează viitorul”
  • Criteriul 1 – Competitivitate-Excelență
    • Numărul de victorii în ultimii 5 ani
    • Număr de cupe câștigate
    • Etc.
  • Criteriul 2 – Acreditare
    • Existența unui teren de fotbal
    • Jucătorii au ghete de fotbal în picioare, ghete care corespund mărimii piciorului
    • Etc. (cât mai mulți astfel de indicatori sub umbrela criteriului 2)

În timp ce Criteriul 1 mimează competitivitate-excelența, indicatorii sunt astfel gândiți încât echipele fanion ale Oceaniei să fie clasate mai bine ca Barcelona. Într-adevăr, în această logică, victoria este victorie, indiferent că s-a obtinut în Liga Campionilor sau în Campionatul Național al Oceaniei. Similară este situația cu numărul cupelor: nu contează care sunt și de unde sunt, o cupă este o cupă, ne va spune Minadev!

Criteriul 2 este unul care reduce diferențele dintre Barcelona și orice echipă acreditată din Oceania (sau din lume). Sigur că acest criteriu nu ar trebui să fie prins într-un demers de clasificare/ierarhizare, ci în unul de acreditare. Dar dacă Minadev îl dorește, atunci este acolo, deoarece servește scopului, și anume poate justifică un clasament deja stabilit (doar Minadev știe, nu mai trebuie să analizeze!). Și cu cât ponderea acestui criteriu este mai mare în scorul final, cu atât șansa echipelor din Oceania crește.

Fără glumă și exagerare, cam în această logică este gândită metodologia de clasificare/ierarhizare a universităților românești. Spre exemplu, la criteriul de competitivitate, publicațiile internaționale sunt amestecate cu cele locale, cele de top cu cele comerciale, iar în funcție de ponderea ce va fi dată de minister, cele irelevante putând compensa/bate publicațiile relevante. La asta se adaugă, în mod ciudat și fără un argument clar, indicatorul „academic” legat de contribuțiile/vizibilitatea universității în mass-media…! Apoi, (prea) mulți indicatori sunt de acreditare, nu de clasificare/ierahizare (ex. numărul de săli; tipurile sălilor), reducând astfel diferențele dintre universitățile competitive și cele mai puțin competitive, deoarece cam toate ating în mod similar aceste criterii.

Așadar, marile universități ale țării vor o metodologie care să fie congruentă cu metodologiile europene/internaționale, respectându-se rolurile și profilurile academice diferite ale universităților din România. Nici mai mult, nici mai puțin! Domnule ministru, este atât de simplu să normalizăm mediul academic românesc, în beneficiul studenților, cadrelor didactice/de cercetare, iar în final pentru competitivitatea țării, cu impact apoi asupra calității vieții tuturor oamenilor acesteia!

 

 

 

 

Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici – 2018

Am fost invitat și am participat astăzi, 24 iunie, 2018, la Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici (în Poiana Brașov). Evenimentul este la ediția a XIX-a și este organizat de Centrul Român de Politici Europene.

Am acceptat cu plăcere invitația, deoarece eu cred că politicienii trebuie să înțeleagă întâi tensiunile psihoculturale pe care le experiențiază astăzi românii, iar apoi, imediat, nevoia de schimbare a paradigmei psihoculturale, de la o Românie veche la o Românie modernă! Schimbarea paradigmatică trebuie și poate să fie susținută de orice partid/orientare politică care își dorește o Românie modernă, partidele politice neavând apoi decât să coloreze noua paradigmă cu ideologia proprie, dacă câștigă democratic alegerile. Nefăcând politică, miza mea principală este schimbarea de paradigmă, o Românie modernă, nu atât ideologia ulterioară!

Așadar, prezentarea mea a fost: România Veche vs. România Modernă. Tinerii politicieni – din toate partidele reprezentative/parlamentare – au avut întrebări și comentarii foarte pertinente, ceea ce îmi arată că mai este speranță…! În Program au fost incluse și alte prezentări ale unor specialiști din domenii diferite și discuții cu ambasadorii Belgiei și Germaniei în România.

Festivalul Culturii Românilor de Pretutindeni – România de peste hotare și România modernă: un Dialog

Update: Am promis că revin cu un Update după eveniment. Prezentările celor doi colegi de dezbatere au fost foarte interesante! Dr. Ghițulescu a prezentat o „poveste” adevărată a unui personaj din istoria țării, care poate să fie și astăzi o bună matrice pentru cum putem contribui la o Românie modernă. Apoi, accentul pus de Dr. Vianu pe abilități (inteligență) și valorizarea acestora trebuie analizat cu atenție (pentru a ne utiliza cât mai bine potențialul). Românii din diasporă/de pretutindeni, participanți la eveniment, au avut intervenții care au arătat clar dorința de implicare în țară și în modernizarea acesteia, dar într-o manieră pragmatică, dincolo de vorbe (fie acestea și frumoase!). Organizatorii – doamna Pralog și echipa + moderatorul – au manageriat foarte bine evenimentul, atât ca organizare, cât și ca armonizare a oamenilor/punctelor de vedere (uneori destul de diferite, ceea ce a făcut însă întâlnirea autentică!).

…

Voi participa în 23 mai 2018 la dezbaterea de deschidere a Festivalului Culturii Românilor de Pretutindeni, intitulată «Românii de peste hotare și România modernă – un Dialog». Dezbaterea are loc de la ora 17, în Sala Tronului din fostul Palat Regal, acum Muzeul Naţional de Artă al României (Calea Victoriei 49-53). Tema este una extrem de relevantă, atât pentru noi, cei din țară, cât și pentru diaspora românească.

Dezbaterea va fi moderată de jurnalistul Dan Cărbunaru, fondatorul CaleaEuropeana.ro, și voi participa alături de Dr. Constanța Ghițulescu (Academia Română) și Dr. Ion Vianu (cunoscutul disident, filosof și scriitor din Elveția). Prezentarea mea este legată mai ales de cum diaspora românească poate contribui eficient la un proiect de țară pentru o Românie cu un profil psihocultural modern (o Românie modernă). Sper să rezulte concluzii interesante și utile în urma dezbaterii (le voi sumariza ca Update la acest anunț).

 

Să nu ne temem, dar nici să fim naivi! Despre controlul psihologic al oamenilor prin analiza datelor personale

Scandalul Facebook-Cambridge Analytica a declanșat o situație de teamă față de posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale. S-au activat astfel instituții ale statului (ex. prin comisii de anchetă), organizații guvernamentale și non-guvernamentale, specialiști și nespecialiști, etc. Mișcarea este una globală, internațională, iar în acest demers, pe lângă abordările serioase, s-au născut imediat și cele mai aberante teorii ale conspirației și cele mai caraghioase atitudini/explicații posibile. Mai mult, au apărut peste noapte (pseudo)”experții” în fenomen, oferindu-și (pseudo)”servicii” de protecție! În acest demers s-a putut observa că nu doar simțul comun, ci uneori și instituțiile statutului sunt neinformate și pot deveni caraghioase și vulnerabile. Pericolul este însă acum să trecem dintr-o extremă (în care nu ne prea păsa de fenomen la modul serios/responsabil) în altă extremă (fenomenul devine atât de relevant, încât s-ar putea să nu mai putem avea o atitudine rațională față de el).

Încerc în această scurtă analiză să prezint echilibrat fenomenul, pentru a-i maximiza aspectele pozitive și pentru a-i reduce aspectele negative. Ar fi multe de spus, dar, deocamdată, să începem ușor și vom progresa în înțelegerea fenomenului prin articole viitoare, pas cu pas. De asemenea, sper ca acest demers să ne ajute să discernem adevărul de neadevăr și specialiștii de pseudospecialiști (care încearcă să capitalizeze pe frica oamenilor/instituțiilor).

Am scris anul trecut, în revista Sinteza (Revistă de cultură și gândire strategică), despre “Contaminarea Psihologică: Manipulare și Contaminare Mentală”, în contextul pericolului știrilor false (Fake News), și anume ce este și cum să ne apărăm de contaminarea psihologică. Articolul respectiv este o sinteză la zi a ceea ce există în câmpul cunoașterii psihologice la nivel internațional, inclusiv al cercetărilor noastre (care au început încă din 1996!), exprimată într-un limbaj de popularizare, pentru a ajunge și a proteja cât mai mulți oameni, nespecialiști în domeniu. În acest spirit este scris și acest articol. Simplu spus, contaminarea psihologică se referă la faptul că răspunsurile noastre emoționale/cognitive/comportamentale/psihobiologice sunt influențate de informații false/nerelevante. Dacă aceste informații false/nerelevante sunt plasate de alții cu scopul de a ne influența și sunt crezute de noi, atunci vorbim despre manipulare psihologică. Dacă nu sunt crezute de noi, dar, totuși, ne influențează inconștient, atunci vorbim despre contaminare mentală.

Tema abordată aici – controlul psihologic prin analiza datelor personale – este însă mai generală și înglobează partea legată de contaminarea psihologică. Așadar, chiar există posibilitatea de a fi controlați psihologic prin analiza datelor personale? În sens larg, prin date personale înțelegem date cu referire la atributele/răspunsurile subiectului uman.

Tema nu este nouă și, așa cum am spus, noi și alții am abordat fenomenul (ex. contaminarea psihologică în controlul comportamentului uman) încă din anii ’90! Dar acum lucrurile se desfășoară metodologic la altă scară, cu altă anvergură! Adevărul este că acum, în epoca internetului, suntem capabili să culegem și să stocăm un număr uriaș de date (big data) despre atributele/răspunsurile subiecților umani: (1) subiectiv-emoționale (ex. starea emoțională, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize faciale la distanță), (2) cognitive (ex. preferințe, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analiza likeurilor/alegerilor pe care le facem), (3) comportamentale (ex. în ce perioadă a zilei faci cumpărături online, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin înregistrarea automată a accesării siteurilor) și/sau (4) psihobiologice (ex. starea de activare fiziologică, direct, prin autoraportare, sau indirect, prin analize pe bază de senzori la distanță). Unele date sunt culese cu acordul nostru conștient, altele fără acordul nostru conștient sau chiar fără acord. Apoi, prin supercomputere ajungem la analiza complexă a acestor date (ex. data mining), adesea folosind și inteligența artificială (ex. machine learning). Să analizăm succint, în continuare, care este impactul unui astfel de demers în controlul psihologic al oamenilor.

• (1) Putem prezice răspunsurile subiectului uman pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric)? DA! Mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se poate face acest lucru astăzi într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, răspunsul trecut al subiectului uman, mai ales contextualizat, este un predictor foarte bun al aceluiași răspuns în viitor (mai ales în același context). Așadar, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile trecute ale subiectului uman, cu atât le putem prezice mai bine. Mai mult, răspunsurile subiectului uman se află adesea interrelaționate, astfel încât folosind un răspuns, putem prezice un alt răspuns. Din nou, cu cât avem mai multe date despre răspunsurile subiectului uman, cu atât le putem analiza mai comprehensiv – găsind relații/paternuri între ele -, pentru a face apoi predicții acurate.
• (2) Putem construi profiluri psihologice pe baza acestor date (culese online, adesea în afara unui demers inițial psihometric), pe care să le utilizăm apoi pentru a prezice răspunsurile subiectului uman sau pentru a-l influența? DA și DA! Din nou, mi-ar fi plăcut să spun NU sau că rezultatele sunt mixte, dar, adevărul este că se pot face și aceste lucruri într-un mod extrem de performant. Într-adevăr, pe baza unor indicatori precum date demografice generale (ex. gen/vârstă/profesie), indicatori lingvistici (ex. lungimea textelor scrise, valența cuvintelor folosite), indicatori comportamentali (ex. gradul de accesare a reței sociale, numărul de likeuri), etc. putem elabora profiluri psihologice riguroase (ex. de personalitate, de psihopatologie), individuale și/sau de grup. Spre exemplu, analiza likeurilor tale pe Facebook – efectuată de către un sistem artificial de analiză/învățare – poate duce adesea la o predicție a profilului tău de personalitate mai bună decât cea pe care o pot face cei apropiați ție (ex. colegi/prieteni/familie). Similar, acuratețea predicției prezenței depresiei, în baza unor analize lingvistice (ex. numărul de cuvinte/prezența cuvintelor încărcate emoțional) și comportamentale (ex. momentul când subiectul intră în rețeaua socială și cât stă) din diverse rețele sociale, poate ajunge până la peste 80% din cazuri. Aceste profiluri psihologice pot apoi să fie utilizate astfel:
  • (2a) Pentru a prezice comportamente viitoare. Spre exemplu, deja știm din psihologie la ce să ne așteptăm de la un subiect depresiv sau de la subiect uman cu un profil de personalitate caracterizat de extraversiune mare și conștiinciozitate scăzută.
  • (2b) Pentru manipulare. În acest sens se pot transmite subiectului uman mesaje manipulatorii, informate de profilul psihologic pe care îl are. Spre exemplu, dacă din analiza profilului psihologic al unui subiect țintă rezultă că acesta are frică de schimbare, un fake news poate să-i mobilizeze atitudinea negativă față de o personalitate, dacă în fake news se promovează ideea că acea personalitate promovează/susține tocmai schimbările de care se teme subiectul țintă.

În concluzie, vestea neutră este că în situația actuală a dezvoltării științei psihologice și a informaticii a crescut foarte mult rigoarea în predicția și controlul comportamentului uman. Iar acest lucru se dezvoltă constant, prin acumularea de bigger data și data mining prin machine learning/artificial intelligence! Vestea proastă este că aceste dezvoltări pot să fie utilizate de unii pentru controlul psihologic al oamenilor. Iar acest lucru trebuie să ne ingrijoreze și să ne responsabilizeze pentru a deveni proactivi și înțelepți în magagementul unui astfel de pericol. Nu trebuie însă să ne speriem și să dezvoltăm “paranoia socială”, deoarece o astfel de atitudine duce la exagerări și conflicte și la incapacitatea de a manageria înțelept aceste dezvoltări ale științei, în beneficiul, nu în detrimentul oamenilor. Dacă reacționăm punitiv față de aceste dezvoltări, spre exemplu interzicându-le,  atunci acestea se vor dezvolta pe ascuns, tocmai în zona ”celor răi”, fără să le putem controla. Vestea bună este că aceste dezvoltări, utilizate de specialiști („cei buni”), în condiții stricte de transparență și etică profesională bine definite, pot ajuta oamenii (ex. prin identificarea rapidă și tratamentul adecvat în cazul unor tulburări psihice, uneori încă din faza incipientă/inițială) și civilizația umană (ex. în a înțelege și reduce discrepanțele sociale/regionale excesive). Mai mult, la nivel individual, omul are și mecanismele psihologice de reglare a acestui potențial control psihologic, doar că acestea trebuie activate. Așadar, care este rețeta psihologică de protecție față de un potențial control psihologic prin analiza datelor personale?

• (1) Fii un cetățean activ și proactiv. În acest sens, este important să-ți stabilești un set valoric (aș sugera inițial maximum trei valori cardinale), care să-ți ghideze viața, cel puțin în domeniile majore (unde vrei să nu fii controlat psihologic). Spre exemplu, o valoare asumată ca „Tradiția”, te poate face să prețuiești seniorii și trecutul și să contribui, alături de alții cu care împărtășești această valoare, la nașterea unor comunități puternice, deschise și generoase dedicate prețuirii trecutului și seniorilor. O valoare ca „Excelența” te poate face să dorești mereu să atingi cele mai ridicate standarde în tot ceea ce faci. În principal, ceva (X) este o valoare, dacă acel ceva (X) este considerat bun/valoros într-o societate (exemplu de valori: familia, armonia, munca, cariera, tradiția, excelența, etc.) M-aș bucura dacă cât mai mulți oameni și-ar stabili acest set valoric și l-ar ști așa cum își știu numele, lăsându-l apoi să le coloreze/influențeze viața. În acest fel, spre exemplu, dacă ai opțiuni clare, ești mai puțin vulnerabil la mesaje trimise pentru a te controla, de cineva care îți cunoaște deja profilul psihologic. Controlul psihologic acționează mai eficient în zonele de incertitudine și indecizie.
  • TEST: Care sunt cele trei valori cardinale care se exprimă în viața ta, în domeniile majore ale vieții tale?
• (2) Dezvoltă-ți ca abilitate fundamentală gândirea rațională/critică, prin logică și teoria argumentării.
  • TEST: Știi logică și teoria argumentării? Minimal:
    • Știi principiile și operațiile logicii?
    • Știi regulile (inclusiv erorile) majore ale raționamentului inductiv? Dar cele ale raționamentului deductiv?
    • Știi structura generală a argumentării și erorile în argumentare?
    • Înțelegi diferența între un discurs teoretic și unul practic?
    • Înțelegi diferența dintre verificabilitate și falsificabilitate?
    • Ai noțiuni de bază de logică simbolică (ex. înțelegi relația între sens/semnificație)?
• (3) Selectează și analizează sursa informațiilor, cu relevanța pentru deciziile tale în domenii majore. Așa cum atunci când îți este foame nu mănânci de oriunde/orice (sigur, cu excepția situațiilor triste/nedrepte, în care încă unii oameni sunt forțați de sărăcie să facă asta!), nu accepta să te expui la informație transmisă de orice sursă. Poate că unele informații sunt de tip Fake News și țintesc controlul tău psihologic, pe baza profilului psihologic pe care cineva ți-l știe deja. Dacă hrana nesănătoasă te îmbolnăvește/contaminează fizic, sursele proaste de informații de îmbolnăvesc/contaminează psihologic!
  • TEST: Care sunt trusturile majore și sursele massmedia din care te informezi, mai precis televiziunile, ziarele, sursele online, etc.? Care sunt jurnaliștii tăi de referință? Sunt acestea/aceștia credibile/credibili (quality)?
  • Verifici o informație importantă încrucișat, în cadrul tău de referință credibil, și prin opoziție cu zonele mai puțin credibile?
• (4) Nu te expune informațiilor relevante pentru tine atunci când ești obosit, stresat sau presat de timp, deoarece nu ai resursele cognitive pentru a analiza adecvat – cât de cât critic – informațiile primite.
  • TEST: Tratezi diferențiat informațiile relevante (ex. îți creezi un mediu fizic și psihologic propice de analiză a informațiilor relevante?) și pe cele nerelevante pentru tine? Crezi că dacă știi că ceva este fals, atunci nu te va influența? (vezi punctul 7, dacă răspunsul la ultima întrebare este DA).
• (5) Ai grijă la datele personale pe care le oferi în spațiul public. Reglementările europene și acum românești, deși sunt complicate și enervante, încearcă să ne ajute, dar trebuie să ne ajutăm și singuri!
  • TEST: Citești informațiile/contractele online atunci când ți se cere acordul pentru ele sau bifezi că ești de acord, fără să le citești cu atenție?
• (6) Utilizează Rețeta de prevenție a contaminării psihologice.
  • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?
• (7) Utilizează Rețeta de decontaminare psihologică, dacă ești deja contaminat psihologic.
  • TEST: Știi și utilizezi această Rețetă psihologică?

Despre componenta psihologică în identitatea românească – Simpozionul Internațional Dumitru Stăniloae

UPDATE – Câteva informații post-simpozion pot fi găsite AICI.

…

În data de 9 mai 2018 voi participa la dezbaterea publică „Există o identitatea românească?„, în cadrul Simpozionului Internațional Dumitru Stăniloae „Local și Universal în Ortodoxia românească. Credință – Unitate – Identitate„ (Iași). Dezbaterea va fi moderată de Radu Preda  (colegul meu de la UBB și președintele Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc/IICCMER) și vor mai participa doi colegi din Iași (Cătălin Turliuc, Academia România/Iași și Eugen Munteanu, UAIC/Iași).

Am acceptat cu plăcere invitația organizatorilor – dincolo de prietenia și prețuirea pe care le port moderatorului -, din trei motive principale.

• (1) Componenta psihologică este o componentă fundamentală a oricărei identități naționale. Așadar, atunci când este vorba despre o interogație referitoare la identitatea românească, cu siguranță psihologia are ceva major de spus. În acest sens, am fost invitat atât ca autor al monografiei psihologiei românilor (David, 2015 – Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom), cât și ca președinte al Asociației Psihologilor din România.
• (2) Perspectiva ortodoxiei este la rândul ei fundamentală în înțelegerea identității românești, ținând cont de istoria și impactul actual al ortodoxiei în cadrul societății românești. Am vorbit în monografie (și în cadrul diverselor conferințe invitate) despre rolul religiei în profilul psihologic al românilor, așa că dezvoltarea acestui aspect în cadrul unei dezbateri pe o temă mai integrativă este absolut necesară și binevenită. Iar Dumitru Stăniloae, cu care poți sau nu să fii de acord în diverse teze pe care le-a asumat/argumentat, a fost un gânditor marcant în acest sens, cu contribuții și impact internațional de referință (de aici interesul meu față de activitatea sa academică).
• (3) Participanții la dezbatere sunt colegi și profesioniști de marcă, astfel încât, urmând o logică hegeliană, din teze și antiteze poate reușim să ajungem la sinteze superioare/interesante, dincolo de tezele personale (nu știu acum exact cât de apropiate sau de divergente sunt aceste teze cu referire la această temă specifică – deși le-am citit unele din lucrările lor de referință -, urmând însă să le clarificăm în cursul dezbaterii).

Afișul Simpozionului – care poate fi diseminat celor interesați – este disponibil AICI!

Interviu Dilema Veche – Despre Psihologia Românilor

Recent am dat un interviu pentru Dilema Veche, despre psihologia românilor. Îl găsiți AICI.

Mi-a plăcut modul în care a fost gândit interviul, deoarece a scos din volumul mare de informații prezentate în monografia dedicată psihologiei românilor aspecte pe care nu le-am discutat până acum în spațiul public separat.

Sper să-l găsiți interesant și util!

Din nou despre fericire…

Unul dintre cele mai de succes articole de popularizare a psihologiei de pe Blog (Top-10) este cel Despre fericire, scris la sfârșitul anului 2010, adunând până astăzi peste 22000 de cititori (mai precis, până ieri, 22336). A fost unul dintre articolele de popularizare care, alături de cursurile/conferințele/workshopurile mele academice și de publicațiile științifice anterioare pe care le-am avut, a stimulat dezvoltarea psihologiei pozitive în România. Între timp am avut zeci de conferințe științifice și/sau de popularizare pe această temă (în țară & în străinătate), multe emisiuni TV (vezi spre exemplu aici și aici), un număr consistent de publicații științifice în țară & în străinătate (vezi spre exemplu aici), iar în 2017, în sfârșit, a apărut și primul tratat din țară în domeniu (Tratatul de Psihologie Pozitivă).

Recent am fost provocat din nou de jurnalistul clujean Ion Novăcescu de a avea o prezentare/dezbatere cu ultimele noutăți pe această temă de larg interes, la Berăria Culturală, miercuri, 31 ianuarie, de la ora 19 (vezi afișul de mai jos).

Considerându-mă prin mottoul Sapere Aude un „iluminist modern” – eu cred că cunoașterea psihologică trebuie să ajungă la oameni, pentru a le face viața și societatea mai bune -, am acceptat cu plăcere invitația. Așadar, pentru cei interesați de „formula fericirii” și/sau de noile evoluții/dezvoltări în domeniu, vă aștept să fim Fericiți la Berăria Culturală!

Ghid de Igienă Mintală şi Interacţiune Socială pentru Politicieni (şi pentru alţii interesaţi…)

Motto: „Viaţa noastră este ceea ce gândurile noastre fac din ea.” (Marcus Aurelius) / Omul nu este afectat de lucruri, ci de modul în care interpretează lucrurile.” (Epictetus)

I. Introducere

Ca psiholog (şi preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România/APR – deşi nu vorbesc aici în numele APR), la început de an m-am gândit să propun ceva important şi constructiv, care, dacă ar fi implementat, ne-ar face tuturor nu doar viaţa mai frumoasă, ci şi societatea mai sănătoasă şi prosperă!

Tema este una generoasă, care se adresează tuturor oamenilor, dar m-aş bucura dacă unii politicieni responsabili ar găsi Ghidul propus aici dacă nu interesant, măcar util şi dacă ar fi dispuşi să-l testeze în activitatea lor curentă. Cred sincer că multe probleme de interacţiune socială pe care le vedem şi pe care le criticăm la politicienii noştri nu apar adesea cu rea intenţie, ci din lipsa unei psihoeducaţii în acest sens. Ghidul de faţă îşi propune să ofere o astfel de psihoeducaţie. De ce specific politicienii? Iata în continuare de ce…(şi ca să fiu complet transparent, trebuie să spun că sugestia/cerinţa a venit chiar de la unii fosti/actuali politicieni, din cam tot spectrul politic).

II. Problema/Contextul

Într-o societate modernă şi democratică, factorul politic (partide/politicieni) reprezintă motorul principal, care poate stimula sau bloca evoluţia civilizaţiei în societatea respectivă.

Din păcate, am asistat în ultimii ani în România la o creştere a agresivităţii verbale şi comportamentale între politicienii români – în formula „care pe care” -, anulându-se adesea cooperarea absolut necesară între aceştia şi punându-se astfel la risc până la urmă chiar evoluţia ţării. Oamenii nu mai ştiu să interacţioneze social purtând dezbateri – fie ele şi încinse – într-un cadru logic şi argumentativ, ci au paradigma „ceilalţi” trebuie/sunt damnaţi ca persoane, iar „ai noştrii” sunt buni, orice fac. Asta dincolo de faptul că aceste paternuri negative de interacţiune umană, bine mediatizate, servesc apoi şi ca modele care se generalizează în mai toate sferele societăţii româneşti. Românii ajung astfel să nu mai ştie să dezbată probleme şi să polemizeze elegant, ci transformă totul într-un scandal. În contextul Centenarului – care ar trebuie să unească toate energiile pentru un nou salt civilizaţional al ţării –, acest război între politicieni, care anulează încrederea şi cooperarea, devine cu atât mai grav.

Eu cred că unele cunoştinţe de psihologie pot contribui la o normalizare a arenei politice, mai ales a modului de comunicare şi interacţiune socială între politicieni. Sigur că aceste cunoştinţe sunt importante pentru interacţiunile umane în general, dar, dacă politicenii şi le-ar însuşi, asta ar normaliza arena politică şi ar servi apoi ca model prosocial mai general în societate. Evident că există multe ghiduri de interacţiune socială eficientă, elaborate de specialişti din diverse domenii (ex. comunicare, psihologie socială, sociologie, etc.), iar acestea trebuie studiate. Eu încerc însă aici, dintr-o perspectivă a ştiinţelor cognitive, să ajung la un mecanism psihologic raţional, bazal şi generativ, care fundamentează apoi mecanisme de suprafaţă, exprimate într-o mulţime de reguli de interacţiune socială mai specifice (ex. conversaţie/comunicare/argumentare, etc.). Cine va înţelege şi va aplica acest mecanism psihologic nu va avea nevoie să înveţe sau va învăţa uşor toate regulile specifice, deoarece acestea derivă chiar din mecanismul propus aici. Cine nu-l înţelege ar trebui atunci să facă efortul să înveţe regulile specifice. Adevărul este că nu strică ca astfel de reguli specifice să fie studiate de fapt de toţi, indiferent că îşi însuşesc sau nu mecanismul propus aici prin Pastila Psihologică.

Voi prezenta în cele ce urmează, succint, următoarele aspecte: (1) Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (III); (2) Pastila Psihologică care implementează mecanismul raţional, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între politicieni (IV); (3) Referinţe bibliografice şi Sugestii pentru aprofundarea temei (V).

III. Fundamente cognitive ale interacţiunilor sociale (după Beck, 1999; David, 2012; Ellis şi Harper, 1975)

În interacţiune cu situaţiile de viaţă, fiinţa umană/persoana generează o serie de răspunsuri subiectiv-emoţionale (ex. „mă simt fericit”), comportamentale (ex. „trec strada pentru a evita o altă persoană”), cognitive (ex. „mă gândesc că celălalt este nesimţit”) şi psihobiologice (ex. „îmi creşte ritmul cardiac/rata respiraţiei”).

