Recenzia recenziilor despre psihologia românilor

Motto: „…şi dăi şi luptă… şi eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară…” (I.L. Caragiale, O Scrisoare Pierdută, 1884)

În primul rând vreau să mulţumesc sincer tuturor celor care au citit şi apoi discutat/analizat monografia psihologiei românilor în mod serios (fie pozitiv, fie mai critic). Este o lucrare complexă şi ştiu că analiza responsabilă a acesteia a luat timp!

Ţinând cont de ecoul public extraordinar al monografiei psihologiei românilor şi al discuţiilor/analizelor asociate acesteia, cred că în acest context de an nou se cuvin făcute câteva consideraţii asupra discuţiilor/analizelor respective, pentru a înţelege atitudinea mea faţă de acestea de până acum şi pentru viitor. Cred că este normal şi corect ca după ce am ascultat atâtea, să am şi eu un cuvânt de spus despre ceea ce mi se atribuie. Încerc să scriu acest text cât mai clar şi direct, dar şi cât mai politicos (chiar faţă de cei care nu au avut aceeaşi politeţe în discuţiile/analizele lor).

Aşadar, a trecut mai mult de o jumătate de an de la apariţia monografiei dedicată psihologiei românilor (David, 2015). Probabil că nicio lucrare de psihologie de după 1989 nu a generat atâtea discuţii/analize în societatea românească. Şi asta este bine, deoarece am urmărit să încurajez spargerea barierelor paradigmatice dintre ştiinţele sociale din ţară (şi dintre acestea şi alte ştiinţe), pentru a favoriza cercetări multi-, inter- şi chiar trans-disciplinare, congruente cu cele de la nivel internaţional. Mai mult, am urmărit asimilarea unor noi concepte psihologice în discursul cultural public, dincolo de cele clasice, unele deja perimate ştiinţific. De dragul acestor evoluţii ştiinţifice importante în ţară eram dispus şi pregătit să duc şi critici, care ştiam că vor veni inevitabil în astfel de demersuri care provoacă paradigmele existente (vezi Kuhn, 1996).

Ştiinţific vorbind, monografia a profilat la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (UBB) un program de cercetare de psihologie interculturală mai complex decât era înainte, cu accent cognitiv şi clinic, din care au derivat deja o serie de publicaţii (iar altele sunt sub recenzie) şi proiecte de cercetare internaţionale (chiar un program internaţional) şi naţionale (vezi AICI). Programul international – care implică experţi internaţionali şi grupuri de cercetare din peste 30 de ţări/culturi – poziţionează UBB într-o poziţie importantă în domeniu. Dar acum mă bucură mai ales apariţia proiectelor naţionale specifice, deoarece îmi arată că pe alocuri spargerea barierelor a funcţionat, multe din aceste proiecte iniţiale fiind interdisciplinare, implicând oameni din mai multe centre universitare româneşti; dintre aceste proiecte angajate până acum menţionez: psihologie-biologie/genetică; psihologie-teoria culturii; psihologie-istorie; psihologie ecologie; psihologie-modelare/fizică computaţională şi psihologie-modelare/biochimie. Monografia a deschis noi direcţii teoretico-culturale (vezi AICI) şi noi aplicaţii (vezi ca exemplu cele şase articole din seria Sapere Aude, din revista LaPunkt – AICI). În fine, la sugestia (şi chiar cererea) a zeci de cititori am în pregătire o lucrare de psihologia românilor „pe înţelesul tuturor”, care probabil va apărea la mijlocul acestui an şi care va fi focalizată pe concluziile din monografie formulate într-un limbaj mai de interfaţă şi cu implicaţii teoretico-culturale şi aplicative mai explicite.

De-a lungul acestor şase luni m-am uitat cu curiozitate şi/sau amuzament la astfel de discuţii/analize, exprimate în recenzii şi dezbateri. Iniţial mai mult cu curiozitate – lucrarea având limite inerente, discutate chiar în cadrul ei, am sperat să învăţ din astfel de discuţii/analize, pentru ca ediţiile viitoare ale monografiei să fie mai bune -, apoi, când îmi dădeam seama de calitatea slabă a unora, şi cu amuzament.

