Arhiva

Archive for August 2016

Olimpiada din 2016 în psihologia românilor sau Bine aţi venit în normalitate! O altă perspectivă asupra Jocurilor Olimpice de vară din 2016

Apariţia acestui articol a fost stimulată de un interviu care mi-a fost solicitat recent de către Radio France International (RFI), în legătură cu analiza reacțiilor românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia. În general, reacţiile în spaţiul public au fost extrem de critice, rezultatul României fiind privit ca unul catastrofal, atât din afara sistemului, cât şi din cadrul sistemului! Sper ca această analiză să aducă o doză de raţionalitate – contribuind la unele clarificări, fără pretenţii de adevăr unic – şi să fie de folos atât cetăţenilor interesaţi de mişcarea sportivă, cât şi  sportivilor şi decidenților în domeniu. Mai mult, pornind de la aceste analize preliminare, specialiștii interesați din domeniu pot efectuat analize suplimentare complexe, luându-se în calcul mai multe variabile și modele de combinare a acestora.

Direct si simplu spus, eu cred că reacțiile românilor în spaţiul public faţă de performanțele obţinute de România la Jocurile Olimpice de vară din 2016 pot fi pricepute mai bine dacă ne raportăm corect atât la psihologia românilor, cât şi la performanţele obţinute la Olimpiadă.

În ceea ce priveşte psihologia românilor, concluzionam în monografia dedicată psihologiei românilor (David, 2015) că:

  1. Faţă de realitate, noi adesea ne credem aşa cum nu suntem, dar, totuşi, ne credem aşa cum am putea să fim;
  2. Pentru a ne înţelege corect comportamentele trebuie să ne raportăm la un cadru de referinţă, iar într-o lume globalizată acesta este reprezentat de celelalte ţări ale acestei lumi (nu ne putem raporta doar noi la noi);
  3. Printre alte atribute psihologice (ex. potenţialul intelectual), ne caracterizează şi emoţionalitatea – tendinţa de a exagera atât negativul, cât şi pozitivul -, pe un fond puternic de cinism.

Aşadar, aceste concluzii pot fi utilizate pentru a înţelege reacţii din spaţiul public faţă de performanţa românească la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia.

În ceea ce priveşte performanţele obţinute, analizând istoria olimpismului (Jocurile Olimpice de vară), în principiu ţările bogate şi mai mari sub aspectul populaţiei tind să obţină un număr mai mare de medalii olimpice. Să analizăm în cele ce urmează obiectiv performanța României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, prin prisma acestei tendinţe, urmând însă ordinea concluziilor derivate din psihologia românilor (vezi mai sus):

