Prima pagină > Educaţie şi Cercetare > Despre miturile față de învățământul superior românesc

Despre miturile față de învățământul superior românesc

Recent a fost dat publicității Raportul Comisiei Europene dedicat învățământului superior: “The European Higher Education Area in 2020. Bologna Process Implementation Report. „Modelul Bologna” din aria europeană a învățământului superior a fost implementat până în 2020 în 48 de țări, fiind aplicat astfel și în țări care nu fac parte din Uniunea Europeană.

În acest context este timpul să înțelegem lucrurile corect și să renunțăm la o serie de mituri asociate învățământului superior românesc, propagate în diverse medii instituționale și publice, mituri care fac rău mediului academic și țării. Am mai spus aceste lucruri, dar, în contextul acestei analize europene, cine nu înțelege și mai propagă astfel de mituri fie nu poate, fie nu vrea! Să înțelegem așadar lucrurile, în baza datelor din acest Raport european.

Mitul 1. Avem prea mulți studenți, universitățile românești devenind astfel „fabrici de diplome”.

  • Adevărul este altul, și anume că România stă prost între țările Uniunii Europene la numărul de absolvenți de studii superioare raportat la populația generală.
    • Este drept că între 2000 și 2017 numărul de studenți a crescut în România cu 17,4%. Dar procentul a crescut și în țări de referință academică din Uniunea Europeană, precum Germania (50,5%), Franța (25,7%) și Marea Britanie (20,1%). Deși în România procentul celor între 18-34 implicați în studii superioare a crescut între 2000 (7,1%) și 2017 (11,9%), acesta este sub media europeană în 2017 (16,4%); în plus, creșterea este una absolută, valoarea relativă față de media europeană  rămânând aproximativ la fel (în 2000 media europeană era de 11,5%), ceea ce arată că am crescut și noi, dar au crescut și cei care au pornit de la un nivel deja oricum superior nouă. Trebuie înțeles că în lumea modernă și în „modelul Bologna” licența nu mai înseamnă specializare avansată, cu excepția unor domenii vocaționale; licența este introducere și culturalizare în domeniu, cam ce era liceul pe vremea părinților/bunicilor noștri, specializarea avansată făcându-se acum la nivel de master/doctorat. Din păcate, unii au rămas cu mentalitatea din perioada comunistă, când licența definea universitatea și se intra la universitate cu acordul partidului, iar acum nevoia de educație superioară a unui număr mare de tineri îi sperie (ex. sintagma „Pe vremea mea nu oricine ajungea student!” sintetizează această mentalitate vetustă). Similar, doctoratul nu mai înseamnă “încununarea carierei profesionale”, ci înseamnă debutant în cercetare (“early stage researcher”), cu prezență și implicare continuă la școală; nu am înțeles nici acest lucru și ne-am trezit cu problemele pe care le știm, când unii, care aveau deja o carieră/experiență profesională extrauniversitară, au venit să-și ia și diploma de doctor ca „încununare”! Așadar, angajând criterii de calitate riguroase, universitățile românești trebuie să fie mai incluzive la licență, accentuând selecția mai ales la nivel de master/doctorat. Așa cum știm din studii de psihologie interculturală, modernizarea țării depinde puternic de acest indicator!

Mitul 2. Avem o creștere prea mare a numărului personalului academic („prea mulți universitari”) și prea multe universități.

  • Adevărul este că România nu exagerează acești indicatori între țările Uniunii Europene.
    • Spre exemplu, în România, între 2000 și 2017, personalul academic a scăzut cu 1,3%. Dintre cele 40 de țări analizate în Raport, în 2017, prin raportare la diverse perioade (2000/2005/2010), în 13 țări s-a produs o scădere a numărului personalului academic, în timp ce în 27 de țări a avut loc o creștere. Creșteri mari s-au produs de exemplu în Marea Britanie (65,6%) sau Germania (48,5%), iar scăderi mari în Georgia (-59,1%) sau Grecia (-26,2%). Aceste creșteri/descreșteri ale numărului personalului academic nu s-au legat direct de creșterile/descreșterile numărului de studenți.
    • În ceea ce privește numărul de universități, în România acesta a scăzut între 1999/2000 și 2018/2019 de la 124 la 88. Franța (+387), Italia (+138) și Germania (+132) au cele mai mari creșteri. Cele mai puternice scăderi au avut loc în Georgia (-160) și Armenia (-89). Dacă raportăm numărul de universități dintr-o țară la 1 milion de locuitori, în 2017 mediana țărilor analizate în Raport este 8. În acest context, scorul României este 5. Această analiză prin mediană este doar orientativă, în condițiile în care nu s-a controlat pentru mărimea instituțiilor. Spre exemplu, Marea Britanie are scorul 4, dar și universități mai mari, care concentrează resurse academice.

Mitul 3. Finanțarea  universităților românești a crescut constant, astfel că a vorbi despre subfinanțare este exagerare din partea universităților, care adesea cheltuiesc neperformant banul public.

  • Adevărul este că România nu stă bine la acest indicator între țările Uniunii Europene.
    • Spre exemplu, în România procentul din PIB dedicat învățământului superior era în 2016 același cu cel din 2004, și anume de 0,7%. Pentru referință, țări cu universități vizibile și cu impact internațional stau astfel în 2016: Marea Britanie – 1,4%; Germania – 1,3%; Franța – 1,2%. Pe baza unei analize încă preliminare putem spune că dacă s-ar raporta performanța academică în rankingurile internaționale ale universităților la finanțarea universităților, România ar avea constant universități în Top 500!