Evident, nu discut aici reacţiile pozitive sau critice în sine – am făcut asta în alte texte (vezi pentru sinteza lor AICI) -, ci, cum ar spune Lucian Blaga (vezi Blaga, 1944), voi comenta „matricea stilistică” românească a acestor discuţii/analize.

Aşadar, ca stil cred că putem identifica două axe prin care pot fi evaluate discuţiile/analizele asupra monografiei: (1) dominat pozitive vs. dominat critice şi (2) dominant de substanţă vs. dominant superficiale. Cele mai multe recenzii au fost (dominant) pozitive, venind mai ales din domeniul psihologiei, iar cele (dominant) critice au venit mai ales din domenii din afara psihologiei. Cele mai de substanţă (şi dominant pozitive) au venit din partea celor cu experienţă academică deja consolidată şi/sau cu o operă internaţională mai consistentă, iar cele critice, dar fără substanţă, de la oameni aflaţi la început/în procesul de consolidare a carierei academice şi/sau adesea fără o operă internaţională serioasă. De asemenea, am participat la unele dezbateri mai de substanţă la Universitatea din Bucureşti şi la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.

Celor critice şi mai de substanţă le-am şi răspuns specific, iar pe cele pozitive (de substanţă sau superficiale) le-am luat aşa cum sunt. Celor critice dar fără substanţă nu le-am răspuns specific (şi nici nu le voi răspunde), ci le comentez aici doar stilistic, la modul general, fără a le particulariza.

Din păcate, cele mai multe discuţii/analize critice au fost fără substanţă – vă rog să mă scuzaţi că nu găsesc alţi termeni –, adică pentru a ne afla în treabă şi în atenţie, asimilabile uneori formulei lui I.L. Cagiale din „O Scrisoare Pierdută” (1984): „…şi dăi şi luptă… şi eu mă-nţeledzi tocmai acuma să remâi pe dinafară…”! Evident, spunând asta, trebuie să mă explic. Aşadar, iată de ce spun asta.

Nimeni în SUA sau alte ţări aşezate nu se „crizează” că se discută despre psihologia oamenilor acelor ţări. Peabody (1985/2011), într-o lucrare de referinţă la Cambridge University Press, publică profilul psihologic („caracteristicile naţionale”) al americanilor, britanicilor, francezilor, germanilor, italienilor şi ruşilor, iar Bond (1986, 2000), la Oxford University Press, pe cel al chinezilor. Monografia (David, 2015) face acelaşi lucru pentru români, este drept, cu o oarecare întârziere faţă de demersurile internaţionale, întârziere justificabilă însă de interzicerea psihologiei ca specializare în România comunistă (aprox. între 1977 şi 1989). Mai specific, Terracciano şi colab. (2005), într-un articol seminal din revista Science, discută profilul naţional de personalitate pentru 49 de culturi ale lumii (47 de ţări), iar Rentfrow şi colab. publică profilurile regionale de personalitate pentru SUA (Rentfrow şi colab., 2013) şi Marea Britanie (Rentfrow şi colab., 2015). Monografia (David, 2015) şi lucrările postmonografie (David şi colab., 2015) fac acelaşi lucru, cu referire la personalitate, pentru români, aici fiind deja mai sincronizaţi internaţional, ca urmare a dezvoltării riguroase a psihologiei româneşti după perioada comunistă. Aşadar, lucrarea se înscrie academic în astfel de demersuri internaţionale moderne, despre care unii colegi din ţară, necunoscându-le, au ajuns să spună că nu există, în logica precară că „ceea ce eu nu cunosc, nu există!”. Într-o lume tot mai globalizată, în care ţările/culturile vin tot mai des în interacţiune, iar fenomenele de migraţie sunt explozive, astfel de demersuri sunt fundamentale (1) pentru a stimula cooperarea şi pacea, evitându-se astfel conflicte derivate din probleme de comunicare şi/sau relaţionare psihoculturală, şi (2) pentru a susţine politici publice cu success în creşterea calităţii vieţii oamenilor şi funcţionării lor sociale.

Dar, într-o cultură represivă şi speriată de schimbare/nou ca a noastră, stârnită de performanţe ştiinţifice internaţionale relativ scăzute în ştiinţele sociale din ţară (lucru demonstrat de rankingurile internaţionale), un astfel de demers este văzut de unii mai izolaţi de ştiinţa internaţională chiar în logica unei „erezii”. „Erezia” a fost accentuată de faptul că monografia aduce o combinaţie provocatoare între: (1) o temă încă (prea)sensibilă pentru noi (abordată şi global/integrativ, nu „spartă ” măcar în subteme prezentate treptat, pentru a fi „digerate” mai uşor) şi (2) o paradigmă interculturală relativ nouă în ţară (deşi clasică internaţional), pe alocuri în competiţie cu abordările mai constructiviste serioase derivate din alte ştiinţe sociale de referinţă (ex. antropologie/psihologie socială şi culturală/sociologie/ştiinţe politice, etc.), obişnuite însă să deţină în ţară monopolul subtemelor care se subsumează acestei teme (la asta se adaugă şi intersectările noii paradigme cu ştiinţele umaniste din ţară). Acest lucru a descătuşat uneori frustrări care i-au făcut pe unii colegi din ţară – care nu au înţelegerea şi deci nici toleranţa politropiei paradigmatice a ştiinţelor socio-umane care există la nivel international – chiar să-şi piardă simţul raţionalităţii şi ridicolului, monografia devenind uneori un fel de test psihologic proiectiv fascinant pentru a înţelege psihologia/cultura acestora (vezi AICI o analiză mai detaliată a fenomenului în revista Sinteza, din perspectivă kuhniană – Kuhn, 1996).

Sigur, la nivelul simţului comun fiecare om are dreptul la comentarii, pozitive sau critice, de preferat – dar asta nu se poate controla – în limitele bunului simţ. Dar în domeniul profesional există anumite cutume. Într-adevăr, într-o ţară aşezată recenziile de tip analiză/critică se fac de către experţi, persoane reprezentative cu experienţă în domeniu, care au o înţelegere complexă a temei, cu publicaţii ştiinţifice consistente, într-un limbaj academic problematizant şi nuanţat, nu sentenţios sau insultător. La noi este fascinant! Din nou lucrurile stau altfel! Într-adevăr, în ciuda vizibilităţii şi impactului internaţional scăzut al ştiinţelor sociale (aşa cum am spus, lucru confirmat de rankingurile international), descoperim cu surprindere că în ţară este plin de experţi! Din păcate mulţi sunt experţi autoproclamaţi, care se angajează în recenzii (discuţii/analize) sentenţioase, adesea într-un stil caragialesc, identificabil prin trei mărci, separate sau legate între ele:

1. Nepsihologii ne spun cum să facem psihologie. Nepsihologii nu îşi pun întrebări psihologice la care să aştepte răspuns de la psihologi, ci „ştiu”, „fac evaluări critice sentenţioase” şi chiar „dau sfaturi” despre cum trebuie făcută psihologia. Nu discut aici faptul absolut corect că un specialist nepsiholog ar problematiza un aspect de psihologie care intersectează şi/sau este conex şi domeniului său. Oricine poate discuta/analiza o lucrare din altă specialitate, dar asta ar trebui făcut în limitele cutumelor academice menţionate mai sus şi în cadrul delimitat de expertiza pe care o ai. Ca să înţelegem însă ridicolul unor situaţii, vă puteţi imagina că în ţară am ajuns până acolo încât unii nepsihologi nu au nici un sentiment de jenă sau conştiinţa ridicolului să dea sentinţe despre cum ar fi trebui să utilizez un test psihologic sau ce termeni psihologici ar trebui să folosesc? Dacă s-ar pronunţa asupra unor teorii psihologice nu ar fi încă chiar atât de deplasat – ex. teoriile pot fi analizate transdisciplinar prin prisma coerenţei lor logice -, dar aici este vorba de aspecte care chiar ţin de expertiză avansată (ex. utilizarea unor instrumente psihologice, interpretarea unor rezultate psihologice). La obiecţia mea că poate nu se cade o astfel de atitudine sau la răspunsul meu – într-un discurs practic (cum se face), nu teoretic (ce este adevărat) – că folosesc unele tehnici pentru că aşa se utilizează la nivel internaţional, invocau ca o critică, considerată corectă în sofismul lor, că apelez la argumentul autorităţii. Dar în domeniul de expertiză argumentul autorităţii nu este un sofism! Spre exemplu, nu te poţi aştepta ca un medic imagist şi un nemedic să aibă acelaşi statut în interpretarea unei analize RMN.
2. Cei fără o contribuţie internaţională consistentă ne spun cum să facem ştiinţă. Cei fără o opera consistentă la nivel internaţional îşi construiesc o poziţie de expertiză autoasumată de pe care, fără nici un sentiment de jenă sau conştiinţa ridicolului, „ştiu”, „fac evaluări critice sentenţioase” şi chiar „dau sfaturi” despre cum trebuie făcută ştiinţa pe care ei nu au făcut-o niciodată sau pe care au făcut-o doar foarte subţire la nivel internaţional. Sigur, oricine poate discuta/analiza o altă lucrare, dar asta ar trebui făcut în limitele cutumelor academice menţionate mai sus şi în cadrul delimitat de expertiza pe care o ai.
3. Începătorii ne vorbesc despre lucruri care implică expertiză. Cei aflaţi la început de carieră într-un domeniu ţin să se angajeze în discuţii/analize de tip recenzie asupra unor demersuri complexe din domeniu, demersuri care necesită expertiză avansată. Sigur, orice începător în cercetare trebuie să fie încurajat să aibă o gândire critică în domeniu (şi asta fac şi eu cu doctoranzii/postdocii şi tinerii cercetători). Dar, într-un mediu ştiinţific serios, debutanţii în cercetare încearcă să publice cercetări proprii, nu să facă analize asupra unor demersuri complexe care necesită o înţelegere de nivel superior a domeniului (pe care, fiind mai la început, cu mici excepţii, chiar nu pot să o aibă!); de aceea vorbim în cazul lor de „cercetare mentorată”! Într-un mediu ştiinţific serios, dacă totuşi ţii să faci astfel de analize, le faci în mod profesionist, în cadrul cutumelor profesionale menţionate mai sus, şi doar dacă ai o preocupare specifică într-o temă, exprimată într-un număr minimal de rezultate care au trecut testul comunităţii ştiinţifice. Ca să înţelegem din nou ridicolul unor situaţii, vă puteţi imagina că în ţară cercetători debutanţi într-un domeniu se proiectează ca analişti ai unor demersuri complexe din domeniu, formulând nu problematizări, ci sentinţe critice?

Recenziile cu acest tip de autor, cu mici excepţii, sunt doar pierdere de vreme, interesante poate ca fenomen de studiat. Într-adevăr, unele, derivând adesea din frustrare, au amestecat lucruri serioase, dar prezentate (intenţionat sau neintenţionat) distorsionat, cu lucruri puerile şi ironii nereuşite, discreditându-se încercând să discrediteze. Altele, cu autori venind în analize psihologice fără pregătire psihologică şi/sau venind în analize ştiinţifice fără o consistenţă ştiinţifică dată de experienţa academică şi/sau de o operă internaţională care a trecut filtrul comunităţii ştiinţifice internaţionale, au generat, aşa cum am spus, o mulţime de „vorbe”, fără sens/semnificaţie ştiinţifică. Astfel de discuţii/analize nu duc la nici un progres, reprezintă pierdere de timp şi fac parte din strategia de a-ţi impune un punct de vedere prin ceea ce filosoful Paul Feyerabend numea (vezi Feyerabend, 2010) „legea celui care strigă cel mai tare”.

Acesta fiind spuse, aşa cum am menţionat anterior, sunt recunoscător tuturor celor care s-au aplecat în mod serios asupra monografiei. Sigur, m-au bucurat recenziile dominant pozitive, atât cele din revistele profesionale (unele sintetizate AICI), cât şi cele din revistele de cultură majore din ţară (ex. România literară, Observatorul cultural, Timpul, etc.). Dintre recenziile critice le respect şi apreciez pe cele de substanţă, făcute cu bună-credinţă, de colegi cu experienţă academică şi/sau o operă internaţională consistentă, în cadrul cutumelor academice privind stilul şi limbajul, deoarece chiar mă ajută să gândesc mai bine ediţiile viitoare ale monografiei. După cum am mai precizat, monografia nu este fără limite şi am fost mereu deschis să înţeleg limitele existente pe care nu le-am surprins eu însumi în monografie. Din păcate, astfel de recenzii critice au fost foarte puţine (dar cele care au fost au fost foarte bune şi vor fi reflectate cu siguranţă în ediţiile viitoare ale monografiei), majoritatea recenziilor critice fiind fără substanţă – iar acestora nu am de gând să le răspund -, având una sau mai multe dintre cele trei mărci de mai sus!

Aşadar, am învăţat ceva din discuţiile/analizele critice? Aşa cum am arătat deja, cu siguranţa da, din cele de substanţă! Am mai învăţat – lucru de fapt anticipabil – că multe din concluziile formulate în monografie cu recomandarea „de cunoscut şi de corectat” se aplică la recenziile critice fără substanţă. Din păcate, ţinând cont de calitatea cercetărilor paradigmatice din ţară, îmi dau seama că spargerea barierelor paradigmatice nu ajută încă pentru schimbări pe scară largă. Spargerea barierelor ajută paradigmele diferite să comunice doar când oamenii care asumă paradigmele au bună-credinţă şi o performanţă ştiinţifică crescută în propria paradigmă, obţinând astfel un confort psihologic profesional care le permite să problematizeze elegant şi eficient lucruri complicate şi/sau cu care nu sunt de acord. Altfel, metaforic vorbind, este ştiut faptul că discuţiile/analizele fără substanţă iau forma unor „certuri şi gălăgii de iarmaroc”, create, ca să folosesc sintagma cântată de Florian Pittiş, de „stele de iarmaroc”, în formula lui Paul Feyerabend (vezi Feyerabend, 2010), menţionată anterior: „legea celui care strigă cel mai tare”!

În consecinţă, cred că este corect să fac ceea ce s-ar face într-un mediu academic aşezat, şi anume să intru în dezbateri profesionale critice doar cu colegi de bună-credinţă, cu o operă internaţională importantă şi/sau cu experienţă academică în domeniul psihologiei (sau în domenii conexe care intersectează tema), care au eleganţa cutumelor privind stilul şi limbajul într-o dezbatere academică. De dragul spargerii barierelor paradigmatice, din păcate încă atât de puternice în ţară, am încercat altceva – să răspund raţional şi politicos tuturor, indiferent de nivelul de expertiză pe care îl au sau stilul pe care l-au abordat -, dar este clar că, deşi în acest demers s-au născut unele proiecte interdisciplinare specifice, pe scară largă un astfel de demers este încă pierdere de vreme; mai mult, la o analiză atentă pot spune că toate proiectele interdisciplinare specifice care au fost derivate până acum din monografie se bazează pe oameni care au un nivel de expertiză avansată în domeniul lor şi o politeţe profesională. Sincer vorbind, evident că unele critici substanţiale, făcute în cadrul cutumelor academice, nu-mi plac neapărat, dar le apreciez ca stil, şi nu le refuz, ba chiar le stimulez, având potenţialul de a aduce clarificări în domeniu, în condiţiile în care monografia are limite inerente (în acest sens mai am programate o serie de dezbateri interesante în anul care vine). Acest demers este congruent cu structura mea popperiană (vezi Popper, 1959), care îmi spune că dacă ţin la un demers ştiinţific să încerc să-l „sabotez” – să-l testez prin falsificabilitate/contraexemple -, iar dacă rezistă acestei încercări, atunci demersul ştiinţific merită investiţie! Fără aroganţă, spun că pe celelalte critici, care poartă cel puţin una din mărcile menţionate mai sus, le consider însă zgomot de fond, iar analiza lor pierdere de timp, aşa cum ar fi considerate în mod normal în orice mediu academic sănătos.

Referinţe selective:

• Blaga, L. (1944). Trilogia culturii. Fundaţia pentru Literatură şi Artă: Bucureşti.
• Bond, M.H. (Ed.) (1986). The psychology of the Chinese people. Oxford University Press: London.
• Bond, M.H. (Ed.). (2000). The Oxford handbook of Chinese psychology. Oxford University Press: New York: New York.
• David, D. (2015). Psihologia poporului român. Profilul psihologic al românilor într-o monografie cognitiv-experimentală. Editura Polirom: Iaşi.
• David, D., Iliescu, D., Matu, S. şi Balaszi, R. (2015). The national psychological/personality profile of Romanians: An in depth analysis of the regional national psychological/personality profile of Romanians. Romanian Journal of Applied Psychology, 17(2), 34-44.
• Feyerabend, P. (2010). Against method, (ed. IV). Verso Books: New York.
• Kuhn, T.S. (1996). The structure of scientific revolutions (third edition). University of Chicago Press, Chicago, IL.
• Peabody, D. (1985/2011). National characteristics. Cambridge University Press: New York.
• Popper, K. (1959). The logic of scientific discovery (translation of Logik der Forschung). Hutchinson: London.
• Rentfrow, P.J., Gosling, S. D., Jokela, M., Stillwell, D. J., Kosinski, M., & Potter, J. (2013). Divided we stand: Three psychological regions of the United States and their political, economic, social, and health correlates. Journal of Personality and Social Psychology, 105(6), 996–1012.
• Rentfrow, P.J., Jokela, M., & Lamb, M.E. (2015). Regional personality differences in Great Britain. PLoS ONE, 10(3).
• Terracciano, A., Abdel-Khalek, A.M., Ádám, N., Adamovová, L., Ahn, C. -k., Ahn, H. -n., … McCrae, R. R. (2005). National character does not reflect mean personality trait levels in 49 cultures. Science, 310(5745), 96–100.

 

UBB (şi alte universităţi româneşti) în rankingurile internaţionale – 2009-2015

În anul 2004/2005 am publicat primul ranking al universităţilor româneşti, împreună cu Asociaţia Ad-Astra. De atunci am urmărit mereu şi am scris constant despre rankingurile universitare, ca cercetător interesat de politica ştiinţei/scientometrie şi ca expert membru într-o serie de organisme naţionale (ex. CNCSIS/CNCS/CCANCS) şi internaţionale (ex. European Science Foundation) care au ca obiect şi acest aspect al ştiinţei. De asemenea, am fost consultat ca expert într-o serie de rankinguri naţionale şi internaţionale. Evident, dincolo de obiectivul general, obiectivul meu specific ajunge inevitabil la UBB şi la alte universităţi româneşti tradiţionale.

Interesul meu în acest domeniu derivă din credinţa că astfel de rankinguri pot servi atât unui scop diagnostic, cu impact asupra politicilor academice în domeniu (ex. de la „unde suntem”, la „unde vrem să ajungem”, prin „cum putem ajunge acolo”), cât, prin prestigiul academic al unei bune poziţionări în rankinguri de referinţă, şi ca element de promovare academică într-o lume globalizată şi competitivă. Într-adevăr, prestigiul academic al unei bune poziţionări în rankinguri de referinţă poate atrage studenţi şi resurse financiare, intrându-se astfel într-o evoluţie în care cauza (prestigiul academic) şi efectul (studenţi şi resurse) îşi schimbă locul şi se potenţează reciproc, într-un mod sustenabil. Aşadar, poziţionarea bună în rankingurile reprezentative nu este un scop în sine!

Acestea fiind spuse, găsiţi AICI cea mai recentă analiză a poziţionării UBB în rankingurile internaţionale, cu informaţii care privesc şi alte universităţi tradiţionale ale ţării.

Notă: Orice semnalare a unor potenţiale erori sau completări importante (care mi-au scăpat) la rankingurile analizate o primesc cu mulţumire (la danieldavid@psychology.ro), urmând să le includ în text.

Emisiunea Arta Fericirii la TVR 2 – Despre cercetare, psihologia românilor şi proiecte de ţară

Astăzi (vineri 18 decembrie 2015), de la ora 13.30, voi discuta pe TVR 2, la emisunea”Arta Fericirii”, despre cercetare, psihologia românilor şi proiecte de ţară. Folosesc acest prilej pentru a detalia unele idei prezentate mai succint în emisiune.

Există multe proiecte de ţară aflate în derulare. Multe din acestea sunt deştepte şi în principiu pot face bine ţării. Dar nu ştiu câte vor fi în final de anvergura celor pe care „Şcoala Ardeleană”, „Junimiştii” sau „Paşoptiştii” le-au făcut pentru naţiune, pentru că multe nu-şi propun schimbarea paradigmei psihoculturale actuale, ci doar schimbări bune în paradigma psihoculturală existentă. Iar acest lucru generează adesea reforme nereuşite (vezi AICI).

România are nevoie de schimbare de paradigmă pentru a se putea ancora în modernitatea internaţională şi a nu rămâne mereu pe ultimele locuri în Uniunea Europeană la indicatorii psihoculturali majori (ex. calitatea vieţii, funcţionarea socială, etc.). Ca să fie mai clar despre ce vorbesc, am să exemplific cu mediul academic, deşi acest lucru funcţionează în toată societatea românească. Spre exemplu, vorbim în mediul academic de ani de zile de necesitatea unor instituţii precum „meritocraţie”, „excelenţă”, „diferenţiere”, „evaluare”, etc. Trebuie însă să înţelegem că astfel de instituţii academice se bazează pe un profil psihocultural vestic, caracterizat prin valori precum individul autonom şi descentralizarea puterii. Temelia profilului nostru psihocultural este formată însă din valori nu diferite, ci opuse acestora: colectivism şi concentrarea puterii. Aşadar, astfel de instituţii academice, dacă nu sunt implementate foarte deştept, nu vor prinde în contextual psihocultural românesc şi/sau se vor perverti în procesul de adaptare/implementare. Asimilarea lor rapidă şi eficientă se poate face doar cu stimularea unui nou profil psihocultural în mediul academic românesc, profil congruent cu cel unde aceste instituţii au fost născute.

Eu cred că doar astfel de proiecte de ţară care vizează schimbarea de paradigmă sunt sortite succesului, celelalte vor rămâne pe hârtie şi/sau îşi vor avea unele efecte pozitive peste ani, fără însă să ne ancoreze cu adevărat în modernitatea internaţională, modernitate care, pe când noi vom ajunge unde este aceasta acum, ea va fi altundeva! Dar astfel de proiecte de ţară sunt greu de implementat, deoarece, inevitabil, într-o cultură mai sceptică şi cinică ca a noastră, ele vin cu critici/atacuri din partea reprezentanţilor vechii paradigme. Oricum schimbarea de paradigmă vine cu critici, deoarece nicio schimbarea de paradigmă nu poate mulţumi pe toată lumea, dar la noi, din cauza profilului psihocultural, criticile devin exagerate, iar puţini oameni sunt dispuşi să ducă critici pe care nu le merită, în numele unor valori. Spre exemplu, o astfel de schimbare de paradigmă ar putea fi etichetată de unii cu înţelegere mai redusă a contextului general, ca o „provocare” la tradiţionalismul românesc. Dar iubirea şi respectul pentru tradiţionalismul românesc nu se face patriodard şi îngust – să ne păstrăm profilul psihocultural aşa cum îl avem acum -, ci modern: să folosim profilul psihocultural tradiţional, pentru a ne moderniza ţara. Să nu uităm că ţăranul român muncea şi dorea să-şi vadă copiii „domni”, nu ţinea să-i menţină în starea în care s-au născut; era, în acest sens mult, mai progresist decât îl înţeleg unii din cei care îl comentează/analizează. Asta înseamnă astăzi un patriotism modern, perfect compatibil atât cu iubirea pentru tradiţionalismul românesc (ex. care poate fi mereu păstrat în obiceiurile de sărbătoare), cât şi cu modernizarea ţării (ex. prin instituţii moderne, într-un profil psihocultural ancorat în mediul european la care am aderat)!

 

Raportul Think Tank-ului G3A asupra mediului academic românesc în 2015 – Analiză la Radio România Cultural

Raportul Think Tank-ului G3A (TT-G3A) pe anul 2015 poate fi găsit AICI (Raportul TT-G3A pe anul 2014 poate fi găsit AICI).

Raportul TT-G3A pe anul 2015, în esenţa sa, va fi discutat la Radio România Cultural, în data de 21 decembrie (luni), de la ora 14; voi participa la discuţie alături de acad. prof. univ. dr. Marius Andruh de la Universitatea din Bucureşti.

O serie de alte emisiuni specifice va fi dedicată de Radio România Cultural pentru secţiuni specifice ale Raportului (ex. despre ştiinţele socio-umane, despre ştiinţele economice, despre ştiinţele naturii/exacte). Voi prezenta aici aceste emisiuni, după ce vor fi programate.

Alte reacţii interesante la Raport pot fi găsite AICI.

 

Premiul pentru inovaţie în „Gala Lumino” şi monografia dedicată psihologiei românilor

În cadrul „Galei Lumino”, organizată de EBS (decembrie 2015, Cluj-Napoca), am primit premiul („lumină a comunităţii”) pentru inovaţie, cu accent pe monografia dedicată psihologiei românilor şi pe activităţile de cercetare de la Institutul Internaţional de Psihoterapie. Mă bucură mult când activităţile de cercetare au un impact recunoscut în comunitatea mai generală, dincolo de comunitatea ştiinţifică (unde activităţile de cercetare menţionate în cadrul „Galei Lumino” au primit deja recunoaşterea comunităţii psihologice ştiinţifice), deoarece eu cred că relaţia dintre ştiinţă şi comunitatea generală trebuie să fie mult mai puternică decât este acum.

În acest context al premierii activităţilor de cercetare asociate monografiei românilor vreau să spun că o recenzie interesantă a monografiei despre psihologia românilor a fost făcută recent de profesorul Ion Mânzat (vezi AICI – ultima în ordinea apariţiei). Spun interesantă deoarece profesorul Mânzat a reliefat aspecte (ex. de psihologie sinergetică) la care nu m-am gândit în timpul elaborării monografiei, dar care pot face sens pe linia argumentării dânsului. Profesorul Ion Mânzat a fost unul din vârfurile psihologiei româneşti înainte de desfiinţarea acesteia de regimul comunist (ex. bursier Fullbright la Berkeley University şi la Stanford University, SUA, cercetător la Institutul de Psihologie al Academiei Române) şi unul dintre cei care au suferit major repercursiunile regimului comunist asupra psihologiei (vezi AICI şi AICI).

Trebuie să recunosc că nu ştiam că în 1992 (eu eram încă student în anul 1 de facultate) profesorul Ion Mânzat (de la Institutul de Psihologie al Academiei Române) împreună cu regretatul profesor Paul Popescu-Neveanu (de la Universitatea din Bucureşti) au gândit un proiect de cercetare etnopsihologică de anvergură, numit „Harta Psihologică a Poporului Român”, proiect care însă, din păcate, nu s-a implementat şi deci nici finalizat, din cauza morţii profesorului Popescu-Neveanu în 1995. Mă bucur că în această recenzie profesorul Ion Mânzat a reamintit acest proiect/această încercare, pe care cu siguranţă o voi menţiona şi eu în ediţiile viitoare ale monografiei dedicată psihologiei românilor.

 

Premiul pentru cercetare din cadrul Galei Premiilor Media de Excelenţă, 2015 – Adevărul/Dilema Veche

Mulţumesc jurnalului Adevărul şi revistei Dilema Veche pentru premiul pentru cercetare din cadrul Galei Premiilor Media de Excelenţă (Opera Română din Cluj-Napoca, noiembrie 2015).

Premiul a vizat întreaga activitate de cercetare, cu menţionarea unor aspecte specifice mai relevante: (1) activitatea de cercetare de la Albert Ellis Institute, New York/SUA; (2) activitatea academică de la Institutul Internaţional de Psihoterapie, Cluj-Napoca/România şi (3) autor al monografiei despre psihologia românilor.