  1. Care este realitatea/cum suntem (vezi şi AICI):
    1. Este evident că prin prisma experiențelor trecute – începând cu Olimpiada din 1956 – (1956-13 medalii; 1960-10; 1964-12; 1968-15; 1972-16; 1976-27; 1980-25; 1984-53; 1988-24; 1992-18; 1996-20; 2000-26; 2004-19; 2008-8; 2012-9), performanţa din prezent (2016-5 medalii) nu ne mulţumeşte. Performanţa din prezent este apropiată ca număr total de medalii de cea din 1952 (4 medalii) şi peste celelalte obţinute de România de la începutul mişcării olimpice moderne (1896) până în 1952 (1900-0 medalii; 1924-1; 1928-0; 1936-1; în 1896, 1904, 1908, 1912, 1920, 1932, 1948, 1952 România nu a participat la Olimpiadă, iar în 1916, 1940 şi 1944 Olimpiada nu s-a organizat).
  2. Cadrul de referinţă al Jocurilor Olimpice de vară din 2016, din Brazilia (după Clasamentul Olimpic, 2016 şi Compania Bloomberg, 2016):
    1. 87 de ţări au câştigat cel puţin o medalie, numărul total de ţări/comitete olimpice participante fiind de 207 (206 plus o delegație sub egidă olimpică). România are un total de 5 medalii (1-aur; 1-argint; 3-bronz).
    2. În Clasamentul Olimpic (2016) care combină medaliile (nr. total de medalii + tipul de medalii), România se află pe poziţia 42, având 41 de ţări în faţa ei, aflându-se astfel în primele 20% dintre ţările participante (48% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România; trebuie însă adăugat aici faptul că pentru unele ţări (ex. Finlanda, Norvegia) clima poate să fie un impediment pentru performanţa la Jocurile Olimpice de vară, aceste ţări putând probabil performa mai bine la Jocurile Olimpice de iarnă.
    3. Dacă considerăm doar suma medaliilor – 5 medalii -, după Compania Bloomberg (2016), România se află pe poziţia poziţia 22 – având 41 de ţări în faţa ei (mai multe ţări se află pe aceeaşi poziţie) -, aflându-se astfel în primele 21% dintre ţările participante (50.6% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Argentina, Norvegia, Irlanda, Israel, Austria, Finlanda sau Portugalia se află la acest indicator sub România. Numărul total de medalii al ţărilor care au obţinut cel puţin o medalie corelează puternic şi semnificativ statistic (p<0.05) cu numărul medaliilor de aur (0.98), argint (0.96) şi bronz (0.96) al ţărilor respective (sunt conștient aici de pericolul violării „independenței datelor” – scorul total cuprinzând celelalte variabile -, dar valorile sunt prezentate doar pentru a arăta că scorul total poate fi justificat ca variabilă dependentă de referință, în raport cu fiecare din celelalte trei variabile).
    4. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.79 între numărul total de medalii şi produsul intern brut în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că 62% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de produsul intern brut al ţărilor respective. Altfel spus, cu cât produsul intern brut al ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii creşte. Într-adevăr, un produs intern brut crescut poate susţine o mişcare sportivă puternică, prin infrastructură avansată şi venituri mai consistente pentru sportivi.
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la produsul intern brut (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 47, situându-se astfel în primele 24% dintre ţările participante (57.5% dintre ţările care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, ţări precum Norvegia, Polonia, Germania, Spania, Japonia, SUA, Brazilia, Turcia, Finlanda, Argentina, China, Portugalia sau Austria se află la acest indicator sub România. Aşadar, considerând produsul intern brut, România nu face o figură proastă la Olimpiadă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    5. Există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.37 între numărul total de medalii şi mărimea populaţiei în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că peste 14% din varianţa în medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de mărimea populaţiei ţărilor respective. Altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul total medalii creşte. Într-adevăr, o populaţie mare poate constitui un bazin important pentru selecţia unor sportivi cu potenţial. Interesant însă, dacă controlăm pentru produsul intern brut, atunci corelaţia dintre mărimea populaţiei şi numărul de medalii rămâne semnificativă statistic (p<0.05), dar devine negativă; altfel spus, la acelaşi produs intern brut avem relaţia: populaţie mica, număr total de medalii mare!
      1. Dacă raportăm numărul de medalii la mărimea populaţiei (vezi Compania Bloomberg, 2016), România se află pe poziţia 44, situându-se astfel în primele 26% dintre ţările participante (62.1% dintre ţările participante care au obţinut cel puţin o medalie). Ca referinţă, sub noi se află Finlanda, Austria, Turcia, Brazilia, Portugalia, Argentina sau China. Peste noi, dar în poziţii destul de apropiate, se află Rusia (poziţia 36), SUA (37), Spania (38), Japonia (39) sau Polonia (40). Aşadar, considerând mărimea populaţiei, România nu face o figură proastă, prin raportare la alte ţări de referinţă la nivel internaţional.
    6. Aşa cum ar fi de aşteptat, există o corelaţie semnificativă statistic (p<0.05) de aproximativ 0.82 între numărul total de medalii şi numărul de atleţi în cazul ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică; asta înseamnă că aproximativ 67% din varianţa în numărul total de medaliile obţinute de diverse ţări poate fi explicată de numărul de atleţi implicaţi de fiecare din ţările respective (asta deşi un atlet poate câştiga mai multe medalii). Altfel spus, cu cât numărul de atleţi din ţările respective este mai mare, cu atât numărul total de medalii este mai mare.
      1. Corelaţia dintre populaţia ţărilor care au câştigat cel puţin o medalie olimpică şi numărul lor de atleţi implicaţi la Olimpiadă este de aproximativ 0.32 (semnificativă statistic – p<0.05); altfel spus, cu cât populaţia ţărilor respective este mai mare, cu atât numărul de atleţi înscrişi la Olimpiadă este mai mare. Sigur, acest indicator trebuie înţeles în contextul în care deşi numărul de atleţi participanţi la Olimpiadă nu se stabileşte direct în funcţie de populaţia ţării, ci de performanţele anterioare, performanţele anterioare pot la rândul lor depinde de mărimea populaţiei (vezi mai sus punctul 5).
  3. Ca urmare a discrepanţei dintre cum ne credem (proiecţie susţinută totuşi de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016), apare o emoţionalitate negativă, accentuată de un fond colectivist şi cinic/ironic, bine exprimată în spaţiul public, cu reacţii şi contrareacții vehemente, care antrenează uneori şi sportivii (vezi discuţiile din mass-media – ex. AICI sau AICI).

În concluzie, dacă considerăm mărimea populaţiei sau produsul intern brut, în ciuda aparenţelor, România nu a făcut o figură proastă la Jocurile Olimpice de vară din 2016, prin raportare la alte ţări de referinţă pentru noi (ex. SUA sau alte ţări din spaţiul Uniunii Europene) sau la nivel internaţional (ex. China, Rusia). Sau dacă totuşi considerăm că România a făcut o figură proastă, atunci trebuie spus imediat şi faptul că folosind această unitate de măsură o figură proastă au făcut şi ţări bine profilate internaţional, precum SUA, Germania, China, Rusia, etc. Altfel spus, în principiu, la indicatorii principali (vezi mai sus), România se află cel puţin între primele 25% dintre ţările participante.