Așadar, simplu și direct spus, avem nevoie (1) de mai mulți absolvenți de studii superioare (mai ales licență/master), (2) de un număr crescut de personal academic și (3) de o creștere a finanțării. Sigur, asta dacă dorim să fim o societate modernă, bazată pe cunoaștere, nu o colonie științifică/tehnologică. Este evident însă că această dezvoltare trebuie făcută obligatoriu doar într-un cadru circumscris de indicatori riguroși de calitate, nu oricum! Dar trebuie făcută! Așadar, aria românească a învățământului superior trebuie regândită pentru creșteri cantitative circumscrise calitativ, iar apoi trebuie conectată cu aria românească a cercetării. Fără a intra în detalii, concentrarea academică în jurul marilor universități cu cultură academică de calitate, cu extensii apoi ale acestora prin centre universitare distribuite în diverse zone ale țării, și/sau diferențierea misiunilor universităților românești pentru a servi mai bine nevoile locale și naționale pot să fie, spre exemplu, soluții care duc la creșteri cantitative, circumscrise calitativ. În plus, accesarea resurselor financiare trebuie făcută doar prin angajamentul de responsabilitate și standarde clare. Altfel, simple creșteri cantitative, fără constrângeri calitative – așa cum am arătat că am fi capabili să facem rapid -, pot duce la confirmarea miturilor!

Cu referire la aria românească a cercetării observăm că “Pactul Ad Astra pentru cercetare” propus recent a fost asumat de marile universități și consorții universitare ale țării, alături de organizații studențești reprezentative. De asemenea, dintre partidele politice acesta a fost asumat de USR-PLUS/UDMR/PNL (în ordinea asumării publice); alte partide cu șansă de a intra în Parlament nu s-au exprimat (încă). Așadar, există o șansă bună de a moderniza aria românească a cercetării și de a o coordona apoi cu aria românească a învățământului superior, pentru a susține astfel o societate românească bazată pe cunoaștere, cu impact asupra competitivității țării și bunăstării oamenilor. 

 

 

 

Categorii:Educaţie şi Cercetare Etichete:
  1. Laura Sorescu
    22 noiembrie 2020 la 10:50 am

    Avem nevoue de scoli de meserii ( apprenticeships) dupa modelul german si danez. Altfel ajungem ca aici in UK, unde locuiesc si unde studenti cu master ajung sa lucreze ca sandwich designer la Subway. Universitate au ajuns un business globalist care uneori fabrica studenti pe banda ce sunt supracalificati sau nepotrivizi pentru piata muncii.

    • 22 noiembrie 2020 la 12:07 pm

      Da, dar raspunsul nu este „either/or”, ci „both/and”.

  2. prof. Ioan Vida-Simiti
    22 noiembrie 2020 la 11:29 am

    Multumim Domnule profesor pentru ca faceti public si pe aceasta cale Raportul privind starea invatamantului dupa aplicarea Procesului Bologna. Iata ca a sosit timpul sa fim „urechiati” pentru modul de aplicare sub anumite aspecte a acestui model. Personal, m-am ocupat de studierea critica a aplicarii lui referitor la invatamantul universitar ingineresc prin cateva comunicari, si publicarea unor articole, respectiv asupra nomenclatorului de domenii si specializari pentru ramura stiintelor ingineresti. In fiecare an numarul acestora a crescut (peste 30 de domenii ingineresti si aproape 200 de specilizari de inginerie numai la nivel de licenta), astfel incat avem programe de studii de licenta foarte inguste si cu mari suprapuneri. Practic, sunt situatii in care cadre didactice (profesori/conferentiari) cu influente la nivel de facultati si-au introdus discipline pe care le doreau in planul de invatamant (chiar daca s-a redus numarul de ani de studii de la 5 la 4 ani), apoi si-au creat noi programe de licenta /specializari sau noi mastere. Aproape ca s-a ajuns in situatia ca fiecare profesor sa gestioneaze cate o specializare de licenta sau chiar de master, care asigura interese personale, de grup sau de clientela. Problema are repercursiuni si din pespectiva financiara, deoarece presiunea pe bugetul invatamantului este serioasa. In loc sa fie bine finantate un numar suficient de programe, se finanteaza insuficient un numar mare de programe de licenta si de masterat.

  3. Păcurar Monica
    22 noiembrie 2020 la 3:41 pm

    Criterii de calitate riguroasă trebuie introduse și în învățământul preuniversitar. Dacă absolvenții de liceu au o bază temeinică și parcursul lor universitar va fi unul de acumulare și nu unul formal care de multe ori se rezumă doar la obținerea unei diplome

  4. Daniela
    2 decembrie 2020 la 10:37 pm

    Am citit cu mare interes acest articol. Sunt de acord cu dvs ca sunt multe mituri legate de învățământul universitar și de numărul de studenți. Aș adăuga doar o părere personală. Cred că numărul de studenți la toate nivelele (licență, masterat, doctorat) ar trebui corelat cu numărul de locuri de muncă pe specializarea respectivă, astfel încât după absolvirea unui program de studii, absolvenții să poată să se integreze pe piața muncii. Altfel, degeaba crește numărul de studenți și absolvenți de studii superioare dacă apoi ei lucrează pe posturi sub nivelul lor de pregătire sau, mai rău, nu lucrează de loc sau emigrează și lucrează în străinătate pe posturi care sunt mult sub nivelul lor de pregătire. Cred că multe din miturile despre facultăți ar dispărea dacă s-ar vedea că fiecare lucrează în domeniul lui de pregătire, nu a terminat o facultate și lucrează într-un domeniu care nu necesită studii superioare. Sunt nenumărate cazuri de persoane care au terminat o facultate și lucrează ca vânzătoare la magazin sau sunt cu licență și masterat și fac taximetrie….Cred că de la astfel de situații au apărut mituri de genul „fabrici de diplome”…

  1. 22 noiembrie 2020 la 10:50 am
  2. 28 decembrie 2020 la 1:59 pm

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: