Despre România Educată – Învățământul superior și cercetarea au rămas „analfabeți funcțional”!

UPDATE: Vezi și AICI.

Textul de față se referă doar la partea legată de învățământul superior/cercetare din proiectul România Educată (https://www.g4media.ro/breaking-raportul-romania-educata-a-fost-lansat-public-de-presedintele-klaus-iohannis-teze-unice-bac-aplicat-salarizare-diferentiata-printre-propuneri.html).

IDEI ÎN SINTEZĂ

  • În perioada comunistă universitățile au fost tratate ca „școli mai avansate”, focalizate pe predare la nivel de licență; cercetarea se făcea în institute de cercetare, deoarece acolo comuniștii puteau controla mai bine cunoașterea generată astfel. În perioada postcomunistă s-au adăugat ciclurile de master și doctorat, dar universitățile au rămas ca mentalitate tot „școli mai avansate”. În acest proiect le stimulăm ca „școli mai avansate” cu pretenții europene, dar nu devin universități adevărate, în condițiile în care (1) cercetarea, care definește o universitate modernă, este redusă la cea educațională, asociată ciclurilor de studiu, și (2) referința majoră în promovarea academică devine „competența pedagogică”, nu „competența științifică”.
    • Diferențierea și meritocrația (ex. ierarhie/clasament) – elementele fundamentale ale unei universități – sunt adesea mascate (pe alocuri chiar anulate) de propuneri de inspirație colectivistă care uniformizează. Întărind aceasta idee, ca o surpriză neplăcută, conceptul de excelență, care fundamentează învățământul superior și cercetarea la nivel european/internațional, nu apare în asociere cu învățământul superior și cercetarea din România!
    • În acest context, învățământul centrat pe student rămâne nevalorificat la potențialul său, în detrimentul studenților, deoarece aceștia nu-și dezvoltă suficient de bine și capacitatea de a genera independent cunoaștere, lucru care i-ar poziționa favorabil pe piața muncii și a viitorului, ci asimilează mai ales cunoștințele prezentului care îi pot conecta doar temporar cu piața muncii.
  • Relația universităților cu piața muncii este distorsionată, chiar prezentată invers decât ar fi cazul conform bunelor practici internaționale.
  • Relația dintre universități și cercetare nu corespunde cu setul de bune practici internaționale.
  • Cercetarea fundamentală este minimizată incorect, prin raportare la rolul acesteia în universitățile de referință ale lumii.

Învățământul superior și cercetarea din proiectul România Educată au rămas din păcate – și o spun cu tristețe – actori „analfabeți funcțional”, deoarece se documentează și citesc ce trebuie să facă pentru a se integra eficient în aria academică internațională/europeană, dar nu înțeleg ce trebuie să facă.

Am fost unul dintre susținătorii ideii proiectului România Educată al președintelui Iohannis. Apoi, văzând cum merge și ce filosofie i se dă de către coordonatori, am devenit un critic constructiv (http://www.romaniacurata.ro/domnule-presedinte-al-romaniei-asta-nu-asa-se-face-o-scurta-nota-asupra-proiectului-prezidential-romania-educata/). Am spus atunci că în domeniile în care există practici consacrate la care încercăm să ne racordăm, este timp pierdut și lipsă de viziune să implementăm un demers bottom-up, întrebând oamenii cum ar trebui să fie. Ba este și un risc și poate chiar o aroganță față de oamenii consultați: ce facem dacă oamenii cer un sistem diferit de modelul Bologna, când noi știm că nu-l putem evita ca membri ai Uniunii Europene? Aici trebuiau identificate întâi top-down cele 4-5 modele majore din aria academică internațională/europeană (se putea face asta în maximum 6 luni) și puse apoi în discuție, pentru a vedea ce alegem și/sau cum le adaptăm în țară, fără a le modifica esența. Mi s-a spus de către unii coordonatori că se vor corecta unele lucruri, pe această linie. A apărut proiectul, dar, din păcate, fără corecțiile necesare.

Ce este de făcut acum? Aș aprecia să nu mi se spună după aproape 4 ani de când a demarat proiectul că mă pot implica în dezbaterile de acum! După 4 ani de dezbateri ar fi trebuit să fie un alt nivel al discuțiilor, nu alte dezbateri. Mai mult, nu are sens să mă implic în alte dezbateri, deoarece arhitectura proiectului este greșită pe componenta învățământ superior/cercetare. Nu poți polei ceva ce are fundație strâmbă, că oricum va arăta prost și se va prăbuși. Ca să rămân însă în spirit constructiv și să salvăm ce se poate salva, secțiunea învățământ superior/cercetare ar trebui corectată/completată rapid (prin niște anexe – supplementary materials), prin modelul top down menționat anterior, și pusă apoi în dezbatere publică în forma completată și în logica discutată mai sus. Încă mai cred că ideea bună a președintelui merită urmată și mai are o șansă, în condițiile în care coordonatorii proiectului devin mai flexibili.

Continuând tot constructiv, caut și văd din start că există multe idei bune în proiect. Iată câteva: misiunea diferențiată a universităților, flexibilizarea finanțării, internaționalizarea universităților, mobilitatea studenților, flexibilizarea programelor, concentrarea resurselor (ex. universități europene, universități+institute de cercetare) și dezvoltarea de poli academici, echitate, integritate etc. Există însă și multe idei greșite (pe care le discut mai jos); acestea sunt greșite nu pentru că nu-mi plac mie, ci pentru că nu se regăsesc în bunele practici academice internaționale și, în consecință, ne vor bloca integrarea eficientă în aria academică internațională/europeană. Din păcate, arhitectura demersului este fundamental greșită, ceea ce face ca ideile bune să rămână sloganuri, iar cele eronate să devină foarte influente. Eroarea fundamentală de arhitectură a demersului este legată de faptul că nu s-au tratat diferențiat ciclurile Bologna în toate segmentele proiectului, modelul Bologna formând arhitectura sistemului academic național și european (în relaționare cu cel american). Or acestea au misiuni specifice și practici academice diferite! În consecință, legătura proiectată între învățământul superior și piața muncii, pe o parte, și între învățământul superior și cercetare, pe de altă parte, devine disfuncțională fără această diferențiere (inclusiv învățământul centrat pe student are logici diferite, în cicluri diferite). Să argumentăm această teză.

Legătura cu piața muncii devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, o obsesie și un slogan și, în consecință, ajunge astfel nefuncțională; exagerând-o devine pe alocuri caricaturizată! În loc să fie informată de filosofia europeană, propunerea din proiect aduce aminte de perioada comunistă, când partea academică nu avea vreun rol dacă nu contribuia la dezvoltarea economiei socialiste și la dezvoltarea multilaterală a României; astfel, științele socio-umane nu aveau vreun rol academic sau social, ci doar unul ideologic (și acum ni se spune în proiect că sunt prea multe astfel de științe în țară!). În filosofia europeană, legătura directă cu piața muncii trebuie făcută mai ales la licență, iar aici cu precădere în domeniile vocaționale/tehnice/profesionale. La nivel de masterat relația se flexibilizează, deoarece absolvenții nu trebuie doar să se adapteze la piața muncii, ci și să o schimbe! La nivel de doctorat lucrurile sunt și mai complexe, distanța trebuind să fie și mai mare, tocmai pentru a putea schimba paradigme culturale și civilizaționale. Dar relația necesară cu piața muncii, pe care nu o neagă nimeni când este pusă rațional, nu trebuie să reducă rolul cultural și/sau de introducere în domeniu pentru licență – așa cum apare în proiect -, care devin astfel chiar dominante în domenii non-vocaționale și non-tehnice. Să nu uităm că sistemul Bologna s-a născut pentru compatibilizare și a fost inspirat de sistemul american, unde nivelul undergraduate/bachelor are tocmai acest rol cultural/generalist. Noi trebuie să servim atât studenții, cât și companiile. Dar atunci când între cei doi actori apar divergențe, să ne amintim că universitatea este și a studenților, iar interesele lor primează. Universitățile nu produc meseriași, gata să satisfacă fișa de post a nu știu cărei companii, ci profesioniști/specialiști care pot alege dinamic și flexibil pe piața muncii. Companiile trebuie să investească ele însele în formarea profesională pentru expertiza specifică asociată fișelor lor de post (ex. prin internship), nu să aștepte ca universitățile să facă asta. Universitățile nu pot satisface toate idiosincraziile numeroaselor companii, ci acestea generează profesioniști, care au abilitățile necesare ca printr-o formare de scurtă durată în companie să potrivească exact fișa de post din compania țintă. Așadar, după modelele internaționale/europene, companiile trebuie să-și asume costurile și responsabilitatea pentru un astfel de demers, independent sau prin demersuri comune cu universitățile, în programe postuniversitare/formare continua, nu să le plaseze universităților și/sau să solicite bani de la buget pentru acest lucru. În acest context apar rapid monstruozități. Spre exemplu, în loc să exemplificăm nevoia de doctorat științific bine finanțat și/sau de doctorat european, defilăm de prea multe ori prin proiect cu ceea ce la alții este secundar (second class), și anume doctorat aplicativ, la comandă economică!

Cercetarea este tratată în aceeași logică greșită. Despre rolul cercetării în universități se discută doar în rapoarte, nu în documentele de sinteză/promovare, unde universitățile sunt tratate ca „școli mai avansate” (cu obsesie pe predare/competențe pedagogice etc.). În documentele de sinteză cercetarea apare doar ca asociată actului didactic (master/doctorat), neînțelegându-se că cercetarea din universități nu este doar una educațională, ci una care generează astăzi stocul major de cunoaștere la nivel internațional. În aceste condiții, ideile bune legate de internaționalizare și de mobilitate a studenților (inclusiv de branding) devin fără sens: universitățile românești se pot internaționaliza și promova ca brand prin contribuții științifice reprezentative internațional și școli de știință recunoscute internațional. Un student străin nu va veni în universitățile românești în primul rând pentru bună administrație/predare/echitate/incluziune etc. – deși și acestea contează, dar ca motivație secundară -, ci pentru că aici există o școală de știință și personalități academice care contează în lume, altfel spus pentru prestigiul și reputația academică a universității. Sigur, cu excepții care țin de deformări legislative: spre exemplu, taxe mari și locuri limitate în propriile țări pot împinge studenții spre România, dar nu cred că așa vrem să ne internaționalizăm. Internaționalizarea nu se face la comandă, ci prin performanțe științifice internaționale și reputație/prestigiu academic internațional. Acest aspect fundamental este tratat inacceptabil de superficial în proiect! Apoi, și rolul important al cercetării aplicative/inovării/antreprenoriatului devine din nevoie justificată, cu care toți suntem de acord în limite raționale, obsesie, alunecând astfel iar în disfuncție și exagerare. Când stocul de cunoaștere fundamentală și resursa umană în cercetare sunt competitive, atunci se generează cercetări aplicative/inovații/demersuri antreprenoriale cu avantaj competitiv. Cercetarea aplicativă/inovarea/demersurile antreprenoriale trebuie susținute mai ales din mediul privat (alături de unele fonduri publice), bugetul public susținând major (ca pondere public/privat) cercetarea fundamentală/exploratorie/de bază, care schimbă paradigme și formează resursă umană, dar care adesea nu aduce imediat un beneficiu economic (și, în consecință, companiile nu sunt interesate să o finanțeze). Așa sunt SUA și țările mai dezvoltate ale Uniunii Europene, care, ca să-și mențină avantajul competitiv, investesc în continuare masiv din bugetul de stat în cercetarea fundamentală/translațională, iar companiile lor investesc masiv în cercetarea aplicativă/inovare. România nu este însă ca SUA sau alte țări dezvoltate! Stocul nostru de cunoaștere nu este avansat, pentru a susține demersuri aplicative/inovative/antreprenoriale cu avantaj competitiv (http://www.romaniacurata.ro/cercetarea-romaneasca-astazi-mergem-spre-un-nou-lastun-like-technology/). Suntem deficitari inclusiv la calitatea resursei umane. În fine, și când unele demersuri aplicative sunt mai inovative, inovația este adesea mai mult locală/incrementală, nu disruptivă. Ce se propune în această situație în proiect? Finanțarea de la buget a cercetării aplicative, salvând astfel de responsabilitate mediul economic! Banii vor intra astfel în găuri negre care vor produce aplicații/inovații banale, iar stocul de cunoaștere și resursa umană vor fi în cele din urmă atât de slăbite, încât cercetarea-dezvoltarea-inovarea de calitate vor deveni o ciudățenie în România. Într-o logică strâmbă, se dorește creșterea finanțării de la buget tocmai în zonele unde aceasta vine/poate veni din mediul socio-economic! Într-o logică de bun simț, finanțarea cercetării de la buget ar trebui asigurată în zonele în care aceasta nu este de interes pentru mediul socio-economic, dar fără de care nu se formează nici stocul de cunoaștere avansată, care poate susține inovații de calitate, nici resursa umane de calitate, care poate face apoi inclusiv cercetare aplicativă.

În fine, mă aștept ca dacă „competențele pedagogice” vor condiționa, așa cum se propune în proiect, promovarea academică în învățământul superior – logică preluată fără analiză reflexivă din preuniversitar -, așa cum nobeliștii nu au fost eligibili pentru profesuri în România, să întărim și să extindem blocajul și la colegi din universități din Top-500, care nu vor avea respectivul modul pedagogic! Nimeni nu spune că promovarea în învățământul superior trebuie să depindă numai de partea științifică, dar între a lua în calcul cu ponderi raționale indicatori de predare/învățare (ex. evaluarea studenților/evaluarea didactică – care se aplică și acum), după seturi de bune practici internaționale, și a condiționa cu sintagma “competențe pedagogice” este o mare diferență. Și acum există cerința normală pentru cadrele didactice care intră în universitate de a avea pregătire pedagogică, iar evaluările studenților contează la promovare, dar să condiționezi promovare în universități de „competențe pedagogice” arată mentalitatea de „școli mai avansate”, un demers în beneficiul sistemului, nu al studenților. Să vedeți numai ce monstru se poate naște din sintagma prăfuită în limbaj de lemn de „competențe pedagogice în universitate” (ex. metodologii stufoase similare celor din preuniversitar, de ce nu planuri de lecție?, zone de putere care bat competența – doar am interzis noi nobeliști și experți străini în mediul academic românesc, așa că pe ai noștri, dacă nu vorbesc în limbajul adesea de lemn al sistemului, îi pedepsim cu inapt pentru învățământ superior/cercetare etc.); consultați pedagogii buni „din noul val” din universități și vă vor spune același lucru ca mine, în ceea ce privește condiționarea. Ce mă sperie aici este că cineva s-a putut gândi din start la condiționare (nu la ceva opțional/facultativ, acolo unde sunt deficite rezultate din evaluarea studenților sau alte tipuri de evaluări), în condițiile în care aceasta nu este o practică de referință la marile universități ale lumii.

În concluzie, în spiritul unui astfel de proiect: (1) trebuie să recunosc că a fost perfect justificată tăierea locurilor bugetate la marile universități ale țării (ex. cu argumente distorsionate ca piața muncii/cercetare aplicativă etc.), inclusiv că se justifică criticile/”persecuțiile” la adresa acestora și (2) nu avem șansa să dezvoltăm universități de tip world-class (care contribuie la cultura lumii și împing civilizația prin inovații paradigmatice și cercetare avansată – Harvard University/Oxford University etc.), ci doar universități de toate felurile (ex. college/heart/civice/antreprenoriale/incluziv-echitabile etc.). Nu-i o problemă că le avem pe cele din urmă, ba este chiar bine și este nevoie și de unele ca ele, dar este o problemă că nu putem avea și universități de tip world-class (cum apar tendințe/încercări în această direcție, intervine brațul de fier al uniformizării colectiviste), lăsând astfel România fără avantaje competitive la nivel internațional, înapoiată și sărăcită.

Încă nu-i târziu să corectăm ce este de corectat, inclusiv în dezbaterile care vor avea loc, dacă însă redefinim în mod corect arhitectura sistemului! Nu trebuie să facem nimic, decât să ne uităm la ce fac cei pe care îi folosim ca modele. Cât de complicat să fie asta, dacă există bună-credință?

P.S. Ca o notă secundară, văd în textul proiectului că doar universitățile de mai jos au fost implicate în organizarea dezbaterilor regionale ale proiectului (nu înțeleg cum au fost ordonate în textul proiectului, dar asta este și mai secundar). Poate era bine să nu lipsească UMF-urile și USAMV-urile (alături de mai multe universități românești tehnice/comprehensive de referință la nivel internațional).

  • Universitatea din Craiova
  • Universitatea Transilvania din Brașov
  • Universitatea de Vest din Timișoara
  • Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
  • Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca
  • Universitatea Ovidius din Constanța
  • Universitatea Româno-Americană
Reclame
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Noi dezvoltări în psihologia clinică la nivel european – Contribuția Școlii clujene de psihologie clinică și psihoterapie

Simplu spus, psihologia clinică se referă la factorii psihologici implicați în sănătate și boală. Psihologia clinică este cea mai veche specializare aplicativă a psihologiei, cu numărul cel mai mare de practicieni la nivel internațional. De asemenea, psihologia clinică este un domeniu de vârf în ceea ce privește partea academică și de cercetare în psihologie, care atrage cele mai multe resurse de cercetare din psihologie.

Datorită complexității și vechimii domeniului, asociațiile profesionale naționale și internaționale s-au organizat din start (1) în subdomenii ale domeniului clinic (psihoterapie/consiliere-sănătate/life coaching-psihologie pozitivă), (2) în forme ale psihopatologiei (ex. depresie/anxietate/psihoze/tulburări de personalitate, etc.), (3) în psihologia clinică dedicată grupelor de vârstă (copii/adulți/vârsta a treia) și/sau în alte subdomenii definite prin diverse criterii cu relevanță clinică (ex. sănătate mintală). În prezent, asociațiile de referință dedicate specific psihologiei clinice ca domeniu sunt mai mult naționale (ex. Society of Clinical Psychology-American Psychological Association/American Academy of Clinical Psychology/The Association of Clinical Psychologists-UK, etc.), decât internaționale.

Varietatea și specificitatea sunt bune, dar din nevoia de a tine unită paradigma clinică la nivel internațional, recent s-a înființat European Association of Clinical Psychology and Psychological Treatment (EACLIPT)  În curând va apărea și revista asociației, și anume Clinical Psychology in Europe (CPE). EACLIPT are ca fundament paradigmatic abordarea științifică în domeniul clinic, abordare fundamentală, acum când întregul domeniu clinic (inclusiv medicina) este sub asaltul pseudoștiinței.

Școala clujeană de psihologie clinică și psihoterapie are doi membri în boardul editorial al revistei (conf. univ. dr. Ioana Cristea și cu mine). Eu am fost numit și reprezentat național în EACLIPT, poziție din care vă încurajez să vă înscrieți în asociație și să submiteți articole de calitate către revistă.

 

 

 

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre psihologia românilor și a europenilor la Parlamentul European

15 septembrie 2018 5 comentarii

Luni, 17 septembrie 2018, voi avea o prezentare despre psihologia românilor la Parlamentul European.

Conferința este în cadrul unei universități de vară, organizată de Unitatea Română de Interpretare a Parlamentului European, în vederea pregătirii preluării președinției rotative a Consiliului European de către România.

Pornind de la monografia dedicată psihologiei românilor (David, D., 2015 – Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală, Editura Polirom) și de la lucrarea, aflată în pregătire, dedicată psihologiei europenilor (David, D, în pregătire – The psychology of European People, Oxford University Press), voi încerca, în logica științelor cognitive/psihologiei interculturale, să reliefez punctele tari și vulnerabilitățile (alături de modalitățile de corectare a acestora) României din punct de vedere psihocultural, într-o lume globalizată și în contextul multicultural complex în care România va avea președinția rotativă a Consiliului European.

Sper ca discuțiile și concluziile să fie interesante și utile!

Categorii:Despre Psihologie Etichete:

Despre psihologia românilor la TVR – România 9

27 august 2018 3 comentarii

Am acceptat cu plăcere invitația realizatorilor emisiunii România 9, de la TVR, de a discuta despre psihologia românilor și cum ne poate ajuta aceasta (1) să înțelegem prezentul complicat din aceste zile/săptămâni/luni și (2) să gândim un viitor de succes pentru țară (vezi AICI). Timpul a fost cam scurt pentru complexitatea temei, dar sper să o găsiți interesantă și, mai ales, utilă (cu acest scop am și acceptat invitația). A rămas să continuăm poate discuția în cadrul unor emisiuni/colaborări viitoare. Dacă emisiunea va fi accesibilă online, voi posta AICI linkul.

27 august, 2018, ora 21:00
România 9
*Talk-show Moderator Ionuţ Cristache * Psihologia poporului român – Invitat prof.univ.dr. Daniel David, preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din România Jurnalişti: Anda Docea şi Oana Cucuruzeanu Producător Livia Şerban Iancu
Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre mediul academic românesc – În NATURE și Times Higher Education

15 august 2018 Un comentariu

Legat de clasificarea/ierahizarea universităților din România, recent a apărut textul nostru în revista NATURE (David & Marko: Don’t decouple Romanian universities from international excellence). Follow-up-ul acestuia este analiza mai detaliată din Times Higher Education (David Matthews: Romanian universities cry foul over ‘political’ new ranking). Ordinea apariției acestor texte nu reflectă ordinea elaborării lor.

Am țintit să ducem discuția despre clasificarea universităților din România în cele mai prestigioase publicații științifice (ex. NATURE) și de politică a științei (ex. Times Higher Education) la nivel internațional, nu pentru a convinge colegii noștri români implicați în elaborarea documentelor (cu ei discutăm în țară), ci pentru a avertiza “experții” străini, angajați (și adesea invocați ca paravan) de factorul politic pentru a-i justifica academic viziunea adesea vetustă, că nu pot face chiar orice în această țară. Totuși, România are și oameni și instituții academice de top la nivel internațional, așa că nu poți să te comporți ca într-un no man’s land, spunând solemn banalități și/sau uneori chiar aberații. Eu, personal, am fost iritat/dezamăgit mai ales de răspunsurile primite din partea „experților” străini în timpul dezbaterii de la Cluj-Napoca, când, la întrebările constructive/academice ale colegului conf. univ. dr. Marko Balint, ni s-a spus cam asa (chiar nu mă așteptam la așa ceva și am avut sentimentul că reluăm în mediul academic logica scandalului mâncării de calitate îndoielnică trimisă spre Europa Centrală/de Est!):

(1)    Clasificarea propusă României este un model de caz de succes în Bulgaria. Ei bine, oricâte relații bune am avea cu bulgarii, modelul nostru de proiecție academică este, totuși, reprezentat de universitățile de top din spatiul vestic, nu de universitățile din Bulgaria (iar colegii din Bulgaria gândesc în acest sens ca noi!).

(2)    Să nu ne propunem să punem accentul atât de mult pe performanță/competitivitate, ci pe heart (suflet), noi trebuind să scoatem în față universitățile cu suflet. Aș vrea să-i văd că spun asta universităților de top, precum Harvard/Yale/Oxford/Cambridge, etc. si că mai rămân cu vreun dram de respect. Da, universitățile trebuie să aibă suflet (și chiar mult, foarte mult!), pentru a nu deveni doar niște instituții cinice, fie acestea și performante, și pentru a nu-și pierde angajamentul umanist în care au fost create; dar acestea trebuie să aibă și performanță! Este simplu să spui că performanța se face altundeva, iar noi nici măcar să nu tindem spre ea, ci să căutam un alt model. Așa unii (unele țări) devin tot mai puternici, cu un nivel de trai tot mai ridicat, iar alții rămân doar…cu sufletul și în sărăcie și înapoiere. Eu cred ca trebuie să avem și suflet și performanță! Adica, mai precis spus, performanță făcută cu suflet!

Așadar, generalizând, mesajul unora dintre “experți” a fost să nu ne propunem să jucăm în liga mare, ci doar pe aici, mai est-european/balcanic, și să jucăm în logica sufletului, nu a performanței. Ce convenabil pentru unii și ce condamnare la înapoiere și sărăcie pentru cei care cad în capcana acestui discurs, potențial seducător pentru necunoscători! Nu sunt naiv să cred că suntem la UBB ca cei mai buni din această lume, dar vreau să am libertatea să vreau să fiu ca ei (să pot să-mi doresc ce este mai bun pentru UBB) și speranța că poate cândva vom fi si noi prin preajma lor/pe acolo. Succesul universităților românești înseamnă studenți bine educați (care devin apoi buni profesioniști)/cunoaștere/inovație și astfel, în final, bunăstare pentru români (knowledge-based society). Nu cred că alți („străinii”) au ceva cu noi, știu însă clar ca unii (nu mulți!) „străini” pot să fie utilizați de aceia dintre noi care, având temporar acces la pârghii de putere, se comportă naiv/prostește (nu înțeleg răul pe care îl fac) sau uneori chiar ticălos (asumă răul care vine pentru mulți, de dragul binelui personal/unui grup restrâns sau pentru a-și rezolva agresiv niște complexe de inferioritate).

P.S. În acest context vezi și Comunicatul UBB privind performanța universităților românești în Academic Ranking of World Universities (Clasamentul Shaghai).

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Despre Campionatul Mondial de Fotbal, Ministerul Adevărului și Clasificarea Universităților din România

Ministerul Educației Naționale se află în faza în care caută suport larg pentru metodologia greșită de clasificare a universităților/ierarhizare a domeniilor de studiu din România.  Am văzut că la nici două ore, Comunicatul Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) față de aceste demers a devenit viral în mass-media. Comunicatul este explicit, dar tehnic și succint! De aceea, prin acest text, încerc să-l traduc într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști.