Este drept însă că în trecut adesea România a făcut o figură mai bună la olimpiade! Asta s-a întâmplat deoarece şi-a utilizat mult mai eficient potenţialul – mărimea populaţiei şi produsul intern brut -, prin raportare la mişcarea sportivă, angajând politici naţionale programatice în această direcţie. Într-adevăr, în perioada comunistă sportul era un ambasador important – să demonstrăm altora forţa noastră şi a „orânduirii” -, astfel că regimul comunist a transformat sportul în domeniu strategic, cu impact asupra imaginii naţionale. Mai mult, sintagmele utilizate în spaţiul public cu referire la performanţele sportivilor erau în România mai mereu formulate colectivist (ex. „noi”, „fetele noastre”, „se întorc acasă”), sportivii reprezentându-ne pe toţi în competiţia cu ceilalţi, generând astfel un angajament emoţional puternic şi cvasigeneral. Asta în timp ce în spaţiul vestic discursul asupra acestui fenomen era/este mai temperat, adesea în spiritul comunităţilor indivizilor autonomi (ex. „echipa de gimnastică a ţării/SUA”). După Revoluţia din 1989 nu am mai urmat o astfel de reţetă de activare intenţionată şi maximală a potenţialului, astfel că o vreme am trăit prin prisma generaţiilor/şcolilor formate în trecut. În consecinţă, astăzi, la aproape 27 după Revoluţia din 1989, când ar fi trebuit să avem o nouă generaţie de sportivi/şcoli, am ajuns să ne înscriem în „normalitatea internaţională” în ceea ce priveşte raportul dintre numărul de medalii olimpice, produsul intern brut şi mărimea populaţiei; altfel spus, potenţialul se exprimă natural în funcţie de contextul existent (ca în alte ţări moderne), fără a genera intenţionat contexte maximizatoare ale potenţialului. Nu spun că asta este bine sau rău, pur şi simplu este o constatare.

Aşa cum am arătat mai sus, această discrepanţa dintre cum ne credem (proiecţie susţinută de performanţele vechi) şi cum suntem (performanţa din 2016 sub nivelul proiecţiilor) generează o emoţionalitate negativă, cu reacţii şi contrareacții puternice în spaţiul public, pe un fond colectivist şi cinic/ironic, care angajează uneori şi sportivii.

Dacă vrem să menţinem performanţa sportivă la nivelul vechi, componentă a imaginii naţionale, atunci resursele trebuie ghidate centralizat în această direcţie. Spre deosebire de învăţământ, unde focalizarea pe olimpici duce uneori la ignorarea unei pregătiri foarte bune a masei largi de elevi, în domeniul sportului focalizarea pe olimpici, presupune adesea şi dezvoltarea sportului de masă, ca bază de selecţie pentru olimpiade. Există însă şi alternativa să lăsăm resursele descentralizate, acoperind astfel poate mai bine nevoile multiple ale societăţii. Ce cale alegem depinde de cum înţelegem aceste date şi implicaţiile lor psihosociale şi de cum ne proiectăm modelul cultural-ideal. De aceea cred că ar trebui să folosim reacţiile/certurile care există cu referire la performanţa României la Jocurile Olimpice de vară din 2016, din Brazilia, pentru a genera o dezbatere publică asupra mişcării sportive în România, ocazie cu care putem corecta prin date şi o serie de iluzii/înţelegeri greşite. Mai mult, dacă tot discutăm despre proiecte de ţară, cred că în cadrul lor ar trebui să abordăm şi rolul mişcării sportive în România (ex. Vrem olimpici? Vrem o mişcare sportivă mai largă cu rol în sănătatea populaţiei? Le vrem pe amândouă? Dacă da, avem resurse?).

Referinţe selective

Anunțuri
Categorii:Social şi Politic Etichete:

In Memoriam – Iosif Viehmann

Prietenul și colaboratorul nostru (al Departamentului de Psihologie Clinică şi Psihoterapie din UBB), speologul Iosif Viehmann, profesor și cercetător de marcă, s-a stins din viață.

Eu l-am cunoscut în cadru profesional, prin cercetările comune pe care le-am desfășurat privind modificările psihologice în cursul experimentelor de izolare în peșteră. A rămas nefinalizat ultimul proiect de izolare în peșteră, pe care sper să-l putem relua, chiar dacă acum va trebui să-l reluăm într-o altă formulă.

L-am perceput ca un profesionist excelent, extrem de inteligent și generos, și un om care aducea în contemporaneitate, într-un mod reușit și cu farmec, vechea tradiție academică clujeană, după moartea sa devenind practic parte a acestei tradiții. Era un profesionist care onora cu prisosință statutul de discipol al lui Emil Racoviță (vezi AICI).

Iosif Viehmann – Interviu în Avalon (Complexul CAMELOT).

Mai multe informații despre profesorul Iosif Viehmann și reacții la moartea acestuia, reflectate în massmedia, găsiți AICIAICI, AICI și AICI.

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete: