Despre miturile față de învățământul superior românesc

Recent a fost dat publicității Raportul Comisiei Europene dedicat învățământului superior: “The European Higher Education Area in 2020. Bologna Process Implementation Report”. „Modelul Bologna” din aria europeană a învățământului superior a fost implementat până în 2020 în 48 de țări, fiind aplicat astfel și în țări care nu fac parte din Uniunea Europeană.

În acest context este timpul să înțelegem lucrurile corect și să renunțăm la o serie de mituri asociate învățământului superior românesc, propagate în diverse medii instituționale și publice, mituri care fac rău mediului academic și țării. Am mai spus aceste lucruri, dar, în contextul acestei analize europene, cine nu înțelege și mai propagă astfel de mituri fie nu poate, fie nu vrea! Să înțelegem așadar lucrurile, în baza datelor din acest Raport european.

Mitul 1. Avem prea mulți studenți, universitățile românești devenind astfel „fabrici de diplome”.

• Adevărul este altul, și anume că România stă prost între țările Uniunii Europene la numărul de absolvenți de studii superioare raportat la populația generală.
  • Este drept că între 2000 și 2017 numărul de studenți a crescut în România cu 17,4%. Dar procentul a crescut și în țări de referință academică din Uniunea Europeană, precum Germania (50,5%), Franța (25,7%) și Marea Britanie (20,1%). Deși în România procentul celor între 18-34 implicați în studii superioare a crescut între 2000 (7,1%) și 2017 (11,9%), acesta este sub media europeană în 2017 (16,4%); în plus, creșterea este una absolută, valoarea relativă față de media europeană  rămânând aproximativ la fel (în 2000 media europeană era de 11,5%), ceea ce arată că am crescut și noi, dar au crescut și cei care au pornit de la un nivel deja oricum superior nouă. Trebuie înțeles că în lumea modernă și în „modelul Bologna” licența nu mai înseamnă specializare avansată, cu excepția unor domenii vocaționale; licența este introducere și culturalizare în domeniu, cam ce era liceul pe vremea părinților/bunicilor noștri, specializarea avansată făcându-se acum la nivel de master/doctorat. Din păcate, unii au rămas cu mentalitatea din perioada comunistă, când licența definea universitatea și se intra la universitate cu acordul partidului, iar acum nevoia de educație superioară a unui număr mare de tineri îi sperie (ex. sintagma „Pe vremea mea nu oricine ajungea student!” sintetizează această mentalitate vetustă). Similar, doctoratul nu mai înseamnă “încununarea carierei profesionale”, ci înseamnă debutant în cercetare (“early stage researcher”), cu prezență și implicare continuă la școală; nu am înțeles nici acest lucru și ne-am trezit cu problemele pe care le știm, când unii, care aveau deja o carieră/experiență profesională extrauniversitară, au venit să-și ia și diploma de doctor ca „încununare”! Așadar, angajând criterii de calitate riguroase, universitățile românești trebuie să fie mai incluzive la licență, accentuând selecția mai ales la nivel de master/doctorat. Așa cum știm din studii de psihologie interculturală, modernizarea țării depinde puternic de acest indicator!

Mitul 2. Avem o creștere prea mare a numărului personalului academic („prea mulți universitari”) și prea multe universități.

• Adevărul este că România nu exagerează acești indicatori între țările Uniunii Europene.
  • Spre exemplu, în România, între 2000 și 2017, personalul academic a scăzut cu 1,3%. Dintre cele 40 de țări analizate în Raport, în 2017, prin raportare la diverse perioade (2000/2005/2010), în 13 țări s-a produs o scădere a numărului personalului academic, în timp ce în 27 de țări a avut loc o creștere. Creșteri mari s-au produs de exemplu în Marea Britanie (65,6%) sau Germania (48,5%), iar scăderi mari în Georgia (-59,1%) sau Grecia (-26,2%). Aceste creșteri/descreșteri ale numărului personalului academic nu s-au legat direct de creșterile/descreșterile numărului de studenți.
  • În ceea ce privește numărul de universități, în România acesta a scăzut între 1999/2000 și 2018/2019 de la 124 la 88. Franța (+387), Italia (+138) și Germania (+132) au cele mai mari creșteri. Cele mai puternice scăderi au avut loc în Georgia (-160) și Armenia (-89). Dacă raportăm numărul de universități dintr-o țară la 1 milion de locuitori, în 2017 mediana țărilor analizate în Raport este 8. În acest context, scorul României este 5. Această analiză prin mediană este doar orientativă, în condițiile în care nu s-a controlat pentru mărimea instituțiilor. Spre exemplu, Marea Britanie are scorul 4, dar și universități mai mari, care concentrează resurse academice.

Mitul 3. Finanțarea  universităților românești a crescut constant, astfel că a vorbi despre subfinanțare este exagerare din partea universităților, care adesea cheltuiesc neperformant banul public.

• Adevărul este că România nu stă bine la acest indicator între țările Uniunii Europene.
  • Spre exemplu, în România procentul din PIB dedicat învățământului superior era în 2016 același cu cel din 2004, și anume de 0,7%. Pentru referință, țări cu universități vizibile și cu impact internațional stau astfel în 2016: Marea Britanie – 1,4%; Germania – 1,3%; Franța – 1,2%. Pe baza unei analize încă preliminare putem spune că dacă s-ar raporta performanța academică în rankingurile internaționale ale universităților la finanțarea universităților, România ar avea constant universități în Top 500!

Așadar, simplu și direct spus, avem nevoie (1) de mai mulți absolvenți de studii superioare (mai ales licență/master), (2) de un număr crescut de personal academic și (3) de o creștere a finanțării. Sigur, asta dacă dorim să fim o societate modernă, bazată pe cunoaștere, nu o colonie științifică/tehnologică. Este evident însă că această dezvoltare trebuie făcută obligatoriu doar într-un cadru circumscris de indicatori riguroși de calitate, nu oricum! Dar trebuie făcută! Așadar, aria românească a învățământului superior trebuie regândită pentru creșteri cantitative circumscrise calitativ, iar apoi trebuie conectată cu aria românească a cercetării. Fără a intra în detalii, concentrarea academică în jurul marilor universități cu cultură academică de calitate, cu extensii apoi ale acestora prin centre universitare distribuite în diverse zone ale țării, și/sau diferențierea misiunilor universităților românești pentru a servi mai bine nevoile locale și naționale pot să fie, spre exemplu, soluții care duc la creșteri cantitative, circumscrise calitativ. În plus, accesarea resurselor financiare trebuie făcută doar prin angajamentul de responsabilitate și standarde clare. Altfel, simple creșteri cantitative, fără constrângeri calitative – așa cum am arătat că am fi capabili să facem rapid -, pot duce la confirmarea miturilor!

Cu referire la aria românească a cercetării observăm că “Pactul Ad Astra pentru cercetare” propus recent a fost asumat de marile universități și consorții universitare ale țării, alături de organizații studențești reprezentative. De asemenea, dintre partidele politice acesta a fost asumat de USR-PLUS/UDMR/PNL (în ordinea asumării publice); alte partide cu șansă de a intra în Parlament nu s-au exprimat (încă). Așadar, există o șansă bună de a moderniza aria românească a cercetării și de a o coordona apoi cu aria românească a învățământului superior, pentru a susține astfel o societate românească bazată pe cunoaștere, cu impact asupra competitivității țării și bunăstării oamenilor.