Noi observăm la alte persoane şi în cazul nostru aceste răspunsuri specifice. Eroarea logică majoră pe care o facem se numeşte « generalizare excesivă », prin care, pornind de la astfel de răspunsuri specifice, ajungem la evaluări globale ale (esenţei) persoanei (worth), mai ales în termeni de „bun” (prosocial) sau „rău” (antisocial). Spre exemplu, dacă vedem mai multe comportamente etichetabile ca „nesimţite” prin raportare la standardele sociale, ajungem să etichetăm global persoana care face aceste comportamente ca „nesimţită”. Dar concluzia unui raţionament inductiv nu poate să fie generală decât dacă am epuizat toată clasa de răspunsuri analizată. Altfel spus, un număr de comportamente „nesimţite” nu permite automat atribuirea etichetei de „nesimţit” ca o caracterizare generală/esenţială a persoanei, deoarece, în principiu, oricând este posibil ca următorul comportament al persoanei incriminate să nu fie „nesimţit”, ci cu bun-simţ. În plus, fiinţa umană care generează răspunsurile este atât de complexă şi de dinamică, încât a i se atribui etichete prin evaluări globale în logica identităţii este o eroare. Acest lucru nu înseamnă că în cazul fiinţei umane nu putem atribui euristic/pragmatic etichete: (1) când acestea se referă la categorii definite prin atribute clare sau standardizate (ex. statutul social de „politician”; diagnostice clinice; încadrări juridice); (2) când acestea epuizează clasa de răspunsuri/atribute căreia i se adresează şi/sau (3) când acestea nu sunt (foarte) încărcate moral şi ajută organizarea socială; deşi şi în aceste cazuri sunt riscuri (ex. eticheta tinde să menţină sau să capete conţinutul pe care îl descrie, chiar dacă poate nu-l avea initial; eticheta poate implica şi în aceste cazuri generalizare excesivă, etc.) – şi trebuie să facem tot posibilul să le minimizăm -, avantajele aduse organizării sociale pot uneori domina şi astfel se justifică etichetarea. Discuţia critică este aici asupra evaluării globale a esenţei personale relevantă moral, caz în care etichetarea are prea multe consecinţe negative pentru a fi acceptată/încurajată. Această paradigmă  trebuie aplicată şi comportamentelor prosociale, eroarea fiind de acelaşi tip, indiferent că duce la concluzii negative („nesimţit”) sau pozitive („generos”). Într-adevăr, având un astfel de patern irational de gândire, aşa cum la momentul t1/în contextul c1 vei ajunge la concluzia „generos”, la momentul t2/în contextul c2 vei ajunge la concluzia  „nesimţit”. Aşadar, „acceptarea” fiinţei umane aşa cum există aceasta, fără evaluări globale definitive, ci doar contextuale (focalizate pe răspunsurile persoanei), este nu doar un fapt susţinut de majoritatea religiilor lumi (ex. în cele mai multe variante de creştinism este vizat păcatul, nu păcătosul, care are mereu posibilitatea de îndreptare, dacă alege asta), ci unul cu suport ştiinţific. Mai simplu spus, nimeni nu este ca om superior altui om, ci diferenţele, atunci când apar, sunt contextuale şi se referă la răspunsurile noastre (ex. faptul că cineva ştie mai bine legislaţia nu-l face mai important ca om faţă de ceilalţi colegi, ci poate mai bun jurist).

Atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă, care îi blochează dorinţele/interesele legitime şi/sau îi anulează munca/eforturile făcute, un om sănătos nu reacţionează cu emoţii pozitive sau cu stări de calm/relaxare/detaşare. Un om sănătos reacţionează cu emoţii negative! Dar aceste emoţii negative trebuie să fie funcţionale, care să-l ajute să treacă peste obstacole, nu disfuncţionale, care să-l blocheze şi/sau să-i genereze probleme în plus.

Emoţiile negative funcţionale sunt stările de îngrijorare, tristeţe, nemulţumire şi/sau regret/părere de rău. Acestea ne stimulează să confruntăm situaţiile problematice şi să găsim soluţii faţă de ele. Emoţiile negative disfuncţionale sunt anxietatea/panica (în loc de îngrijorare), depresia (în loc de tristeţe), furia/agresivitatea (în loc de nemulţumire) şi vinovăţia (în loc de regret/părere de rău). Acestea ne blochează în procesul de rezolvare (ex. panica/furia), nu ne stimulează să căutăm soluţii (ex. depresia/vinovăţia) şi/sau ne creează probleme suplimentare (ex. agresivitatea). Emoţiile negative disfuncţionale nu sunt emoţii negative funcţionale mai intense; altfel spus, panica nu este îngrijorare mai intensă. Între cele două categorii de emoţii (funcţionale vs. disfuncţionale) există diferenţe calitative, derivând din stiluri cognitive diferite (raţional vs. iraţional), ambele putând fi mai mult sau mai puţin intense. Altfel spus, în general, într-o situaţie negativă de viaţă un om sănătos nu este nici bucuros, nici calm, dar nici nervos, ci poate îngrijorat, nemulţumit, trist şi/sau cu regrete!

Trebuie să înţelegem că răspunsurile noastre subiectiv-emoţionale, comportamentale şi psihobiologice sunt adesea postcognitive, rezultând din modul în care interpretăm evenimentele de viaţă. Aşadar, nu suntem furioşi pentru că ceilalţi ne critică, ci suntem furioşi pentru că interpretăm într-un anumit mod faptul că ceilalţi ne critică. Acest lucru este de fapt o confirmare empirică/ştiinţifică a unor intuiţii filosofice vechi, exprimate şi în mottourile acestui articol.

În general, emoţiile funcţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de flexibilitate psihologică (raţionalitate). Flexibilitatea psihologică implică faptul că dorinţele noastre sunt formulate preferenţial+motivaţional+flexibil:

• „Îmi doresc să reuşesc şi fac tot ceea ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc.”
• „Îmi doresc ca ceilalţi să mă respecte şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
• „Îmi doresc ca viaţa să fie dreaptă/plăcută şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”

În general, emoţiile disfuncţionale, fie acestea pozitive sau negative, derivă dintr-un stil de gândire caracterizat de rigiditate psihologică (iraţionalitate), în care dorinţele sunt formulate dogmatic/absolutist (cu semnificaţia de „trebuie cu necesitate„):

• „Trebuie să reuşesc cu orice preţ şi nu pot accepta altfel.”
• „Ceilalţi trebuie să mă respecte şi nu pot accepta altfel.”
• „Viaţa trebuie să fie dreaptă/plăcută şi nu pot accepta altfel.”

IV. Pastila Psihologică

Pornind de la cele menţionate mai sus, mecanismul psihologic raţional, bazal şi generativ, care poate ameliora interacţiunile între oameni, presupune o serie de reguli (vezi şi David, 2012; David, 2014a; 2014b):

1. Să înţelegem că emoţiile şi comportamentele noastre sunt adesea postcognitive! Prin „cognitiv” înţelegem prelucrări conştiente şi prelucrări inconştiente de informative; dar chiar emoţiile generate iniţial de cogniţii inconştiente pot însă să fie ulterior modificate/influenţate de cogniţii conştiente. Aşadar, schimbându-ne interpretările iraţionale (rigiditate psihologică) în interpretări rationale (flexibilitate psihologică), ne schimbăm emoţiile disfuncţionale în emoţii funcţionale şi comportamentele dezadaptative în comportamente adaptative.

• Exemplu corect (flexibilitate psihologică: stil preferenţial+motivaţional+flexibil): „Îmi doresc ca ceilalţi să mă trateze corect şi fac tot ce depinde de mine în acest sens, dar accept faptul că în ciuda acestor eforturi sunt factori pe care nu-i controlez şi astfel aş putea să nu reuşesc să obţin acest lucru.”
• Contraexemplu (rigiditate psihologică): „Ceilalţi trebuie să mă trateze corect şi nu pot accepta altfel.”

2. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, este bine să vizeze doar răspunsurile persoanei într-un anumit context, nu persoana care generează răspunsurile!

• Exemplu corect: „Comportamentul tău a fost neadecvat şi chiar nesimţit. Mă aştept să-l schimbi data viitoare.”
  • În această logică evaluăm comportamentul contextual, protejând persoana; mai mult, persoanei îi dăm în plus creditul că poate să-şi schimbe în viitor comportamentul. În fine, aici trebuie să înţelegem că este omenesc să facem greşeli; important este să le asumăm şi să căutăm să ne corectăm! Insistenţa unor politicieni de a-şi reformula trecutul şi de a-şi justifica prezentul pentru a nu accepta public că au greşit/pot greşi nu face decât să inspire neîncredere şi reacţii negative (ex. ură); cineva îi învaţă greşit aici: vrând să pară public perfecţi, ajung să se vadă defecţi!

• Contraexemplu: „Esti nesimţit.”
  • În această logică evaluăm persoana şi o condamnăm; aşa cum credem că un crocodil va avea comportamente de tip crocodil şi unei persoane căreia îi atribuim eticheta de „nesimţit” îi comunicăm că nu-i dăm sansă/nu o credem capabilă de schimbare, ceea ce îi poate întări chiar comportamentele „nesimţite” (de ce/cum ne aşteptăm de la un „nesimţit” să se comporte cu bun-simţ?)

3. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, ar fi bine să fie flexibile!

• Exemplu corect: „Mi se pare că ai un comportament nesimţit.”
  • Adăugând formule precum „Eu cred că…”, Mie mi se pare că…” reflectăm mai acurat caracterul personal şi/sau construit al unor „realităţi” mai mult sau mai puţin sociale; altfel spus, prin astfel de formule refuzăm iniţial „realităţilor” noastre un caracter ontologic pozitivist, ceea ce lasă loc de o întâlnire mai puţin conflictuală cu „realităţile” altora. În această formulă chiar evaluarea globală îşi poate pierde din „forţa malefică”: spre exemplu, formula „Mie mi se pare că eşti un nesimţit” (o perspectivă asupra unei „realităţi” posibile) este mai tolerabilă psihologic decât formula „Eşti un nesimţit” (care implică o „realitate” deja stabilită).
• Contraexemplu: „Cu siguranţă, eşti nesimţit.”
  • Acest contraexemplu aduce pe lângă eroarea identificată până acum – generalizarea excesivă într-un raţionament inductiv – şi eroarea legată de proiectarea fără o analiză critică a unei „realităţi” personale/construite, ca o „realitate” ontologic-pozitivistă.

