Best Practices in Cognitive-Behavioral Psychotherapy la Editura Springer

Seria editurii Springer: SpringerBriefs – Best Practices in Cognitive-Behavioral Psychotherapy este deja activă:

• apasă AICI

Vizăm publicarea acelor cărţi care descriu proceduri clinice testate în studii clinice controlate deja publicate (sau acceptate pentru publicare) în reviste de top, importante pentru domeniu. Un plus/avantaj în selecţia cărţilor care se vor publica este adus de numărul studiilor care susţin procedura, de calitatea de autor/co-autor atât al cărţii cât şi al studiilor suportive şi de existenţa unor analize cost-beneficiu.

Structura orientativă a fiecărei cărţi din serie este: (1) o prezentare a problemei clinice (ex. relevanţa problemei, state of the art şi impactul rezolvării problemei); (2) o prezentare critică a studiilor care susţin tratamentul propus (ex. un review calitativ şi/sau cantitativ, abordat în paradigma scientist-practitioner) şi (3) manualul procedurii (ex. descris astfel încât să poată fi utilizat uşor în cercetare, training şi practica clinică).

Şcoala clujeană de psihologie clinică şi psihoterapie: contribuţii psihologice internaţionale de top în tratamentul multidisciplinar al cancerului

Un studiu clinic controlat demarat la Mount Sinai School of Medicine (MSSM), în 2006, de către profesorul american Guy Montgomery (şi echipa dânsului de la MSSM), a investigat efectul psihoterapiei raţional-emotive şi comportamentale (REBT) asupra efectelor secundare principale asociate radioterapiei [ex. oboseală (fatigue)], în cazul pacientelor cu cancer la sân. REBT a avut funcţia de a modifica cogniţiile iraţionale care amplificau efectele psihosomatice negative secundare radioterapiei. Hipnoza psihologică (HP) a fost de asemenea inclusă în pachetul multimodal de REBT, având rolul de a restructura cognitiv expectanţele negative ale pacientelor faţă de efectele secundare radioterapiei. Din partea echipei Universităţii Babeş-Bolyai (UBB) – Departamentul de Psihologie Clinică şi Psihoterapie – au fost implicaţi în cercetare subsemnatul (prof. univ. dr. Daniel David, adjunct professor şi la MSSM) şi lector univ. dr. Mădălina Sucală (fost postdoctorand la MSSM). Proiectul (PI: Dr. Montgomery) a fost susţinut financiar de următoarele instituţii americane: National Cancer Institute şi American Cancer Society.

Rezultatele studiului clinic controlat, arătând efectul pozitiv al REBT/HP, au fost recent acceptate spre publicare în Journal of Clinical Oncology, o revista de top în ştiinţă, cu un factor de impact foarte ridicat (FI=18.34!), urmând să fie publicate în curând:

• Montgomery , G.H., David, D., Kangas, M., Green, S., Sucala, M., Bovbjerg, D.H., Hallquist, M.N., & Schnur, J.B. (in press). A Randomized Clinical Trial of a Cognitive-Behavioral Therapy plus Hypnosis Intervention to Control Fatigue in Breast Cancer Radiotherapy Patients. Journal of Clinical Oncology.

Confom criteriilor utilizate în diverse ranking-uri universitare, de obicei, ca punctaj, primul autor primeşte o valoare X ponderata cu 100%, al doilea cu 50%, al treilea cu 25%, iar ceilalti co-autori fiecare cu câte 10%. Aşadar, UBB este destul de bine reprezentată în scorul scientometric al acestei contribuţii internaţionale importante a grupului de cercetare de la MSSM. Alte studii vor fi publicate în continuare, pe baza datelor culese în acest proiect de cercetare.

Lăsăm să cadă şi ultima baricadă? Despre abilitare şi conducerea de doctorat în România

Motto: “Don’t bite my finger, look where I am pointing” (McCullogh)

Acesta este un articol pe care, dacă mi-ar păsa doar de confortul personal, nu ar fi trebuit să-l fi scris! Asta deoarece sunt sceptic asupra efectului său educaţional, dar cu siguranţă va stârni şi/sau va îngroşa rândul neprietenilor mei. Ce mă îngrijorează nu este atât faptul că îmi voi stârni neprietenii – ei oricum au adesea cultul neadevărului prin cuvinte şi acţiuni şi m-am obişnuit deja -, ci că poate îmi voi pierde unii prieteni tineri valoroşi; mi-ar părea rău, dar dacă i-aş pierde înseamnă că nu merita să investim în prietenia noastră, valorile noastre fiind clar diferite. Aşadar, pentru stările mele de pleasant life şi good life, clar, nu trebuia scris. Există însă şi un meaningful life, care, pentru mine, contează mult mai mult: unele lucruri trebuie făcute fiindcă trebuie făcute, indiferent de consecinţe. Aceasta nu este o simplă sintagmă retorică, ci una care conţine un „trebuie” kantian, în chiar spiritul lui Kant: „Cerul înstelat deasupra mea şi legea morală în mine”. Adevărul este că mesajul acestui scurt articol l-am gândit mai demult, m-am apucat să-l scriu atunci, în funcţie de evoluţiile din mediul academic l-am lăsat baltă, l-am reluat de mai multe ori, iar acum iată-l, meaningful life răzbătând în final.