  • Însă înainte de a face acest lucru, precizez că mi-ar fi plăcut (și încă posibilitatea nu este pierdută!) ca ministerul să folosească demersurile de clasificare a universităților/școlilor doctorale pentru a pacifica mediul academic românesc, aducându-l prin raționalitate în normalitate. Spre exemplu, oricâte „vrăji” s-ar încerca, rațional vorbind, Universitatea din Suceava (sau alte universități similare din orașe mici/mijlocii) nu se poate compara ca tradiție academică, mărime (și potențial de creștere) și competitivitate-excelență la nivel internațional cu Universitatea din București (sau cu alte universități tradiționale din marile centre academice ale țării – nu am folosit UBB ca model, ca să nu fiu acuzat de subiectivism!). Și nici nu trebuie să se compare. Într-adevăr, asta nu înseamnă că unele universități sunt în esență superioare altora, decât dacă greșim cadrul de analiză, așa cum face prezenta metodologie (eu cunosc și colaborez cu mulți colegi de valoare din ambele universități menționate mai sus). Spre exemplu, dimpotrivă, prin prisma rolului local/regional, Universitatea din Suceava poate avea un rol fundamental, mult mai important în zonă/regiune decât Universitatea din București. În multe lucrări în domeniu, urmând practicile internaționale, am propus ca România să-și stabilească trei clase relevante de universități (naționale vs. regionale vs. locale), fiecare clasă fiind definită prin indicatori proprii și cu roluri academice/sociale respectabile și bine definite, în funcție de nevoile țării. Aceste clase nu sunt, așa cum am spus mai sus, clase definite în termeni de inferioritate/superioritate, ci în funcție de nevoile societății pe care le servesc. Într-un astfel de demers, valorizând principiul autonomiei univeresitare, fiecare universitate poate apoi să-și aleagă în mod rațional clasa în care dorește să fie inclusă și ierarhizată, în funcție de misiunea academică pe care și-o asumă în mod voluntar prin Carta Universitară. Spre exemplu, într-un astfel de demers, indicatori precum proporția de studenți din zona geografică  a universități – indicator inclus acum în mod absurd ca unul general în metodologia ministerului – rămâne nerelevant pentru universitățile care se definesc ca naționale și care trebuie să atragă studenți din toată țară (și din străinătate), nu doar din zonă/regiune, dar devine unul relevant pentru universitățile care se autodefinesc ca locale/regionale. Dacă ministerul educației are bună credință și chiar dorește să valorizeze universitățile românești, cu profilurile specifice pe care le au, în scopul unei dezvoltări echilibrate a țării, ar trebui să implementeze un astfel de demers, iar UBB îl va susține. Nu în ultimul rând, un astfel de demers ne-ar ajuta să clarificăm și problema finanțării, inclusiv pentru a satisface astfel mai bine atât standardele ARACIS (ex. raportul profesori/studenți), cât și solicitările administrative recente ale studenților de bună credință. Domnule ministru, încă avem șansa să facem ceea ce trebuia făcut de mult!

Revenind, pe lângă Comunicatul UBB, și Consorțiul Universitaria a încercat recent să explice ministerului greșelile pe care le face și implicațiile nefaste ale unui astfel de demers, prin Rezoluția Consorțiului Universitaria din iunie 2018, de la Cluj-Napoca. Poate și aici lucrurile au fost însă prea tehnice. Așadar, așa cum am spus mai sus, prin acest text, încerc să traduc aceste critici constructive într-un limbaj de interfață, pentru nespecialiști. Într-adevăr, pentru cei care nu sunt specialiști în scientometrie și politica științei este dificil să înțeleagă de ce această metodologie este fundamental greșită, astfel încât unii pot să devină vulnerabili la pseudoargumentul unora dintre cei care au propus metodologia, și anume că protestele marilor universități sunt atacuri motivate egoist (ex. ignorând nevoile universităților mici) și/sau politic (ex. ar fi anti-PSD). De aceea, mulți oameni fiind deja amorsați de Campionatul Mondial de Fotbal, am să folosesc fotbalul ca model accesibil, pentru a înțelege ce încearcă ministerul de specialitate să facă, adaugând contextul lucrării lui George Orwell, O mie nouă sute optezi și patru (roman publicat în 1949).

  • Așadar, dacă regimul totalitar din Oceania, condus de Fratele cel Mare, și-ar fi propus să arate că echipele sale de fotbal sunt la fel de bune, spre exemplu, ca Barcelona – argumentând astfel valoarea/justețea regimului -, probabil că Ministerul Adevărului (Minadev) ar fi implementat o metodologiei ca cea de mai jos, combinând regulile că (a) „cel/cea care controlează prezentul controlează trecutul” și (b) „cel/cea care controlează trecutul controlează viitorul”
    • Criteriul 1 – Competitivitate-Excelență
      • Numărul de victorii în ultimii 5 ani
      • Număr de cupe câștigate
      • Etc.
    • Criteriul 2 – Acreditare
      • Existența unui teren de fotbal
      • Jucătorii au ghete de fotbal în picioare, ghete care corespund mărimii piciorului
      • Etc. (cât mai mulți astfel de indicatori sub umbrela criteriului 2)

În timp ce Criteriul 1 mimează competitivitate-excelența, indicatorii sunt astfel gândiți încât echipele fanion ale Oceaniei să fie clasate mai bine ca Barcelona. Într-adevăr, în această logică, victoria este victorie, indiferent că s-a obtinut în Liga Campionilor sau în Campionatul Național al Oceaniei. Similară este situația cu numărul cupelor: nu contează care sunt și de unde sunt, o cupă este o cupă, ne va spune Minadev!

Criteriul 2 este unul care reduce diferențele dintre Barcelona și orice echipă acreditată din Oceania (sau din lume). Sigur că acest criteriu nu ar trebui să fie prins într-un demers de clasificare/ierarhizare, ci în unul de acreditare. Dar dacă Minadev îl dorește, atunci este acolo, deoarece servește scopului, și anume poate justifică un clasament deja stabilit (doar Minadev știe, nu mai trebuie să analizeze!). Și cu cât ponderea acestui criteriu este mai mare în scorul final, cu atât șansa echipelor din Oceania crește.

Fără glumă și exagerare, cam în această logică este gândită metodologia de clasificare/ierarhizare a universităților românești. Spre exemplu, la criteriul de competitivitate, publicațiile internaționale sunt amestecate cu cele locale, cele de top cu cele comerciale, iar în funcție de ponderea ce va fi dată de minister, cele irelevante putând compensa/bate publicațiile relevante. La asta se adaugă, în mod ciudat și fără un argument clar, indicatorul „academic” legat de contribuțiile/vizibilitatea universității în mass-media…! Apoi, (prea) mulți indicatori sunt de acreditare, nu de clasificare/ierahizare (ex. numărul de săli; tipurile sălilor), reducând astfel diferențele dintre universitățile competitive și cele mai puțin competitive, deoarece cam toate ating în mod similar aceste criterii.

Așadar, marile universități ale țării vor o metodologie care să fie congruentă cu metodologiile europene/internaționale, respectându-se rolurile și profilurile academice diferite ale universităților din România. Nici mai mult, nici mai puțin! Domnule ministru, este atât de simplu să normalizăm mediul academic românesc, în beneficiul studenților, cadrelor didactice/de cercetare, iar în final pentru competitivitatea țării, cu impact apoi asupra calității vieții tuturor oamenilor acesteia!

 

 

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:

Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici – 2018

Am fost invitat și am participat astăzi, 24 iunie, 2018, la Academia Europeană pentru Tinerii Lideri Politici (în Poiana Brașov). Evenimentul este la ediția a XIX-a și este organizat de Centrul Român de Politici Europene.

Am acceptat cu plăcere invitația, deoarece eu cred că politicienii trebuie să înțeleagă întâi tensiunile psihoculturale pe care le experiențiază astăzi românii, iar apoi, imediat, nevoia de schimbare a paradigmei psihoculturale, de la o Românie veche la o Românie modernă! Schimbarea paradigmatică trebuie și poate să fie susținută de orice partid/orientare politică care își dorește o Românie modernă, partidele politice neavând apoi decât să coloreze noua paradigmă cu ideologia proprie, dacă câștigă democratic alegerile. Nefăcând politică, miza mea principală este schimbarea de paradigmă, o Românie modernă, nu atât ideologia ulterioară!

Așadar, prezentarea mea a fost: România Veche vs. România Modernă. Tinerii politicieni – din toate partidele reprezentative/parlamentare – au avut întrebări și comentarii foarte pertinente, ceea ce îmi arată că mai este speranță…! În Program au fost incluse și alte prezentări ale unor specialiști din domenii diferite și discuții cu ambasadorii Belgiei și Germaniei în România.

Image may contain: 9 people, people smiling, people standing