4. Evaluările pe care le facem valorii oamenilor (worth), inclusiv propriei persoane, pot să fie formulate în limbajul R-prime!

Simplu spus, după modelul E-prime (E provine de la English – limba engleză), limbajul R-prime (R – limba română) îşi propune să elimine verbul „a fi” din limbaj, pentru a evita astfel evaluări globale şi a flexibiliza evaluările (pentru o discuţie mai aprofundată despre R-prime – avantajele, limitele şi exagerările sale – vezi David, 2014a). Altfel spus, limbajul R-prime poate face simultan lucrurile descrise anterior la punctele 2 şi 3.

Spre exemplu, dacă persona A crede/spune ca „Ana este frumoasă”, iar persoana B crede/spune că „Ana nu este frumoasă, ba este chiar urâtă”, evaluările lor intră pe traiectorie de coliziune, disputându-şi modul în care arată „realitatea”. Dacă am folosi limbajul R-prime, atunci persoana A ar spune „Mie îmi place Ana”, iar persoana B ar spune „Mie nu-mi place Ana”. Deşi se află încă pe poziţii diferite, conflictul este atenuat, deoarece fiecare înţelege că poziţia celuilalt este una cu pretenţie iniţial personală, nu ontologic-pozitivistă.

5. Conţinutul transmis în formele descrise mai sus (1-4) ar fi bine să fie prosocial, pentru a întări încrederea/cooperarea (vezi David şi colab., 2017)

• Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) atât competenţa cât şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „admiraţi” (admiration) de ceilalţi.
• Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar competenţa, nu şi preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim „invidiaţi” (envy) de ceilalţi.
• Dacă prin conţinut arătăm că valorizăm (şi suntem ce valorizăm) doar preocuparea pentru oameni, nu şi competenţa, atunci creşte probabilitatea să fim cel mult „simpatizaţi” (sympathy) de ceilalţi.
• Dacă prin conţinut arătăm că nu valorizăm (şi suntem ce valorizăm) nici competenţa şi nici preocuparea pentru oameni, atunci creşte probabilitatea să fim percepuţi foarte „negativ” (disgust) de către ceilalţi.

Aşadar, sintetizând lucrurile, Pastila Psihologică, care implementează mecanismul psihologic rational, bazal şi generativ, ce poate ghida interacţiunea între oameni (cu accent aici pe politicieni), presupune următoarele:

1. Înţelege şi acceptă că interpretările tale asupra evenimentelor de viaţă, nu evenimentele de viaţă în sine, îţi generează emoţiile şi comportamentele.
2. Pentru a-ţi genera emoţii funcţionale şi comportamente adaptative dezvoltă-ţi flexibilitatea psihologică (raţionalitatea), ca antidot la rigiditatea psihologică (iraţionalitatea) care îţi susţine emoţiile disfuncţionale şi comportamentele dezadaptative.
3. Evaluează răspunsul persoanei, nu persoana (lasă-i acesteia umanitatea/valoarea umană pe care o are exact ca tine).
4. Fă evaluări flexibile, după formule de genul „Eu cred…”, „Mie mi se pare…”, etc.
5. Utilizează limbajul R-prime (cât de des sau măcar când contextul o cere).
6. Recunoaşte-ţi greşelile, acceptă critici raţionale (care îţi vizează răspunsurile eronate, nu persoana) şi asumă-ţi responsabilitatea pentru corectarea greşelilor şi/sau a consecinţelor acestora.
7. Transmite mesaje prosociale, reunind competenţa şi preocuparea pentru oameni.

Persoana care îşi va administra această Pastilă Psihologică atunci când se confruntă cu situaţii negative de viaţă nu va experienţia nici emoţii pozitive (ar fi absurd – acestea apar în situaţii pozitive de viaţă!), nici calm/relaxare (ar fi ineficient – acestea nefixându-ne în zona optimului motivational) şi nici emoţii negative disfuncţionale (ex. furie/agresivitate – ar fi ineficient!), ci va experienţia emoţii negative funcţionale (ex. nemulţumire) care o vor ajuta să abordeze eficient, uman şi carismatic situaţiile problematice.

V. Referinţe selective şi Sugestii pentru aprofundarea temei

Referinţe selective

• Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
• David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
• David, D. (2014a). Despre limbajul R-prime. În David, D. (2014a). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2010/11/10/despre-limbajul-r-prime/
• David, D, (2014b). Despre raţionalitate şi sănătate psihică. Decalogul raţionalităţii şi pastile psihologice pentru sănătatea mintală. În David, D. (2014b). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi. Varianta online: https://danieldavidubb.wordpress.com/2012/06/06/despre-rationalitate-si-sanatate-psihica-decalogul-rationalitatii-si-pastile-psihologice-pentru-sanatatea-mintala/
• David, D. şi colab. (2017). The effect of research method type on stereotypes’ content: A brief research report. Journal of Social Psychology, Aug 7:1-14. doi: 10.1080/00224545.2017.1361375. [Epub ahead of print].
• Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).

Sugestii pentru aprofundarea temei

• Beck, A. T. (1999). Prisoners of hate: The cognitive basis of anger, hostility, and violence. New York: Harper Collins (Bestseller).
• Ellis, A şi Harper, R. (1975). A guide to rational living. Wilshire Book Co; 3rd edition (Bestseller).
• David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportamentale. Editura Polirom: Iaşi.
• David, D. (2014). Dezvoltare personală şi socială. Editura Polirom: Iaşi.
• Pentru detalii şi suport ştiinţific vezi şi Albert Ellis Institute, New York, USA (http://www.albertellis.org)

Despre timp şi controlul acestuia sau Cum să fii mulţumit cu cât ai trăit

Când Sfântul Augustin a reflectat la ce este Timpul, a spus cam aşa (citare/traducere aproximativă din Confesiuni, Cartea XI): „…Dacă nu mă întreabă nimeni ce este timpul, atunci ştiu ce este/pot spune multe despre timp; dar dacă vreau să-i explic celui care mă întreabă, atunci nu mai ştiu.”

Începând într-o formulă colorată de umor, aş spune că deoarece nu m-a întrebat nimeni despre timp, iată, în continuare, ce ştiu eu despre acesta din psihologie.

Timpul poate să fie analizat fizic şi/sau psihologic. Timpul psihologic este legat de cel fizic, dar această legătură este una complexă, nu direct deterministă. În primul rând, timpul fizic nu este stabil, acesta putând fi dilatat sau contractat, aşa cum ne arată fizica prin teoria relativităţii (şi alte teorii/modele ale fizicii). Această modificabilitate a timpului fizic se poate, în principiu, exprima şi în timpul psihologic. Dar timpul psihologic la rândul lui poate să fie dilatat sau contractat, independent de cel fizic. Când ne raportăm la timpul psihologic abordarea este una foarte complexă, aparent chiar dezarmant de complicată, dar, dacă ne ordonăm logic gândirea, poate deveni uşor de înţeles. Hai să încercăm acest lucru în ceea ce urmează.

Simplu spus, timpul psihologic se referă la modul în care experienţiem timpul la nivelul minţii umane. La timpul psihologic ne putem raporta în două modalităţi: (1) trecerea timpului (time passage) şi (2) durata timpului (length), ambele în trei variante: (1) proactiv (cum anticipăm că vor fi cele două modalităţi), (2) în prezent (cum experienţiem că sunt cele două modalităţi) şi (3) retroactiv (cum experienţiem că au fost cele două modalităţi). Rezultă astfel şase situaţii care generează fenomene/experienţieri diferite ale timpului psihologic, având cauze adesea diferite (alături de unele comune). Dacă la această imagine adăugăm şi faptul că fenomenele depind de faptul că participanţii ştiu (prospectiv) sau nu (retrospectiv) de la început că li se vor cere estimări ale trecerii/duratei timpului, imaginea devine extrem de complexă, psihologia timpului fiind un subdomeniu major de cercetare/studiu al psihologiei.

Evident că nu toate variantele descrise mai sus au însă aceeași valoare ecologică pentru viaţa omului, unele corespunzând mai ales unor sarcini mai mult sau mai puţin artificiale de laborator. Într-adevăr, situaţia prospectivă – oamenii ştiu înainte de intra în anumite situaţii de viaţă că vor trebuie să evalueze (a) cum va trece (proactiv)/trece (prezent)/a trecut (retroactiv) timpul şi/sau (b) durata situaţiilor de viaţă prin care vor trece (proactiv)/trec (prezent)/au trecut (retroactiv) – poate să fie modelată în sarcini de laborator, dar rareori o întâlnim în situaţii concrete de viaţă. În situaţii obişnuite de viaţă, evaluări ale timpului au sens mai ales retrospectiv – oamenii evaluează trecerea sau durata timpului după ce intră în anumite situaţii de viaţă -, în prezent şi/sau retroactiv; varianta proactivă este imposibilă în paradigma retrospectivă, iar evaluarea retrospectivă a duratei timpului în prezent este considerată de unii autori un artefact experimental. Într-adevăr, privind retrospectiv, pentru unii oameni timpul trece (în prezent) şi/sau a trecut (retroactiv) repede (ex. „timpul zboară”/„nici nu ştiu când au trecut anii”), iar pentru alţii lent (ex. „nu se mai termină”/„nu se mai terminau”). În ceea ce priveşte durata timpului, pentru unii oameni, în prezent/retroactiv, timpul este/a fost lung (ex. „am o viaţă lungă”/„am avut o viaţă lungă”), iar pentru alţii scurt (ex. „viaţa mi se pare scurtă”/„viaţa a fost scurtă”).

Omul şi-a pus mereu problema imortalităţii şi a încercat de cele mai multe ori să o rezolve focalizându-se pe timpul fizic, mai precis pe dilatarea acestuia. Dar dacă ar exista şi o altă soluţie, e drept, aproximativă, dar mai facilă? Spre exemplu, cum ar fi ca în fiecare moment al vieţii să avem sentimentul că a trecut încet (prea)mult timp, astfel încât la bătrâneţe sentimentul să fie că am trăit suficient, chiar până la saturaţie?

Pentru asta ar trebui ca evaluarea în prezent şi retroactivă a trecerii timpului să ne dea sentimentul că timpul trece/a trecut lent, iar evaluarea în prezent şi retroactivă a duratei timpului să ne dea sentimentul că acesta este/a fost mare. Acest lucru este însă complicat, deoarece mintea umană a fost construită ca dacă în prezent/retroactiv timpul este perceput că trece/a trecut lent, durată estimată să fie scurtă şi invers. Aşadar, nu este în natura minţii umane ca într-o evaluare retrospectivă să avem simultan o trecere lentă a timpului şi a durată mare a acestuia.

Într-o logică retrospectivă, trecerea timpului este percepută în prezent/retroactiv ca mai lentă, dacă nu suntem implicaţi în activităţi şi/sau dacă activităţile pe care le facem sunt plictisitoare/nedorite; de asemenea, trecerea timpului este încetinită când suntem atenţi la trecerea timpului şi/sau atunci când experienţiem stări de activare fiziologică crescută, asociată unor emoţii negative intense (ex. panică/frică). Dacă suntem implicaţi în activităţi, mai ales când acestea ne fac şi plăcere, atunci timpul trece repede; altfel spus, emoţiile pozitive şi implicarea atenţională în sarcini fac ca timpul să treacă mai repede (Droit-Volet şi Wearden, 2016), fără ca vârsta să fie, aşa cum se credea iniţial – în baza faptului că seniorii au adesea sentimentul că timpul trece mai repede decât atunci când erau copii -, un factor relevant aici (Wearden, 2005). Tot în logica retrospectivă, în prezent/retroactiv, timpul are o durată mare dacă facem/am făcut multe activităţi (mai ales plăcute) şi una mai scurtă, dacă facem/am făcut puţine activităţi (sau activităţi neplăcute) (vezi şi Wearden, 2005).

Aşadar, mai simplu spus, în principiu, timpul care a trecut repede se dilată ca durată la reamintire, iar cel care a trecut greu se contractă ca durată la reamintire! Altfel spus, durata lungă la reamintire, corespunde trecerii rapide a timpului, iar durata scurtă corespunde trecerii lente a timpului. Coroborând cele două situaţii se pare că suntem condamnaţi să nu putem avea atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecut.

Cercetările recente de psihologie arată însă că anumite tehnici psihologice ne pot ajuta să depăşim această limită a minţii umane (vezi Sucală, Scheckner şi David, 2013; Sucală şi David, 2013). Altfel spus, am putea învăţa să fim mindful. Mindful înseamnă că în timp ce desfăşurăm diverse activităţi atenţia ne este orientată asupra informaţiilor din prezent, într-o manieră nonevaluativă, conştientizând distincţia dintre subiect-actul mintal-obiectul actului mintal(fenomenul). În această atitudine mintală atenţia este focalizată atât asupra sarcinii, în structura descrisă anterior, cât şi asupra trecerii timpului. Spre exemplu, mintea umană redefineşte realitatea în structura: Eu (subiectul) Văd (actul mintal) Filmul (fenomenul- obiectul actului mintal). Capacitatea de a fi mindul se poate dezvolta prin tehnici de meditaţie (vezi pentru detalii David, 2012).

Pornind de la analiza de mai sus, Pastila Psihologică pentru dilatarea până la saturaţie a timpului psihologic – atât experienţa psihologică a trecerii lente a timpului, cât şi durata mare a timpului trecut – este următoarea:

• Atunci când derulezi activităţi, derulează-le într-o atitudine mindful. Te concentrezi asupra sarcinii, dar fără să pierzi din vedere celelalte elemente prezente în mediu. În acest fel vei experienţia trecerea timpului ca lentă. Sigur, dacă doreşti ca timpul să treacă mai repede, atunci renunţă la atitudinea de tip mindful şi implică-te în sarcini, de preferat sarcini care îţi fac plăcere. Atenţie, atitudinea mindful nu este de dorit în sarcini care necesită deadline-uri presante, timp rapid de reacţie şi/sau automatisme (ex. conducerea autovehiculului).
• Fii în viaţă cât mai activ/Derulează în viaţă cât mai multe activităţi. În acest fel atunci când te vei gândi retroactiv, ţi se va părea că viaţa a fost foarte lungă. Dacă aceste activităţi sunt încărcate afectiv, pozitiv, este şi mai bine.
• Coroborând 1 şi 2: Fă cât mai multe lucruri, de preferință pozitive, într-o atitudine mindful. În acest fel timpul va trece mai încet, iar durata perioadei care a trecut o vei considera mai lungă. 

În concluzie, luând pastila psihologică de mai sus s-ar putea spre bătrâneţe să simţi că ai trăit mult şi destul…!

Referinţe selective

• David, D. (2012). Tratat de psihoterapii cognitive şi comportementale. Editura Polirom: Iaşi.
• Droit-Volet, S. şi Wearden, J. (2016). Passage of time judgments are not duration judgments: Evidence from a study using experience sampling methodology, Frontiers in Psychology, 7, 176-.
• Sucală, M., Scheckner, B şi David, D. (2010). Psychological time: Interval length judgments and subjective passage of time judgments. Current Psychology Letters, 26(2), 2-.
• Sucală, M. şi David, D. (2013). Mindful about time in a fast forward world. The effects of mindfulness exercise on time perception. Transylvanian Journal of Psychology, 14(2), 243-.
• Wearden, J. H. (2005). The wrong tree: time perception and time experience in the elderly, în J. Duncan, L. Phillips şi P. McLeod (eds.), Measuring the mind: speed, age, and control. Oxford: Oxford University Press.

 

România mea – Un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

Adesea mi s-a cerut de mass-media şi/sau de către cititori să prezint Psihologia românilor şi starea actuală a României sintetic, că să înţeleagă şi nespecialiştii şi să fie uşor de memorat (mi s-a spus frecvent: „poţi într-o pagină?!”). Aceste cereri sunt tot mai frecvente pe măsură ce se apropie sărbătorirea Centenarului şi pe măsură ce apar conflicte majore care aproape „rup” societatea românească.

Sigur că este greu (trebuie selectată esenţa dintr-un volum uriaş de informaţii) şi riscant (sinteza poate scăpa nuanţe importante) să faci asta, dar am acceptat provocarea, de dragul accesibilităţii concluziilor importante, astfel încât aceste informaţii să ajungă la oamenii care nu citesc lucrări mai complicate de specialitate.

Aşadar, vă prezint aici un Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României (valabil la data analizei, preluat astăzi şi de Cotidianul si de alte medii de informare):

România mea – Sinopsis asupra Diagnosticului Psihocultural al României

Sper să-l găsiţi interesant şi util!

 

Evidence-based psychotherapy – Un ghid clinic nou la Wiley-Blackwell

Mă bucur să vă anunţ apariţia unei lucrări la Wiley-Blackwell, la care am contribuit şi eu ca editor şi co-autor, denumită Evidence-Based Psychotherapy: The State of Science and Practice. Lucrarea va apărea la începutul anului 2018, dar aceasta poate  să fie deja examinată/comandată.

Ca şi în medicină, în psihologie există un amestec de tratamente ştiinţifice, pseudoştiinţifice şi nonştiinţifice. Tratamentele ştiinţifice sunt apanajul specialiştilor, iar celelalte ale paraprofesioniştilor. Uneori însă cei din urmă mimează specialistul, cu consecinţe grave asupra pacienţilor, sistemului de sănătate şi profesiei. Lucrarea este un ghid prin care identificăm abordările ştiinţifice, iar între acestea pe cele mai eficiente (evidence-based/research-supported/empirically validated), în beneficiul (şi pentru protecţia) profesioniştilor, al studenţilor şi al societăţii/pacienţilor.

Istoria acestui volum este următoarea:

(1) În anul 2011, am publicat împreună cu profesorul american Guy Montgomery, în revista Clinical Psychology: Science and Practice, un nou sistem internaţional de clasificare a psihoterapiilor (sistem care se poate aplica intervenţiilor psihologice în orice domeniu şi chiar oricăror intervenţii): The Scientific Status of Psychotherapies: A New Evaluative Framework for Evidence-Based Psychosocial Interventions.

(2) De la publicare, articolul a atras multă atenţie din partea comunităţii internaţionale, fiind acompaniat la data publicării de două articole-comentarii/editoriale:

• profesorul american Scott Lilienfeld, una din autorităţile mondiale în domeniu – Distinguishing Scientific From Pseudoscientific Psychotherapies: Evaluating the Role of Theoretical Plausibility, With a Little Help From Reverend Bayes;
• profesorul american Jeffrey Lohr, coautor (alături de profesorul Lilienfeld) al lucrării de referinţă Science and pseudoscience în clinical psychology – What Is (and What Is Not) the Meaning of Evidence-Based Psychosocial Intervention?

(3) La scurt timp după publicare, am primit mai multe oferte de la edituri de prestigiu din SUA şi Europa, pentru a publica un volum în care să abordăm intervenţiile psihologice/psihoterapia pentru principalele tulburări psihice prin prisma noului sistem de clasificare propus de noi.

(4) În final, am ales oferta editurii Wiley-Blackwell, o editură de referinţă/prestigiu la nivel internaţional, prin oferta mai convenabilă sub aspectul facilităţilor oferite (ex. rata royalties/plata autorilor/formatul lucrării şi mai ales – chiar determinant – libertatea de a face un website dedicat psihoterapiilor validate ştiinţific, iniţial pe baza datelor din volum, dar apoi actualizat în mod constant pentru a deveni un ghid clinic de referinţa la nivel internaţional).

(5) În acest demers l-am inclus ca editor, alături de noi, autorii sistemului de clasificare, şi pe profesorul american Steven Lynn, un expert de referinţa în domeniu la nivel internaţional, coautor (alături de profesorii Lilienfeld şi Lohr) al lucrării Science and pseudoscience în clinical psychology.

(6) Noi, cei trei editori (şi coautori ai unor capitole din volum), am invitat  apoi să ni se alăture lideri în tratamentele psihologice pentru condiţiile clinice incluse în volum, dispuşi să utilizeze în analiza tratamentelor validate ştiinţific sistemul propus de David şi Montgomery (2011). Am mobilizat în acest fel o echipa de peste 50 de profesionişti, de la universităţi de top din străinătate (ex. din SUA – Boston University, Pennsylvania University, Stanford University, etc.; din Europa: University of Cologne, University of Freiburg, King’s College London, etc.) şi unii colegi din ţară, abordând tratamentele psihologice validate ştiinţific pentru cele mai relevante condiţii clinice [ex. tulburări de tip depresiv, tulburări de anxietate, tulburări obsesiv-compulsive, tulburări de stres postraumatic, tulburări sexuale, tulburări legate de somn, tulburări psihotice, tulburări de dezvoltare (ADHD, ASD), tulburări de comportament alimentar, tulburări de personalitate, consumul de alcol, tulburări disociative, etc.].

(7) Anul viitor planificăm lansarea website-ului dedicat ghidurilor clinice pentru tratamentele psihologice validate ştiinţific (care va apărea sub dubla autoritate a Icahn School of Medicine at Mount Sinai şi Babeş-Bolyai University/International Institute for the Advanced Studies of Psychotherapy and Applied mental Health)

Sper să găsiţi lucrarea interesantă! Pentru alte lucrări din domeniu la care am contribui vezi aici.

 

Re-Start – APR! – Să Onorăm Tradiţia şi să Reconstruim Excelenţa Şcolii Româneşti de Psihologie

Dragi colegi psihologi şi nepsihologi:

Psihologia din România a trecut prin momente complicate în ultimul an – ca urmare a problemelor din cadrul Colegiului Psihologilor din Romania/CPR devenite publice -, care încă nu s-au încheiat. În paralel cu încercarea de clarificare a situaţiei din CPR, încercăm însă să reclădim prestigiul şi credibilitatea profesiei prin Asociaţia Psihologilor din România/APR (organizaţia fundamentală a psihologilor, care a stat şi la baza apariţiei CPR).

Psihologia din România a avut o istorie complicată şi fascinantă – vă recomand lectura textului sintetic de pe siteul APR (iar pentru cei mai interesaţi şi bibliografia) -, trecând de la „extaz” (ex. o ştiinţă/profesie pe deplin ancorată în practicile internaţionale şi apreciată la nivel mondial) la agonie (ex. întemniţarea şi persecutarea liderilor noştri în perioadele comuniste şi interzicerea psihologiei).

Ţinând cont de tradiţia/istoria psihologiei româneşti, merită să încercăm să reclădim împreună excelenţa şcolii româneşti de psihologie şi m-aş bucura să fiţi toţi parte şi/sau susţinători ai acestui demers, atunci când contextul vă permite. În acest context m-am implicat şi eu şi am fost ales preşedinte al APR.

…

MESAJ-VIZIUNE PREŞEDINTE APR – Să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie

Dragi colegi psihologi:

Asociaţia Psihologilor din România (APR), cea mai veche organizaţie profesională a psihologilor din România, este Re-startată!

Înfiinţată în anul 1964, APR a continuat prin membrii săi fondatori de atunci tradiţia academică precomunistă (Societatea de Psihologie – înfiinţată de Florian Ştefănescu-Goangă în 1931 şi Societatea de Cercetări Psihologice – înfiinţată de Constantin Rădulescu-Motru în 1934), a asigurat supravieţuirea psihologiei în anii de restrişte din perioada comunistă şi a stimulat/garantat dezvoltarea psihologiei ca ştiinţă şi profesie după Revoluţia Anticomunistă din 1989.

În timp ce Colegiul Psihologilor din România (CPR) este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul ştiinţific constant pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice, ci s-ar fi bazat doar pe dezvoltările derivate din empirismul practic transformate în reglementări ale profesiei. Probabil că diferenţele faţă de tămăduitori, pseudoştiinţă şi nonştiinţă ar fi fost greu decelabile.

Motto-ul mandatului meu de preşedinte al APR (2017-2021) este Tradiţie şi Excelenţă. De aceea dragi colegi, vă invit astăzi, când, pe lângă nevoile de dezvoltare şi de schimbare, inerente oricărei ştiinţe şi profesii, ne confruntăm şi cu obstacole interne şi externe ştiinţei şi profesiei noastre, ca împreună să onorăm Tradiţia şi să reconstruim Excelenţa Şcolii româneşti de psihologie, pentru a recâştiga şi întări prestigiul psihologiei în România, în beneficiul ştiinţei/profesiei noastre şi al societăţii româneşti!

În acest sens vă rog să verificaţi site-ul APR  (http://www.apsi.ro vezi şi pe Facebook la @apsi.ro), unde găsiţi şi Mesajul Programatic ca preşedinte ales al APR, mesaj pe care îl reproduc şi mai jos.

Dragi colegi psihologi:

Vreau să vă mulţumesc tuturor celor care v-aţi implicat în Re-startarea APR!

Aşa cum ştim, APR, ştiinţific/profesional, are o tradiţie veche, începând formal în 1964, cu precursori în organizaţiile profesionale naţionale din perioada interbelică. Astăzi, pornind de la tradiţia acesteia şi istoria recentă, încercăm să-i dăm un rol mai activ şi modern. Mulţumesc tuturor celor care m-aţi propus, susţinut şi votat (chiar cu unanimitate) la funcţia de preşedinte al APR!

Programul meu ca preşedinte APR este descris succint în continuare. Sunt conştient că în mod normal ar fi nevoie poate de două mandate pentru ceea ce vă propun, dar nu avem timp – profesia noastră este oarecum în degringoladă (ex. asociaţia ştiinţifică/profesională – APR – stagnează, iar organismul profesional – CPR – este analizat în procese) -, aşa că trebuie dat mai mult acum şi trebuie făcut efortul de a genera într-un mandat, ceea ce în mod normal s-ar face în două mandate.

Aşa cum spune statutul APR la Art.2, „…Scopul Asociației Psihologilor din România este acela de a susține și promova dezvoltarea psihologiei ca știință și profesie, aflate în strânsă interdependenţă, având ca finalitate creșterea calității vieții umane și a eficienței activităților sociale și economice…”. Aşadar, în timp de CPR este focalizat pe profesia de psiholog, APR trebuie să asigure inputul pentru ca această profesie să nu rămână una revolută. Vă rog să vă imaginaţi cum ar arăta astăzi medicina, dacă din secolul XIX aceasta nu ar fi beneficiat şi asimilat rapid noile cercetări ştiinţifice!

Succint, iată paşii, aşa cum îi văd acum la început de drum (dincolo de ceea ce am aprobat deja împreună la adunarea generală din 15 septembrie):

Anul 1 (octombrie 2017- 1 octombrie 2018)

•Re-startarea APR (ex. sediu, personal minimal – iniţial în regim de voluntariat, iar ulterior plătit -, site, reconectare cu instituţiile naţionale şi internaţionale unde APR este deja membru, etc.)
•Acoperirea unor deficite istorice
•Newsletter lunar (începând din ianuarie 2018)

• (1) Cu focalizare pe (a) evenimentele naţionale şi internaţionale de interes pentru psihologii din România, (b) informaţiile noi şi/sau necesare şi utile psihologilor din România pentru buna practică ştiinţifică şi profesională, (c) alte informaţii care pot susţine nevoile şi interesele psihologilor din România
• (2) În secţiunea “Vocea Psihologului” se vor publica puncte de vedere şi propuneri – cu relevanţă ştiinţifică şi profesională – ale psihologilor membri ai APR

•Demararea procedurilor de reînscriere în APR (inclusiv cu demararea organizării secţiunilor APR) – probabil începând cu 1 decembrie 2017
•Demararea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Consultarea psihologilor pentru a stabili nevoile comunităţii profesionale şi a defini astfel priorităţile şi acţiunile APR
•Demararea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Planificarea unei conferinţe naţionale (probabil la Cluj-Napoca)
•Planificarea unei reviste proprii

Anul 2 (1 octombrie 2018-1octombrie 2019)

•Stimularea procedurilor de reînscriere în APR (şi dezvoltarea organizaţională a APR – ex. secţiuni, etc.)
•Aprofundarea procedurilor pentru a intra în colaborare cu instituţii naţionale şi internaţionale, în beneficiul ştiinţei şi profesiei noastre
•Implementarea planurilor/programelor APR, definite de jos în sus de către nevoile comunităţii psihologilor din România
•Derularea procedurilor de suport profesional pentru psihologi (ex. ghiduri metodologice, ghiduri de bune practici, etc.)
•Organizarea conferinţei naţionale (2019)
•Lansarea unei reviste, cu apariţia bianuală

Anul 3 (1 octombrie 2019-1 octombrie 2020)

•Consolidarea tuturor activităților APR
•Pregătirea alegerilor din 2021

Anul 4 (1 octombrie 2020-1 octombrie 2021)

•Să avem o organizaţie profesională (APR) cu un statut naţional similar cu al American Psychological Association şi al Association for Psychological Science în SUA, într-o relaţia de strânsă colaborare cu CPR, bine integrată internaţional.
•Alegeri

Aaron T. Beck – declarat unul dintre cei mai influenţi medici ai secolului XX. Şi summitul excelenţei în CBT la Beck Institute, SUA

UPDATE:

Summitul excelenţei în CBT, organizat de Beck Institute for CBT, în Pennsylvania, SUA, a fost extrem de interesant. Vă prezint mai jos câteva imagini de la eveniment.

……..

Medscape a dat recent publicităţii rezultatele analizei privind pe cei mai influenţi medici din secolul trecut (XX), prezentând primele 25 de pozitii:
Locul 1. – Crick/Watson/Wilkins/Franklin – pentru Structura ADN
Locul 2. – Salk – pentru Vaccinul împotriva poliomelitei
Locul 3. – Spock – pentru Schimbarea paradigmei în pediatrie (manualele sale sunt
clasice/de referinţă în creşterea copiilor)
Locul 4. – Aaron T. Beck – pentru Psihoterapia cognitivă
etc.

Noi la psihologie UBB şi la UBB în general avem legături importante cu premianţii. Astfel, medicul şi profesorul/cercetătorul de pe pozitia 1 – James Watson – ne-a vizitat chiar anul trecut, având o conferinţă în Aula Magna a UBB. Medicul şi profesorul/cercetătorul de pe poziţia 4 – Aaron T. Beck – este Doctor Honoris Causa al UBB, iar profesura mea la UBB îi poarta numele (Aaron T. Beck Professorhip). Cu profesorul Aaron T. Beck – fondatorul psihoterapiei cognitv-comportamentale (CBT) – mă voi întâlni în curând în SUA, deoarece m-a invitat să participăm împreună într-un panel – Thought Leader Panel (Aaron T. Beck, Judith Beck, Daniel David, Christine Padesky) – legat de analiza viitorului psihoterapiilor cognitive şi comportamentale.

Profesorul Aaron T. Beck a fost mereu considerat, în diverse analize de specialitate, unul dintre cei mai importanţi psihiatri şi/sau psihoterapeuţi ai tuturor timpurilor. Dar această analiză, incluzând toate specialităţile medicale, arată anvergura majoră a profesorului Aaron T. Beck şi impactul psihoterapiei (prin CBT) în domeniul mai larg al sănătăţii (dincolo de psihiatrie sau psihoterapie). Felicitări!

Psihologia clujeană în Top-500

UPDATE:

În 2018 psihologia de la UBB și-a îmbunătățit performanța față de anul 2017 (descrisă mai jos), ajungând pe locul 457 din 500 (în domeniul psihologie) și pe locul 591 din 750 (în domeniul științe cognitive).

…

Pentru prima dată in istoria recentă a clasamentelor internaţionale ale universităţilor, psihologia din România a pătruns în Top-500 în clasamentul University Ranking by Academic Performance/URAP (Clasamentul Universităţilor prin Performanţa Academică – http://www.urapcenter.org/2016/index.php). Mai precis, psihologia clujeană din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) este singurul program de psihologie din România inclus în clasament, ocupând locul 465 (din 500 de programe selectate pentru a fi incluse în ranking). Dacă luăm domeniul mai larg al ştiinţelor cognitive, psihologia clujeană rămâne singura din România inclusă în clasament, ocupând poziţia 599 din 700 de programe incluse în ranking (http://www.urapcenter.org/2016/fields.php).

Ţinând cont de istoria complicată a psihologiei din România – ex. desfiinţată în perioada comunistă şi reluată în mediul academic doar în urmă cu o generaţie/28 de ani – acest rezult este unul de excepţie. Valorile legate de Tradiţie (pe linia Goangă-Mărgineanu/Roşca-Radu) şi Excelenţă (focalizată pe programe academice de calitate, modelate internaţional) au fost motorul acestei performanţe academice a psihologie clujene.

În anul 2017 există în lume aproximativ 27000 de universităţi, din care câteva mii au şi programe de psihologie (licenţă/master/doctorat). Din total universităţilor, URAP analizează aproximativ 2500 – cele care trec un prag minimal al vizibilităţii şi impactului academic -, iar dintre acestea, aproximativ 2000 – cele pentru care scorul obținut le poate discrimina scientometric – sunt incluse în final în clasamentul URAP. Pentru clasificarea universităţilor şi programelor de studiu, URAP ia în calcul indicatori legaţi de producţia științifică (Web of Science/ISI), impactul producţiei ştiinţifice (citări), calitatea producţiei ştiinţifice şi colaborările internaţionale.

Pentru alte analize privind psihologia clujeană/românească – care pot explica performanţa actuală – vezi aici:

• Şcoala clujeană psihologie clinică şi psihoterapie
• Profesorul Florian Ştefănescu-Goangă
• Profesorul Ioan Radu (şi AICI)
• Despre noua generaţie de psihologi
• Clasamentul Ministerului Educaţiei şi Cercetării (2011)

 

 

 

 

 

 

 

Summitul Excelenţei CBT la Beck Institute – SUA, Octombrie 2017

La sfârşitul celui de al 9-lea Congress al International Association for Cognitive Psychotherapy, organizat în 2017, la Cluj-Napoca, Transilvania, România, s-a făcut publică o Declaraţie privind direcţiile generale de dezvoltare a psihoterapiilor cognitive şi comportamentale (CBT). CBT reprezintă prototipul practicilor psihologice validate ştiinţific la nivel internaţional – regăsibilă ca atare în ghidurile clinice internaţionale – şi, în consecinţă, este cea mai răspândită/practicată formă de psihoterapie la nivel mondial.

Aceste direcţii vor fi aprofundate la Summitul Excelenţei în CBT, pe care îl organizează în toamnă (octombrie 2017) Beck Institute for Cognitive Behavior Therapy.

Am fost invitat şi voi participa ca prezentator la Summit, argumentând pentru „Integrative and Multimodal CBT”, în paradigma „cognitive neurogenetic science, infused with technology”.

 

Despre controlul manipulării şi contaminării psihologice (Fake News)

Am fost invitat recent să scriu un articol despre controlul manipulării psihologice şi impactului informaţiilor false asupra minţii şi comportamentului uman, în revista de cultură şi gândire strategică Sinteza.

Articolul din revista Sinteza este intitulat Contaminarea psihologică: manipulare şi contaminare mentală (poate fi găsit în format mai accesibil şi la: David – Sinteza 2017).

Sper să-l găsiţi interesant într-o lume postmodernă care a relativizat adevărul până la absurd, o lume în care suntem adesea vizaţi de manipulare şi bombardaţi cu informaţii false. În acest context al manipulării, trebuie să remarc că există în lume mai multă prostie decât escrocherie, astfel încât ultimii înfloresc socio-economic pe seama primilor; vedeţi în acest sens succesul social-economic, într-o lume modernă, nu medievală, al unor vindecători şi prezicători care capitalizează prostia umană. Dacă la asta adăugăm şi disperarea umană (vulnerabilă la escrocherie) şi manipularea/contaminarea programatică instituţională, fenomenul devine epidemic.

În acest context, sper, dragi cititori, să găsiţi acest articol util ca antidot la manipulare şi contaminare psihologică!

 

Dilema Veche – Cultura şi Identitate Naţională – Psihologia Românilor

Recent am fost invitat să contribui la un număr special al revistei Dilema Veche, dedicat „Culturii şi Identităţii Naţionale”.

Găsiţi AICI articolul care se referă la componenta psihoculturală din identitatea naţională a românilor. Sper să-l găsiţi interesant!

De la psihologia românilor la cercetări internaţionale

Ca o dezvoltare a unuia dintre studiile din monografia dedicată psihologiei românilor – conceptualizarea discrepanţei dintre „caracterul naţional real/actual” şi „caracterul naţional proiectat” ca o formă de cogniţie iraţională în paradigma cognitiv-comportamentală -, a apărut în revista Cross-Cultural Research studiul pe 46 de ţări/culturi (incluzând România). Studiul poate fi accesat full text AICI.

Simplus spus, rezultatul studiului arată că cu cât discrepanţa dintre „caracterul naţional real/actual” şi „caracterul naţional proiectat” este mai mare, cu atât o serie de indicatori la nivel psihocultural sunt mai scăzuţi: indicele nivelului de dezvoltare umană a ţării, satisfacţia în viaţă, atitudinea faţă de pace, etc. Probabil că legătura dintre aceste variabile este una bidirecţională, aşa că, dacă lucrurile stau în acest fel, atunci modificarea discrepanţei prin tehnici specifice de intervenţii psihologice la nivel societal (ex. psihoeducaţie cognitiv-comportamentală) ar putea ameliora unele din aceste variabile (ex. satisfacţia în viaţă). România are un scor ridicat de discrepanţă, astfel că ar putea să fie un context interesant de testare a unor astfel de intervenţii psihoeducaţionale.

Pentru dezvoltări similare vezi:

• Programul de cercetare de la Albert Ellis Institute, SUA.
• Lucrarea dedicată „psihologiei europenilor” (în pregătire la Oxford University Press).

 

Psihologie+Tehnologie=Avalon – International Institute for Advanced Study of Psychotherapy and Applied Mental Health la Radio România Cultural

Psihologie+Tehnologie=AVALON

Profilul academic al International Institute for Advanced Study of Psychotherapy and Applied Mental Health (Complexul CAMELOT şi  AVALON) a fost recent prezentat în două emisiuni la Radio România Cultural.