Despre ce este vorba?

Când s-a pus problema introducerii abilitării în România am fost şi eu consultat ca expert, prin prisma activităţilor şi experienţei mele în mediul academic. Abilitarea înseamnă a acorda dreptul de conducere de doctorat şi celor care nu sunt profesori universitari, dacă şi-au obţinut doctoratul şi îndeplinesc o serie de criterii academice. Colegii mei de atunci, care susţineau introducerea abilitării în România, ştiu că nu am fost de acord cu introducerea acestui mecanism în această formă, eu, cu supărările de rigoare pe care le-am generat atunci, argumentând că:

(1)   Mecanismul de abilitare nu există în SUA, iar eu cred că mecanismele academice româneşti trebuie să încerce să se inspire de la cele mai performante universităţi, multe aflate în SUA. Hai să vedem cine şi cum conduce doctorat acolo şi să facem la fel, chiar dacă nuanţăm lucrurile, pentru a potrivi mai bine contextul românesc. Contextualizarea nu trebuie însă să anuleze funcţia şi rolul mecanismului contextualizat, lucru care, din păcate, se întâmplă des în ţară. Este atât de simplu să faci lucrurile bine, dacă chiar vrei!

(2)   Aşa cum s-a propus şi cum funcţionează acum, abilitarea nu se încadrează nici măcar în sistemele academice avansate în care acest mecanism mai există (ex. în Franţa, Germania etc.) şi din care am spus că ne inspirăm. Aşadar, preluăm un termen, dar îi dăm sensuri noi, nemaiîntâlnite. Iar istoria nu arată că noi am fi în ţară extraordinari în a găsi mecanisme educaţionale originale asociate excelenţei. Mai mult, facem asta în timp ce francezii şi germanii încearcă să lase în urmă vechile modele, asimilând adesea mecanisme ale universităţilor anglo-americane sau chiar mecanisme noi. În cazul mecanismelor noi, aceste ţări au însă tradiţia generării unor mecanisme asociate excelenţei, astfel că ar fi bine, dacă nu ne uităm unde sunt, să ne uităm măcar în ce direcţie vor să meargă.

(3) În România nu există grile de valori stabile. Aşadar, criteriile de abilitare, care ar trebui să tragă spre ele comunitatea academică interesată în a le atinge, vor fi pervertite, fiind ele trase în jos pentru a potrivi status quo; mare parte din comunitate este adesea nedispusă să facă eforturi în timp pentru obţinerea prin progres a unor avantaje academice, ci caută să le obţină imediat, modificând şi aducând criteriile de evaluare la nivelul său.

(4) În ţară există o eterogenitate extraordinară a grupurilor academice din acelaşi domeniu. Aşadar, sub presiunea celor mai mulţi, dar mai slabi, dintr-un domeniu, criteriile de abilitare vor fi coborâte atât de mult, încât în anumite grupuri de valoare ele nu mai au funcţia de selecţie; spre exemplu, în astfel de grupuri, pot deveni conducători de doctorat colegi care şi-au obţinut doctoratul abia de câţiva ani (1-3) şi/sau oameni care în acele grupuri sunt pe ultimele locuri ca prestaţie academică (uneori chiar tot departamentul!). Aşadar, dăm peste cap tocmai buna funcţionare a grupurilor de elită (câte or mai fi acestea)!

Nu am putut însă lua atunci o poziţie publică prea fermă, deoarece chiar înţelegeam/acceptam şi argumentele pro abilitare în contextul românesc. Într-adevăr, există o generaţie de tineri, foarte buni, ştiinţific vorbind, care, din cauză că nu sunt profesori universitari, nu reuşesc să conducă doctorate. Şcolile doctorale româneşti nu pot astfel beneficia de  valoarea şi expertiza lor, rămânând ancorate în practici vechi. Aşadar, nereuşind să ajungă profesori universitari (ex. din cauză că nu se puteau scoate posturi la concurs, nu se scoteau pentru expertiza lor posturi la concurs etc.), trebuia găsită o altă rută, cu dublu impact pozitiv: cariera lor şi câştigul sistemului universitar prin includerea lor în şcolile doctorale. Logică era corectă, sub aspect utilitar, în acest context, pe termen scurt. Dar eu nu gândesc (doar) pe termen scurt, ci (mai ales) pe termen mediu şi lung. În consecinţă, cunoscând bine cum funcţionează lucrurile în ţară, ştiam că această strategie este utilă doar pe termen scurt, pe termen mediu şi lung fiind una greşită şi riscantă (din motivele menţionate mai sus). Ca o măsură de siguranţă, s-a argumentat atunci că, pentru a proteja sistemul – astfel încât să nu ajungă oricine să conducă doctorate –, vor fi criterii serioase şi riguroase pentru abilitare. Contra-argumentul meu şi aici (enervant pentru susţinătorii abilitării) a fost că, odată introdus mecanismul, criteriile sunt schimbabile printr-un simplu ordin de ministru, iar miniştrii nu vor reuşi să facă faţă presiunilor din partea sistemului neperformant (care este încă puternic în România); în plus, să nu uităm că nimeni nu este ministru pe vecie! Aşadar, pentru un beneficiu pe termen scurt, generăm un risc major pe termen mediu şi lung! Lucru nu foarte înţelept pentru un sistem educaţional care prin excelenţă trebuie să vizeze viitorul pe termen mediu şi lung. În plus, tinerii valoroşi pot şi vor susţine, dacă sunt ajutaţi să înţeleagă raţiunea, alte modele, similare celor din universităţile de top, deoarece cei buni vor să fie diferenţiaţi de cei mai slabi; iar tinereţea nu înseamnă automat şi valoare academică. Dar majoritate decidenţilor a susţinut abilitarea şi până la urmă s-a introdus mecanismul de abilitare, dublat însă, este drept, de criterii serioase.

De ce scriu acum acest articol?

Îl scriu acum deoarece cred încă că putem maximiza câştigul academic. Efectul pozitiv, pe termen scurt, al abilitării a fost realizat! Generaţiile valoroase de tineri, pentru care s-a gândit acest mecanism – având rolul de primenire a şcolilor doctorale, s-au abilitat deja (sau ar fi trebuit să se abiliteze). Acum trebuie să eliminăm riscul pe termen mediu şi lung. Într-adevăr, cei care nu îndeplinesc criteriile riguroase presează (din nou) pentru modificarea lor (exact aşa cum anticipam). Noi nu avem mentalitate de campioni: dacă la proba de alergare cu garduri nu reuşim să sărim peste garduri de 80 de cm, în loc să ne antrenăm mai mult, cerem să se coboare gardul, chiar dacă asta ne scoate din competiţiile internaţionale (unde proba este şi rămâne cu garduri de 80 de cm!). Dacă acest lucru se face, cade ultima redută şi pierdem ultima linie de apărare în mediul academic! De ce spun asta?

Licenţa este deja la pământ: în multe domenii nu pot universităţile bune să pună pe piaţă atâţia absolvenţi cât pun universităţile slabe. Aşadar, adesea coloratura profesională pe piaţa muncii nu este dată de absolvenţii universităţilor valoroase. Asta cu excepţia clară a domeniului medical, care s-a protejat inteligent (ex. cerând laboratoare complexe în procesul de acreditare), nelăsând crearea de specialităţi uşor, oricum şi oriunde (chiar dacă erau atractive financiar şi s-au făcut presiuni asupra lor). Pentru a înţelege mai bine lucrurile şi impactul catastrofal al politicilor de la nivel de licenţă, vă propun un contrast: psihologia, care este organizată în străinătate la rigoarea domeniului medical, a fost prezentată în ţară ca o ştiinţă umanistă (ascunzându-se bine componenta ei experimentală), astfel că, atractivă fiind ca număr de studenţi – lucru tipic în toate ţările -, s-au creat, doar pentru a aduce bani, programe în nenumărate universităţi, fără a se avea laboratoare de cercetare adecvate. Am ajuns astfel astăzi ca psihologia din România să nu mai semene deloc cu psihologia din străinătate, nici ca rigoare disciplinară, nici ca pregătire profesională şi culturală a absolvenţilor. Ne va lua mult timp să reconstruim licenţa în România şi ştiu că nu îi este şi nu-i va fi uşor ministrului de resort să facă ceva în acest sens, din cauză că sistemul tinde să se autoperpetueze, luând în calcul, evident, beneficiile pe termen scurt. Cred că ministrul – în calitate de responsabil care aprobă politicile educaţionale – trebuie să  introducă în sistem nişte reguli de arhitectură/construcţie şi de funcţionare care să considere obligatoriu şi beneficiile pe termen mediu şi lung. În plus, trebuie înţeles faptul că  revalorizarea licenţei nu se mai poate face astăzi prin întoarcerea la mecanismele vechi (ex. puţini studenţi, examen din bibliografie de specialitate); este nevoie de mecanisme noi, licenţa, în zilele noastre, nemaiînsemnând specializare avansată, ca odinioară, ci doar o introducere în domeniul de specialitate şi o culturalizare avansată la care trebuie să aibă acces cât mai mulţi studenţi (dar asta este altă problemă, pe care am discutat-o altundeva şi pe care nu o mai detaliez aici).

Masteratul este debusolat: spre exemplu, la ARACIS, încă nu se înţelege clar de către unii colegi că într-o universitate importantă nu poţi să stabileşti locuri la master în funcţie de locurile de la licenţă ale acelei universităţi! O universitate bună atrage studenţi masteranzi din toată ţara. Aşadar, aceasta ar trebui să aibă locuri la master în funcţie de acest criteriu, nu de câte locuri a avut la licenţă. Sper ca unii colegi mai luminaţi din ARACIS să facă standarde moderne, nu bazate pe situaţiile precomuniste şi imediat postcomuniste, când în ţară existau doar câteva universităţi acreditate, iar studenţii circulau mai puţin între universităţi şi oraşe! Nu mai spun că, nefiind corelat adecvat cu piaţa muncii (ex. ministerul muncii nu a stabilit clar ce profesii şi de la ce nivel nu pot fi practicate fără masterat), masteratul este văzut de mulţi ca o pierdere de vreme. Încă în mintea celor din generaţiile vechi, universitatea înseamnă mai ales licenţă! Asta în timp ce în SUA spre exemplu, nu poţi utiliza titlul de psiholog, dacă nu ai doctorat. Atunci cum să fim competitivi?

Doctoratul a fost cât de cât protejat, ca ultima linie de apărare împotriva imposturii! Sunt conştient şi nu aş spune că doctoratul funcţiona ca vârf de lance sau ca motor de excelenţă, dar şcolile doctorale erau, totuşi, doar în câteva universităţi importante din ţară. Oricât de slabe sunt ele şi oricâte probleme au aceste câteva universităţi, ele sunt totuşi cele care acoperă majoritatea rezultatelor de calitate din mediul academic românesc. Sigur că trebuie încă reformate, dar trebuie recunoscut şi ceea ce reprezintă ele în ţară. Aşadar, coloratura doctorilor din ţară era dată de marile universităţi valoroase. Acum, cu noua infuzie de tineri valoroşi, şcolile doctorale din aceste universităţi s-au întărit şi mai mult. Dacă însă deschidem supapa prin relaxarea criteriilor de abilitare, le prăbuşim şi aşa cade şi ultima redută a unui nucleu mai  sănătos din învăţământul românesc, programele doctorale împrăştiindu-se apoi în toate universităţile din ţară (ca masteratul), fie ele universităţi valoroase sau nu. Nu este greu să anticipăm, ştiind ce probleme mari avem chiar acum la nivel doctoral, unde vom ajunge dacă relaxăm şi mai mult criteriile! Ştiu, ştiu foarte bine discursul retoric defensiv în astfel de situaţii: nu scădem/relaxăm criteriile, ci le nuanţăm şi completăm! Raţional şi pragmatic vorbind, indiferent ce strategii comunicaţionale am utiliza, adevărul este că toate „nuanţările” şi „completările” făcute în ultimii ani au însemnat în ultimă instanţă scăderea/relaxarea criteriilor.

Nu sunt în poziţia şi nu doresc să dau lecţii nimănui. Cred însă că o atitudine înţeleaptă acum ne poate ajuta să utilizăm la maximum beneficiile evidente pe termen scurt ale abilitării şi să prevenim consecinţele sale catastrofale pe termen mediu şi lung. Mă situez acum în poziţia unui om din sistem, care cunoaşte foarte bine şi sistemele din străinătate, care face câteva constatări, din care rezultă anumite sugestii şi consecinţe:

(1)   Dacă păstrăm abilitarea, hai să o organizăm şi să-i dăm funcţia din ţările avansate în care ea mai există (ex. Franţa, Germania etc.). Dacă spunem că ne inspirăm de acolo, atunci hai să o chiar facem! Tinerii valoroşi vor trebui să se regăsească în ea. Cei care ar spune că nu se regăsesc şi că ar trebui să rămână aşa cum este, ba chiar cu relaxarea criteriilor existente, ar trebui să se întrebe sincer: de ce cred ei că în România ar trebui să fie conducători de doctorat, când în Franţa sau Germania nu ar avea acest statut şi/sau nu ar avea nici măcar independenţă academică şi/sau financiar-academică (ex. echipe/laboratoare de cercetare proprii)? Să nu uităm însă ca la noi în ţară mecanismul abilitării nu a fost introdus într-o logică academică normală, ci a fost un mecanism administrativ compensatoriu pentru lipsa finanţării adecvate a profesurilor; aşadar, dacă îl menţinem, criteriile de abilitare trebuie să fie foarte sus, cel puţin la, dacă nu peste, nivelul profesurii (sper ca asta să nu ne ducă acum la ideea să scădem nivelul profesurii şi astfel, prin implicaţie, şi nivelul criteriilor de abilitare…).

(2)   Putem  acum renunţa la abilitare – odată ce tinerii valoroşi s-au abilitat – şi să organizăm conducerea de doctorat ca în sistemul anglo-american (ex. SUA). Tinerii valoroşi se vor regăsi cu siguranţa în acest model! Aşa cum spuneam mai sus, tinerii care ar spune că nu se regăsesc şi că ar trebui să rămână cum este, ba chiar cu relaxarea criteriilor, ar trebui să se întrebe sincer: de ce cred că în România ar trebui să fie conducători de doctorat, când în străinătate nu ar avea acest statut şi nici măcar independenţă academică şi/sau financiar-academică (ex. echipe/laboratoare de cercetare proprii)? Conducerea de doctorat nu presupune doar a şti să faci cercetare (împreună cu alţii). Este un proces de mentorare ştiinţifică, în care valoarea profesională trebuie să se împletească cu maturitatea academică; rezultatul doctoratului nu este doar teza de doctorat, ci şi doctorul, ca resursă umană înalt calificată. Tinerilor nu trebuie să li se stabilească arbitrar criterii, când de neatins – barându-li-se drumul –, când prea uşor de trecut, în funcţie de interese academice şi/sau politice conjuncturale; lor trebuie să li se arate un drum relativ stabil de urmat, similar celor din universităţile de top din străinătate, pentru a obţine conducerea de doctorat atunci când o merită, în baza rezultatelor şi maturităţii academice.

(3)   Dacă păstrăm abilitarea în varianta românească de acum şi, în plus, o îndulcim cu relaxarea criteriilor, cade ultima baricadă din învăţământul superior, în care încă universităţile de top dau tonul, zona din care ar putea reporni, în principiu, organizarea performantă a educaţie româneşti. Când vorbesc de „varianta românească” nu vorbesc cu aroganţă şi/sau lipsă de respect! Dimpotrivă, vorbesc cu teamă, dezamăgire, dar şi optimism. Patriotismul modern înseamnă să faci pentru ţara ta, în mod raţional şi în contextul valorilor europene, tot ceea ce este mai bine, chiar dacă asta înseamnă să te inspiri uneori din modele externe; aceste modele le adaptezi apoi contextului naţional, într-o manieră performantă. Acest patriotism trebuie aplicat cu precădere în mediul academic, unde nu te poţi juca de-a „inventarea de modele”, deoarece jocul tău costă o ţară pe termen mediu şi lung. Într-adevăr, dacă în mediul academic generezi modele proprii proaste şi/sau adaptezi prost modele internaţionale, atunci lucrurile devin, după mine, pe termen mediu şi lung, chiar o problemă de „securitate naţională” (sic!).

Aşadar, domnule ministru de resort, ce facem? Lăsăm să cadă şi ultima baricadă? Lăsăm să se treacă şi ultima linie de apărare? Sistemul este deja îngenunchiat; lăsăm să i se dea şi lovitura finală? Dacă cade şi doctoratul am pierdut totul şi nu ne vom mai reveni nici repede, nici uşor. Organizaţi „apărarea”, iar apoi „contraatacul” (sic!), şi sunt convins că nucleul sănătos din învăţământul românesc, indiferent dacă este sau nu angajat politic (iar cel politic indiferent din ce partid vine), atâta cât mai este el, vă va fi alături. Este poate timpul să tragem linie şi să spunem: până aici, iar pe aici nu se trece! Apoi, pornind de la doctorat, se poate încerca relansarea masteratului şi licenţei, care acum sunt cam rătăcite. Dar pentru asta, întâi, trebuie să nu cadă doctoratul!